Postul Paştilor sau Postul Mare – reguli generale

Postul Mare sau Postul Paştilor este una dintre importantele perioade de înfrânare din timpul anului bisericesc. El ţine 7 săptămâni[1] şi este unul dintre cele mai aspre posturi[2].

Rugăciunea este una dintre practicile esenţiale ale postului.

El a fost instituit încă din zorii creştinimului şi îşi propune să ne pregătească spiritual pentru a întâmpina aşa cum se cuvine Învierea Domnului.

În principiu, cei mai mulţi dintre noi ştiu aceste lucruri. Doar le auzim în fiecare an, la biserică; le citim în ziare, reviste şi cărţi. Unii dintre noi chiar încercăm să postim, dar de cele mai multe ori fără rezultatele dorite.

Pentru alte informaţii, click aici.

Aşa că, nu putem să nu ne întrebăm „de ce”, „unde greşim”?

Reguli generale pentru Postul Paştilor

Postul nu este obligatoriu.

Adică nimeni „nu trebuie” să postească, dacă nu vrea acest lucru.

Dacă vi se pare că sună „diferit” faţă de ştiaţi până acum, aflaţi că nu este. Hristos ne spune clar că El nu forţează pe nimeni să-L accepte[3]. De aceea, Biserica propune, recomandă, sugerează, sfătuieşte, dar niciodată nu obligă pe nimeni să-i accepte învăţăturile.

Postul este mai mult decât o dietă

Postul Paştilor înseamnă mai mult decât abstinenţa de la alimente de origine animală. Pentru noi, cei de astăzi, este de ajuns să spui că nu trebuie să mănânci preparate din carne, lactate sau ouă şi deja apare revolta.

Păi, cum am putea noi, oamenii moderni, să trăim fără aripioarele picante de la KFC, fără hamburgeri de la McDonald’s şi fără alte „chestii” consacrate? Păi ce, mai suntem înapoiaţi ca cei dinaintea noastră, să ne dicteze vieţile nişte concepţii ale unor călugări din Evul Mediu[4]?

Răspunsul este „Da”! Altfel nu se poate vorbi despre jertfă spirituală, despre transformarea interioară spre care trebuie să tindem.  Aşa cum cei care doresc să aibă un corp armonios fac tot felul de sacrificii (merg la sală, nu pierd nopţile, respectă o dietă, studiază (!!!) etc.), aşa trebuie să facă şi cei care doresc să aibă un suflet frumos.

Pe de altă parte, putem vorbi despre o chestiune foarte interesantă: dacă îţi place să nu mănânci carne şi eşti ahtiat după „buruieni”, postul, în varianta lui obişnuită, nu prea mai este…post! De ce? Pentru că postul presupune conştiinţa efortului spiritual, a jertfei!

Asta este ideea de bază! Şi aici, este deosebirea fundamentală faţă de o dietă propusă de nu ştiu ce specialist în nutriţie! Dacă nu ai convingerea că TU vrei să faci ceva pentru Dumnezeu, din proprie iniţiativă, nu-ţi mai bate capul cu postul! Nu are sens!

Postul este, mai întâi de toate, un exerciţiu spiritual.

El trebuie să ne ajute să progresăm în relaţia noastră cu Dumnezeu. Altfel, rămâne doar la nivelul de abstinenţă. Or o viaţă dominată de reţineri doar de dragul reţinerii nu are nimic creştinesc în ea!

Dacă vrem să postim cu adevărat, trebuie să ne punem întrebarea fundamentală: dacă tot ce am este de la Dumnezeu, cum aş putea să-I aduc ceva în dar?

Răspunsul este simplu: prin iubire! Ea reprezintă motivul pentru care Dumnezeu ne-a creat, ea reprezintă cauza pentru care El S-a jertfit pentru noi, ea este ţinta devenirii noastre.

De aceea, cred că este important ca, în această perioadă, să se limiteze cât mai mult prilejurile de a-i judeca pe alţii. S-ar putea să nu reuşim din prima, dar, de aceea, se numeşte exerciţiu spiritual. Şi, ca orice exerciţiu, trebuie repetat până ne iese!

În plus, se recomandă ca, într-o astfel de perioadă a înfrânării, să fie intensificată şi rugăciunea. În felul acesta, primim ajutor divin să ne transformăm interior.

Prin crucea postului, către lumina Învierii

Toate acestea explică de ce postul se regăseşte între principalele recomandări ale duhovnicilor.

Ce trebuie să ştim

Dacă ar trebui să reţinem câte ceva despre post, în general, şi despre Postul Paştilor, în special, am putea să ne gândim la următoarele:

1. Postul nu este obligatoriu! Este un exerciţiu propus pentru cei care vor să progreseze pe calea spirituală.

2. A te abţine de la anumite alimente, nu reprezintă decât o dietă. Pentru post, este necesară conştiinţa jertfei personale.

3. Postul fără iubire nu este post! În consecinţă, „abstinenţii” ar face bine să sporească rugăciunea, milostenia şi nu să arate celorlalţi cât de „evlavioşi” sunt!

4. Un exerciţiu presupune antrenament! Prin urmare, cei care nu sunt obişnuiţi cu rigorile postului trebuie să înceapă cu un post mai uşor sau mai scurt. Altfel, postul naşte frustrări şi nu acesta este scopul!

Concluzii

Este bine să avem în vedere că nu există „reţete” mai simple sau mai complexe pentru a trece mai uşor peste Postul Mare. Nu despre asta este vorba.

Hristos nu ne va întreba niciodată câtă mâncare de nu ştiu ce fel am consumat în această perioadă, ci cum ne-am transformat interior.

Prin instituirea Postului Paştilor, Biserica nu şi-a propus să obţinem recorduri la numărul de metanii executate în 40 de zile sau să devenim vegetarieni. Ea încă speră să înţelegem că postul este doar un episod din lungul drum pe care trebuie să-l parcurgem către schimbarea modului nostru de a trăi.

Iar, dacă mai înţelegem şi că nu există „scurtături”, vorbim de un început foarte promiţător.

Dumnezeu să ne ajute să avem un post cu creştere spirituală!

Adaptare după articolul „Dom’ profesor, care-i treaba cu postu’?”, publicat iniţial pe blogul personal la adresa: https://aileneisorin.blogspot.ro/2015/03/dom-profesor-care-i-treaba-cu-postu.html.

Referinţe

[1] Începe cu ziua de luni de după Duminica izgonirii lui Adam din rai şi se termină în ziua de sâmbătă din Săptămâna Patimilor.

[2] De obicei, are doar două dezlegări la peşte, ulei şi vin: când se serbează Bunavestire (25 martie) şi în Duminica Floriilor (duminica de dinainte de Paşti).

[3] Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

[4] De fapt, practica Postului Paştilor a fost definitivată şi generalizată începând cu secolul al IV-lea. Deci, nu este vorba despre Evul Mediu, ci de Antichitate.

Valentine’s Day – lucruri mai puțin știute

Îmi place să cred că, dacă am trăi în fiecare an ca în anii în care sunt alegeri, am tinde spre o societate perfectă.

La fel, dacă toți îndrăgostiții s-ar comporta ca în ziua de sfântul Valentin (Valentine’s Day), cred că lumea s-ar transforma într-un tărâm al dragostei.

Într-o astfel de zi, „Love is in the air” și totul este așa cum ar trebui! Certurile dintre parteneri sunt uitate, defectele sunt șterse cu buretele, iar speranțele renasc mai vii ca niciodată.

La radio, plouă cu declarații de dragoste; peste tot numai bomboane de ciocolată; niciun îndrăgostit nu mai poate dormi decât dacă perna este în formă de inimă, iar florile și bijuteriile devin vedetele zilei.

Ce să mai, nu are cum să nu-ți placă, chiar dacă nu ești îndrăgostit sau patron de restaurant!

Dar nu mă pot abține să nu întreb de unde vine această stare generală?

Sfântul Valentin – omul și legenda

Se pare că „vinovatul” pentru toate aceste lucruri este sfântul Valentin, episcopul Umbriei (Italia), care a suferit moarte martirică în preajma anului 273.

El a rămas în memoria credincioșilor săi ca un mare păstor și vindecător. Printre minunile sale, se remarcă vindecarea fratelui tribunului roman Frontanus și a lui Chermion, fiul filosofului roman Craton. În urma acestei minuni, filosoful, împreună cu întreaga familie și cu trei ucenici (Procul, Efiv si Apolonie) au îmbrățișat religia creștină.

Însă renumele avea să i-l aducă sfântului Valentin, oficierea căsătoriei dintre o tânără creștină și un soldat roman, care tocmai se botezase. În urma acestui eveniment, el a rămas în memoria contemporanilor, dar, mai ales, a generațiilor următoare ca ocrotitor al îndrăgostiților și al familiei creștine.

Pentru alte informații, click aici.

14 februarie – o sărbătoare controversată

Nelămuririle privind Valentine’s Day apar în momentul în care consultăm calendarul ortodox. Aici, sfântul este prăznuit la 30 iulie. Pe de altă parte, în calendarul romano-catolic, el este menționat la 14 februarie. Deci, ce este de făcut?

Se pare că această dilemă a fost rezolvată definitiv de specialiștii din departamentele de marketing. Datorită unei publicități intense, această sărbătoare a început să fie respectată și în spațiile unde ortodocșii sunt majoritari.

Cum era de așteptat, tradiționaliștii au reacționat și au început să înfiereze sărbătoarea de Valentine’s Day ca fiind una pur comercială, o influență a societății de consum care nu se încadrează în fondul tradițional și care poate perverti modul în care este privită dragostea.

Într-adevăr, Valentine’s Day nu este tocmai o tradiție ortodoxă, dar nici nu ar trebui să ne deranjeze, atât timp cât cunoaștem adevărata semnificație a acestei sărbători. La urma urmei, nici bradul de Crăciun nu a fost, la bază, un simbol creștin!

Pentru alte informații, click aici.

Însă ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este comercializarea iubirii.

Din punctul meu de vedere, iubirea este cea mai înaltă experiență pe care cineva o poate trăi. Ea este cea mai valoroasă dintre cele trei virtuți fundamentale ale creștinismului, pentru că, spre deosebire de credință și nădejde, ea este veșnică.

În plus, datorită faptului că, în tradiția creștină, totul se explică prin iubire, religia întemeiată de Domnul Iisus Hristos se mai numește și „religia iubirii”.

De aceea, consider că modul autentic de sărbătorire a memoriei sfântului Valentin este unul al schimbării mentalității. Iubiții nu ar trebui să fie iubiți doar de sfântul Valentin sau să-și dovedească dragostea doar prin cumpărarea de cadouri.

Mi-aș dori să cred că toți cei care își declară cu atâta patos iubirea în ziua de 14 februarie nu se vor despărți niciodată de partenera sau partenerul lor!

Mi-aș dori să cred că niciodată nu vor face intenționat lucruri care să o(îl) rănească!

În fine, mi-aș dori să cred că această iubire va fi mărturisită și în zilele următoare, în intimitate, și nu neapărat în public, și nu doar de sfântul Valentin!

Și totuși…

Viața unui creștin este una de permanentă luptă pentru împlinirea poruncii iubirii date de Hristos[1]! Însă, dacă ne facem un proces de conștiință, constatăm că prea mulți dintre noi și prea de multe ori trecem cu vederea tocmai acest lucru.

În acest context, vine o zi controversată precum Velentine’s Day. Și trebuie să recunoaștem că mulți au nevoie de această sărbătoare cu toată controversa pe care o poate provoca.

Sărbătoarea sfântului Valentin este unul dintre acele popasuri în timp, care ne aduc aminte de ceea ce ar trebui să facem mai des, pentru ca dragostea să fie trăită în fiecare zi.

Într-adevăr, toate pernuțele în formă de inimi, toate bomboanele de ciocolată, florile sau bijuteriile nu au cum să înlocuiască iubirea adevărată. Dar ele sunt o expresie a ei și nu trebuie descurajate!

Iar, dacă vrem să iubim mai mult și mai intens, cuvintele sfântului apostol Pavel ne pot fi oricând de ajutor:

„De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.

Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.

Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată”[2].

Vă doresc să trăiți, în fiecare zi, câte o sărbătoare a sfântului Valentin!

Referinţe

[1] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 34-35: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

[2] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 1-8.

Ce este păcatul?

Despre păcat s-au spus și, probabil, se vor spune foarte multe. Dincolo de definițiile îmbrăcate în metafore, această noțiune teologică este, în esența ei, simplu de exprimat.

Astfel, pe baza experiențelor marilor asceți și a reflecției teologice, Biserica Ortodoxă a definit păcatul drept călcarea din liberă voință și în deplină cunoștință de cauză a legilor lui Dumnezeu prin gând, cuvânt sau faptă.

Originea păcatului

Potrivit tradiției creștine răsăritene, păcatul este rodul întrebuințării greșite de către om a liberului său arbitru. Prima încălcare a poruncilor dumnezeiești a avut loc în rai, fiind săvârșită de Adam și Eva.

Întrucât aceștia erau stăpânii creației văzute, prin greșeala lor, a fost afectată întreaga lume materială. În acest context, nu se poate să nu ne întrebăm dacă Dumnezeu nu a prevăzut aceste lucruri mai înainte de crearea lumii și, dacă le-a prevăzut, de ce nu a făcut nimic ca să împiedice greșeala protopărinților noștri?

Ținând cont de faptul că Dumnezeu este atotștiutor și că El există în afara timpului, învățătura creștină ortodoxă susține că Dumnezeu a cunoscut ce aveau să facă primii oameni.

Cu toate acestea, El a îngăduit ispitirea lor și călcarea poruncii Sale de către ei, pentru că nu a vrut să le știrbească fiinţelor umane libertatea voinței.

Practic, motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis  oamenilor să mănânce din fructul oprit a constat în a le da posibilitatea ca, prin exersarea voinței libere, ei să dobândească virtutea și, în acest mod, să progreseze din punct de vedere spiritual.

Cu toate acestea, oamenii au eșuat lamentabil în fața primului test moral pe care au trebuit să-l treacă. De ce? Pentru că, atunci, ca și acum, ispita sau îndemnul de a păcătui a venit sub forma prezentării unui rău ca un bine aparent.

Eva l-a crezut pe șarpe care i-a spus că, odată ce va mânca din fructul oprit, va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Facerea, capitolul 3, versetele 1-7).

Deci, consumarea fructului din pomul binelui și răului a fost prezentată nu ca o încălcare a poruncii lui Dumnezeu, adică un regres moral, ci ca o sporire a abilităților personale, deci ca un progres.

Criteriile potrivit cărora o faptă poate fi socotită păcat

Când deosebirea binelui de rău este dificil de realizat, ne este de  ajutor să avem în vedere cele trei criterii importante, după care putem califica sau nu o faptă drept încălcare a poruncilor divine.

Prima regulă în acest sens o constituie întrebuințarea deplină a minții. De aceea, faptele copiilor, ale celor cu boli mintale sau ale celor care, în momentul săvârșirii faptei, nu au fost conștienți de ceea ce fac, chiar dacă pot fi socotite încălcări ale legilor umane, nu sunt considerate păcate.

Al doilea principiu presupune libertatea voii săvârșitorului. Există cazuri în care, potrivit legilor civile, anumite fapte care au loc împotriva voii săvârșitorului sunt considerate pasibile de pedeapsă, însă, din perspectiva moralei creștine, ele nu pot fi catalogate drept păcate.

În fine, un al treilea reper este cunoașterea legilor divine a căror încălcare constituie fapta păcătoasă.  Ca o comparație, în dreptul civil, se folosește o ficțiune juridică, stabilindu-se că toată lumea cunoaște toate legile din cadrul unui sistem normativ.

Un astfel de principiu a fost adoptat, pentru a nu da posibilitatea niciunui contravenient sau infractor să scape de pedeapsă, susținând că nu a cunoscut legea pe care a încălcat-o.

Din punct de vedere teologic, o astfel de prevedere nu-și are rostul, pentru că Dumnezeu știe dacă noi cunoșteam sau dacă, măcar, a existat posibilitatea să aflăm legile Sale, înainte de a le încălca.

Remedii

Păcatul este considerat de marii asceți ca o boală a sufletului ce afectează, mai întâi, voința noastră liberă. Prin urmare, primul remediu este dorința de a ne vindeca din punct de vedere duhovnicesc.

În al doilea rând, în cadrul Bisericii, creștinii au la îndemână mai multe Taine pentru iertarea păcatelor, din care cea mai cunoscută în acest sens este Spovedania(Mărturisirea).

Iertarea păcatelor de către Hristos prin intermediul preotului sau episcopului este asemănătoare cu eliminarea infecției dintr-un organism, însă pentru vindecarea completă, bolnavul trebuie să treacă și prin faza de convalescență (îndeplinirea canonului).

După această etapă, urmează stadiul prevenției. În primul rând, trebuie să avem curaj să luptăm cu ispita, curaj fundamentat pe faptul că „El (Dumnezeu) nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” [1].

Deci, oricâte păcate vom avea și oricât de grave ni se vor părea, trebuie să avem încredere că Dumnezeu ne ajută, dacă noi le regretăm și dorim să ne vindecăm.

De asemenea, rugăciunea este una dintre cele mai sigure metode de eliberare de patimi și de alungare a ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rugăciunea autentică presupune smerenie și ocuparea minții noastre cu gânduri îndreptate spre Dumnezeu, deci opuse păcatului.

Pentru a fi eficientă pe deplin, rugăciunea trebuie însoțită deprivegherea asupra poftelor care se realizează, în mod special, prin post. Acesta este cel mai la îndemână mijloc pentru exersarea voinței și eliminare a impulsurilor trupești necontrolate.

În final, este important să reținem că, de fiecare dată, când avem dubii cu privire la o anumită situație sau când ni se pare că am făcut ceva corect, dar, totuși, avem mustrări de conștiință, este bine să întrebăm duhovnicul.

Se presupune că el are o experiență mai îndelungată decât noi în această privință, a studiat mai mult și, nu în ultimul rând, poate oferi un punct de vedere din exterior, detașat de contextul respectiv, ceea ce, de multe ori, are un impact major.

Pentru mulţi dintre noi, păcatul este o constantă a vieţii noastre. Adesea, îl săvârşim chiar din reflex. În aceste condiţii, putem să ne vindecăm? Mai avem vreo scăpare?

Cu siguranţă, da! Iar tâlharul care s-a pocăit în ultima clipă pe Cruce, este cel mai bun exemplu. Important este să nu deznădăjduim şi să ne ridicăm de fiecare dată după ce am greşit!

Nu trebuie să uităm că marii asceți au reușit să dobândească abilitatea de a lupta cu ispitele după mulți ani de nevoință. Cu siguranță, în acest răstimp au suferit și înfrângeri, dar nu s-au dat bătuți niciodată.

Este exact ce trebuie să facem și noi!

Referinţe

[1] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.

Articol publicat iniţial, în blogul personal: 

https://aileneisorin.blogspot.ro/2017/09/ce-este-pacatul.html

Despre ecumenism cu sinceritate

În fiecare an, în a treia săptămână a lunii ianuarie, Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică îşi propun să se roage împreună.

Întâlnire dintre papa Francisc I şi patriarhul ecumenic Bartolomeu.

Acest ritual are la bază unul dintre dezideratele Bisericilor creştine de a lăsa diferenţele deoparte şi de a forma din nou o singură comunitate.

Curentul acesta de opinie care militează pentru unificarea tuturor confesiunilor creştine poartă numele generic de mişcare ecumenică sau ecumenism.

Ecumenismul nu este ceva recent. Nu l-am inventat noi, cei care aparținem sfârșitului de secol XX sau începutului de secol XXI. Nici pe departe!

De fapt, inițiativa unei mișcări care să-i unească pe toți creștinii nici măcar nu a aparținut uneia dintre cele două ramuri mai vechi ale religiei întemeiate de Hristos: Ortodoxia sau Catolicismul. Dimpotrivă, ea a apărut din dorința creștinilor anglicani.

Istoric

Cu siguranță, au mai fost tentative, dar istoricii menționează ca punct oficial de început al ecumenismului  asocierea dintre Bisericile Anglicană și Ortodoxă Răsăriteană. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1864, la inițiativa ministrului britanic H. J. Fynes-Clinton.

Apoi, în 1910, la Edinburgh, a  avut loc prima conferință a Consiliului Misionar Internațional, la care au participat reprezentanți ai mai multor confesiuni creștine. Această întâlnire este considerată baza mișcării ecumenice de astăzi.

Cel mai cunoscut organism ecumenic este Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) care a fost înființat  în urma întâlnirilor de la Utrecht (1938) și la Amsterdam (1948). În acest organism, Biserica Ortodoxă Română este membră cu drepturi depline din anul 1961, odată cu conferința C.E.B. de la New Delhi (India).

Pentru alte informaţii, click aici

Ce este ecumenismul și ce își propune

Din punctul meu de vedere, mișcarea ecumenică este o îndreptare a relelor istoriei și încercarea de a șterge mai multe pete de pe obrazul Bisericii creștine.

Pentru că Hristos este unul și El este capul Bisericii[1], este de la sine înțeles că nu au cum să existe mai multe biserici „adevărate”.

Cu siguranță, creștinii știau aceste lucruri încă din zorii creștinismului, numai că a durat ceva timp până le-au conștientizat. „Numai” câteva sute de ani!

Prin urmare, primele încercări de unire de tip ecumenist între Bisericile creștine au fost unele care au încercat să pună în practică esența învățăturii lui Hristos – iubirea față de celălalt[2]. În consecinţă, obiectivul mișcării ecumenice a fost unirea Bisericilor creștine pentru înlăturarea războaielor și vindecarea relelor sociale.

În acest sens, începând cu anul 1944, C.E.B. a activat pentru limitarea efectelor produse de cel de-Al Doilea Război Mondial.

După aceste încercări, destul de reușite, pe tărâm practic, a început lungul proces al cunoașterii reciproce aprofundate, pentru a se realiza și unirea pe tărâmul învățăturii, moralei, cultului și al organizării bisericești. Deocamdată, acest proces este în desfășurare.

Obstacole

După cum era de așteptat, odată despărțite, fiecare dintre Bisericile creștine a dezvoltat o identitate proprie. Câteva dintre cele mai cunoscute exemple sunt date de faptul că preoții romano-catolici sunt doar necăsătoriți, în timp ce o majoritatea preoților ortodocși sunt căsătoriți.

De asemenea, în cadrul unora dintre Bisericile protestante, femeile pot fi preoți și episcopi.

În plus, unele Biserici protestante acceptă în rândul clerului şi persoane de orientare homosexuală sau transsexuali.

Și acestea sunt doar chestiuni care țin de organizarea clerului, fără să fi intrat în chestiuni dogmatice sau morale de finețe. Deci, nu mai putem vorbi de un tablou unitar al creștinismului, ci de un puzzle nerezolvat.

Pentru alte informaţii, click aici

Câteva principii

Cred cu tărie că unirea Bisericilor este un lucru foarte greu de realizat, dar nu imposibil. Deci, acest proces este unul care trebuie să continue. Însă nu oricum. Este nevoie de răbdare, luciditate și principii clare pe baza cărora să se desfășoare acest proces.

  • Este nevoie de cunoaștere

În anul 1054, s-a produs Marea Schismă dintre Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică. Iar acesta a fost doar începutul. De-a lungul timpului, au apărut mai multe ramuri ale creștinismului și fiecare are identitatea proprie (învățătură, morală, cult și organizare). Pentru a vorbi de unire, trebuie, mai întâi, să fie cunoscute diferențele dintre aceste modalități de mărturisire a lui Hristos.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Adevărul nu este undeva la mijloc, ci este unul singur

Când vorbim despre adevărul revelat, vorbim de Hristos care este „Calea, Adevărul și Viața[3]”. Prin urmare, în dialogul ecumenic, nu se poate aplica principiul negocierii – „mai las eu, mai lași tu și ne întâlnim la mijloc”. Adevărul este unul singur și el trebuie găsit și acceptat!

  • Nu trebuie să ne grăbim

Rănile pe care le-au provocat rupturile din sânul Bisericii au rămas deschise sute de ani. Este păcat să ne grăbim să le închidem fără să curățăm în totalitate puroiul. Dacă nu facem așa, nu putem vorbi de o vindecare autentică.

Repet, confesiunile creștine și-au format identități proprii exprimate în sărbători, ritualuri specifice, mod de a-L vedea pe Dumnezeu etc. Dacă, în urma dezbaterilor, se ajunge la concluzia că practicile unei confesiuni sunt greșite, este foarte greu pentru preoții și credincioșii respectivi să accepte că ceea ce au crezut ei și strămoșii lor de-a lungul sutelor de ani nu este corect.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Să-i lăsăm pe teologi să lucreze

Einstein spunea că o problemă nu poate fi rezolvată de același nivel de inteligență care a creat-o. Iar istoria ne spune că nu neapărat diferențele de învățătură au stat la baza rupturilor dintre Biserici, ci, mai degrabă, chestiuni de politică bisericească.

Deci, mai mult ca niciodată, acolo unde orgoliul unor prelați sau interesele de moment au creat rupturi, este nevoie de rugăciune și de luciditate teologică. Sau, altfel spus, de smerenie și de argumente.

Pentru alte informaţii, click aici

În căutarea lui Dumnezeu

Deocamdată, ecumenismul este văzut doar ca o rugăciune în comun cu ceilalți creștini. La fel, el mai este şi o modalitate de a aplica la nivel practic principiile dragostei creștine în comuniune cu membrii altor confesiuni. Dar el este mai mult de atât!

Chiar dacă, la suprafață, pare a fi vorba doar despre unirea Bisericilor creștine, el este, de fapt, căutarea împreună a lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut dintotdeauna acea metaforă care vorbește despre Dumnezeu ca despre un munte foarte înalt pe care toți vor să-L urce. Dar fiecare pornește dintr-un punct diferit și, prin urmare, fiecare va avea un drum propriu către vârf.

Însă ceea ce este important de reținut este faptul că, în ciuda obstacolelor, pe măsură ce fiecare se apropie de vârf, se apropie și de ceilalți.

Poate că aceasta este, de fapt, esența mișcării ecumenice. Să pornim, mai întâi, în căutarea lui  Dumnezeu și, pe urmă, ne vom apropia, în mod firesc, unii de ceilalți.

Referinţe

[1] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 5, versetul 23: Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 34-35: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.

[3] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 6.

Întâmpinarea Domnului – sărbătoare a împlinirii făgăduinţelor

Oricine şi-L imaginează pe Dumnezeu Îl vede infinit şi atotputernic, pentru că, dacă nu ar avea aceste atribute, nu ar fi Dumnezeu.

Însă puţini sunt cei care se gândesc la Dumnezeu ca la o fiinţă smerită. Asta se întâmplă pentru că suntem obişnuiţi să Îi atribuim modul nostru de gândire.

La urma urmei, de ce să ai atâta putere dacă nu o arăţi?

Întâmpinarea lui Hristos în templu

Sărbătoarea din data de 2 februarie, ne transmite că Dumnezeu nu are nevoie să-Şi arate atotputernicia. El nu trebuie să-i convingă pe alţii sau să Se convingă pe Sine că este puternic. Pur şi simplu, este!

Acest praznic al Întâmpinării Domnului, nu este unul despre care să se vorbească prea mult. În Biblie, doar evanghelistul Luca menţionează episodul în care Hristos a fost adus la templu[1].

În conformitate cu Legea lui Moise, la 40 de zile după naşterea unui copil de parte bărbătească, mama lui trebuia să se înfăţişeze preoţilor  pentru a fi curăţită[2]. Fecioara Maria nu ar fi avut nevoie de o astfel de curăţire[3], dar, pentru că dorea să respecte Legea[4], s-a prezentat la templu.

Pentru alte informaţii, click aici

Totul ar fi trebuit să se desfăşoare foarte simplu. S-ar fi prezentat la unul dintre preoţi, acesta ar fi inspectat, mai întâi ofrandele[5], iar, pe urmă, le-ar fi sacrificat şi ar fi declarat-o curată. Atât!

Însă pentru Fecioara Maria, lucrurile s-au complicat când a fost întâmpinată de două persoane extraordinare: dreptul Simeon şi prorociţa Ana.

Simeon este descris de evanghelistul Luca drept un om care era recunoscut pentru moralitatea sa şi care Îl avea pe Duhul Sfânt asupra lui[6]. Probabil, acesta era un lucru atestat de cei de atunci şi, prin urmare, nu se putea pune la îndoială sănătatea lui mintală.

Aşa se explică cum de Fecioara Maria şi dreptul Iosif, care o însoţea, au fost de acord să i-L dea acestui străin pe Pruncul sfânt să-L ţină în braţe. Ei erau siguri că aveau în faţă un bătrân sănătos şi moral.

Aici, intervine partea interesantă: lui Simeon[7] i se descoperise că nu va muri, până ce Îl va vedea pe Hristosul Domnului. Prin urmare, el a venit la templu imediat ce Duhul Sfânt l-a chemat. Cu toate acestea, nu s-a îndoit niciodată că Pruncul pe care L-a întâlnit la templu, îmbrăcat în veşminte sărăcăcioase şi din părinți simpli, este Mesia, cel Care urma  să răscumpere lumea din păcat.

Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise şi, de acum, el putea să moară. De aceea, după ce-L primeşte în braţe pe Mântuitorul lumii, Simeon rosteşte rugăciunea care a rămas celebră: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”[8]!

Pentru alte informaţii, click aici

După acest episod, în preajma Pruncului vine şi prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea ne este descrisă de evanghelist cu destule detalii: „ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”[9].

Din acest mod de prezentare, deducem că era o persoană cunoscută, probabil dintr-o familie nobilă[10], a cărei moralitate era recunoscută şi care avea darul profeţiei. Deci, nici în acest caz, nu se pune problema vreunei greşeli.

Asemenea lui Simeon, şi ea a început să vorbească despre Pruncul Hristos ca fiind Mântuitorul lumii. Deci, dacă fecioara Maria sau dreptul Iosif ar mai fi avut vreun dubiu cu privire la originea divină şi la misiunea „fiului” lor, acum au fost spulberate.

Împlinirea făgăduinţelor

Pentru a înţelege esenţa acestei sărbători, trebuie să încercăm să ne punem în locul Fecioarei Maria.

Ea era o fată foarte tânără care îşi petrecuse o mare parte din viaţa de până atunci la templu. Părinţii ei muriseră, iar ea era logodită cu Iosif, un bărbat cu posibilităţi materiale reduse.

În acest context, Maria a avut o vedenie a unui înger care i-a vestit că a fost aleasă să-L aducă pe lume pe Mântuitorul lumii. Acesta, conform profeţiei lui Isaia, era de neam regesc, fiind urmaş al lui David[11].

Chiar dacă îngerul i-a explicat foarte clar că ea urma să zămislească prin acţiune divină directă, cei mai mulţi oameni şi-ar fi imaginat că, pentru a se împlini cele revelate, ea ar fi trebuit să se căsătorească cu cineva bogat şi puternic. Dar nu s-a întâmplat aşa!

Cu toate acestea, Dumnezeu i-a dat de înţeles fără echivoc că El Îşi ţine promisiunile.

Ea a rămas însărcinată fără să fi cunoscut bărbat! Deci, doar ea ştia că are în pântece un copil. Însă când a vizitat-o pe Elisabeta, mama sfântului Ioan Botezătorul, care şi ea era însărcinată, aceasta a recunoscut-o pe Maria ca „Maica Domnului meu”[12].

Apoi, imediat după naşterea Fiului ei, au avut loc alte minuni. I-a auzit pe îngeri care cântau de bucurie[13], păstori pe care nu-i cunoştea au venit şi s-au închinat Pruncului[14], iar, apoi, au venit 3 magi de la Răsărit, care porniseră cu aproape doi ani înainte[15], să se I se închine şi I-au adus şi daruri[16].

Toate acestea nu aveau cum să fie simple coincidenţe!

În plus, mai au loc şi cele două întâlniri din templu, cu Ana şi Simeon. Dacă o prorociţă recunoscută de cei de la templu precum Ana fiica lui Fanuel spune că Pruncul Mariei este Mântuitorul, mărturia lui Simeon este şi mai puternică.

Bătrânul aştepta acest moment, pentru că, până nu se împlinea făgăduinţa lui Dumnezeu, nu putea să moară. Iar, dacă veţi considera că, în această viaţă, nemurirea este un dar, vă rog să vă mai gândiţi!

Imaginaţi-vă că bunicii, părinţii, soţul sau soţia, prietenii, copiii şi chiar nepoţii vor muri înaintea voastră! Imaginaţi-vă că veţi fi singuri! Oare, în aceste condiţii, veţi mai dori să trăiţi veşnic?

Dacă privim din această perspectivă aşteptarea dreptului Simeon, înţelegem pe deplin de ce, după atât timp, văzându-L pe Hristos era atât de bucuros.

În primul rând, se împlinise făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de el. Apoi, faţă de poporul ales care şi-a împlinit misiunea de a-L da lumii pe Mântuitorul. Şi, nu în ultimul rând, în Hristos avea să se împlinească şi făgăduinţa pe care Dumnezeu a făcut-o neamului omenesc, imediat după greşeala primilor oameni[17].

După toate acestea, Maria nu mai avea cum să se îndoiască! Acum, nu doar credea, ci ştia că Fiul ei era Dumnezeu adevărat şi Mântuitorul lumii!

Deci, Dumnezeu Îşi împlinise toate promisiunile!

Credinţă şi răbdare

Învăţătura pe care ar trebui să o desprindem din instituirea sărbătorii Întâmpinării Domnului este unul simplu, dar destul de greu de acceptat – Dumnezeu Îşi ţine întotdeauna promisiunile, chiar dacă nu acţionează aşa cum ne-am aştepta.

Oricâtă imaginaţie am avea, aceasta nu are cum să se compare cu inteligenţa lui Dumnezeu. El lucrează prin mijloace infinite pentru a ajunge la soluţia care este cea mai bună pentru toţi şi nu doar pentru unii.

Chiar dacă la un moment dat ni se pare că rugăciunile noastre nu sunt ascultate, este bine să avem răbdare şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să-Şi facă treaba!

El ştie cel mai bine ce are de făcut şi cum! Restul este o chestiune de sincronizare!

Referinţe

[1] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 22-39.

[2] Levitic, capitolul 12, versetele 1-8: „Şi a grăit Domnul lui Moise şi a zis: „Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile, cum e necurată şi în zilele regulei ei. Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se curăţe de sângele său; de nimic sfânt să nu se atingă, şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei. Iar de va naşte fată, necurată va fi două săptămâni, ca şi în timpul regulei ei; apoi să mai stea şaizeci şi şase de zile pentru a se curăţi de sângele său. După ce se vor împlini zilele curăţirii ei pentru fiu sau pentru fiică, să aducă preotului la uşa cortului un miel de un an ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturică, jertfă pentru păcat. Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei. Aceasta e rânduiala pentru ceea ce a născut prunc de parte bărbătească sau de parte femeiască. Iar de nu-i va da mâna să aducă un miel, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere de tot şi altul jertfă pentru păcat, şi o va curăţi preotul şi curată va fi”.

[3] Jertfele care se aduceau la templu de către femei, după naştere, aveau menirea să le curețe de sângerări şi de păcat. În cazul Fecioarei Maria, nu se poate vorbi despre sângerări, pentru că ea a rămas în continuare fecioară. La fel, nu se poate vorbi despre păcat, pentru că Hristos nu a fost zămislit cu păcatul strămoşesc, întrucât El era nu doar om adevărat, ci şi Dumnezeu adevărat.

[4] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 17-18.

[5] Jertfele trebuiau să fie dintre lucrurile sau animalele fără cusur (Levitic, capitolul 1, versetele 3, 10).

[6] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetul 25.

[7] În mediile creştine, circulă legenda care spune că Simeon ar fi fost unul dintre cei 72 de erudiţi evrei tocmiţi de Ptolemeu al II-lea Filadelful să traducă în limba greacă Vechiului Testament. Pentru că el nu putea concepe ca o fecioară să nască, când a transcris interpretarea profeţiei de la Isaia, capitolul 7, versetul 14, a folosit termenul „tânără” în loc de „fecioară”. După ce, a doua zi, a găsit textul corectat şi s-a asigurat că nimeni nu intervenise asupra lui, când a vrut să-l modifice, a avut o vedenie. Un înger i-a spus că traducerea corectă este „fecioara va naşte” şi că el va trăi până ce va vedea acest miracol înfăptuit. Dar, până la găsirea unor dovezi concludente, prefer să accept această relatare doar ca o legendă. De aceea, în această situaţie, consider că este mai potrivit să ne raportăm doar la textul biblic.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 29-32.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 36-37.

[10] Expresia „fiul (ben) lui …”, în Palestina biblică, indica provenienţa dintr-o familie nobilă.

[11] Isaia, capitolul 11, versetele 1-3.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 43.

[13] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 13-14.

[14] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 15-18.

[15] Evanghelia după Matei, capitolul 2, versetul 16.

[16] Evanghelia după Matei, capitolul 2, versetul 11.

[17] Facerea, capitolul 3, versetul 15.

Sfinții Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur (Hrisostomul)

În fiecare an, pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi serbează pe sfinții ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur (Hrisostomul).

Chiar dacă fiecare dintre acești sfinți are o zi proprie de prăznuire[1], necesitatea acestei sărbători a apărut ca urmare a unei dispute destul de stânjenitoare pentru comunitatea creștină. Undeva în preajma celei de-a doua jumătăți a secolului al XI-lea, exista o dispută, hai să-i spunem „nejustificată”, cu privire la ierarhizarea acestor sfinți.

Unii susțineau că sfântul Vasile cel Mare este mai important decât sfântul Grigorie de Nazianz și decât sfântul Ioan Gură de Aur, alții că sfântul Grigorie merită această cinste și, în fine, a treia grupă care îl vedea pe sfântul Ioan ca fiind cel mai valoros.

Chestiunea devenise destul de serioasă, încât se ajunsese chiar la episoade de ură între membrii acestor facțiuni.

În acest context, Sinaxarul[2] ne spune că mitropolitul Ioan Mavropous (ultimul mare imnograf creștin) al cetății Evhaita a avut o viziune în care i s-au înfățișat cei trei sfinți și i-au spus că în fața lui Dumnezeu ei sunt egali. Prin urmare, el a fost îndemnat să întemeieze o sărbătoare comună pentru ei, astfel încât cearta cu privire la întâietate să înceteze.  Această viziune a avut loc, potrivit Tradiției, în timpul domniei împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118).

Pentru alte informaţii, click aici

Fiecare dintre acești mari dascăli ai lumii au avut o pregătire teologică profundă și au avut contribuții remarcabile la tezaurul învățăturii creștine[3], toți trei au dus o viață ascetică ireproșabilă și, de asemenea, au dat dovadă de implicare în ajutorarea celor aflați în nevoi. Dar, de fapt, toate aceste dimensiuni ale personalităților lor sunt  elementele care alcătuiesc slujirea arhierească. De aceea, sărbătoarea din ziua de 30 ianuarie se numește a „sfinților trei ierarhi”.

Sfântul Vasile cel Mare – „mâna care lucrează”

Pentru a exprima plastic unicitatea fiecăruia dintre cei trei mari ierarhi, în tradiția creștină răsăriteană, a fost folosită o sintagmă care îl compară pe sfântul Vasile cu mâna care lucrează, pe sfântul Grigorie cu mintea care cugetă, iar pe Ioan cu gura care vorbește.

Sfântul Vasile cel Mare provenea dintr-o familie înstărită care a avut posibilitatea să-i asigure o educație foarte elevată. Acest lucru a constituit baza transformării de mai târziu a sfântului Vasile care a ajuns, în timpul studiilor de la Atena, să fie foarte bun prieten cu sfântul Grigorie de Nazianz.

Această prietenie a rămas, până astăzi, un reper în istoria creștină.

În urma unui periplu ascetic în Egipt și în alte locuri de mare trăire duhovnicească, sfântul Vasile devine autorul „Regulilor Mari” și al „Regulilor Mici” cu privire la viața călugărilor și, pe baza lor, a pus bazele unor mănăstiri.

Erudiția sa teologică este evidențiată atât în interpretările pe care ni le-a lăsat cu privire la Cartea Facerii (Hexaimeronul) și Psalmi, dar, mai ales, în tratatul de teologie care este dedicat învățăturii despre Sfântul Duh.

În plus, el este autorul uneia dintre cele trei variante ale Liturghiei folosite astăzi în cultul ortodox și al celebrelor „Molitfe” de exorcizare care se citesc în ziua de 1 ianuarie (ziua de prăznuire a sfântului Vasile) și în ocazii speciale.

Sfântul Vasile cel Mare ajunge să fie arhiepiscop al cetății Cezareea din Capadocia și, în această calitate, dovedește o mare aplecare spre partea practică a creștinismului. Astfel, el este cel care a înființat  primele așezăminte de asistența socială, unde se oferea protecție și îngrijire văduvelor, celor abandonați și bolnavi. Aceste așezăminte au rămas în istorie sub denumirea de „Vasiliada”.

Pentru alte informaţii, click aici.

Astfel, calitățile lui de bun organizator și de întemeietor al mai multor mănăstiri și al așezămintelor de asistență socială i-au adus apelativul „mâna care lucrează”.

Sfântul Grigorie de Nazianz – „mintea care cugetă”

În istoria creștinismului, dintre multitudinea de sfinți, scriitori bisericești sau teologi, doar trei au primit apelativul de „teologul”[4]. Sfântul Grigorie este unul dintre ei și numai acest fapt ar trebui să clarifice originile sintagmei „mintea care cugetă”.

Sfântul Grigorie s-a născut în jurul anului 330, într-o familie creștină, tatăl său fiind episcop. Acest lucru, dublat de faptul că familia sa a putut să-l susțină financiar pe perioada studiilor, l-a ajutat pe Grigorie să aprofundeze învățătura creștină într-o manieră extraordinară.

Așa se face că, după ce o perioadă fuge de preoție, datorită marii responsabilități pe care o implică această slujire, într-un final, ajunge preot la biserica Sfânta Înviere din Constantinopol. Situația pe care el a întâlnit-o în capitala imperială era departe de a fi una favorabilă.

Macedonienii (penvmatomahii), care negau dumnezeirea Duhului Sfânt, erau majoritari. Singura insulă a ortodoxiei rămăsese biserica unde era preot sfântul Grigorie. Dar, de la amvonul acestei biserici, acest mare ierarh avea să facă istorie.

„Cele 5 Cuvântări Teologice” pe care el le-a rostit au rămas un model de raționament teologic și au răsturnat situația în favoarea celor care susțineau că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat. Acest lucru atrage atenția unor persoane influente de la curte, care mijlocesc ca el să devină patriarh de Constantinopol, fiind înscăunat chiar de împăratul Teodosie la 27 noiembrie 380.

De altfel, în această calitate sfântul Grigorie avea să participe la lucrările celui de-al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381). Apoi, scârbit de intrigile unor episcopi cu mare influență la curte, și, pentru a nu produce tulburare în rândul credincioșilor, sfântul Grigorie părăsește scaunul de patriarh și se retrage la Nazianz unde se dedică unei vieți de intensă rugăciune.

Pentru alte informaţii, click aici

Sfântul Ioan Gură de Aur – „gura care cuvântă”

Și în cazul acestui sfânt, apelativul este unul pe deplin meritat. De la niciun scriitor sau orator creștin nu ne-au rămas atâtea lucrări ca de la sfântul Ioan Gură de Aur.

Ca și sfântul Vasile cel Mare și sfântul Grigorie de Nazianz, sfântul Ioan a provenit dintr-o familie cu posibilități financiare. După ce a rămas văduvă la o vârstă foarte tânără (aproximativ 20 de ani), Antusa, mama sa, a renunțat să se recăsătorească și s-a dedicat educării fiului ei.

Roadele nu au încetat să apară și, după ce, în primă fază, Ioan a fost instruit de mama sa, a urmat cursurile marelui retor Libanius și ale filosofului Andragatiu, pe care i-a impresionat cu talentul său oratoric.

După o perioadă de viață ascetică, sfântul Ioan este hirotonit diacon de Meletie al Antiohiei, iar, în perioada celor 6 ani de diaconat, a scris celebrul tratat „Despre Preoție”, considerat una dintre cele mai frumoase descrieri ale acestei Taine.

După aceea, este hirotonit preot cu misiunea de a fi predicator și, timp de 12 ani, combate, în cuvântările sale, ereticii și influențele iudaismului asupra vieții creștine, ceea ce contribuie într-o măsură însemnată la ridicarea moralei creștine din regiune.

Faima sa devine din ce în ce mai mare și, în 397, ministrul Eutropiu mijlocește ca el să fie patriarh al Constantinopolului în locul vacantat în urma morții patriarhului Nectarie.

Din păcate pentru sfântul Ioan, realitatea cu care el s-a confruntat din această poziție a fost una destul de complicată pentru un om căruia nu-i plăcea să mimeze moralitatea. Astfel, el intră în conflict deschis cu împărăteasa Eudoxia și cu patriarhul Teofil al Alexandriei.

În urma unor intrigi elaborate, Teofil reușește să-l exileze pe sfântul Ioan, dar acesta este rechemat în urma unei răscoale a credincioșilor care își cereau păstorul și în urma unui cutremur care a fost considerat un semn divin.

Cu toate acestea, după două luni, Teofil reușește să convoace un sinod care îl depune definitiv pe sfântul Ioan din treapta de patriarh și, apoi, se hotărăște exilul lui în Cucuz (Armenia). Dar, pentru că Ioan încă avea prieteni importanți, atât în Constantinopol cât și Antiohia, este relocat. El moare în timpul călătoriei de la Cucuz la Pityus, la 14 septembrie 407, rostind „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”!

În afară  de predicile și tâlcuirile emblematice  ale Evangheliei după Matei și ale celor 14 epistole ale sfântului apostol Pavel, sfântul Ioan rămâne în istoria creștină și pentru „Molitfele” sale, dar mai ales pentru definitivarea ritualului Liturghiei în varianta cel mai des folosită în cadrul cultului ortodox până în zilele noastre.

Pentru alte informaţii, click aici

Concluzii

Aceste trei mari personalități ale teologiei și vieții ascetice creștine au rămas în istorie ca adevărate stele călăuzitoare care ne pot ghida prin tumultul vieții. Deși au avut funcții importante în cadrul ierarhiei și administrației bisericești, ei au fost oameni de o profundă viețuire creștină. Au avut o ură viscerală pentru tot ceea ce înseamnă conduită păcătoasă, dar au dat dovadă de o dragoste extraordinară pentru păcătoși.

După cum se poate vedea, sfințenia nu se câștigă doar printr-o izolare în pustie și ducerea unei vieți ascetice (oarecum liniștite). Ea presupune, în primul rând, slujirea celorlalți și lupta împotriva imoralității.

Cei trei mari ierarhi, au avut acest lucru în comun și, pentru acestea, au avut de suferit. Dar au continuat să lupte!

Una dintre ideile importante pe care ar trebui să le desprindem din această sărbătoare este că diferența dintre noi, oamenii obișnuiți, și marile personalități ale istoriei creștine constă în faptul că acestea din urmă au făcut ce este corect, indiferent de consecințe.

Referinţe

[1] Sfântul Vasile cel Mare este prăznuit la 1 ianuarie, sfântul Grigorie de Nazianz la 25 ianuarie, iar sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie și la 27 ianuarie.

[2] Culegere cu relatări ale celor mai importante evenimente din viețile sfinților care sunt ordonate în funcție de ziua de prăznuire a sfinților respectivi.

[3] Datorită contribuției lor remarcabile la aprofundarea teologiei creștine, ei sunt considerați patronii școlilor de teologie și ai gândirii teologice.

[4] Aceștia sunt: sfântul apostol și evanghelist Ioan, sfântul Grigorie de Nazianz († 390) și sfântul Simeon Noul Teolog († 1022).

Marea Schismă

Din păcate, în 16 iulie 1054, la capătul unor evenimente care avuseseră loc cu sute de ani în urmă, Bisericile creştine cele mai importante la acea dată, de la Constantinopol şi de la Roma, s-au declarat una pe cealaltă ca fiind eretice.

Este greu să căutăm răspunsuri după 964 de ani de la acel eveniment absolut nefericit. Pe de altă parte, suntem martorii unei realităţi care reclamă aceste răspunsuri.

Mi-aş dori să spun că se pot identifica vinovaţii. Mai mult, mi-aş dori să spun că, la baza despărţirii dintre cele două Biserici, au stat doar motive religioase sau, cel puţin, că ele au avut rolul determinant. Dar convingerea mea de acum este că ele au fost folosite doar ca pretext.

Ce s-a întâmplat?

Evenimentele care au dus la Marea Schismă s-au desfăşurat după un tipar atât de obişnuit, încât Holywood-ul nu s-a sinchisit să-l ecranizeze până acum într-o megaproducţie.

În secolul al XI-lea, Apusul creştin trecea printr-o perioadă foarte favorabilă. Procesul de centralizare statală era în mare parte încheiat şi, în locul zbuciumului de la începutul Evului Mediu, domnea o linişte care era garantată de noile regate care tocmai se formaseră.

În schimb, în răsărit, marele Imperiu Bizantin de odinioară se afla într-un declin care începea să fie tot mai vizibil. Luptele dintre familii nobiliare  care doreau să-şi impună favoriţii erodau puterea împăratului de la Constantinopol, în timp ce la turcii forţau cu un curaj din ce în ce mai mare graniţele de est.

Tronul Bizanţului era ocupat în această perioadă de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), considerat un împărat slab.

Însă pe plan religios, situaţia stătea total diferit. Atât scaunul papal de la Roma cât şi cel patriarhal de la Constantinopol erau ocupate de două personalităţi foarte puternice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Este vorba de papa Leon al IX-lea (1048-1054) care, în calitate de adept al reformei iniţiate la mănăstirea Cluny (Franţa), dorea ca puterea papală să fie ridicată pe noi culmi. Alături de el, era cardinalul Humbert care era un antibizantin convins.

În contrapartidă, scaunul patriarhal de pe malurile Bosforului era ocupat de patriarhul Mihail Celularie (1043-1058), care era foarte ambiţios şi foarte autoritar. El a fost descris de călugărul cronicar Mihail Psellos ca „plin de iubirea de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor, având pretenţia de a mişca dintr-o încruntare din sprâncene cerul şi Olimpul, conştient de mărirea şi gloria scaunului său…hotărât la luptă cu adversarul său de la Roma”.

Să fim realişti! Nu avea cum să nu iasă cu scântei!

Prima mutare o face patriarhul Mihail Celularie care, dând dovadă de o fină diplomaţie, „încurajează” pe doi teologi, arhiepiscopul Leon de Ohrida şi Nichita Pectoratul, stareţ la mănăstirea Studion din Constantinopol, să scrie mai multe lucrări împotriva unor idei teologice şi practici liturgice ale apusenilor.

Cardinalul Humbert intră în scenă şi-i prezintă papei situaţia ca un mare afront. Papa răspunde prin trei scrisori polemice care, de fapt, îl au ca autor pe cardinalul Humbert, şi radicalizează conflictul printr-un ultimatum: „când cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează Biserica”.

În loc să vedem un dialog într-un spirit creştin autentic, în care fiecare să-l asculte pe fiecare şi apoi, împreună, să analizeze diferenţele de opinii, eventual în cadrul unui sinod, cei doi prelaţi au preferat să folosească metode specifice oamenilor politici.

Dar, de data asta, tocmai un om politic, împăratul bizantin Constantin al IX-lea, a propus o soluţie, după părerea mea, corectă – convocarea unui sinod la Constantinopol în care să se analizeze această stare de fapt.

Delegaţia papală, condusă de cardinalul Humbert de Silva Candida, cancelarul papal Friederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi, a fost primită cu onoruri de împăratul Constantin al IX-lea şi găzduită tocmai la mănăstirea Studion.

Ca semn de pace, stareţul Nichita Pectoratul, unul dintre adversarii teologiei apusene, îşi arde cele două lucrări polemice[1]. Din păcate, gestul său a fost considerat unul de slăbiciune din partea cardinalului Humbert care îi adresează cuvinte foarte dure: „Câine murdar, muşcă-ţi limba”! (Într-adevăr, asta da probă pentru testarea stăpânirii de sine!)

Patriarhul Mihail Celularie simte că lucrurile se pot termina înainte de a începe şi domoleşte spiritele, spunând că toate divergenţele vor fi lămurite în cadrul sinodului.

Părerea mea este că el spera ca, în cadrul sinodului, care avea loc „la el acasă”, să obţină o condamnare oficială a ideilor teologice şi a practicilor apusene.

Dar cardinalul Humbert nu a vrut să participe la sinod, deşi delegaţia sa avea tocmai acest scop. Ceea ce ne face să credem că el nu venise să discute divergenţele de opinii dintre Răsărit şi Apus, ci avea în intenţie doar să-şi impună punctul de vedere.

În această situaţie, patriarhul Mihail Celularie nu vrea să discute cu delegaţia romană şi le interzice reprezentanţilor papei să săvârşească liturghia în Constantinopol. Probabil, a fost o măsură justificată, dar, oarecum, excesivă.

Pe data de 19 aprilie 1054, papa Leon al IX-lea murise, iar delegaţia condusă de cardinalul Humbert a ajuns la Constantinopol în luna iunie. Prin urmare, de îndată ce a păşit pe teritoriu bizantin, cardinalul ştia că, până la numirea unui nou papă, nu avea superior. Deci, putea să facă ce dorea.

În consecinţă, el compune de unul singur un act de excomunicare a lui Mihail Celularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida şi a stareţului Nichita Pectoratul şi a tuturor celor care se vor asocia cu ei. Pe data de 16 iulie 1054, el va pune acest act pe sfânta masă din catedrala patriarhală Sfânta Sofia. Iar, a doua zi, delegaţia papală va părăsi Constantinopolul.

Pentru că legăturile dintre Orientul şi Occidentul creştin erau, în fapt, de mult timp rupte, a fost nevoie să treacă ceva timp până să se găsească un traducător din limba latină care să le interpreteze orientalilor  mesajul lui Humbert. Oricum, la momentul în care grecii şi-au dat seama ce se întâmplase, cardinalul Humbert era departe.

După 8 zile, pe 24 iulie 1054, în cadrul sinodului patriarhal permanent[2] care a avut loc la Sfânta Sofia, s-a hotărât anatema contra Bisericii Romei şi a delegaţilor papali. Astfel, ruptura dintre cele două Biserici, din răsărit (Ortodoxă) şi din apus (Romano-Catolică), era oficială.

Pentru alte informaţii, click aici.

Ca şi cum nu era suficient, în anul 1204, în cadrul celei de-a patra cruciade, latinii, în loc să cucerească Ţara Sfântă, au ocupat Constantinopolul. Astfel, ruptura dintre Orient şi Occident s-a accentuat iremediabil.

Cauzele Marii Schisme

Să fim obiectivi! Vina pentru producerea Marii Schisme o poartă ambele tabere. Indiferent cine a început primul şi oricare ar fi fost pretenţiile sale, spiritul creştin îndeamnă la uniune.

În astfel de situaţii, cuvintele lui Domnului Hristos sunt cea mai bună călăuză: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”[3].

Sunt de acord că totul a pornit de la pretenţia papilor Calixt (217-222), Ştefan (254-257) şi Damasus I (366-384) ca scaunul papal să se bucure de întâietate în condiţiile în care, la primele două sinoade ecumenice (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381) s-a hotărât egalitatea celor cinci mari scaune episcopale de la Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Ierusalim şi Roma[4].

Dar reacţia celorlalte patriarhii, în special a celei de Constantinopol, nu a fost tocmai fericită.

Din cauza orgoliului marilor prelaţi care, de-a lungul timpului, au încercat să-şi afirme întâietatea s-a produs o ruptură între creştini care, din păcate, a avut prea puţin de a face cu motivele teologice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Sincer, nu ştiu ce avantaje le-ar fi adus „întâietatea” în cadrul unei religii unde organul deliberativ suprem a fost, de la început, sinodul.

Încă din anul 50, când a avut loc primul sinod creştin[5], toate deciziile importante în Biserică au fost luate în cadrul sinoadelor, unde fiecare participant era egal cu ceilalţi.

Deci, nu se poate vorbi decât de o întâietate onorifică (ex. cine să stea în capul mesei sau cine să intre primul într-o încăpere).

Dar există o speranţă! În încercarea de a vindeca această mare rană a trecutului, la 7 decembrie 1965, au fost ridicate oficial anatemele pe care cele două Biserici şi le aruncaseră reciproc în anul 1054.

Acest lucru s-a petrecut prin citirea simultană a „Declaraţiei comune” în catedralele Sfântul Petru din Roma şi Sfântul Gheorghe din Constantinopol (Istanbul) de către papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972).

Deci, din punct de vedere al dreptului bisericesc, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu se mai consideră „despărţite”.

Ce este de făcut?

Părerea mea este că trebuie acţionat pe mai multe planuri.

În primul rând, întrebarea „cine este vinovat?” trebuie înlocuită cu „ce este de făcut?”. Căutarea vinovaţilor s-a dovedit neproductivă până acum, aşa că este important să nu ne mai preocupăm de aflarea unor cauze evidente ale Marii Schisme şi să ne concentrăm pe soluţii.

În al doilea rând, mişcarea ecumenică care a început să ia amploare în ultima perioadă nu trebuie grăbită. Ea nu este soluţia, ci doar cadrul sau premisa unui dialog autentic între cele două mari comunităţi creştine, ortodoxă şi catolică.

Faptul că eu mă rog împreună cu cei de altă confesiune nu înseamnă că m-am unit cu ei, ci că, împreună cu ei, Îl rog pe Dumnezeu să ne lumineze pentru descoperirea şi acceptarea adevărului.

Nu în ultimul rând, ceea ce mi se pare cel mai important aspect, acest dialog trebuie să se desfăşoare pe tărâmul argumentelor teologice. Iar, pentru a le găsi pe cele mai bune, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: 1) multă rugăciune şi 2) lipsa amestecului politicienilor, atât a celor laici cât şi a celor religioşi.

Rugăciunea înseamnă că vorbim cu Dumnezeu, iar glasul nostru este mai puternic cu cât suntem mai mulţi. De asemenea, ea înseamnă că Duhul Sfânt este tot mai mult alături de noi şi că ne poate ajuta să găsim răspunsurile pe care nu am fost capabili să le identificăm într-o perioadă de aproape un mileniu.

După aceea, nu trebuie să uităm că orgoliul unor oameni care au confundat slujirea lui Hristos cu o activitate politică ne-a adus în această situaţie. Începând cu prima sămânţă a Marii Schisme şi mergând până la grădina de buruieni pe care ea o reprezintă acum, totul a fost udat cu dorinţa de mărire şi de dominare.

Din acest motiv, teologii trebuie lăsaţi să se roage şi să argumenteze şi nu să fie influenţaţi.

De prea mult timp, Dumnezeu a fost scos de oameni din această ecuaţie a Marii Schisme. Iar eu sunt convins că dacă Îl vom găsi mai întâi pe El, restul se va rezolva de la sine.

 

Referinţe

[1] Prima era îndreptată împotriva celibatului preoţilor şi a folosirii azimei în loc de pâine în cadrul ritualului Sfintei Împărtăşanii. Cea de-a doua lucrare condamna unele practici apusene legate de Postul Mare (al Paştilor).

[2] Organul deliberativ de urgenţă al Patriarhiei de Constantinopol care trebuia să analizeze chestiunile urgente, care nu mai puteau aştepta întrunirea tuturor episcopilor din patriarhie. Era compus din patriarh, 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetele 15-17.

[4] Aceste scaune patriarhale au fost menţionate în ordine alfabetică.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 15, versetele 6-29.

Cine este Dumnezeu?

Dacă v-aţi pus întrebări despre Dumnezeu, este bine să ştiţi că nu sunteţi singurii. Dacă aţi ajuns la concluzia că nu aţi înţeles mare lucru sau că nu ştiţi prea multe, la fel, nu sunteţi singurii.

Oameni înaintaţi în spiritualitate ai tuturor religiilor, filosofi titraţi şi foarte mulţi indivizi obişnuiţi, toţi au încercat şi au eşuat, pentru că, pur şi simplu, este imposibil să cuprinzi infinitul cu mintea umană limitată.

Şi, totuşi, cine este Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel cu multe nume şi Cel fără nume

Informaţiile noastre, de până acum, despre Dumnezeu provin din 2 surse: ceea ce ne-a descoperit El prin revelaţie şi ceea ce am dedus noi, oamenii, pe baza manifestărilor Lui în viaţa noastră.

Raţionamentul este unul simplu: pentru că a făcut întreaga lume şi o ocroteşte, am ajuns la concluzia că El este atotputernic.

Pentru alte informaţii, click aici.

După aceea, ne-am dat seama că El nu are nimic de câștigat din faptul că ne-a creat şi, cu toate acestea, a făcut-o. Ba, încă L-a dat pe Fiul Său să ne răscumpere din păcat[1]. De aici, am dedus că Dumnezeu este atotbun.

Din faptul că ştie gândurile noastre[2], toate legile naturii (pe care le-a instituit), toate vietăţile (deoarece le-a creat) şi pentru că El cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul (întrucât este în afara timpului), am ajuns la concluzia că este atotştiutor.

Şi, tot aşa, acest proces de deducţie a continuat de-a lungul timpului, ajungându-se să se afirme că Dumnezeu posedă toate atributele pozitive în cel mai înalt grad: atotdrept, atotînţelept, omniprezent etc.

Dar, aici, apare şmecheria. Niciunul dintre cuvintele noastre nu sunt potrivite pentru a-L defini pe Dumnezeu. Practic, atributele pe care noi I le atribuim sunt definiţii. Adică modalităţi de a preciza limitele unor idei, fenomene, fiinţe şi obiecte. Dar Dumnezeu, pentru că este infinit[3], nu are limite. Deci, definiţiile noastre, adică numele omeneşti pe care I le atribuim, nu I se potrivesc.

Tocmai pentru că aceste nume nu au cum să-L definească în totalitate, chiar dacă sunt destul de multe, ele sunt, de fapt, greşite, aşa că, în realitate, El nu are niciun nume.

Prin urmare, atributele cu care încercăm să-L definim, să-L denumim, sunt doar referiri, modalităţi de adresare.

Cu toate acestea, cunoaştem nişte nume, pe care chiar Dumnezeu le-a folosit, referindu-Se la El Însuşi.

Dumnezeu este Cel ce este

Primul nume divin îl întâlnim în discuţia dintre Dumnezeu şi Moise, când Dumnezeu spune despre El că se numeşte „Cel ce este”[4]. Este o definiţie foarte profundă a lui Dumnezeu care exprimă faptul că tot ce se găseşte în afara comuniunii cu El nu există. De aceea, răul nu are existenţă proprie, ci este o denumire a lipsei binelui, aşa cum întunericul este o lipsă a luminii sau cum moartea înseamnă lipsa vieţii.

Sfânta Treime = Dumnezeu

Alte nume ale lui Dumnezeu ni le-a spus Domnul Hristos. Este vorba despre „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh”. Dar Mântuitorul nu ne vorbeşte despre una, ci despre trei Persoane distincte. Nu este vorba despre trei denumiri ale aceleiaşi realităţi, nici despre trei moduri de manifestare a ei, ci despre trei Persoane. De aici, rezultă că Dumnezeu şi Sfânta Treime, formată din aceste trei Persoane, sunt una şi aceeaşi existenţă!

Şi, acum, lucrurile devin foarte confuze. Dumnezeu Care este unic[5] şi infinit este întreit în Persoane? Cu alte cuvinte, pot exista 3 infinituri fără a se limita unul pe celălalt?

Aceste lucruri au început să fie elucidate începând cu secolul al IV-lea, la primele două sinoade ecumenice din anii 325 şi 381.

Pentru alte informaţii, click aici şi aici.

A fost nevoie de concepte din filosofie, multă trăire duhovnicească şi confruntarea de idei dintre 468 participanţi la dezbaterile sinodale. Rezultatul – învăţătura creştină despre Sfânta Treime.

Ca să înţelegem această învăţătură, mai întâi trebuie clarificate câteva lucruri. Aşa că, oricât am încerca să evităm definiţiile, în acest caz nu prea avem cum să scăpăm de ele.

Termenii învăţăturii despre Sfânta Treime

  • Fiinţa – este fondul naturii comune a mai multor indivizi de aceeaşi specie (ex: dumnezeire, umanitate);
  • Firea – materia din care este constituită o fiinţă sau un obiect (ex. firea umană – trup şi suflet);
  • Ipostasul – subiectul, individualitatea, modul de manifestare individuală a unei fiinţe. Când avem de-a face cu un ipostas raţional, vorbim despre persoană.

Să revenim! Teologia creştină ortodoxă spune că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Deci, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi posedă fiecare fiinţa dumnezeiască deodată şi în mod deplin.

Acest lucru se realizează prin întrepătrundere (perihoreză), astfel încât cele trei Persoane să nu se limiteze reciproc.

Deocamdată atât! Ştiu că este prea puţin, dar, dacă ar fi să intrăm în detalii, ar trebui să apelăm la cărţi întregi. Oricum, rezultatul ar fi acelaşi ca acum 1700 de ani – raţiunea umană chinuindu-se să înţeleagă un mister de nepătruns.

Dumnezeu este iubire

Toată această gândire este un minimum necesar pentru a înţelege câte ceva despre Dumnezeu, dar, după părerea mea, este destul de tehnică.

De aceea, pentru mine, caracterizarea cea mai la îndemână a lui Dumnezeu ne-a fost lăsată de sfântului apostol şi evanghelist Ioan care a spus că „Dumnezeu este iubire”[6].

Dincolo de cugetări teologice sau filosofice, totul în legătură cu Dumnezeu se explică şi se înţelege prin iubire.

Ea stă la baza uniunii dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ea explică crearea lumii şi grija lui Dumnezeu faţă de ea, prin ea se înţelege răscumpărarea lumii din păcat de către Fiul şi sfinţirea ei de către Duhul Sfânt, la fel cum iubirea este sensul comuniunii noastre cu Dumnezeu în veşnicie.

La fel, pentru că suntem creaţi după chipul Sfintei Treimi, iubirea este modul nostru de a fi. Fie că este vorba despre iubirea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, dintre soţ şi soţie, iubirea faţă de prieteni, faţă de oameni în general sau faţă de tot ceea ce înseamnă creaţie dumnezeiască, dragostea este cea care explică şi dă sens vieţii noastre.

Dacă nu iubim, indiferent cât de mult ni se pare că am progresa în înțelegerea lui Dumnezeu, întregul efort este fără valoare, pentru că, numai când iubim, putem spune că avem un răspuns autentic la întrebarea „Cine este Dumnezeu”?

Referinţe

[1] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[2] Epistola I către Corinteni, capitolul 2, versetul 11.

[3] Dacă nu ar fi infinit, nu ar fi Dumnezeu. În aceste condiţii, am avea tot dreptul să ne întrebăm dacă nu este altcineva mai puternic decât El, care, eventual, să-L fi creat.

[4] Ieşirea, capitolul 3, versetul 14.

[5] Dumnezeu este unic pentru că este infinit. Raţiunea ne spune că nu pot exista mai multe infinituri fără ca acestea să se limiteze reciproc, întrucât, limitându-se unul pe celălalt, nu ar mai putea fi infinituri.

[6] Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 8.

Despre minuni

Vine un timp când începem să credem că le-am văzut pe toate, că le știm pe toate și, prin urmare, nimic nu ne-ar mai putea surprinde. Dar, oare, este așa?

God has come.

Când auzim despre lucruri extraordinare ridicăm sceptici din sprâncene, însă când ajungem în situații limită, suntem dispuși să credem că putem fi chiar noi beneficiari unui astfel de eveniment extraordinar. Și, atunci, abia șoptit, ni se înfiripă temător un gând: „Ce-ar fi dacă…”?

Dar, de fapt, ce așteptăm?

Ce este o minune?

Minunea poate fi definită ca un fenomen supranatural, în afara legilor naturii, neputându-se explica prin ele, dar ea nu le desființează, ci le întărește. Minuni sunt considerate numai evenimentele supranaturale care sunt rezultatul unei intervenții divine care acționează în virtutea unui scop religios.

Rostul unei minuni nu este acela de a face pe cineva să fie „cool” și nici ca săvârșitorul să câștige bani. Darul facerii de minuni este unul care trebuie pus în slujba celorlalți, astfel încât să-i întoarcă spre Dumnezeu sau să le răsplătească credința.

Pentru alte informaţii, click aici.

Deci, minunile au, în primul rând, un scop spiritual și sunt o parte din pedagogia divină. De aceea, ele sunt menite să provoace ceea ce știm noi despre lume și despre legile naturale[1] și să ne dea șansa să anticipăm cum va fi în „cealaltă lume”.

Cum putem recunoaște o minune?

De-a lungul timpului, au existat tot felul de controverse cu privire la realitatea sau chiar posibilitatea unui miracol. Indiferent dacă suntem credincioși sau nu, sau dacă trăim în era nanotehnologiei sau acum 2000 de ani, când ni se spune că un om a înviat, parcă devenim cel puțin sceptici. Și, cu toate acestea, un astfel de eveniment stă la baza credinței creștine.

Oare toți care cred în Învierea Domnului Iisus pot fi priviți ca studii de caz pentru psihiatri sau sunt oameni normali care au acceptat un astfel de eveniment pe baza unor elemente raționale?

Cu alte cuvinte, care sunt criteriile după care putem accepta o întâmplare ca fiind un miracol?

Minunea este un fenomen paranormal, neexplicat de știinţă.

Dacă o minune poate fi explicată în urma unor descoperiri științifice, chiar dacă acestea apar după secole de la evenimentul miraculos, ea își pierde caracterul de fenomen paranormal. Învierea lui Hristos sau vindecările miraculoase sunt considerate minuni, tocmai pentru că știința a rămas mută când a trebuit să dea explicații.

Sfinţenia sau viaţa spirituală deosebită a săvârșitorului minunii

Mântuitorul ne spune foarte clar că, între noi, există oameni care au daruri speciale[2], dar pe care ei le folosesc în afara comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, Hristos nu-i recunoaște! Faptele lor pot fi catalogate oricum, însă Biserica nu are cum să le considere minuni.

Sănătatea mintală a martorilor și obiectivitatea celor care o relatează

Pare o chestiune evidentă, de bun simț, însă, de prea multe ori, evenimente considerate minuni au fost „paranormale” doar pentru cei care au fost de față și doar pentru cei care au dus povestea mai departe.

Fie că vorbim despre oameni cu afecțiuni psihice sau despre persoane ușor influențabile care ne spun „cu mâna pe inimă” că s-au „învrednicit” să afle despre miracole chiar de la cei care le-au săvârșit, posibilitățile de a confunda un fenomen absolut normal cu unul extraordinar sunt infinite.

Chiar dacă o întâmplare pare că îndeplinește toate criteriile unei minuni, dar nu ne putem baza pe relatările săvârșitorului sau martorilor, ea nu poate fi considerată o minune. Este mai bine pentru toată lumea!

Dacă Dumnezeu vrea să ne transmită un mesaj printr-un astfel de mijloc, cu siguranță, va găsi o cale să înțelegem ce a vrut să ne spună. Mai mult, El nu se supără dacă suntem sceptici față de semnele prin care comunică cu noi. Cazul lui Ghedeon[3] este unul foarte sugestiv în acest sens.

Deci, să nu ne facem mustrări de conștiință, dacă suntem sceptici cu privire la anumite evenimente sau relatări despre minuni!

Cine poate beneficia de minuni?

Minunile sunt accesibile tuturor cu o singură condiție – să fim pregătiți să le primim. Spun asta pentru că Hristos a făcut multe minuni, dar nu toți cei care au fost de față au fost impresionați. Fariseii și preoții de la templu chiar au devenit foarte recalcitranți!

Pentru alte informaţii, click aici.

Prin urmare, dacă cineva ține neapărat să aibă parte de o minune ca să creadă, s-ar putea să fie surprins. Pentru că, de fapt, acea persoană nu dorește o minune, ci o certitudine, o dovadă care să fie, eventual, replicabilă într-un laborator de cercetare, pentru a fi studiată.

Dar minunea nu este un experiment. Ea nu poate fi reprodusă și nici înțeleasă. Ea este unică!

Așa că, nu trebuie să fim foarte supărați dacă ni se pare că nu am avut parte de nicio minune până acum. S-ar putea să fi beneficiat chiar de mai multe și să nu ne dăm seama. Dar nici asta nu este o problemă!

Important este să ne păstrăm mințile și inimile pregătite pentru un astfel de eveniment extraordinar!

Cine știe?

 

 

[1] Fericitul Augustin, De Civitate Dei, 21, 8, 2.

[2] „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea”. (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 22-23).

[3] Cartea Judecătorilor, capitolul 6, versetele 36-39.

Providență sau destin?

Probabil, fiecare dintre noi a auzit, la un moment dat, expresia „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!” sau „Așa i-a fost soarta”! Apoi, mai avem de-a face și cu cei care ne spun că viața noastră este determinată de planete, de nume sau de numerele care, într-un fel sau altul, influenţează evoluţia noastră.

Practic, ajungem să ne întrebăm, dacă noi avem vreun fel de contribuție la ceea ce ni se întâmplă. Nu cumva „scenariul” vieții noastre este stabilit dinainte și noi trebuie doar să-l interpretăm, fără să ne abatem de la nicio scenă, de la nicio replică?

O astfel de gândire, din perspectiva creștinismului ortodox, este de neacceptat!

Oamenii au fost creaţi cu voinţă liberă pentru a-şi hotărî singuri destinul

Dacă am crede acest lucru, ar însemna că faptele noastre nu sunt ale noastre, ci Altcineva le determină. Acest Altcineva nu este nici Universul, nici planetele sau orice altceva, ci chiar Dumnezeu, Care este singura ființă atotputernică, cu putere infinită[1].  Asta ar însemna că noi nu am fi judecați, de fapt, pentru faptele noastre, ci pentru ale Altcuiva.

Dacă noi am avea destinul stabilit chiar înainte să ne naștem, nu am fi răspunzători pentru deciziile noastre. Ele au fost stabilite dinainte de altcineva, iar noi doar le punem în practică. După o astfel de logică, chiar diavolii ar fi nevinovați pentru toate relele comise!

O astfel de viziune asupra realității poate fi un scenariu de Oscar, dar, pentru creștini, este un nonsens.

Dumnezeu nu ne-a creat din plictiseală, ci din dragoste infinită. Asta înseamnă că a vrut ca și noi să ne împărtășim de fericire eternă, adică să luăm parte la comuniunea de iubire din sânul Sfintei Treimi.

De aceea, ne-a creat după chipul Său[2] – cu rațiune, sentimente și voință liberă. Deci, noi avem, încă de la începutul existenței noastre, dreptul și posibilitatea să ne alegem destinul, drumul în viață, viitorul sau oricum am vrea să-i spunem. Da, chiar avem această calitate să decidem pentru noi!

Pentru alte informaţii, click aici.

Cu alte cuvinte, nu suntem nici roboți programați să trăim o viață predefinită și nici nu suntem marionetele cuiva. Bineînţeles, în afara cazului în care noi decidem acest lucru.

Pentru alte informaţii, click aici.

Şi, pentru că Dumnezeu ne iubește infinit, nu avea cum să ne lase de izbeliște. Așa că a vegheat dintotdeauna la destinul nostru. A avut grijă de noi! Această purtare a Lui față de lume se numește Pronie sau Providență.

Dar, dacă Dumnezeu a avut şi are grijă de noi dintotdeauna, cu nenorocirile din lume cum rămâne?

Cred că oricine știe, și fără să se uite la televiziunile de știri, că viețile noastre nu sunt formate numai din clipe fericite. Din păcate, în întreaga lume, clipă de clipă, se petrec atât de multe orori, încât și cel mai sadic criminal în serie s-ar simți complexat.

Dar acest lucru nu poate fi pus pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu nu limitează voința liberă nici a oamenilor, nici a îngerilor. Deci, relele care au loc în lume sunt, de fapt, fapte făcute în afara comuniunii cu El.

Răul nu există prin sine însuși, ci este o lipsă a binelui, la fel cum întunericul nu este altceva decât o lipsă a luminii. În momentul în care oamenii sau îngerii (mă refer la cei răi, la diavoli) întorc spatele luminii, rămân cu întunericul.

Exact același lucru se întâmplă când noi abandonăm calea binelui. În viață nu poți face „neutru”, poți face bine sau nu.

Să spunem că fiecare își educă copilul cum poate și îl învață să facă binele. În momentul în care copilul ajunge matur, deci 100% responsabil, mai poate fi considerat părintele său vinovat pentru faptele lui. Cu siguranță, nu! La fel este și relația noastră cu Dumnezeu!

Dacă noi, oamenii, ne facem rău unii altora, ce vină are Dumnezeu?

Sigur, putem spune că El ar putea veghea să nu mai sufere cei nevinovați sau să-i păzească pe cei care au de suferit în urma unor calamități naturale. La urma urmei, dacă este vorba de fenomene naturale, El este cel Care le controlează, nu?

Așa este, dar este cam greu sau, mai degrabă, cam „ostentativ” din partea noastră să avem pretenția că putem cunoaște sau înțelege motivele pentru care diversele fenomene au loc!

Știm doar că totul are o cauză întemeiată, că Dumnezeu ne iubește și că lucrurile se întâmplă în cel mai bun mod posibil pentru toată lumea.

Dacă înțelegem aceste lucruri și le acceptăm, viața noastră capătă sens. Dacă nu credem că viața noastră este o consecință a alegerilor noastre libere și că Dumnezeu nu veghează asupra întregii lumi, atunci totul este fără rost.

Dar, oricât de reticenți am fi, nu putem să nu recunoaștem că dincolo de toate nenorocirile și răutățile din lume, există „prea multă” ordine și „prea mult” echilibru, ca totul să fie determinat de planete sau de un proces evolutiv aleatoriu.

Pur și simplu, se observă intervenția unei Ființe cu mult superioară nouă, care are grijă ca noi, oamenii, în „înțelepciunea” noastră, să nu stricăm totul. Este vorba de Dumnezeu, Care, prin Pronia Sa, are grijă de întregul univers.

Știu! Nu este tot ce trebuie să știm, dar este tot ce avem nevoie! Deocamdată!

[1] Dacă ar exista două ființe infinite, acest lucru ar fi un nonsens, pentru că cele două ființe s-ar limita reciproc și nu ar mai fi infinite.

[2] Facerea, capitolul 1, versetele 26-27.