Despre minuni

Vine un timp când începem să credem că le-am văzut pe toate, că le știm pe toate și, prin urmare, nimic nu ne-ar mai putea surprinde. Dar, oare, este așa?

God has come.

Când auzim despre lucruri extraordinare ridicăm sceptici din sprâncene, însă când ajungem în situații limită, suntem dispuși să credem că putem fi chiar noi beneficiari unui astfel de eveniment extraordinar. Și, atunci, abia șoptit, ni se înfiripă temător un gând: „Ce-ar fi dacă…”?

Dar, de fapt, ce așteptăm?

Ce este o minune?

Minunea poate fi definită ca un fenomen supranatural, în afara legilor naturii, neputându-se explica prin ele, dar ea nu le desființează, ci le întărește. Minuni sunt considerate numai evenimentele supranaturale care sunt rezultatul unei intervenții divine care acționează în virtutea unui scop religios.

Rostul unei minuni nu este acela de a face pe cineva să fie „cool” și nici ca săvârșitorul să câștige bani. Darul facerii de minuni este unul care trebuie pus în slujba celorlalți, astfel încât să-i întoarcă spre Dumnezeu sau să le răsplătească credința.

Pentru alte informaţii, click aici.

Deci, minunile au, în primul rând, un scop spiritual și sunt o parte din pedagogia divină. De aceea, ele sunt menite să provoace ceea ce știm noi despre lume și despre legile naturale[1] și să ne dea șansa să anticipăm cum va fi în „cealaltă lume”.

Cum putem recunoaște o minune?

De-a lungul timpului, au existat tot felul de controverse cu privire la realitatea sau chiar posibilitatea unui miracol. Indiferent dacă suntem credincioși sau nu, sau dacă trăim în era nanotehnologiei sau acum 2000 de ani, când ni se spune că un om a înviat, parcă devenim cel puțin sceptici. Și, cu toate acestea, un astfel de eveniment stă la baza credinței creștine.

Oare toți care cred în Învierea Domnului Iisus pot fi priviți ca studii de caz pentru psihiatri sau sunt oameni normali care au acceptat un astfel de eveniment pe baza unor elemente raționale?

Cu alte cuvinte, care sunt criteriile după care putem accepta o întâmplare ca fiind un miracol?

Minunea este un fenomen paranormal, neexplicat de știinţă.

Dacă o minune poate fi explicată în urma unor descoperiri științifice, chiar dacă acestea apar după secole de la evenimentul miraculos, ea își pierde caracterul de fenomen paranormal. Învierea lui Hristos sau vindecările miraculoase sunt considerate minuni, tocmai pentru că știința a rămas mută când a trebuit să dea explicații.

Sfinţenia sau viaţa spirituală deosebită a săvârșitorului minunii

Mântuitorul ne spune foarte clar că, între noi, există oameni care au daruri speciale[2], dar pe care ei le folosesc în afara comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, Hristos nu-i recunoaște! Faptele lor pot fi catalogate oricum, însă Biserica nu are cum să le considere minuni.

Sănătatea mintală a martorilor și obiectivitatea celor care o relatează

Pare o chestiune evidentă, de bun simț, însă, de prea multe ori, evenimente considerate minuni au fost „paranormale” doar pentru cei care au fost de față și doar pentru cei care au dus povestea mai departe.

Fie că vorbim despre oameni cu afecțiuni psihice sau despre persoane ușor influențabile care ne spun „cu mâna pe inimă” că s-au „învrednicit” să afle despre miracole chiar de la cei care le-au săvârșit, posibilitățile de a confunda un fenomen absolut normal cu unul extraordinar sunt infinite.

Chiar dacă o întâmplare pare că îndeplinește toate criteriile unei minuni, dar nu ne putem baza pe relatările săvârșitorului sau martorilor, ea nu poate fi considerată o minune. Este mai bine pentru toată lumea!

Dacă Dumnezeu vrea să ne transmită un mesaj printr-un astfel de mijloc, cu siguranță, va găsi o cale să înțelegem ce a vrut să ne spună. Mai mult, El nu se supără dacă suntem sceptici față de semnele prin care comunică cu noi. Cazul lui Ghedeon[3] este unul foarte sugestiv în acest sens.

Deci, să nu ne facem mustrări de conștiință, dacă suntem sceptici cu privire la anumite evenimente sau relatări despre minuni!

Cine poate beneficia de minuni?

Minunile sunt accesibile tuturor cu o singură condiție – să fim pregătiți să le primim. Spun asta pentru că Hristos a făcut multe minuni, dar nu toți cei care au fost de față au fost impresionați. Fariseii și preoții de la templu chiar au devenit foarte recalcitranți!

Pentru alte informaţii, click aici.

Prin urmare, dacă cineva ține neapărat să aibă parte de o minune ca să creadă, s-ar putea să fie surprins. Pentru că, de fapt, acea persoană nu dorește o minune, ci o certitudine, o dovadă care să fie, eventual, replicabilă într-un laborator de cercetare, pentru a fi studiată.

Dar minunea nu este un experiment. Ea nu poate fi reprodusă și nici înțeleasă. Ea este unică!

Așa că, nu trebuie să fim foarte supărați dacă ni se pare că nu am avut parte de nicio minune până acum. S-ar putea să fi beneficiat chiar de mai multe și să nu ne dăm seama. Dar nici asta nu este o problemă!

Important este să ne păstrăm mințile și inimile pregătite pentru un astfel de eveniment extraordinar!

Cine știe?

 

 

[1] Fericitul Augustin, De Civitate Dei, 21, 8, 2.

[2] „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea”. (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 22-23).

[3] Cartea Judecătorilor, capitolul 6, versetele 36-39.

Providență sau destin?

Probabil, fiecare dintre noi a auzit, la un moment dat, expresia „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!” sau „Așa i-a fost soarta”! Apoi, mai avem de-a face și cu cei care ne spun că viața noastră este determinată de planete, de nume sau de numerele care, într-un fel sau altul, influenţează evoluţia noastră.

Practic, ajungem să ne întrebăm, dacă noi avem vreun fel de contribuție la ceea ce ni se întâmplă. Nu cumva „scenariul” vieții noastre este stabilit dinainte și noi trebuie doar să-l interpretăm, fără să ne abatem de la nicio scenă, de la nicio replică?

O astfel de gândire, din perspectiva creștinismului ortodox, este de neacceptat!

Oamenii au fost creaţi cu voinţă liberă pentru a-şi hotărî singuri destinul

Dacă am crede acest lucru, ar însemna că faptele noastre nu sunt ale noastre, ci Altcineva le determină. Acest Altcineva nu este nici Universul, nici planetele sau orice altceva, ci chiar Dumnezeu, Care este singura ființă atotputernică, cu putere infinită[1].  Asta ar însemna că noi nu am fi judecați, de fapt, pentru faptele noastre, ci pentru ale Altcuiva.

Dacă noi am avea destinul stabilit chiar înainte să ne naștem, nu am fi răspunzători pentru deciziile noastre. Ele au fost stabilite dinainte de altcineva, iar noi doar le punem în practică. După o astfel de logică, chiar diavolii ar fi nevinovați pentru toate relele comise!

O astfel de viziune asupra realității poate fi un scenariu de Oscar, dar, pentru creștini, este un nonsens.

Dumnezeu nu ne-a creat din plictiseală, ci din dragoste infinită. Asta înseamnă că a vrut ca și noi să ne împărtășim de fericire eternă, adică să luăm parte la comuniunea de iubire din sânul Sfintei Treimi.

De aceea, ne-a creat după chipul Său[2] – cu rațiune, sentimente și voință liberă. Deci, noi avem, încă de la începutul existenței noastre, dreptul și posibilitatea să ne alegem destinul, drumul în viață, viitorul sau oricum am vrea să-i spunem. Da, chiar avem această calitate să decidem pentru noi!

Pentru alte informaţii, click aici.

Cu alte cuvinte, nu suntem nici roboți programați să trăim o viață predefinită și nici nu suntem marionetele cuiva. Bineînţeles, în afara cazului în care noi decidem acest lucru.

Pentru alte informaţii, click aici.

Şi, pentru că Dumnezeu ne iubește infinit, nu avea cum să ne lase de izbeliște. Așa că a vegheat dintotdeauna la destinul nostru. A avut grijă de noi! Această purtare a Lui față de lume se numește Pronie sau Providență.

Dar, dacă Dumnezeu a avut şi are grijă de noi dintotdeauna, cu nenorocirile din lume cum rămâne?

Cred că oricine știe, și fără să se uite la televiziunile de știri, că viețile noastre nu sunt formate numai din clipe fericite. Din păcate, în întreaga lume, clipă de clipă, se petrec atât de multe orori, încât și cel mai sadic criminal în serie s-ar simți complexat.

Dar acest lucru nu poate fi pus pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu nu limitează voința liberă nici a oamenilor, nici a îngerilor. Deci, relele care au loc în lume sunt, de fapt, fapte făcute în afara comuniunii cu El.

Răul nu există prin sine însuși, ci este o lipsă a binelui, la fel cum întunericul nu este altceva decât o lipsă a luminii. În momentul în care oamenii sau îngerii (mă refer la cei răi, la diavoli) întorc spatele luminii, rămân cu întunericul.

Exact același lucru se întâmplă când noi abandonăm calea binelui. În viață nu poți face „neutru”, poți face bine sau nu.

Să spunem că fiecare își educă copilul cum poate și îl învață să facă binele. În momentul în care copilul ajunge matur, deci 100% responsabil, mai poate fi considerat părintele său vinovat pentru faptele lui. Cu siguranță, nu! La fel este și relația noastră cu Dumnezeu!

Dacă noi, oamenii, ne facem rău unii altora, ce vină are Dumnezeu?

Sigur, putem spune că El ar putea veghea să nu mai sufere cei nevinovați sau să-i păzească pe cei care au de suferit în urma unor calamități naturale. La urma urmei, dacă este vorba de fenomene naturale, El este cel Care le controlează, nu?

Așa este, dar este cam greu sau, mai degrabă, cam „ostentativ” din partea noastră să avem pretenția că putem cunoaște sau înțelege motivele pentru care diversele fenomene au loc!

Știm doar că totul are o cauză întemeiată, că Dumnezeu ne iubește și că lucrurile se întâmplă în cel mai bun mod posibil pentru toată lumea.

Dacă înțelegem aceste lucruri și le acceptăm, viața noastră capătă sens. Dacă nu credem că viața noastră este o consecință a alegerilor noastre libere și că Dumnezeu nu veghează asupra întregii lumi, atunci totul este fără rost.

Dar, oricât de reticenți am fi, nu putem să nu recunoaștem că dincolo de toate nenorocirile și răutățile din lume, există „prea multă” ordine și „prea mult” echilibru, ca totul să fie determinat de planete sau de un proces evolutiv aleatoriu.

Pur și simplu, se observă intervenția unei Ființe cu mult superioară nouă, care are grijă ca noi, oamenii, în „înțelepciunea” noastră, să nu stricăm totul. Este vorba de Dumnezeu, Care, prin Pronia Sa, are grijă de întregul univers.

Știu! Nu este tot ce trebuie să știm, dar este tot ce avem nevoie! Deocamdată!

[1] Dacă ar exista două ființe infinite, acest lucru ar fi un nonsens, pentru că cele două ființe s-ar limita reciproc și nu ar mai fi infinite.

[2] Facerea, capitolul 1, versetele 26-27.

Despre „Univers” sau „inteligența infinită”

La fiecare început de an, toată lumea își fixează obiective pentru anul care urmează. Fie că le face în noaptea dintre an, la o cupă cu șampanie, fie că stă singur și meditează sau la stabilește cu familia, prietenii sau colaboratorii, totul, în prima parte a anului, este despre obiective.

Nu este nimic rău în asta! Mai mult, sunt unul dintre adepții planificărilor și consider că o listă cu obiective este ca un fel de itinerariu care ne ajută să nu orbecăim prin viață.

După părerea mea, ele trebuie să fie clare, să fie puțin peste posibilitățile de moment (ca să fie și o provocare), trebuie să aibă o dată limită și, după caz, un buget atașat.

Apoi, trebuie să depui efortul necesar ca ele să se îndeplinească și să nu te dai bătut în fața obstacolelor.

Dar ăsta sunt eu!

De aceea, mărturisesc că am fost intrigat de felul în care alții își fixează obiectivele și modul în care consideră că ele se vor îndeplini.

Există mai multe cărți, ca să nu mai vorbesc de materiale video pe site-ul www.Youtube.com, în care mai mulți autori vorbesc despre îndeplinirea dorințelor  noastre de către „Univers”[1], „inteligența infinită”[2] sau alte astfel de entități.

Principiul este simplu: trebuie să știi foarte clar ce vrei, să scrii acest lucru pe o hârtie într-un mod predeterminat. Dorințele trebuie exprimate la timpul prezent ca o formă de mulțumire, ca și cum am fi primit lucrurile pe care le dorim, dar pe care, de fapt, urmează să le primim.

Cu alte cuvinte, în prezent, mulțumești, pentru că ai primit deja (deci, la timpul trecut) un lucru, pe care îl vei obține în viitor[3]. Logic?… Așa ziceam și eu!

Spun că sunt intrigat de aceste convingeri, pentru că perspectiva creștină este diferită. Ea presupune o intenție clară, dar şi efort din partea celui care cere, împreună cu credința că Dumnezeu îl va ajuta să-și îndeplinească obiectivul.

Condiția este ca îndeplinirea acelei dorințe să fie benefică, atât pentru solicitant cât și pentru ceilalți. (Acum, înțelegeți de ce Dumnezeu nu v-a îndeplinit cererea, pe care I-ați adresat-o când aveați doar 12 ani, de a conduce mașina părinților?)

Într-adevăr, şi creștinismul vorbește despre credința pe care cineva trebuie să o aibă, când cere ceva lui Dumnezeu. În acest sens, Hristos ne spune foarte clar: „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea”[4].

Dar El nu ne spune să mulțumim pentru ceva ce nu am primit, ci doar să credem că „am primit”. De ce? Nu este cumva ceea ce susțin și cei care pun pe seama „universului” sau a „inteligenței infinite” îndeplinirea dorințelor lor?

La prima vedere, așa ar părea! Există, totuși, câteva detalii care ar putea să ne lămurească!

Primul dintre ele se referă la îndrumările pe care Hristos ni le-a dat în cadrul Predicii de pe Munte: „Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele.

Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”[5].

Deci, Dumnezeu pune accent pe interesul nostru, care înseamnă comuniunea veșnică cu El, și nu pe dorințele noastre care, de multe ori, nu sunt în totală concordanță cu ce este bine, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne trebuie în plan material (hrană, îmbrăcăminte, locuință etc.) Dumnezeu are deja în vedere. Iar noi ar trebui să ne rugăm, în special, pentru ceea ce ne este folositor în vederea zidirii sufletești.

Normal, asta nu înseamnă că nu putem să ne rugăm și pentru altceva, însă Dumnezeu are în vedere, în primul rând, necesitățile noastre spirituale și, apoi, pe cele materiale[6].

Revenind, înseamnă că Hristos când ne spune că credem că lucrurile pe care le cerem le-am și primit, se referă, mai întâi, la chestiunile spirituale și, pe urmă, la cele materiale. Într-adevăr, calitățile spirituale de care avem nevoie să progresăm le avem cu toții încă de la naștere. Deci, putem crede că „le-am și primit”.

Așa că, de fapt, noi cerem ca Dumnezeu să găsească pentru noi cele mai bune variante de a conștientiza și dezvolta aceste calităţi. Odată ce am realizat acest lucru, cu siguranță, vor veni și rezultatele pe plan material.

Pentru alte informaţii, click aici.

Această idee este exemplificată foarte clar în Vechiul Testament, când Solomon a fost întrebat de Dumnezeu ce-și dorește și el a cerut doar înțelepciune să-și poată conduce cum trebuie poporul, iar Dumnezeu i-a dăruit, pe lângă înțelepciune, și alte daruri care aveau legătură cu partea materială a vieții[7].

Pentru creștini, nu există „Univers”, „inteligență infinită” sau mai știu eu ce entitate care abia așteaptă să ne îndeplinească dorinţele. Pentru noi există doar Dumnezeu, întrucât noi credem că nu mai există nicio fiinţă atotputernică, în afară de Dumnezeu!

Prin urmare, termenii de „Univers” şi „inteligenţă infinită” nu pot fi acceptaţi decât ca denumiri pe care unii le folosesc când se referă la „Dumnezeu”.

El este cel Care ne ajută să ne îndeplinim dorințele, atât timp cât ele sunt în interesul nostru și al celor din jur. Din partea noastră, cere doar credința că El ne poate ajuta și efort personal.

Indiferent cât de intense ar fi dorințele noastre, dacă nu lucrăm ca ele să se îndeplinească, nu se vor îndeplini. În momentul în care acționăm în sensul îndeplinirii lor, Dumnezeu ne va ajuta.

Pentru alte informaţii, click aici.

Scrisul pe hârtie al obiectivelor personale este primul pas, prima acțiune pe care o facem pentru concretizarea obiectivelor noastre și presupune și un anumit grad de asumare a lor. De aceea, acest lucru este recomandat de specialiștii în management sau dezvoltare personală.

Dar, de aici încolo, trebuie să depunem constant efort pentru realizarea lor. În timp, o să ne dăm seama că, pe măsură ce ne apropiem mai mult de îndeplinirea dorințelor noastre, ne transformăm – gândim altfel, avem o altă rutină zilnică, avem alte preocupări și activăm într-un mediu diferit ce cel inițial.

Cu alte cuvinte, progresăm! Devenim alți oameni! Și acesta este, dintotdeauna, scopul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi!

[1] Niculina Gheorghiță, Bucuria de a trăi în și cu Dumnezeu, Editura Studis, Iași, 2013.

[2] Napoleon Hill, De la idee la bani,  ediția a II-a, Editura Curtea Veche, București, 2013.

[3] Convingerea pe care se bazează o astfel de practică este aceea că dorințele (obiectivele) noastre sunt vibrații energetice care se propagă în eter, iar „Universul” sau „inteligența infinită” recepționează aceste vibrații și acționează în consecință.

Imediat după ce ne-am formulat intențiile, „Universul” deja „dă comandă în bucătăria sa” pentru pregătirea ingredientelor necesare îndeplinirii dorințelor noastre.

Este nevoie de claritate în exprimare pentru a nu se crea confuzii la nivel universal şi este necesar ca obiectivele noastre să fie formulate în modul despre care v-am vorbit mai devreme. După aceea, trebuie să ne păstrăm convingerea fermă că vom obține acel lucru pe care ni-l dorim cu intensitate.

Intensitatea dorințelor noastre este și ea importantă, pentru că, atunci când două sau mai multe persoane doresc același lucru, cea care face acest lucru într-un mod mai intens va primi ce a cerut.

[4] Evanghelia după Marcu, capitolul 11, versetul 24.

[5] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 31-34.

[6] Dumnezeu nu o să ne facă celebri și nici nu o să ne dea nu știu ce mașină sau nu știu ce vacanță de vis, dar ne va ajuta să dobândim calitățile și mentalitatea necesară pentru a ne îndeplini și astfel de dorințe.

Așa că, dacă vreți să ajungeți campioni mondiali într-un anumit domeniu, cel mai probabil acest lucru nu se va întâmpla peste noapte. Însă, veți fi ajutați ca, în mod continuu, să dobândiți perseverența, disciplina și celelalte calități care vă vor ajuta să vă îndepliniți visul.

După ce veți ajunge pe prima treaptă a podiumului, vor veni și mașinile și vacanțele visate.

[7] Cartea a III-a a Regilor, capitolul 3, versetele 5-14.

Soborul sfântului Ioan Botezătorul

În folclorul românesc există convingerea că sfântul Ioan Botezătorul este „nașul” Domnului Hristos (pentru că a fost cel care L-a botezat) și cel care îi ajută pe copii să nu moară nebotezați. Este o interpretare originală a sărbătorii instituite de Biserică în data de 7 ianuarie și dedicată soborului sfântului Ioan.

Însă acest praznic a fost instituit imediat după ziua Bobotezei, în conformitate cu  un principiu bisericesc care spune că a doua zi după un praznic împărătesc sunt celebrate persoanele care au fost implicate în evenimentul respectiv.

De ce se serbează la 7 ianuarie ziua onomastică a celor care poartă numele sfântului Ioan?

Într-adevăr, există cel puțin 3 sărbători importante legate de viața și activitatea sfântului Ioan Botezătorul: soborul sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), nașterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) și tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (29 august), fără să le mai menționăm pe cele referitoare la găsirea capului sfântului Ioan.

În mod normal, sfinții sunt sărbătoriți în ziua morții lor, ziua în care au trecut la cele veșnice. Singurii care au parte de un tratament special sunt Fecioara Maria, Maica Domnului și sfântul Ioan Botezătorul despre care Hristos ne spune că este „cel mai mare născut din femeie”[1].

Dacă în cazul Fecioarei Maria motivele sunt evidente, în ceea ce-l privește pe sfântul Ioan Botezătorul, în legătură cu viața și activitatea sa, primează rolul pe care el l-a avut în cadrul istoriei mântuirii – de a-L prezenta pe Hristos lumii.

Pentru alte informaţii, click aici.

Acestei misiuni de care el a fost foarte conștient, sfântul Ioan și-a dedicat, practic, întreaga viață. Tot ceea ce a însemnat nașterea, viața foarte austeră din pustie, predica și îndrumarea ucenicilor săi, toate au avut ca scop final anunțarea lui Hristos ca Mântuitor al lumii, când Acesta a venit la râul Iordan să Se boteze.

Activitatea sfântului Ioan Botezătorul și importanța ei pentru mântuirea noastră

Misiunea sfântului Ioan Botezătorul a fost una prezisă de prorocii[2] din vechime și ea a constat în a pregăti venirea Mântuitorului[3] și a-L face cunoscut lumii. Ea a fost necesară pentru a spori impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă activitatea Mântuitorului în lume.

Domnul Iisus trebuia să propovăduiască în mijlocul comunităților umane, acolo unde tumultul vieții de zi cu zi îi împiedica pe oameni să se gândească la viața spirituală.

Mai mult, după ce Își transmitea mesajul, Domnul Hristos nu rămânea foarte mult timp într-o localitate, pentru că erau și alte comunități care aveau nevoie de învățăturile Sale și mulți oameni dornici de vindecare. În aceste condiții, ar fi fost greu pentru cei dispuși să devină primii ucenici ai Învățătorului lumii să-I solicite acest lucru.

Spre deosebire de acest mod de predicare, activitatea lui Ioan Botezătorul era una cantonată într-un loc din pustiu, în apropierea râului Iordan.

Acolo, el ducea o viață foarte austeră, caracterizată de rugăciune și un post extraordinar de aspru. Era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă și era încins cu o cingătoare de piele, iar mâncarea lui consta în lăcuste și miere sălbatică[4].

Pentru ca mesajul său să fie luat în serios, el nu putea să-și înceapă predica publică mai devreme de împlinirea vârstei de 30 de ani. Întrucât Hristos a venit să Se boteze după ce a împlinit această vârstă[5], deducem că activitatea publică a sfântului Ioan ar fi început cu aproximativ 6 luni înainte de cea a Domnului Hristos[6].

Probabil, pentru a avea o audiență cât mai mare, sfântul Ioan predica într-o loc unde râul Iordan se intersecta cu un drum circulat și putea fi traversat. Așa se explică cum mesajul său a avut un impact destul de însemnat, încât să atragă ucenici[7], să fie în atenția preoților de la templu[8] și chiar să deranjeze stăpânirea din acea perioadă[9], iar, în plus, să poată avea și suficientă apă pentru a-i boteza pe cei care își mărturiseau păcatele[10].

Botezul lui Ioan era unul care prefigura botezul pe care avea să-l aducă Hristos. Deși cei care își mărturiseau păcatele nu primeau iertarea lor, ci doar un semn văzut al faptului că, printr-o viață virtuoasă[11], puteau să primească această iertare, odată cu venirea Izbăvitorului lumii.

Chiar dacă Ioan vorbește despre botezul cu „Duh Sfânt și cu foc”[12], iar Hristos, în convorbirea cu fariseul Nicodim, vorbește despre „nașterea din apă și din Duh”[13], nu există niciun fel de contrazicere între aceste descrieri ale Tainei de inițiere în viața creștină.

Botezul despre care vorbește Ioan a avut loc în ziua Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimii), când, peste apostoli, S-a revărsat Duhul Sfânt sub formă de „limbi ca de foc”[14], iar botezul pe care îl întâlnim astăzi în Biserică este cel anunțat de Hristos și care a fost practicat încă de la începuturile creștinismului de către apostoli[15].

Nu viaţa austeră şi nici martiriul pe care l-a suferit ca urmare a înfierării moravurilor decadente ale regelui Irod Antipa, ci misiunea pe care a îndeplinit-o i-a adus sfântului Ioan Botezătorul cinstea deosebită din partea Mântuitorului şi a Bisericii.

Pentru noi, cei din secolul al XXI-lea, a-ţi dedica viaţa unui singur moment, fie el şi de importanţă crucială pentru destinul întregii lumi, este un lucru pe care foarte puţini am fi dispuşi să-l facem.

De aceea, sfântul Ioan Botezătorul rămâne, pe mai departe, unul dintre reperele morale ale creştinătăţii şi un model de jertfire a vieţii unui scop unic care are valoare pentru toţi oamenii.

 

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetul 11.

[2] Isaia, capitolul 40, versetul 3; Maleahi, capitolul 3, versetul 1.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 17; Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 6-8.

[4] Evanghelia după Marcu, capitolul 1, versetul 6.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 23.

[6] Între momentele concepţiilor sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului, există o diferență de 6 luni (Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 26). Deci, sfântul Ioan Botezătorul era mai în vârstă cu 6 luni decât Domnul Hristos.

[7] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 35-37.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 19-27.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele 19-20.

[10] Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetele 5-6.

[11] „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? Răspunzând, Ioan le zicea: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea. Și au venit și vameșii să se boteze și i-au spus: Învățătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Și îl întrebau și ostașii, zicând: Dar noi ce să facem? Și le-a zis: Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept, și să fiți mulțumiți cu solda voastră.” (Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele 10-14).

[12] Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 11; Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 16.

[13]Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 5.

[14] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-3.

[15] Faptele Apostolilor, capitolul 8, versetele 26-38; capitolul 10, versetele 44-48.

Boboteaza sau Arătarea (Epifania) Sfintei Treimi

De cele mai multe ori, când vorbim despre praznicul Bobotezei, se înțelege, în principal, slujba de sfințire a apei. Dar, aceasta este doar o parte din însemnătatea acestei sărbători deosebit de valoroase pentru creștinism.

Cel puțin două argumente pledează în favoarea importanței acestei sărbători. Primul este cel al vechimii sărbătorii care poate fi trasată undeva în secolul al II-lea al erei creștine. Alt argument se referă la faptul că ea a fost, alături de Înviere unul dintre reperele importante în calendarul vechi creștin.

Mai mult, în trecut, pentru a face o distincție clară între creștinism și alte religii păgâne care serbau creșterea zilei din preajma solstițiului de iarnă, Nașterea Domnului a fost serbată împreună cu Botezul Lui, la 6 ianuarie. Apoi, cele două sărbători s-au despărțit.

Botezul Domnului Iisus Hristos

Boboteaza sau Botezul Domnului este o sărbătoare instituită în amintirea botezului Mântuitorului Hristos de la râul Iordan de către sfântul Ioan Botezătorul. Episodul este amintit de toți cei 4 evangheliști (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetele 13-17; Evanghelia după Marcu, capitolul 1, versetele 9-11; Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele 21-22; Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 29-34), semn că a fost unul important în istoria mântuirii.

Din ce putem deduce din Evanghelia după Ioan, rolul sfântului Ioan Botezătorul a fost unul foarte precis. El a avut misiunea de a pregăti venirea lui Hristos și de a-L prezenta lumii. El a știut foarte clar ce are de făcut și a conștientizat importanța misiunii sale care avea două direcții: să strângă în jurul său un popor pregătit (Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 17) și să-L anunțe pe Mântuitorul lumii (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 6-8, 31).

Pentru a-L prezenta pe Iisus el a avut nevoie de un cadru și de o audiență. Cadrul nu a fost ales întâmplător. Era vorba despre un pustiu, departe de tumultul vieții de zi cu zi din cetăți, și un curs de apă curgătoare – Iordanul.

Evreii care veneau la Ioan să-l asculte și să se boteze cu botezul apei, erau cei care doreau o schimbare pe plan spiritual în viața lor. Erau cei nemulțumiți de propria stare de păcătoșenie. Cu alte cuvinte, erau pregătiți să primească botezul cu „Duh Sfânt și cu foc” (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 11) pe care urma să-l aducă Hristos!

Hristos nu a venit să Se boteze, decât după ce a împlinit vârsta de 30 de ani (Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 23), vârsta maturității la vechii evrei, de la care putea fi luat în considerare când vorbea în public.

Încă din momentul în care L-a văzut pe Hristos, Ioan și-a recunoscut inferioritatea: „Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.” (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetele 14-15).

După ce Iisus a fost botezat și a ieșit din apă, a avut loc arătarea către lume a Sfintei Treimi, dar numai după ce Hristos S-a rugat – „botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul” (Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 21).

Arătarea Sfintei Treimi a fost un eveniment foarte vizibil: Hristos ieșit din apă, Duhul Sfânt, Care, în chip de porumbel, S-a pogorât peste El, și vocea Tatălui care s-a auzit din cer și L-a confirmat pe Iisus – „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 17).

După acest moment, Ioan are toate argumentele ca, la rândul său, să-și îndeplinească ultima parte a misiunii pe pământ, prezentarea Izbăvitorului lumii. Cuvintele prin care a făcut acest lucru au rămas celebre: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 29, 36).

Semnificaţia Bobotezei

Sărbătoarea Bobotezei este una foarte bogată în simboluri. Pe de o parte, vorbim despre momentul de început al activității misionare a lui Hristos, iar, pe de altă parte, Boboteaza ne amintește de începutul restaurării lumii.

Prima categorie de simboluri este legată de planul lui Dumnezeu de vindecare a lumii, de curățire a ei de întinarea păcatului. Acesta este rostul venirii lui Hristos pe pământ, în calitate de Fiu al neamului omenesc, sau de Fiu al Omului, pentru ca, prin Jertfa Sa, să restaureze firea căzută a omului. Practic, vorbim de un început al recreării lumii.

Prin urmare, dacă, la începutul facerii lumii, a fost prezentă întreaga Sfântă Treime (Facerea, capitolul 1, versetele 1, 26), și la începutul restaurării ei, este prezent Dumnezeu întreit în Persoane (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetele 16-17).

De asemenea, apa este un element vital pentru viață și pentru curățirea noastră. Cu toate acestea, fără Duhul Sfânt, ea nu are decât o valoare pur biologică. De aceea, la începutul creației, Duhul Sfânt este Cel care Se plimba pe deasupra apelor (Facerea, capitolul 1, versetul 2). La fel, se întâmplă și la momentul Botezului lui Hristos când Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor Iordanului.

Un amănunt interesant este cel al prezenței Duhului Sfânt sub formă de porumbel. Dacă ne amintim, după ce pământul a fost purificat prin apa potopului, Noe a trimis porumbelul să vadă dacă s-au retras apele. Acesta s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, semn al împăcării, pe care Dumnezeu a acordat-o oamenilor.

La Bobotează, încă o dată, împăcarea dintre Dumnezeu și om este marcată prin prezența porumbelului, de data aceasta, sub forma întrupării Duhului Sfânt.

Însă, acum, împăcarea vine ca urmare a rugăciunii. Sfânta Treime nu S-a făcut vizibilă în mod automat, deși Dumnezeu este mereu prezent în viața lumii, ci arătarea Lui s-a produs ca rezultat al rugăciunii venite din partea neamului omenesc, reprezentat de Hristos (Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetul 21).

Așa se explică, de ce sfințirea apei din ziua de Bobotează, este plasată spre sfârșitul Liturghiei. Pentru că, mai întâi, ne rugăm și, apoi, Duhul Sfânt Se pogoară și sfințește apa. Mai mult, sfințirea apelor nu este un act distinct, ci face parte din procesul de restaurare a lumii, de aceea, ea nu poate fi despărțită de lucrarea mântuitoare a lui Hristos.

Acest lucru este reprezentat în cult, prin faptul că sfințirea apei nu este o slujbă de sine stătătoare (nu are început și sfârșit propriu), ci are loc în cadrul Liturghiei, slujba care actualizează cele mai importante momente din viața lui Hristos și din lucrarea de mântuire a lumii.

Asemenea considerente pot constitui o explicație pentru faptul că aghiasma[1] mare (care se sfințește în ziua Bobotezei) se dă spre mângâiere celor care, din diferite motive, nu pot primi Taina Sfintei Împărtășanii.

În plus, ea are o valoare superioară aghiesmei mici (aghiasma obișnuită) și este folosită, în special, pentru sfințirea obiectelor de cult, la exorcizări, la sfințirea bisericilor, pentru stropirea bolnavilor sau poate fi consumată în zilele de post şi la sărbătorile mari.

Deci, mai înainte de a fi ziua în care se sfințesc apele, Boboteaza este sărbătoarea arătării (epifaniei[2]) Sfintei Treimi cu ocazia începutului activității publice a Domnului Iisus Hristos. Ea marchează debutul operei de restaurare a lumii și ne aduce aminte de momentele de la începutul creației universului. De aceea, importanța ei depășește cu mult semnificația recentă, de simplă sfințire a apei, lucru care reiese din simbolismul profund pe care ea îl are.

 

 

[1] Există o întreagă controversă în legătură cu termenul atribuit apei sfinţite. Deşi, în Dicţionarul Explicativ al limbii române în variantă electronică (www.dex.ro), termenul considerat corect este „aghizmă”, în limba română el nu a provenit din limba franceză, ci din limba greacă (ἀγίασμα), unde s-ul intervocalic nu se citeşte „z”. Deci, părerea mea este că varianta corectă a termenului ar trebui să fie cu „s” şi nu cu „z”, adică „aghiasmă” şi nu „aghiazmă”. Normal, acest lucru este doar o opinie personală pe care mi-o asum, fără a avea pretenţia de a fi normativă.

[2] Termenul „epifanie” provine din limba greacă şi este format din două cuvinte, din prepoziţia „‘επι” (epi) – „peste” şi verbul „φαίνω” (faino) – „a străluci, a face vizibil”. Deci, traducerea literală a acestui termen ar fi „strălucirea, arătarea peste (lume, creaţie)” a Sfintei Treimi.

Spiritul sărbătorilor

Am mai văzut filmul ăsta. Rulează în preajma sărbătorilor, dar, în mod special, în apropierea sărbătorilor de iarnă. Începe cu promoțiile din magazine şi continuă cu năvala cumpărătorilor care concurează să nu rămână în urmă cu pregătirile. Apoi, intervine inerţia şi se merge pe principiul „să luăm şi dintr-asta, să fie”.

Punctul culminant se petrece chiar în Ajunul Crăciunului. Atunci, se dă asaltul final şi este golit ultimul raft. După aceea, suspans! Până pe 26 decembrie, când se deschid din nou supermarketurile. Epilogul se prezintă sub forma internărilor pentru ocluzii intestinale şi a tonelor de mâncare aruncate.

Dacă nu eşti patron de magazin, s-ar putea să fii de acord că sărbătorile din zilele noastre parcă nu mai sunt sărbători. Ele reprezintă mai mult un rai al comercianților decât o regăsire cu noi înşine şi cu tihna de odinioară.

Dar treaba complicată stă tocmai în faptul că nici nu te poţi sustrage. Oricât de curajos ai fi, nu ai cum să te izolezi într-o peșteră și să ieși abia după ce totul s-a terminat. Ce-ai să le spui prietenilor, colegilor de la serviciu sau cunoscuților că ai făcut „de sărbători”?

Aşa că, în fiecare an, intri cam în aceeaşi rutină şi speri să obţii rezultate diferite. Într-un final, ajungi să dai vina pe „ăia care au inventat sărbătorile” şi să te întrebi care-i treaba cu „spiritul sărbătorilor”. Adică  se mai poate vorbi de așa ceva? Ce înseamnă de fapt? Pentru că tu, oricum, nu mai înţelegi!

Iarna este un anotimp al refacerii

Iarna este un anotimp pe care cei vechi, în acord cu ritmul naturii, îl foloseau pentru a se odihni de zbuciumul de peste an. Era o perioadă a tihnei, a cănilor cu vin fiert dres cu mirodenii, a cititului cărţilor şi a poveştilor la gura sobei!

În acest cadru, cu ierni ca în filme şi cu timp pentru meditaţie, cu siguranţă că oamenii de altă dată au făcut diverse corelaţii între fenomenele astronomice şi cele legate de viaţa naturii.

După momentul solstiţiului de iarnă, ziua începe să crească, iar noaptea scade în durată. De aceea, unele culturi au pus acest eveniment astronomic în legătură cu biruinţa luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului sau a vieţii asupra morţii.

În acest context, era normal ca aceste fenomene cât se poate de naturale să fie marcate de oamnii de altă dată într-un mod deosebit. Ele au avut dintotdeauna o încărcătură emoţională puternică, fiind legate de speranţa unui nou început, a unei alte şanse. Aşa că, spiritul sărbătorilor, pentru cei vechi, era cât se poate de real şi era trăit la cote maxime.

Sărbătorile au o funcţie simbolică

Cei de altă dată au crezut că lumea aşa cum o percepem noi, nu este ceea ce pare. Doar în felul acesta ei puteau da sens vieţii şi o vedeau ca o continuă pregătire, pentru o altfel de existenţă.

Fie că au intuit sau au reușit să-şi demonstreze realitatea unei alte lumi, ei au încercat să conceapă anumite modalităţi de a stabili conexiuni dintre aceste două planuri de existenţă.

De aceea, au folosit simbolurile. A fost o alegere firească, pentru că, în afara capacităţii de a strânge în jurul său energii şi persoane, simbolul mai are menirea să lege două noțiuni din sfere diferite[1].

Pentru alte informaţii, click aici.

Iar o parte dintre aceste simboluri au îmbrăcat şi forma zilelor de sărbătoare, zile care, în mai toate tradițiile religioase, sunt dedicate creșterii spirituale.

Când vorbim despre sărbătoare, primul lucru care ne vine în minte este repausul fizic. Dar, din accentuarea rugăciunii, practicarea unor ritualuri sau lecturarea textelor sacre, deducem că sărbătoarea este stabilită, mai întâi, pentru suflet şi, apoi, pentru trup.

Scopul ei principal constă în comuniunea cu Divinitatea, întoarcerea la origini, în regăsirea purității pe care mulți dintre noi o pierdem pe parcursul vieții. Este, până la urmă, vorba de regăsirea bucuriei de a trăi.

Sărbătorile sunt vremuri ale bucuriei

Prin urmare, sărbătorile înseamnă, înainte de toate, veselie, iar aceasta nu poate exista în singurătate. Deci, este nevoie ca legăturile cu cei apropiați să fie reluate şi altele noi făcute. Este unul dintre motivele pentru care să consideră că sărbătorile de iarnă sunt dedicate familiei. În trecut, în această perioadă a anului, se găsea mereu timp pentru aşa ceva. Nu mai era treabă pe câmp şi toată lumea se strângea acasă. Acum, se putea întâlni toată lumea cu toată lumea.

În satul bunicilor mei, în această perioadă din an, se puteau vedea urme de paşi pe zăpadă. Ele duceau de la o poartă la alta. În afara acestor cărări, zăpada era neatinsă. Rude şi vecini, toți se vizitau în tihna iernii şi vorbeau despre mersul vremilor. Era pace în natură şi în suflete.

Părea că este vorba de o sărbătoare continuă, pentru că oamenii aveau timp pentru ei înşişi şi pentru semeni.

 Sărbătoarea nu înseamnă abandonarea îndatoririlor zilnice

Cu toate acestea, nu trebuie să ne închipuim sărbătoarea ca un timp al decadenţei. Deși, se pune un accent deosebit pe partea spirituală şi se insistă asupra repausului fizic, sărbătoarea nu presupune abandonarea totală a îndatoririlor.

Hristos este foarte tranşant cu evreii din vremea Sa care duceau respectarea sabatului la extrem: „Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: «Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei»! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: «Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape»”? (Evanghelia după Luca, capitolul 13, versetele 14-15)

La fel, trebuie interpretată şi sintagma din Vechiul Testament,  că „Dumnezeu S-a odihnit” după crearea lumii (Facerea, capitolul 2, versetul 2). Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, aşa că, evident, această expresie a fost înţeleasă de teologi ca marcând momentul în care Creatorul a lăsat legile naturii să funcționeze nestingherite, instituind astfel prima sărbătoare.

Sărbătoarea – timp al bilanţului

De aceea, sărbătoarea înseamnă ordine, liniște și perioada în care te îţi analizezi rezultatele muncii tale. Dumnezeu a făcut acest lucru, când a apreciat că toate cele create „erau bune foarte” (Facerea, capitolul 1, versetul 31).

Prin urmare, se poate considera că sărbătoarea coincide cu  vremea bilanțului, timp în care fiecare ar trebui să-şi evalueze progresul. Fără o astfel de analiză, nu poate exista evoluţie. Ideea este să fiu mai bun decât la momentul ultimei analize. În caz contrar, încerc să-mi dau seama ce a mers greşit, ca să nu mai repet.

Pentru alte informaţii, click aici.

Oricum ar fi, sărbătoarea înseamnă o nouă etapă, trăirea unui nou început. Acest nou „moment zero” are rolul de a-mi aminti să păstrez ce este bun și să nu mai repet greșelile din trecut.

Regăsirea spiritului sărbătorilor

Este, într-adevăr, o mare diferență între ceea ce înseamnă sărbătoarea pentru cei din vechime și ce reprezintă astăzi pentru noi, cei din era tabletelor şi a smart phone-urilor.

Pentru oamenii de odinioară, sărbătorile de iarnă aveau un parfum aparte… reprezentau pecetea tihnei peste munca dintr-un an de zile. Chiar dacă era vorba de un an mai slab și podul nu era atât de plin, în fata mesei de Crăciun toți se simțeau sătui. Mâncarea nu era scopul, ci pretextul întâlnirii.

Știu că pare obositor să petreceţi sărbătorile „în familie” sau „în gaşcă”! Vorba aia, de sărbători vrei să te odihnești şi nu aglomerație sau munți de vase de spălat. Dar, peste ani, s-ar putea sa fiți dispuși să dați orice pentru o astfel de atmosferă. Ea vă va da putere să mai trageți încă un an. Si, apoi, încă unul! Cu alte cuvinte, va face ca viața să merite trăită.

Nu va mai spetiți atât cu curățenia, cu gătitul sau cu aprovizionarea nesfârșită! Cei care vin „să vă colinde” vin pentru voi. Nu-i interesează specialitățile pe care le-ați cumpărat nu știu de unde, nu le pasă că fața de masă mai are o pată care nu iese și pace, nu le pasă că perdeaua are nu știu ce cută (bineînțeles, cu excepția soacrelor). Pentru ei, bunătățile sunt bonusuri! Pe ei, îi interesează doar „atmosfera”! Ea va fi singura care va rămâne peste ani în inimile tuturor! Iar, dacă avem mai multe astfel de amintiri, atunci putem spune ca posedăm și noi un spirit autentic al sărbătorilor!

Dacă nu vă iese, nu disperați! Dați fuga la biserică, participați la slujbe şi ajutați-l pe preot să aducă o rază de speranță celor în nevoi. Dacă nu aveți ce să le duceți, pur și simplu, stați cu ei. O să vă simțiți încărcați de faptul că i-ați făcut să zâmbească!

Daca faceți așa, nu numai ca veți avea cea mai tare poveste de sărbători, dar veți ști ca ați făcut ce trebuia. I-ați ajutat și pe alții să găsească un răspuns autentic la întrebarea dacă se poate vorbi de spiritul sărbătorilor.

PS: Exerciţiu în 3 paşi pentru reînvierea spiritului sărbătorilor:

1)Faceţi curat în dulapuri şi sortaţi hainele pe care nu le mai purtaţi.

2) Duceţi pachetele la o organizaţie neguvernamentală care operează în domeniul asistenţei sociale sau la o biserică.

3) Zâmbiţi! Tocmai aţi transformat ziua cuiva într-o sărbătoare!

 

[1] Este deosebirea fundamentală dintre semn şi simbol. Semnul stabileşte o relaţie între două elemente care aparţin aceluiaşi plan de existenţă (ex. 1 animal „+” 2 animale „=” 3 animale). În antiteză, simbolul face legătura între elemente care aparţin unor realităţi diferite. Acelaşi semn „+” se transformă în simbolul Crucii „†” când ne aduce aminte de suferinţele mântuitoare ale Domnului Hristos.

Biserica și Monarhia – față în față cu istoria

Istoria pare să fie un șir lung de întâmplări care ni se prezintă ca un mare puzzle din care unii scot piese importante, alții le modifică pe cele deja existente, iar restul pare să nu fie deranjat de aceste lucruri. Când tragem linie, oricum ai privi, nu avem imaginea completă și corectă a trecutului.

În clasa a IV-a, pe care am început-o în septembrie 1989, am primit un manual de istorie în care nu se spunea nimic despre Casa Regală a României și despre Biserică și nici despre rolurile pe care ele le-au avut pentru dăinuirea neamului. Pur și simplu, acestor două instituții le era interzisă existența în memoria noilor generații.

Era ca în romanul „1984” al lui George Orwell, unde se spune clar: cine controlează prezentul controlează trecutul și cine controlează trecutul controlează viitorul. Sec, dar eficient! Iar acest lucru m-a făcut să înțeleg că istoria nu este identică cu trecutul.

Odată cu moartea Regelui Mihai I al României, avem parte de o revelație continuă. Aspecte importante din trecutul nostru sunt peste noapte dezgropate, persoane și personalități care, până acum, au păstrat tăcerea sau nu au fost mediatizate, apar de nicăieri să ne spună cum au stat lucrurile.

Deci, este important ca trecutul să fie cunoscut și unele aspecte să fie clarificate. De aceea, este bine ca fiecare să se întrebe: „Biserica și Monarhia au contat pentru noi ca popor? Au avut și o contribuție benefică în trecutul nostru? De ce este atât de vizibilă Biserica la ceremonialele funerare ocazionate de adormirea Regelui Mihai I al României”?

Biserica a avut un rol foarte important, ca să nu spun esențial, în crearea Europei și chiar a lumii. Dar, astăzi, aceste contribuții nu sunt „cool”, nu au căutare pe piață, așa că nu sunt popularizate. În schimb, ni se vorbește doar de încreștinări forțate, discriminări de orice natură, corupție și desfrâu în rândul clerului, cruciade și inchiziție. Atât!

Nu ni se spune nimic sau, mă rog, ni se spune prea puțin din marea ei contribuție în domeniul alfabetizării, asistenței sociale, științelor și artelor și al spiritului național dezvoltat de Biserică în rândul statelor în care a slujit.

La fel, monarhia este privită doar ca o formă de organizare politică ce aparține trecutului, cu sublinierea intrigilor de la curțile regale, decadența familiilor princiare și nobiliare, cu un accent special pus pe abuzurile și limitarea drepturilor cetățenilor simpli.

Da! Aceste minusuri uriașe au existat și promit să vorbim în viitorul apropiat despre ele. Dar, în aceleași timp, trebuie să recunoaștem și meritele acestor două instituții.

Ca să fiu mai ușor înțeles, vă propun să analizăm și democrația, așa cum se vede din postura mea de cetățean obișnuit, ca formă de organizare politică actuală și înlocuitoare a monarhiei.

Monarhia și democrația

În primul rând, orice absolvent de clasa a IX-a își poate da seama că, cel puțin din punct de vedere logic, democrația este o eroare a gândirii politice, pentru că DEMOCRAȚIA SE PREZINTĂ SUB FORMA UNUI SOFISM!

Mai precis, este vorba despre argumentul ad populum, care, simplificat, se referă la demonstrarea unei afirmații, făcând apel la părerea majorității. Ceva de genul „dacă toată lumea sau majoritatea spune că X este adevărat, atunci X trebuie să fie adevărat, pentru că nu au cum să se înșele atâtea persoane”.

Încerc să nu râd și menționez doar două cazuri din istorie în care majoritatea a greșit în mod evident! Spre exemplu, au existat vremuri când majoritatea oamenilor credea că Pământul este plat sau că este în centrul sistemului nostru solar.

În democrația de astăzi, nu este diferit. Ne ducem la vot și lăsăm destinul unei comunități sau al unei țări în mâinile majorității celor care își exprimă voința sub forma unor voturi valabile. De multe ori, cei care votează nici măcar nu-i cunosc pe candidați, ce să mai vorbim despre platformele lor electorale sau despre competențele funcțiilor pentru care îi deleagă.

Eu, personal, am auzit în campanii electorale candidați la primării care promiteau că vor acorda pensii mai mari sau candidați la funcții de parlamentari care dădeau asigurări că, odată aleși, vor determinarea repararea de drumuri și podețe din unele sate.

Nu trebuie să fii geniu politic pentru a-ți da seama că, în niciun caz, primarul nu are în atribuții stabilirea cuantumul pensiilor care este treaba Guvernului și, la fel, deputatul sau senatorul, nu are cum să aloce fonduri pentru repararea drumurilor sătești, pentru că treaba lui este să facă legi.

Și, totuși, cu astfel de mesaje se câștigă alegerile într-o democrație europeană din secolul al XXI-lea. Aaaaa, și nu mai cred că acest lucru este specific doar cetățeanului român despre care se poate spune că, deocamdată, nu este familiarizat cu valorile democratice. Uitați-vă cât de informați au votat grecii în cadrul referendumului privitor la achitarea datoriilor externe, englezii la Brexit și americanii când au ales între Trump și Hillary Clinton.

Știu! Au fost scrutinuri corecte și voturi valabile, exprimate în mod liber! Nu la asta mă refer, ci la faptul că majoritatea celor care au votat nu au votat în cunoștință de cauză. Din mai multe motive! Dar acesta este unul dintre marile riscuri ale democrației!

Mai există, însă, și un alt risc! În cadrul unei democrații, este foarte dificil să fie coagulate toate forțele politice în jurul unor obiective naționale pe termen lung (de la 5 ani în sus). Dar, și mai interesant este faptul că, de cele mai multe ori, partidele politice nici măcar nu reușesc să stabilească pentru țară obiectivele respective.

Când este vorba despre o majoritate fragilă, formată din alianțe de partide politice lucrurile sunt clare. Fiecare vrea câte ceva pentru propriii alegători și, prin urmare, este foarte greu să se armonizeze viziunile politice.

Dar situația rămâne riscantă și când vorbim despre un partid care ajunge să guverneze pe baza unei majorități parlamentare proprii. După ce aleșii respectivi își termină mandatul, există foarte mari „șanse”, (Hai să le spunem „oportunități”!) ca cei care urmează la guvernare să strice tot ce au început predecesorii.

În felul acesta, este foarte greu ca o națiune democratică să progreseze. Știu că unele dintre cele mai puternice țări sunt democrații, dar, dacă suntem sinceri, este foarte dificil să credem că politicienii au avut meritele cele mai mari în aceste situații.

De ce? Și acum ajungem la un alt minus al democrației, pentru că este foarte dificil să-i responsabilizezi pe politicienii care ocupă funcții importante în stat. Ei știu de la început că au un mandat limitat în timp. Iar unii dintre ei sunt oameni de afaceri care, într-un an, ar câștiga mai mult dacă și-ar conduce firmele proprii decât toate salariile însumate din cei patru ani de mandat.

Prin urmare, dați-mi voie să-mi exprim îndoiala cu privire la faptul că ei doresc să ocupe funcțiile respective doar din pura intenție de a-l servi chiar și pe cel mai umil contribuabil sau din dorința de a rămâne în cărțile de istorie ca „mari ctitori de neam și țară”.

Cam atât, deocamdată, în ceea ce privește „plusurile” democrației față de regimul politic al monarhiei.

 Monarhia și Biserica

Dacă vorbim despre Biserică și Monarhie, vă pot spune că Regalitatea a fost dintotdeauna legată de Biserică. În ciuda unor episoade mai tensionate (care au avut loc și în Răsărit și în Apus) legate de cine pe cine legitimează, Biserica și Monarhia au fost instituții care au lucrat „în armonie” (εν συμφωνία), după cum spuneau bizantinii.

Biserica a dat dintotdeauna girul regilor, lucru reflectat în ritualurile de întronizare a episcopilor. Episcopul este hirotonit de un alt episcop, asistat de cel puțin doi alți ierarhi, și nu de rege. Însă regele este uns rege de episcop și nu de un alt rege.

Dar asta nu înseamnă că Biserica poate comanda Monarhiei și nici invers. Ele sunt instituții care deservesc planuri de existență diferite. Biserica reprezintă puterea spirituală, iar Regalitatea o reprezintă pe cea lumească.

Este bine de reținut  faptul că episcopul este reprezentatul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu el personal îl învestește pe monarh, ci Divinitatea. El este doar mesagerul Ei. Prin urmare, atât episcopul cât și regele primesc slujirea, respectiv demnitatea, prin „mila lui Dumnezeu” (misericorde Dei).

Acest raport de colaborare și nu de subordonare dintre episcop și rege este păstrat și în momentele adormirii lor pentru această lume. La fel, și unul și altul își termină drumul în această viață acolo unde l-au început, în biserică[1], în fața Arhiereului și Împăratului veșnic, Domnul Iisus Hristos. Așa se face că, în bisericile ortodoxe, nu este neobișnuit să vedem că dorm, alături, episcopi și domnitori.

Întrucât destinul unei Case Regale este atât de strâns de cel al credinței creștine, cel puțin la noi, în România, este cel puțin nepotrivit ca, atunci când sunt prezentate omagiile și condoleanțele, să se folosească expresia „trecere în neființă”. Regii noștri au adormit, crezând în Divinitatea creștină și, potrivit acestei credințe, dincolo de pragul morții, viața continuă în alt plan de existență și nu se „trece în neființă”.

Monarhia și istoria

Regalitatea creștină s-a născut odată cu primul împărat bizantin – Constantin cel Mare (306-337) care s-a botezat cu puțin înainte de moarte. Spre deosebire de Monarhie, Biserica a luat ființă în ziua de Rusalii din anul 33 (37), când, în urma predicii apostolilor, au primit botezul primii adepți creștini (Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41).

Deci, ambele instituții au o existență milenară și au rezistat cu bune și cu rele până astăzi. Ambele sunt populate cu oameni care încearcă să se ridice la înălțimea misiunilor care le-au fost încredințate de Dumnezeu și să devină modele pentru noi, oamenii obișnuiți.

De multe ori, evoluția acestor instituții nu prezintă nimic senzațional, ba, câteodată, se pot observa regrese. Însă, atunci când Dumnezeu vrea, în sânul acestor instituții, apar oameni extraordinari care devin faruri călăuzitoare pentru multe generații, indiferent de furtunile care învolburează marea istoriei. Acești oameni devin simboluri[2] care strâng în jurul lor multă energie constructivă și multe persoane.

Din ce s-a întâmplat în ultimele zile, a rezultat, fără echivoc, că Regele Mihai I al României a fost un astfel de simbol. El și-a câștigat acest statut, în primul rând, prin faptul că a reușit să se ridice deasupra suferinței. Aceasta nu l-a răpus, l-a transformat. Prin urmare, chiar dacă viața lui a fost una destul de dură, destinul i-a fost măreț.

Pentru alte informaţii, click aici.

În ciuda tuturor acestor merite, au existat și vor exista atâția care îl vor judeca după alte repere. Dar așa s-a scris istoria dintotdeauna! De aceea, eu prefer să mă raportez la judecata lui Dumnezeu și nu a oamenilor.

Așa că nu prea îmi doresc ca regele Mihai I al României să „intre în istorie”. Mi-e teamă că, peste ani, se vor găsi diverși specialiști care îl vor nedreptăți și, din personalitatea lui, vor fi evidențiate doar acele aspecte care vor face deliciul publicului.

Pur și simplu, vreau ca el să devină un simbol care să facă parte din trecutul, prezentul și din viitorul neamului nostru. Merită acest lucru din plin! Și nu doar pentru că niște autorități au hotărât acest lucru, ci, pentru că nu pot să-l mai nege!

El a fost unul dintre acei regi care chiar și-au meritat coroana și nu au purtat-o așa din inerție, pentru simplul fapt că s-au născut! Iar multe dintre petele pe care „istoricii” i le-au atribuit, astăzi, au fost spălate! Pentru că, deocamdată, nu mai reprezintă un pericol!

Dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că două instituții importante pentru români, Biserica și Monarhia, au fost puse în umbră, de mult timp și pentru mult timp! Iar dacă regele Mihai I i-a determinat doar pe unii dintre noi să se gândească la aceste lucruri, atunci rugăciunile și ceremonialele care se fac pentru el în aceste momente sunt pe deplin meritate!

Pentru istorie, regele Mihai I al României va fi o personalitate mai mult sau mai puțin evidențiată, dar pentru trecutul nostru va rămâne un simbol. Iar destinul simbolului este să ne fie alături, să ne însoțească mereu în timp! De aceea, la ieşirea lui din această viaţă, nu putem spune decât:

Odihniți-Vă în pace, Maiestate!

Deocamdată!

[1] Spun acest lucru din perspectiva faptului că, în credința creștină, ființa umană începe să-și trăiască plenar viața spirituală din momentul Botezului, după ce persoanei care se botează, nou-născut sau adult, i se pune numele. Din acel moment, el devine membru cu drepturi depline al comunității Bisericii.

[2] Termenul „simbol” vinde de la un obicei grecesc antic, care presupunea spargerea unei tăblițe de lut în bucăți cu ocazia întâlnirii mai multor persoane. Fiecărui membru al adunării îi revenea, la despărțire, o astfel de bucățică. Când grupul se reunea, piesele se asamblau (sumballein), erau puse împreună, ca într-un mozaic și se confirma identitatea grupului. De aceea, simbolul, se referă și la elementul coagulant, unificator, „care aduce împreună” mai multe părți ale întregului. (A se vedea Claire Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 7.) În antiteză, denumirea de divol (diábolos), este „cel care dezbină, depărtează” piesele întregului.

Despre sensul vieţii şi văicăreala continuă

Mie-mi plac oamenii! (Aşa este, nu prea mă uit la televizor!) Îmi place să stau de vorbă cu ei, să-i ascult, să-i văd cum se bucură… Însă, ca orice om, am şi o limită! Nu-mi place, după al treilea sau al patrulea episod de văicăreală, pe aceeaşi temă, să-i mai ascult. Îmi dă o senzaţie de neputinţă!

Oricât aş încerca să-i încurajez, să-mi storc creierii să găsesc rezolvări, pur şi simplu, sunt unii care au câte o problemă pentru fiecare soluţie. De-a dreptul descurajant, chiar şi pentru mine, care îmi place să mă consider un optimist.

Partea şi mai proastă este că, uneori, ajung să le dau dreptate. Viaţa chiar pare, la un moment dat, un lung şir de întâmplări, aparent fără sens. Iar, dacă ai puţin timp „să analizezi problema”, începi să-ţi pui întrebări dintr-alea, „uşurele”: „De ce trăim? Care este rostul vieţii? Am apărut dintr-o simplă întâmplare, aşa cum susţin biologii evoluţionişti sau este mai mult decât atât în ceea ce ni se întâmplă”?

Pentru creştini, este mai simplu să răspundă la astfel de întrebări, pentru că ei cred în crearea lumii de către un Creator atotputernic. Prin urmare, dacă acceptăm că am fost creaţi de o Inteligenţă infinită, atunci înseamnă că existenţa noastră trebuie să aibă şi un sens. Dar care? Cum ne putem da seama de sensul pe care îl are viaţa noastră?

Unul dintre cele mai profunde pasaje din Biblie, pe care, de obicei, îl trecem cu vederea a fost rostit de Hristos când le-a cerut ucenicilor Săi, să se roage cu El în grădina Ghetsimani, chiar înainte de a fi prins.

Cuvintele rostite de El, în acele momente, sunt o adevărată hartă cu privire la sensul existenţei noastre: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 41).

Ştiu că nu este unul dintre citatele care să dea pe-afară de înţelepciune „de tip asiatic”. Dar nu fiţi dezamăgiţi! La prima vedere, este foarte greu să accepţi că un astfel de text poate conţine adevăruri fundamentale pentru existenţa noastră. Dar aşa este.

Mesajul lui este unul foarte clar. Ceea ce ni se întâmplă în viaţă pare că nu poate fi controlat de noi, însă avem control total asupra modului în care reacţionăm la situaţiile din afara noastră.

Hristos urma să fie arestat de oamenii de la templu, să fie torturat, batjocorit şi apoi să sufere, pe nedrept, una dintre cele mai dureroase şi mai înjositoare morţi din câte se cunoşteau la vremea aceea în Imperiul Roman. Iar El era perfect conştient de acest lucru.

Faptul că El se roagă lui Dumnezeu Tatăl să se găsească o modalitate prin care să scape de toate aceste încercări (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42), ne arată că nu era inconştient şi nici masochist. Pur şi simplu, a acceptat ceea ce I se întâmpla în deplină cunoştinţă de cauză şi din iubire pentru oameni şi întreaga creaţie.

Deci, El a fost Cel care a dat acest sens existenţei Sale!

Totul a fost posibil, pentru că, în acele încercări, El a ales să meargă până la capăt, să nu Se dezică de Cine era. Duhul Său a fost cel care a determinat trupul să treacă prin toate acestea şi cel care a transformat realitatea, prin Jertfă.

Nu este un mit, nu este o metaforă a unor pescari de acum două mii de ani, nu este o invenţie! Este adevărul! Iar acest adevăr a fost trăit de nenumăraţi oameni de-a lungul istoriei şi, probabil, va fi trăit de mulţi alţii până la sfârşitul lumii.

Suferinţa, dacă ştii să o depăşeşti, te înnobilează şi te face să te ridici deasupra situaţiei de moment. Te ajută să te transformi, să evoluezi. Te ajută să dai un alt sens vieţii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al supravieţuitorilor din lagărele naziste. Victor E. Frankl, întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie – logoterapia, a fost unul dintre aceştia. În perioada în care a fost închis, a fost supus celor mai atroce suferinţe pe care omul i le poate provoca omului.

Cartea sa, „Omul în căutarea sensului vieţii”, este o mărturie cutremurătoare a suferinţei şi un imn închinat sensului vieţii. Aici, găsim una dintre cele mai interesante declaraţii cu privire la rostul vieţii în general şi al fiecăruia dintre noi, în special.

Iar o astfel de mărturie este demnă de luat în seamă, pentru că vine de la un om care avea, la un moment dat, toate motivele să nu mai trăiască. Nu mai ştia nimic de familia lui, manuscrisul operei la care lucrase toată viaţa de până atunci fusese pierdut, iar el era închis într-un lagăr nazist.

Acolo, într-una dintre cele mai accentuate stări de degradare umană, a înţeles cât este de puternic omul deoarece, chiar şi în suferinţă, el este stăpân peste destinul său. El nu avea de ce să se supere pe soartă, pe Univers, pe Dumnezeu sau pe soldatul care îl oprima. Nu l-ar fi ajutat cu nimic! Nu i-ar fi dat, sub nicio formă, un rost vieţii.

El a ales să trăiască! A ales să spere şi să facă tot ce i-a stat în putinţă să supravieţuiască acelor orori. Pur şi simplu, a luat fiecare zi ca pe o nouă şansă. Şi a funcţionat!

Eliberat din detenţie, a ales să facă ceva folositor cu viaţa lui! Aşa că s-a dedicat ajutorării celor care sufereau pe plan psihic. O faptă cu adevărat nobilă, care s-a întâmplat, pentru că un om a înţeles că doar el şi nimeni altul poate da sens vieţii sale!

Dar cum dăm sens vieţii noastre sau cum îl descoperim?

Victor Frankl ne vorbeşte de trei metode:

1) să creăm, să facem ceva;

2) să fim într-o relaţie cu cineva;

3) prin suferinţă.

O să începem cu cea de-a treia cale – suferinţa. Ea nu este absolut necesară. Dacă nu suntem puşi de viaţă într-o situaţie în care să suferim, nu are rost să ne provocăm noi această suferinţă. Dacă ne-am provoca suferinţă în mod intenţionat, am fi masochişti!

În cazul în care trecem printr-o suferinţă cruntă, putem da sens vieţii noastre prin modul în care reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem înălţa deasupra suferinţei. Putem să ne transformăm! Putem evolua!

Pentru mai multe informaţii, click aici.

Cea de-a doua modalitate de găsire a sensului vieţii este relaţionarea. Dacă omul se izolează, viaţa lui se pierde. Existenţa lui are sens doar în comuniune cu ceilalţi.

Fie că vorbim despre prietenii, despre legăturile dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi ori despre apropierea dintre îndrăgostiţi, toate aceste experienţe pot fi definite ca fiind iubire, în diferitele sale forme.

Iubirea este cea care, într-un fel sau altul, dă sens vieţilor noastre. Ea are puterea de a dărui, de a transforma şi de a dăinui. Ea are puterea să ne facă veşnici. Prin iubire, suntem înălţaţi şi îi înălţăm pe ceilalţi. Prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu.

Pentru mai multe informaţii, click aici.

Dacă nu suntem, totuşi, capabili de aşa ceva, putem da sens vieţii noastre prin amprenta pe care o putem lăsa în lume – prin ceea ce facem sau prin ceea ce creăm. Marii exploratori, inventatorii, artiştii, marii oameni ai lumii care au transformat istoria – toţi aceştia au dat vieţii lor un sens care a inspirat generaţii întregi. Ei sunt eroii noştri!

Pentru mai multe informaţii click aici.

Deci, în mod sigur, viaţa noastră are un sens! Iar noi suntem cei care îi imprimăm acest sens!

Aşa că, să reluăm cuvintele lui Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

A priveghea se referă la conştientizarea realităţii şi a identităţii noastre. Înseamnă să înţelegem cine suntem, care este stadiul nostru de evoluţie, ce calităţi, ce defecte avem şi ce ne dorim în viaţă. De asemenea, înseamnă să fim atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru şi să înţelegem lumea în care trăim.

Rugăciunea a fost dintotdeauna modul în care omul comunică direct cu Dumnezeu. Acolo, în adâncul sufletelor noastre, acest dialog ne dă putere, pentru că Îl invită pe Dumnezeu în viaţa noastră, iar prezenţa Lui ne întăreşte.

Aceste două experienţe, privegherea şi rugăciunea, ne ajută să nu cădem în ispită. Ne ajută să progresăm. Ne ajută să transformăm realitatea care, dându-i alte sensuri.

Dacă avem această capacitate şi înţelegem că suflete noastre modelează realitatea în care trăim, atunci, cu siguranţă, nu vom mai încerca să jucăm rolul de victimă şi nu vom mai căuta vinovaţi pentru ce ni se întâmplă. Pur şi simplu, vom avea putere să mergem mai departe, pentru că Dumnezeu va fi cu noi!

În consecinţă, nu prea avem motive să ne văicărim cu privire la ce ni se întâmplă. Chiar dacă suferim, putem să ne înălţăm deasupra condiţiei noastre de moment. Oricât de grea ar fi pierderea suferită, ea nu este insurmontabilă. Cu siguranţă, şi alţii au trecut prin ce trecem noi şi au mers mai departe. Pentru că au ales acest lucru!

Dacă ne văicărim continuu, nu dăm un sens autentic vieţii noastre. Pur şi simplu, cerşim atenţie, pentru că, de cele mai multe ori, confundăm atenţia cu dragostea. Dacă vrem, cu adevărat, să avem parte de iubire, trebuie să iubim noi mai întâi. Aşa face Dumnezeu! El ne iubeşte întâi, iar noi răspundem la iubirea Lui (Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 19).

Poate că suferinţele noastre (o unghie ruptă, o haină super scumpă pe care acum nu ne-o putem permite, faptul că echipa favorită a pierdut ultimul meci etc.) nu au nimic din puterea transformatoare pe care au avut-o suferinţele martirilor, ale prizonierilor din lagărele de concentrare sau chiar a celor din închisorile comuniste.

Poate că nu avem nici capacităţile extraordinare ale celor care au transformat lumea sau au transformat-o în ceva mai bun!

Dar, cu siguranţă, avem capacitatea de a relaţiona, de a iubi. Avem capacitatea să transformăm viaţa noastră şi a celorlalţi într-o comuniune autentică.

Avem puterea de a da acest sens vieţii noastre!

P.S. 1: Sunt sigur că ai pentru ce să-I fii recunoscător (oare) lui Dumnezeu! Te rog să faci o listă cu primele 5 lucruri de acest gen şi să o ai mereu la îndemână! Când ai senzaţia că lucrurile nu merg aşa cum vrei tu, uită-te pe această listă! Ajută! Enorm!

P.S. 2: Este adevărat că celor care se plâng tot timpul este un şir lung de nenorociri sau este doar o aparenţă? Tu ce părere ai?

Te rog să scrii gândurile tale în secţiunea pentru comentarii!

Moș Nicolae, între daruri şi nuieluşe

Acum, mi se pare amuzant. Chiar foarte amuzant! Dar, la vârsta la care credeam că bomboanele apar direct în magazin, nu era nostim deloc. De fiecare dată, de Moș Nicolae, primeam, pe lângă cadourile plasate cu grijă într-o ghetuță, și câte o nuielușă, un morcov sau o ceapă (Astea făceau parte din nota personală a tatălui meu!). Chestia asta se repeta cu atâta rigoare, an de an, încât ajunsesem să cred că aveam două ghetuțe, tocmai pentru ca, într-una, să-mi fie plasate nuielușele cu pricina.

Prin urmare, mi-am propus să dezleg enigme precum: „De ce vine Moş Nicolae cu cadouri?, Şi, dacă este un personaj atât de pozitiv, de ce aduce şi nuieluşe”? Așa că, după mai mulți ani și o colecție impresionantă de nuielușe de toate formele și mărimile, am reușit să dezleg enigma. Iată ce am aflat!

Moș Nicolae este, de fapt, un personaj mitologic care a fost inspirat de marea personalitate a sfântului Nicolae, episcop al cetății Mira (Myra) din provincia Lichia (în Turicia de astăzi), în prima parte a secolului al IV-lea. Acest sfânt a rămas cunoscut în tradiția creștină, în primul rând, datorită generozității sale.

Pentru alte informaţii click aici

Se spune că, în vremea în care era episcop al cetății Mira din provincia Lichia, într-o seară, când se plimba prin cetate, sfântul ar fi auzit prin fereastra deschisă a unei case pe un tată, care avea 3 fiice, cum se tânguia că nu are bani să-și mai întrețină familia. Prin urmare, pentru început, plănuia să o determine pe fiica cea mare să se prostitueze.

Ca să împiedice acest lucru, a doua seară, sfântul Nicolae a aruncat în curtea acelei familii o pungă cu bani. Când a găsit mica avere, tatăl a folosit-o pentru a o mărita pe fiica sa cea mare și a-i da banii pentru zestre.

La fel, s-a întâmplat și cu fiica cea mijlocie. Însă tatăl fetelor a vrut să știe cine este binefăcătorul misterios și a pândit pe fereastră. Când sfântul Nicolae a aruncat și cea de-a treia pungă cu bani, tatăl fetelor a alergat după el și i-a mulțumit.

Normal, în ciuda dorinței sfântului ca fapta sa să nu fie cunoscută în public, acest lucru s-a aflat și exemplul său a fost urmat și de alți creștini. Aceștia aruncau pe timpul nopții diverse daruri în curțile celor nevoiași. Și, astfel, a apărut o frumoasă tradiție creștină care s-a păstrat până astăzi.

Bine, bine, așa se explică de ce se primesc cadouri în papuci în timpul nopții dinspre 5 spre 6 decembrie. Dar asta nu lămurește în niciun fel  misterul legat de nuielușele pe care copiii le mai primesc ca răsplată a „cumințeniei” lor de peste an.

Răspunsul ni-l dă tot tradiția creștină care ne vorbește despre sfântul Nicolae ca de un apărător foarte înfocat al dreptei credințe. Cu ocazia primului Sinod ecumenic de la Niceea , din anul 325, a fost precizată învățătura de credință cu privire la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, fiind combătută erezia arianistă.

În timpul dezbaterilor, sfântul Nicolae, ațâțat de comportamentul obraznic al ereticului Arie, i-ar fi dat acestuia o palmă. Întrucât un astfel de comportament nu este demn de un creștin, cu atât mai puțin de un episcop, ceilalți părinți care au luat parte la ședințele sinodului au hotărât să-l depună pe sfântul Nicolae din treapta de episcop.

Dar, în timpul nopții, mai mulți dintre participanții la sinod au avut o vedenie în care Domnul Hristos și mama Sa, Fecioara Maria, au lăudat fapta sfântului și i-au dăruit din nou Evanghelia și omoforul, ca semn al repunerii în demnitatea de episcop.

Pe baza acestei întâmplări, s-a tras concluzia că Moș Nicolae poate aduce și altfel de „daruri”, sub forma unor nuielușe, care pot fi folosite pentru îndreptarea celor mai puțin cuminți.

Deci, faptul că sfântul Nicolae a salvat fiicele acelui tată de la o viaţă decadentă a rămas un model de viaţă creştină care trebuie copiat de fiecare dintre noi de câte ori avem ocazia să facem acest lucru. Până la urmă, asta înseamnă cu adevărat cinstirea unui sfânt – imitarea lui.

De asemenea, faptul că, pe lângă cadouri, nuieluşele şi-au găsit drumul prin istorie până în zilele noastre, ne spune că trebuie să fim atenţi la atitudinea noastră şi să ne corectăm cât mai des. La urma urmei,  nu putem avea întotdeauna dreptate. Aşa că, este bine să nu-i dăm nimănui ocazia să copieze şi celălalt model de comportament al sfântului Nicolae.

Vă dați seama că astfel de răspunsuri nu au cum să compenseze toate neliniștile provocate de nuielușele din copilărie. Dar nu mai contează! Peste ele, s-a așternut stratul uitării așa cum fulgii de zăpadă învelesc cu mantia lor albă pământul înghețat al iernii.

Însă bucuria din fiecare dimineață de 6 decembrie a rămas! Și ea m-a făcut să înțeleg că Moș Nicolae nu vine doar pentru copii, vine pentru toată lumea. Atât timp cât existăm, mai avem ascunse, acolo, undeva în sufletele noastre, licăriri din bucuria de odinioară. Iar aceste licăriri sunt prea valoroase pentru a nu fi reaprinse!

Așa că, mergeți repede și lustruiți-vă ghetuțele! Iar, dacă știți că Moș Nicolae nu poate ajunge la toată lumea, dați-i voi o mână de ajutor și încercați să-i țineți voi locul. Măcar de data asta! Am eu așa, un sentiment, că Moșul nu se va supăra și chiar vă va recompensa.

P.S.: Lăsați-l pe tot pe Moș să aducă nuielușele buclucașe, iar, dacă altfel nu se poate, puteți să le plantați și să le atârnați o etichetă cu mesajul „De la Moș Nicolae”. Peste ani, ele vor deveni adevărați copaci și impactul va fi și mai puternic. Dacă aveți o altă idee vă rog să comentați dedesubt!

Încă ceva, dacă v-a plăcut acest articol sau îl considerați relevant, vă rog să-l distribuiți!

Care este planul tău?

Viaţa trece foarte repede pe lângă noi! Pur şi simplu, se întâmplă! Tot felul de provocări se abat asupra noastră fără să putem să le controlăm. Dar putem face ceva! Putem hotărî cum să răspundem la tot ce ni se întâmplă. Iar pentru asta ne trebuie un plan! Un plan nu despre ce vrem să avem, ci despre cine vrem să fim! Un plan despre noi, pe baza căruia să putem scrie povestea vieţii noastre!

Fiecare dintre noi are câteva repere temporare şi fiecare dintre ele are câte un înţeles fie că este vorba de un eveniment deosebit din viaţă sau o sărbătoare a comunităţii. Însă, dincolo de aceste semnificaţii, reperele noastre ne spun că timpul trece.

Dacă eşti ca şi mine, probabil te întrebi, la începutul fiecărui decembrie, cum de a mai trecut încă un an atât de repede. Aveai atâtea de făcut, dar, pur şi simplu, nu ai mai avut timp. Pe de altă parte, viaţa pare să fie una destul de monotonă. Serviciu de luni până vineri, week-end şi de la capăt.

Iar, în timpul acestui „film”, mai sunt şi câteva „pauze de publicitate” – concediul şi minivacanţele. Oare asta să fie tot? Asta înseamnă viaţa? Sau poate că viaţa încearcă să ne spună ceva şi noi ratăm mesajul.

Îmi aduc aminte de lecţiile de la seminar şi de la facultatea de teologie. Acolo ni se spunea despre faptul că Dumnezeu a avut un plan cu întreaga lume încă de dinainte de crearea ei. Adică chiar înainte ca timpul să existe. Şi, apoi, ni s-a mai spus că, o parte importantă din acest plan a fost liberul arbitru al fiinţelor create, care înseamnă că ele pot să-şi determine singure destinul, drumul în viaţă.

Normal, există mereu întrebarea: dacă Dumnezeu a planificat totul, mai putem vorbi despre liberul arbitru? Răspunsul este: „DA!” (cu majuscule)!

Faptul că Dumnezeu a stabilit legile naturale şi i-a lăsat pe oameni ca stăpâni ai creaţiei văzute nu înseamnă nici că a lăsat lumea de izbelişte şi s-a „retras” în infinitatea Lui şi nici faptul că ne controlează minţile, astfel încât omul acţionează ca un mic roboţel în funcţie de un „software” implantat de la naştere.

După părerea mea, dovada cea mai puternică a faptului că Dumnezeu a avut un plan cu lumea încă de la început este chiar cartea Apocalipsei. Aici, ne este prezentat sfârşitul lumii aşa cum o cunoaştem noi. Partea cea mai interesantă este că nu ni se spune când va fi sfârşitul, ci doar cum se va întâmpla.

De aceea, este important să ne întrebăm dacă şi noi, înzestraţi cu voinţă liberă, avem un plan pentru vieţile noastre? Nu mă refer la chestiile alea pe care cei mai mulţi dintre noi le visăm cu ochii deschişi în ajunul celor mai dificile examene.

Acolo, este vorba despre bani, maşini, case, vacanţe, haine superbe etc., adică, în general, ceea ce este asimilat cu succesul de către societatea noastră de consum. Eu mă refer la planul ală, adevărat, care ne dezvăluie adevărata personalitate.

Planul despre cine vrem noi să devenim, despre amprenta pe care vrem să o lăsăm în lume, despre felul în care vrem ca lumea să-şi aducă aminte de noi.

Dacă nu aţi avut încă timp să vă gândiţi la un astfel de plan, atunci vă propun o un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că aţi fi povestitorul şi nu eroul principal al vieţii voastre.

Cum aţi vrea ca ea să se desfăşoare? Şi, mai ales, cum aţi vrea ca ea să se termine?  Cu ce impresie aţi vrea să părăsească spectatorii sala, după ce ar vedea acest film?

Dacă tot vă este greu, atunci, mai am o sugestie. În cartea sa, „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”, Stephen Covey propune un exerciţiu de imaginaţie cu un impact emoţional profund.

El ne cere să ne imaginăm că asistăm la propria noastră înmormântare şi că sunt invitaţi să vorbească despre noi patru persoane: o rudă, un prieten, unul dintre oamenii cu care am colaborat în profesia noastră şi un membru al comunităţii în mijlocul căreia am trăit. Ce aţi vrea să spună ei despre voi? Cum v-ar plăcea să vă descrie?

Ştiu! Nu este o impresie, chiar este un exerciţiu dur! Dar şi viaţa este la fel! Pur şi simplu, se întâmplă! Trece pe lângă noi şi suntem bombardaţi cu tot felul de evenimente asupra cărora nu avem niciun control.

Iar noi trebuie să găsim cumva o cale să trecem prin aceste întâmplări şi, asemenea eroilor din poveşti, la sfârşit, să fim capabili să zâmbim!

De aceea, trebuie să învăţăm să ne spunem povestea vieţii noastre. Trebuie să ne-o imaginăm şi să ne gândim la tot felul de sfârşituri şi să-l alegem pe cel care ni se potriveşte cel mai bine. Şi, apoi, să începem să ne-o povestim! De cât mai multe ori!

Pentru că poveştile au ceva magic, ceva care nu se poate explica, ci doar observa. Dacă sunt spuse de multe ori, ajung să-l transforme pe cel care le spune. Pentru că, de fiecare dată, povestea fiecăruia dintre noi va dezvălui sensuri şi învăţături noi.

Aşa vom înţelege că, în planul lui Dumnezeu pentru lume, se poate integra şi planul pe care fiecare îl gândim pentru viaţa noastră. Acest lucru se întâmplă, pentru că Dumnezeu a gândit lumea ca o comuniune de fiinţe care sunt atrase prin iubire către El.

În consecinţă, povestea fiecărui om care iubeşte devine o poveste mai mică care este parte din povestea mare a iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie. Iar sfârşitul acestei poveşti se termină întotdeauna cu „au trăit fericiţi”, pentru că cel care iubeşte este în comuniune cu Dumnezeu, iar comuniunea cu Dumnezeu înseamnă că moartea nu este sfârşitul poveştii, ci continuarea ei fericită în alt plan de existenţă.

S-a spus despre religia creştină că îl învaţă pe om cum să moară, iar, pentru asta, el trebuie să fie pregătit. Să fie capabil să-şi aleagă sfârşitul pentru povestea vieţii sale!

Deci, v-aţi gândit cum vreţi să fie vieţile voastre? Ştiţi care sunt obiectivele care vă definesc ca oameni spirituali şi nu doar ca oameni materiali? Care este sfârşitul pe care îl vreţi pentru poveştile voastre?

P.S.: Staţi, nu răspundeţi deocamdată! S-ar putea ca următoarea povestire să vă dea nişte idei!

Un tânăr care dorea să înveţe să scrie cărţi a venit într-o zi la mentorul său şi l-a văzut pe acesta cu trei lucruri aşezate pe birou – un bileţel scris de mână, un CD cu un desen animat şi un trofeu de la un turneu de polo călare. Curios, l-a întrebat la ce-i folosesc.

Scriitorul i-a spus că acele obiecte îl ajută să scrie cartea la care lucra. Atunci, tânărul l-a întrebat, de ce nu se apucă, pur şi simplu, să o scrie. La urma urmei, era recunoscut pentru imaginaţia şi talentul său.

Atunci, scriitorul i-a explicat că, pe bileţel, scria „Nu scriu o carte. Nu scriu nici măcar un capitol. Dar ştiu că pot spune o poveste şi, dacă spun suficiente poveşti, o să ajung să scriu un capitol şi, dacă o să continui să povestesc, o să am suficiente capitole pentru o carte”.

Astfel, bileţelul îl ajuta să-şi împartă sarcina în ceva uşor şi amuzant. Prin urmare, el era concentrat pe sarcini mici, dar privea către un obiectiv important.

Desenul animat era despre un personaj care tocmai îşi terminase de scris autobiografia, când un trăsnet îi loveşte computerul şi toată munca lui de până atunci se pierde. În cadrul final, personajul era cu degetele pe tastatura unui computer nou şi, resemnat, spunea „Să trecem la varianta prescurtată”!

Acest desen animat avea scopul de a-i reaminti scriitorului că, deşi s-ar putea să aibă un obiectiv clar şi să aibă un plan foarte exact pentru a-l atinge, viaţa este plină de provocări. Aşa că, indiferent de obstacole, pentru scriitor, era important să nu renunţe şi să înţeleagă că, de fapt, necazurile vin şi cu învăţăminte importante.

Al treilea obiect, trofeul de la polo călare, îi spunea două lucruri. Primul dintre ele îi aducea aminte de faptul că nu-i plăcea să cureţe bălegarul calului său, deşi îi lua doar 15 minute. Până într-o zi, când s-a plâns unui coleg, care a râs şi i-a spus:

„Eşti dispus să petreci în şa mai multe ore în cadrul unui turneu de polo care ţine şi două zile, dar nu eşti pregătit să aloci 15 minute pentru igiena calului tău”?  Avea dreptate, în viaţă nu facem doar ce ne place, dar trebuie să ne ţinem atenţia concentrată asupra scopului.

Cel de-al doilea lucru pe care i-l transmitea trofeul de la polo consta în faptul că succesul este posibil. Echipa din care făcea parte scriitorul nu era cea mai bună, iar el şi colegii săi participau la competiţii, pentru că le plăcea jocul.

Prin urmare, trofeul a venit ca o surpriză. El le spunea că, făcând ceea ce-ţi place, poţi deveni victorios şi că, în succes, există, totuşi, şi şansa plăcerii[1].

[1] Adaptare după George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru adulţi, trad. Daniela Ştefănescu, Editura Trei, București, 2012, pp. 287-290.