Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu apostolii

În fiecare an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Dacă în legătură cu viaţa împărătesei Elena lucrurile sunt cât de cât clare, în ceea ce priveşte personalitatea împăratului Constantin cel Mare, lucrurile rămân oarecum controversate.

Sfinţii impăraţi Constantin şi mama sa Elena au fost cei care s-au preocupat să scoată creştinismul din anonimat!

De aceea, până astăzi, viaţa acestor sfinţi împărăţi reprezintă un reper pentru creştinii autentici şi o piatră de poticnire pentru cei care vor „să se convingă” de adevărul credinţei creştine.

Uneltiri, morţi şi lupte pentru putere

Pentru cei care aşteaptă cu sufletul la gură să înceapă noul sezon al serialului „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) viaţa împăratului Constantin cel Mare (306-337) nu ar trebui să fie una senzaţională.

Tatăl său era generalul Constantius Chlorus, cezar al Occidentului la curtea împăratului roman Diocleţan (284-305)[1]. Mama sa, Elena, a fost repudiată de tatăl său pentru ca el să se poată căsători cu Theodora, fiica împăratului Maximian[2] care era august peste partea occidentală a Imperiului Roman.

În aceste condiţii, Constantin este trimis la curtea imperială a împăratului Diocleţian (august peste Orient), pentru ca acesta să se asigure că tatăl său îi va asculta ordinele.

Situaţia se precipită odată cu abdicarea lui Diocleţian şi a lui Maximian, când Constantin fuge la tatăl său în Britania. Dar, în anul 306, Constantius Chlorus moare şi Constantin este proclamat împărat de armată.

În luna noiembrie a anului 308, în cadrul conferinţei de la Carnutum, Constantin este recunoscut oficial cezar în Occident, iar Maxentius (fiul lui Maximian) care se proclamase, la rândul său cezar, este considerat uzurpator.

Pentru a-şi apăra tronul, Constantin pătrunde cu armatele sale în Spania (310) şi, pe urmă, în nordul Italiei, unde îl înfrânge pe Maxentius la Turin şi Verona. Însă bătălia decisivă avea să se dea în anul 312, la Pons Milvius, lângă Roma.

După cum spuneam, până aici, nimic senzaţional. Doar intrigile obişnuite din istorie şi din filmele inspirate din perioadele Antică sau a Evului Mediu. Însă, aşa cum ştim, viaţa bate filmul!

Constantin – împăratul providenţial

Ştiu că pare aproape imposibil pentru noi, cei de astăzi, să credem în minuni cu cruci din lumină care apar pe cer în miez de zi. Adică, pe bune? La câte prezintă televiziunile, ne vine, mai degrabă, să credem că este vorba de o punere în scenă ieftină a unui candidat la vreo funcţie publică.

Constantin cel Mare – împăratul care a schimbat istoria!

Dar, Biserica ne spune că un astfel de eveniment a avut loc de-adevăratelea. El s-a întâmplat înaintea bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 dintre viitorul împărat Constantin cel Mare şi uzurpatorul Maxenţiu.

Istoricul care a stat lângă Constantin, Eusebiu de Cezareea[3], ne relatează că, înaintea bătăliei, Constantin avea mult mai puţini soldaţi decât adversarul său. De aceea, s-a rugat „Diviniţăţii unice” pe care începuse să o adore tatăl său şi I-a cerut ajutorul. Ca răspuns la rugăciunile sale, în timpul zilei, Constantin, alături de întreaga armată, a văzut pe cer o cruce de lumină. Însă nu a ştiut cum să interpreteze această viziune.

Abia în timpul nopţii, Domnul Hristos I s-a arătat cu aceeaşi cruce în mână şi i-a spus să folosească acest semn în toate luptele cu duşmanii săi.

La prima vedere, o astfel de relatare pare una incredibilă şi menită să justifice, ca de atâtea ori în istorie, faptele unui pretendent la tron. Mai mult, unii spun că este posibil să fi fost vorba de o halucinaţie a unui om aflat în momente de maximă tensiune psihică[4]. Dar, hai să analizăm un pic situaţia!

În primul rând, crucea de lumină fusese văzută de întreaga armată.

Apoi, Constantin i-a întărit istoricului Eusebiu de Cezareea, printr-un jurământ, veridicitatea celor relatate. La prima vedere, chestia asta cu jurământul nu pare o mare scofală. Însă Constantin nu ar fi avut de ce să se mai jure în faţa unui supus de-al său în momentul când i-a povestit această întâmplare, pentru că era deja împărat. Deci, această experienţă îl marcase.

Dar cel mai important argument îl reprezintă ce s-a întâmplat după aceea în viaţa lui Constantin cel Mare. Pur şi simplu, dis-de-dimineaţă, el s-a trezit şi a dat ordin să fie confecţionate stindarde cu semnul Crucii pe care el îl văzuse în viziune şi în vis. După cum se ştie, acel semn i-a adus mereu victoria.

Aşa se face că în semn de recunoştinţă, în anul 313, împreună cu cumnatul său Licinius, va emite edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi) prin care hotăra ca religia creştină să aibă drepturi egale cu celelalte religii recunoscute în Imperiul Roman.

Constantin cel Mare şi creştinismul

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, începe o nouă eră creştină. Dacă până atunci, adepţii lui Hristos trebuiau să se ascundă şi să se roage în catacombe, acum lucrurile se schimbă radical.

Pentru alte informaţii: Constantin şi Elena, Sfinții Împărați care au scos creștinismul din catacombe

Noul împărat, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul primit de la Dumnezeul creştinilor, începe să se identifice cu această credinţă. Astfel, pe monedele imperiale pe care Constantin le emite apar simboluri creştine.

De asemenea, preoţii şi episcopii primesc diverse scutiri de taxe şi impozite, se permite folosirea tribunalelor ca locaşuri de cult, iar clerul creştin primeşte subvenţii.

Mai mult, episcopii aveau dreptul să judece, iar sentinţele lor erau irevocabile. În plus, tot lor, li s-a acordat şi dreptul de a elibera sclavi, drept care, până atunci, era rezervat guvernatorilor.

În continuare, Constantin construieşte biserici la Ierusalim (Sfântul Mormânt) şi la Bethleem, adică în locurile unde Hristos a înviat şi unde S-a născut. Tot el proclamă duminica, prima zi a săptămânii, sărbătoare oficială a creştinilor.

Merită Constantin să fie considerat un sfânt creştin?

În ciuda măsurilor administrative pe care Constantin cel Mare le-a luat în favoarea creştinilor, au fost unele voci care au contestat faptul că el ar fi crezut cu adevărat în Hristos.

O privire hotărâtă, da totuşi serenă – sfântul împărat Constantin cel Mare.

Printre argumentele lor se numără faptul că el s-ar fi botezat abia pe patul de moarte, că a păstrat titlul de preot suprem (pontifex maximus) al tuturor religiilor din Imperiul Roman şi că noua sa capitală, Constantinopolul, ar fi fost consacrată după ritualul păgân.

De fapt, raţiunea lui Constantin a fost una foarte practică. Păstrând titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu, el nu a putut fi niciodată acuzat de partizanat în favoarea creştinilor.

Sub domnia sa, începând cu anul 324, după ce l-a învins pe Licinius la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Imperiul Roman era din nou unificat, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285. Prin urmare, era nevoie de multă abilitate politică pentru a armoniza atâtea religii şi atâtea populaţii diferite.

Dacă nu ar fi procedat în acest fel, Constantin ar fi riscat un război religios intern.

Că este aşa ne-o demonstrează faptul că el s-a ocupat de organizarea Primului Sinod Ecumenic, din anul 325 de la Niceea. În afară de faptul că această întâlnire a episcopilor creştini a adus religia înfiinţată de Hristos în prim plan, Constantin a urmărit ca Biserica să nu fie dezbinată, situaţie care ar fi provocat mari tulburări în imperiu.

De asemenea, în Constantinopol,  noua sa capitală, a dat ordin să fie începută construirea a două biserici impozante – una dedicată Sfintei Înţelepciuni (Divine) şi alta Sfintei Păci (Divine). În consecinţă, orientarea creştină a lui Constantin nu poate fi pusă la îndoială.

Deci, el era foarte atent la problema religiozităţii din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul că a păstrat titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu care îi permitea să intervină în viaţa religioasă a fost unul pe deplin justificat.

Aşa se explică şi de ce el nu s-a botezat de la început! Însă dinastia pe care a întemeiat-o s-a bazat pe credinţa că el, Constantin, este alesul lui Dumnezeul pe pământ.

El a murit în ziua de 21 mai 337 (mai precis, noaptea dinspre 21 spre 22 mai), la Nicomedia, după ce, cu scurt timp înainte, primise Botezul.

Analizând din punctul de vedere al vieţii publice, putem spune că, într-adevăr, viaţa lui Constantin cel Mare a fost una a unui  împărat care a trebuit să ordone execuţii, care a întreprins expediţii militare în urma cărora au murit oameni şi familii întregi au fost nenorocite sau care a trebuit să uneltească, să manipuleze şi să facă tot felul de aranjamente politice pentru a-şi atinge scopurile.

Însă, din punct de vedere, strict al vieţii creştine, asemeni tâlharului de pe cruce, pentru faptul că s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, este clar că i-au fost iertate, împreună cu păcatul strămoşesc, toate păcatele personale.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

După aceea, trebuie să vorbim despre opera lui de scoatere din anonimat a religiei creştine şi despre acţiunile sale care au dus la încreştinări şi la întărirea credinţei atâtor oameni. O lucrare demnă de un adevărat apostol!

În afară de acest lucru, viziunea pe care a avut-o şi modul în care au decurs evenimentele în favoarea lui ne arată că el a fost, într-adevăr, un ales al lui Dumnezeu.

Sunt doar câteva dintre elementele pe care Biserica s-a bazat atunci când l-a declarat pe Constantin cel Mare sfânt şi l-a considerat „întocmai cu apostolii”. Şi cred că această canonizare a fost una pe deplin justificată!

Pentru alte informaţii: Cum este canonizat un sfânt?

Sfânta împărăteasă Elena – mama lui Constantin cel Mare

Alături de împăratul Constantin cel Mare, în ziua de 21 mai, este celebrată şi mama sa, împărăteasa Elena.

Sfântul Ambrozie de Milano ne spune despre ea că a avut origini umile, fiind o „stabularia” (o femeie care slujea într-un han sau tavernă). Însă frumuseţea ei şi viaţa curată l-au determinat pe generalul Constantius Chlorus să treacă peste regulile de atunci şi să se căsătorească cu ea.

Deşi ea îi dăruise un fiu, pe Constantin, el a trebuit să o repudieze, pentru a se căsători cu Theodora, fiica augustului Maximian.

După ce Constantin ajunge cezar al Occidentului, în anul 306, ea este chemată la curte şi rămâne până la sfârşitul vieţii alături de fiul ei, influenţându-i deciziile legate de religia creştină.

Deşi ea a rămas în istorie prin faptul că, între anii 325-326, a plecat la Locurile Sfinte unde a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Hristos şi locul unde Mântuitorul S-a născut, meritele împărătesei Elena au fost cu mult mai multe.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin” (Vita Constantini) ne vorbeşte despre viaţa ei curată, despre milosteniile pe care le făcea, despre modul în care îi ajuta şi îi înţelegea pe cei nevoiaşi[5].

În plus, ea a fost un mare ctitor de locaşuri de cult. Din porunca sfintei împărătesei Elena, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, la locul naşterii Domnului Iisus din Bethleem şi pe Muntele Măslinilor de unde El S-a înălţat la cer, au fost dărâmate edificiile păgâne şi ridicate biserici creştine pe care ea, împreună cu fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, le-au împodobit cu generozitate.

Concluzii

Minunile există, fie că vrem să le acceptăm sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat cu împăratul Constantin cel Mare este un lucru grăitor în acest sens.

Pentru alte informaţii: Despre minuni

Viaţa lui de după momentul viziunii, pe care unii nu o consideră reală, ne dovedeşte că, în urma acelui eveniment, tânărul Constantin s-a transformat total. Practic, a avut parte de o schimbare din temelii a modului său de gândire, a perspectivei asupra vieţii.

Dintr-un cezar educat într-un mediu păgân (curtea împăratului Diocleţian), Constantin se transformă, peste noapte, într-un ales al lui Hristos pe pământ. Deci da, minunile se întâmplă!

La fel, mama lui, împărăteasa Elena, a reuşit să afle care este Crucea adevărată a Mântuitorului după ce a atins-o de trupul unui mort şi acesta a înviat. Deci, încă o minune!

Chiar dacă ele ne par evenimente luate din filme ştiinţifico-fantastice, aceste minuni au existat, au avut martori şi au rămas consemnate. Iar ele, în schimb, au schimbat cursul istoriei, pentru că, dacă nu ar fi fost Constantin cel Mare împreună cu mama sa, soarta creştinismului cu toată contribuţia pe care el a adus-o la progresul umanităţii ar fi fost puse sub semnul întrebării.

Este remarcabil modul în care lucrează Dumnezeu şi perfecta sincronizare de care dă dovadă.

După veacuri în care creştinii au fost persecutaţi şi nevoiţi să se ascundă, pur şi simplu, deodată, întregul context s-a schimbat, datorită intervenţiei pe care Dumnezeu a făcut-o în istorie prin intermediul lui Constantin cel Mare. Dar toate s-au întâmplat la momentul cel mai potrivit!

De aceea, dacă ar fi să desprind nişte lecţii din viaţa acestor doi mari sfinţi, una ar fi cea care îmi spune să nu renunţ niciodată şi altă lecţie care îmi spune să am răbdare. Pentru că, dincolo de aparenţe, stă întotdeauna Dumnezeu care lucrează spre binele tuturor!

Referinţe

[1] Constantin cel Mare/Flavius Valerius Constantinus în Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 95.

[2] Prof. univ. Emilian Popescu, Note de curs, anul universitar 1999-2000.

[3] http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf, pp. 944-947.

[4] A se vedea nota 3109, pp. 944-945  din http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf.

[5] Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, 1, 44-47.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=d84122c36abd00f6a2, https://lindsayclansman.wordpress.com/2015/03/03/the-conversions-of-constantine-and-clovis-compared-and-contrasted/, https://www.google.ro/search?q=constantin+the+great&hl=ro&tbm=isch&source=lnt&tbs=isz:l&sa=X&ved=0ahUKEwjauo_7kZbbAhVDKywKHS1hCJQQpwUIHg&biw=1440&bih=794&dpr=1#imgrc=GviPTO2k3dikyM:

 

Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor

Am fost întrebat de multe ori despre Învierea Domnului Hristos. De ce a fost necesară? A fost reală? Nu cumva a fost o poveste pe care ne-au vândut-o nişte oameni certaţi cu sănătatea mintală? Dar dacă, totuşi…? Mă rog, aţi înţeles ideea!

Înălţarea Domnului la ceruri – unul dintre marile momente din istoria mântuirii.

Însă despre Înălţarea Mântuitorului la ceruri sau despre Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) nu mi s-a cerut să dau detalii. Nu pot să explic fenomenul! Pot doar să spun că, din perspectiva teologiei creştine ortodoxe,  Învierea nu este sfârşitul operei mântuitoare pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume.

Într-adevăr, faptul că Hristos a biruit moartea este ceva nemaiauzit, este extraordinar, este cea mai mare minune întâmplată vreodată, dar după ce ea a avut loc, Dumnezeu nu a pus punct intervenţiei Sale. Nici măcar punct şi virgulă! Ci doar o virgulă, pentru că a continuat ce începuse imediat după greşeala primilor oameni!

De ce nu S-a înălţat Hristos la ceruri imediat după Înviere

Vouă vă plac serialele? Pun pariu că fiecare a avut cel puţin unul care l-a ţinut cu sufletul la gură. Şi cred că cea mai mare găselniţă a celor care gândeau firul poveştii era să vă lase în suspans la sfârșitul fiecărui episod, astfel încât să-l aşteptaţi cu nerăbdare pe următorul. Ei bine, în cazul Învierii lui Hristos şi a întâmplărilor care au urmat acestui eveniment… nu a fost aşa.

Hristos nu a vrut să lase nicio urmă de suspans, de neştiinţă sau de neînţelegere. De altfel, nu ar fi avut niciun sens ca după ce a salvat întregul neam omenesc de sub robia păcatului strămoşesc să ascundă oamenilor aceste lucruri. Dimpotrivă, Evanghelia (vestea cea bună) trebuia răspândită în toate colţurile lumii.

De aceea, încă de la Cina cea de Taină, Hristos le-a spus ucenicilor Săi despre momentul Înălţării. Dar, pentru cei 11 apostoli care Îi rămăseseră credincioşi, era destul de greu să înţeleagă de ce Hristos trebuia să moară, să învie şi să Se ducă la Tatăl. De aceea, Domnul Iisus nici nu a insistat atunci prea mult! Nu avea rost! Oricum, totul urma să li se descopere după Înviere!

Şi, într-adevăr, după ce a biruit moartea, Hristos S-a întâlnit cu ucenicii Săi pentru a le explica amănunţit ceea ce s-a petrecut cu El în momentul patimilor, morţii şi învierii. Această iniţiere era făcută tocmai pentru că ucenicii aveau nevoie să cunoască în detaliu şi să înţeleagă. Era răsplata credinţei lor de până atunci!

Momentul Înălţării

Cele mai multe informaţii despre evenimentul Înălţării Domnului le aflăm de la sfântul evanghelist Luca. El era medic şi ucenic direct al sfântului apostol Pavel. Prin urmare, profilul lui psihologic era al unui om care dorea să înţeleagă pas cu pas ceea ce se întâmplase. Aşa se explică de ce el pune într-o perspectivă mai amplă cele două scrieri ale sale Evanghelia şi cartea Faptele Apostolilor.

Din aceste texte, aflăm că, după ce Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, tocmai pentru a-i linişti şi a le demonstra că El a înviat cu adevărat, a urmat o perioadă în care Fiul lui Dumnezeu le-a explicat fiecare episod din opera de mântuire a lumii care se înfăptuia în faţa lor[1].

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

După 40 de zile[2], când lucrarea Sa învăţătorească se terminase, Mântuitorul i-a chemat pe ucenicii Săi pe muntele  Măslinilor[3] şi le-a predat o ultimă lecţie. Le-a arătat care este destinul omului, care este planul lui Dumnezeu cu noi – îndumnezeirea prin har. Astfel, El S-a transfigurat şi, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”[4].

Însă, înainte de a se despărţi, Domnul Iisus le-a dat marea misiune a propovăduirii pocăinţei[5] şi a botezării lumii[6].

De asemenea, le-a spus că nu vor fi singuri şi să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu „se vor îmbrăca cu putere de sus[7]. În consecinţă, tot prin ei, urma să Se facă cunoscută şi opera celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi – Duhul Sfânt. Era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu Fiul de la Cina cea de Taină[8] şi a făgăduinţei făcute de Dumnezeu Tatăl prin intermediul profeţilor din Vechiul Testament[9]. Cercul urma să se închidă.

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Importanţa Înălţării pentru neamul omenesc

Evenimentul Înălţării are implicaţii profunde pentru devenirea noastră. Practic, prin Înălţare, Hristos ne-a demonstrat ceea ce prefigurase în timpul Schimbării la faţă. El ne-a arătat ce putem deveni, dacă ne pocăim, ne botezăm şi rămânem în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru alte informaţii: Schimbarea la faţă a Domnului – sub semnul împăcării şi al pârguirii

În plus, ne-a dat o idee despre măreţia cu care ni Se va prezenta la cea de-a doua Sa venire. Cuvintele îngerilor adresate apostolilor sunt foarte clare: „Bărbaţi galileieni,de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”[10].

Este vorba despre o măreţie liniştitoare, care dăruieşte pace tuturor celor care îşi duc viaţa în conformitate cu voinţa divină. Aşa se explică de ce, la Cina cea de Taină, apostolii erau trişti când Hristos le-a spus că îi părăseşte pentru o perioadă scurtă[11]. Însă, acum, după Înălţare, când ştiau că El va fi cu ei prin intermediul Duhului Sfânt, erau foarte bucuroşi[12]. Aceiaşi oameni, în etape diferite de iluminare divină, aveau atitudini total diferite în faţa existenţei.

Numai că, de data aceasta, ei ştiau că, indiferent de necazurile pe care le vor avea, la sfârşitul călătoriei prin această lume, îi aşteaptă slava pe care Hristos le-a arătat-o în timpul înălţării Sale. Ei ştiau că  această stare de îndumnezeire prin har face să pălească orice efort şi orice necaz!

Privită din această perspectivă, „nebunia” sfinţilor apostoli este de fapt o mare înțelepciune, chiar dacă  i-a făcut să nu ţină cont de niciun efort şi de niciun sacrificiu, când a fost vorba să se pună în slujba celorlalţi oameni şi să le vestească Evanghelia, făcându-le cunoscut ceea ce au văzut şi au trăit.

Ziua Eroilor

Reluând  o tradiţie care a existat între anii 1920-1948, la propunerea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2003, Parlamentul României a stabilit ca, în ziua Înălţării Domnului, să fie cinstiţi şi eroii neamului.

Eroii au un loc aparte în teologia ortodoxă şi în istoria Bisericii.

Prin jertfa lor, ei au urmat, mai mult decât ne putem da seama la prima vedere, exemplul lui Hristos. Indiferent dacă au căzut pe câmpurile de luptă sau au murit persecutaţi în închisori, ei au fost cei care s-au sacrificat ca noi să trăim liberi şi să avem, ca popor, o conştiinţă curată în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Pe aceşti strămoşi ai noştri Hristos îi numeşte „prietenii” Săi[13], pentru că, în momentele în care şi-au pus sufletele pentru noi, au dat dovadă de cea mai înaltă formă de dragoste.

Prin urmare, în ziua când sărbătoreşte Înălţarea Domnului, Biserica a găsit potrivit să-i onoreze şi pe cei care, prin jertfă, au devenit eroi şi din punct de vedere creştin şi nu doar naţional.

Concluzii

Aparent încă un praznic din ciclul sărbătorilor pascale, Înălţarea Domnului se dovedeşte a fi un moment cu o importanţă deosebită în istoria mântuirii întregii lumi. Acest eveniment marchează sfârşitul activităţii de învăţător a Domnului Iisus prin iniţierea sfinţilor apostoli în toate tainele planului divin cu privire la răscumpărarea lumii din păcat.

Tot acum, Hristos îi trimite pe apostoli la propovăduire cu misiunea clară de a le predica tuturor pocăinţa spre iertarea păcatelor şi de a-i boteza pe cei care doresc să se mântuiască.

Însă, însemnătatea cea mai mare a acestui eveniment este dată de faptul că acum Hristos ne-a arătat care este ţinta existenţei noastre – îndumnezeirea prin har. Această stare este trofeul tuturor eforturilor noastre de a rămâne în comuniunea cu Dumnezeu şi rodul iubirii pe care trebuie să o avem pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Pentru alte informaţii: Veşnicia înseamnă comuniune

Normal, Dumnezeu ştie că suntem supuşi greşelii, că avem mereu nevoie de îndrumare şi de ajutor, şi, de aceea, nu ne lasă singuri în timpul acestui proces de transformare spirituală. Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Cel care va rămâne cu noi până la sfârşitul veacului, ne va ajuta să progresăm şi ne va mângâia când totul în jurul nostru va părea că se năruie.

Mausoleul de la Mărăşeşti – loc de odihnă şi simbol al rugăciunii veşnice pentru eroii neamului românesc.

Dacă apostolii ştiau aceste lucruri, pentru că le trăiseră, eroii neamului nostru, pur şi simplu, le-au crezut. Indiferent dacă noi cei de astăzi realizăm importanţa sacrificiului lor, în ochii lui Dumnezeu, jertfa lor a echivalat cu manifestarea iubirii supreme. Iar, dacă Hristos îi consideră „prietenii” Lui, era normal ca Biserica să-i onoreze, la rândul ei, în această zi, subliniind faptul că ei s-au apropiat foarte mult de modelul iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Deci, Înălţarea Domnului ne arată că, după Înviere, Hristos nu S-a retras din lume, ci continuă să fie prezent în viaţa noastră împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Iar aceasta este o veste care trebuie să ne dea bucurie şi curaj!

Referinţe

[1] „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.”(Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetele 45-46).

[2] „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 3).

[3] „Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 12).

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 9.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 47.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[9] Ioil, capitolul 3, versetele 1-5.

[10] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 11.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 16, versetele 16, 22.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 52.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 13.

Imaginile sunt preluate, în ordine de la:

https://www.doxologia.ro/

http://episcopiadevei.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Eroilor

De ce este nevoie pentru organizarea Botezului

De multe ori, bucuria unui eveniment precum Botezul cuiva apropiat este umbrită de stresul organizării ceremoniei respective.

Ca şi cum acest lucru nu ar fi suficient, lucrurile sunt complicate, absolut inutil, de aşa-zişii „experţi” sau „femei care ştiu rânduiala” care propun tot felul de ritualuri şi de recuzite. (Unele, trebuie să recunaoştem, sunt atât de originale încât i-ar face să pălească şi pe cei mai titraţi autori de science-fiction.)

Oricât de dificil ar părea, nu trebuie să ne supărăm pe astfel de persoane, pentru că, de fapt, ele chiar vor să ajute.

Dar, ca să fie mai uşor pentru toată lumea, în continuare se găseşte o listă cu ceea ce este nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale a Botezului şi cu explicaţiile pe care le-am considerat necesare, astfel încât totul să capete sens.

Deci, pentru desfăşurarea în condiţii normale a unui Botez (cu sau fără intervenţia experţilor de ocazie) sunt necesare următoarele:

Faşă – este un articol obligatoriu, pentru că este folosită în cadrul ritualului Botezului: 1) în momentul în care copilul care urmează să fie botezat este aşteptat de preot în pridvor şi i se desface faşa pentru a semnifica dezbrăcarea de omul cel vechi şi 2) în momentul în care, după citirea Evangheliei, preotul îl „spală” pe noul creştin, stropindu-l şi ştergându-l cu faşa în locurile unde a fost miruit.

Deşi, s-a împământenit obiceiul ca băieţii să aibă faşă de culoarea albastră sau bleu şi fetiţele de culoare roşie sau roz, acest amănunt nu are importanţă în cadrul ritualului slujbei.

Untdelemn – este recomandabil să fie adus de către familie sau naşi. Acest ulei este utilizat în cadrul slujbei Botezului în două momente: 1) primul este cel în care este turnat în semnul sfintei Cruci în cristelniţă peste apa Botezului şi, 2) în a doua situaţie, este folosit pentru ungerea pruncului semnificând darurile Duhului Sfânt şi împăcarea Dumnezeu cu oamenii de după potop.

Ceea ce rămâne din acest ulei, poate fi luat acasă şi consumat de către familia celui care urmează să se boteze, după cum ne spune şi rugăciunea prin care această materie este binecuvântată, având rolul de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[1].

Crijma, adică o haină sau o bucată de pânză albă – de asemenea, este obligatorie, ea fiind utilizată imediat după scoaterea din apa Botezului a pruncului sau a adultului care tocmai a fost botezat. Este strict interzis ca acest articol vestimentar să fie de altă culoare decât albul, întrucât simbolizează puritatea sufletului noului creştin conferită acestuia prin Botez.

Lumânare, Botez, lumină
Lumânarea de la Botez – unul dintre simbolurile Luminii veşnice.

Lumânareaarticol obligatoriu, întrucât simbolizează lumina harului dumnezeiesc care străluceşte în sufletul noului botezat. Ea este aprinsă de preot şi înmânată naşului (naşei), imediat după scoaterea finului (ei) din apa Botezului.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

Un rând de haine – este opţional şi, de obicei, împreună cu crijma şi cu lumânarea cade în sarcina naşului (naşei). El este folosit la îmbrăcarea pruncului după ritualul „spălării”.

Prosopul şi săpunul – articole opţionale, fiind folosite de preot pentru a se şterge, respectiv pentru a se spăla pe mâini, în principal, după săvârşirea ritualului afundării în apă a celui care este botezat.

cristelniţă, flori
Cristelniţa – locul în care începe viaţa duhovnicească din perspectiva creştină.

 

Împodobirea cristelniţei cu flori – nu este un gest care are legătură cu ritualul bisericesc, fiind la libera alegere a familiei celui botezat sau a naşilor. Este foarte important să se reţină că, în cristelniţă, nu se pun bani şi nici flori. Singura intervenţie permisă este cea pe suprafaţa de exterior a cristelniţei.

Concluzii

După cum se poate vedea, Biserica solicită lucruri de o valoare simbolică şi care au un rol important în cadrul slujbei Botezului.

De aceea, în situaţia în care vă veţi ocupa cu organizarea unui astfel de eveniment pentru familia sau apropiaţii dumneavoastră şi vi se va „recomanda” să faceţi un anume act sau să procurat un anumit obiect al cărui rol nu-l cunoaşteţi este bine să vă sfătuiţi cu preotul.

Dacă acest lucru nu este posibil, este bine să-i cereţi persoanei care vă „consiliază” să vă răspundă la întrebarea „De ce?”. Dacă nu ştie să vă răspundă sau vă argumentează cu un sec „Pentru că aşa se face!”, este mai bine să vă abţineţi.

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine, de pe: Imod Flowers, Cherry Accessories.

[1] Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi nu-şi amintesc momentele în care au fost botezaţi şi miruiţi. Ele s-au pierdut undeva pe drum şi cumva, refuză să mai iasă la iveală. Dar avem o scuză şi încă una destul de solidă – eram muuuult prea mici.

Probabil, aşa se explică toată curiozitatea legată de momentele în care participăm (ca naşi) sau asistăm la administrarea acestor Taine.

Botez, întreita afundare, păcatul strămoşesc
Întreita afundare în apa Botezului – actul de consacrare în creştinism.

Ce este Botezul?

Botezul este prima Taină pe care o primeşte creştinul, fiind poarta de intrare în Biserică. Prin această lucrare harică, primitorul este curăţit de întinăciunea păcatului strămoşesc (dacă este prunc) şi de toate celelalte păcate pe care le-a săvârşit până atunci (dacă este adult).

Rânduiala Botezului şi semnificaţiile actelor ritualice

Asemenea părintelui care îşi aşteaptă fiul, preotul îl întâmpină pe cel care urmează să fie botezat la intrarea în pronaos şi îi desface faşa sau, dacă este adult, îl descalţă şi îl dezbracă până la cămaşă. Apoi, suflă de 3 ori peste faţa lui şi-l însemnează cu semnul sfintei cruci, după care citeşte rugăciunea de primire în rândul catehumenilor.

Primirea celui care urmează să se boteze în faţa uşilor bisericii este un ritual menit să semnifice faptul că el are încă păcatul strămoşesc şi încă nu este membru al Bisericii.

Desfacerea feșii în cazul în care cel care urmează să se boteze este prunc sau dezbrăcarea până la cămaşă şi descălţarea adultului reprezintă faptul că el doreşte să se dezbrace de omul cel vechi pentru a deveni o făptură nouă care vrea să trăiască în concordanţă cu învăţătura Evangheliei.

Suflarea de 3 ori în semnul crucii peste faţa celui care va fi botezat ne aminteşte de faptul că primul om a primit, prin suflarea lui Dumnezeu, duhul vieţii[1] şi, de asemenea, este o referire directă la faptul că Hristos a dat apostolilor puterea Duhului Sfânt prin suflare[2].

Însemnarea viitorului creştin cu semnul sfintei Cruci[3]  se face la frunte –pentru ca mintea să-i fie luminată şi să poată pătrunde învăţăturile creştine; la gură – pentru a spune doar adevărul şi la inimă – cu intenţia ca cel care se va boteza să se umple de iubire faţă de Hristos şi faţă de întreaga creaţie.

În continuare, preotul citeşte rugăciunile de exorcizare, apoi, candidatul la botez sau naşul rosteşte formulele de lepădare de satana şi îşi exprimă dorinţa fermă de a se uni cu Hristos, urmată de mărturisirea de credinţă (Crezul).

Exorcizările şi lepădările au menirea de a-l alunga pe diavol[4], respectiv de a se asigura că cel care doreşte să devină creştin a renunţat la „satana, la toate lucrurile lui, la toţi slujitorii lui şi la toată trufia lui”. De aceea, ele se fac în pridvorul locaşului de cult, adică în afara încăperii din biserică destinată credincioşilor.

După ce sunt citite cele 4 rugăciuni de exorcizare şi cel care doreşte să se boteze sau naşul[5] a declarat de 3 ori că se leapădă de satana, se întoarce cu faţa spre răsărit şi mărturiseşte, tot de 3 ori, că doreşte să se unească cu Hristos. Această intenţie este pecetluită prin rostirea întreită a Crezului.

Formula de lepădare se repetă de 3 ori, pentru că de 3 ori l-a alungat Hristos pe diavol când acesta a încercat să-L ispitească în Muntele Carantaniei[6].

Lepădările se fac cu faţa spre apus, punct cardinal considerat, în plan simbolic, sediul celui rău. În antiteză, mărturisirea unirii cu Hristos se face cu faţa spre răsărit. Acest lucru se întâmplă pentru că, înspre răsărit, era aşezată grădina raiului[7], dar, mai ales, pentru că Domnul Iisus este numit „Răsăritul cel de sus”[8] şi „Lumina lumii”[9].

După această etapă ritualică, se intră în biserică unde este aşezată cristelniţa şi o masă pe care se află Evanghelia, Sfânta Cruce, sticluța cu Sfântul Mir, vasul cu untdelemn, sfeşnice cu lumânări aprinse şi celelalte elemente necesare săvârşirii Botezului şi Mirungerii.

De aici înainte, rânduiala acestor Taine are următoarele momente principale:

  • sfinţirea apei pentru Botez;
  • binecuvântarea untdelemnului bucuriei şi ungerea celui care se botează cu acest ulei;
  • întreita afundare în apă – punctul central al Tainei Botezului;
  • ungerea cu Sfântul Mir – partea esenţială a Tainei Mirungerii;
  • dansul ritualic împrejurul mesei şi al cristelniţei;
  • ritualul spălării pruncului;
  • tunderea noului botezat.

După săvârşirea acestor două Taine, noul creştin va primi pentru prima dată Taina Tainelor (Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia), adică se va împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Apa Botezului este o apă sfinţită printr-o rugăciune specială de invocare a Duhului Sfânt[10]. În acest caz, vorbim de o simbolistică profundă, pentru că apa este elementul vital fără de care nu se poate susţine viaţa şi care se foloseşte şi pentru curăţire. Prin urmare, ea este cea mai potrivită materie pentru a semnifica curățirea de păcatul strămoşesc şi renaşterea la o nouă viaţă. De asemenea, se mai poate vorbi şi despre faptul că ea ne aduce aminte de apele de la începutul creaţiei peste care se întindea lucrarea Duhului Sfânt[11] şi de cele ale potopului prin care s-au spălat păcatele oamenilor.

Botez, cristelniţă
Cristelniţa – locul unde cei mai mulţi dintre noi am renăscut la o nouă viaţă spirituală.

Cristelniţa (creştinătoarea, colimvitra) este un vas mare în care se pune apa în care se va boteza viitorul creştin. Ea aduce aminte de apa râului Iordan în care Hristos a fost botezat de sfântul Ioan Botezătorul. Însă cea mai importantă semnificaţie a cristelniţei este cea de simbol al mormântului din care Domnul Iisus a înviat a treia zi.

Pentru alte informaţii: Boboteaza sau Arătarea (Epifania) Sfintei Treimi

Uleiul binecuvântat este simbolul darului Duhului Sfânt, Care S-a pogorât în apa Botezului, în timpul rugăciunii de invocare a preotului, şi semnul împăcării dintre Dumnezeu şi oameni de după potop[12]. De aceea, el se numeşte „untdelemnul bucuriei”[13].

Rolul lui este de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[14].

Prin urmare, ungerea cu untdelemnului bucuriei[15] aduce aminte de ungerea din Vechiul Testament prin care erau consacraţi arhiereii, profeţii şi regii.

Dar, în primul rând, ea ne aduce aminte de Hristos (Χριστός), numele Fiului lui Dumnezeu care, în limba greacă, înseamnă „Unsul” (Domnului)[16]. Acest lucru este foarte important, pentru că, de aici, provine şi numele nostru de „creştini” (unşi).

Pentru alte informaţii: Cum se spune corect „Hristos” sau „Christos”?

Întreita afundare în apă a celui care se botează sau botezarea propriu-zisă are la bază un simbolism profund. Aşa cum ne arată şi formula Tainei Botezului[17], afundarea se face de 3 ori pentru a O simboliza pe Sfânta Treime în numele Căreia se botează cel care doreşte să devină creştin.

La fel, numărul  3 ne duce cu gândul la cele 3 zile pe care le-a petrecut Domnul Iisus în mormânt. Astfel, afundarea în apă înseamnă moartea faţă de păcat şi îngroparea celui botezat cu Hristos, iar scoaterea din apă reprezintă învierea împreună cu Hristos la viaţa cea nouă.

Haina (pânza) albă (crijma)[18] cu care este înfăşurat cel botezat imediat după scoaterea din apă este veşmântul luminat al celor curăţiţi de păcate şi simbolizează lumina slavei de care se vor bucura drepţii în viaţa viitoare.

Botez, lumânare, luminare
Lumânarea Botezului – simbolul luminii dumnezeieşti din sufletele noastre.

Lumânarea pe care preotul o dă naşului/naşei este semnul luminii pe care harul dumnezeiesc primit prin Botez o face să strălucească în sufletul proaspătului botezat. În plus, ea mai reprezintă lumina din candela faptelor bune cu care neofitul (noul botezat) Îl va întâmpina pe Mirele ceresc ca fecioarele înţelepte din pilda evanghelică[19].

Practic, în acest moment al slujbei, am putea spune că se termină rânduiala Botezului şi începe cea a Mirungerii. Însă, pentru că cele două Taine sunt foarte strâns legate una de cealaltă, ele sunt săvârşite imediat, una în continuarea celeilalte, fiind unite în cadrul aceluiaşi ritual. De aceea, avem un singur început al slujbei celor două Taine şi un singur sfârşit.

Taina Mirungerii

Mirungerea este Taina prin care cel botezat primeşte darurile Sfântului Duh necesare pentru progresul în noua viaţă spirituală începută prin Botez.

Dacă ar fi să încercăm o analogie, am putea spune că Botezul este tratamentul, iar Mirungerea este administrarea vitaminelor necesare pentru imunizarea împotriva bolii păcatului.

Sfântul Mir este alcătuit din ulei de măsline amestecat cu multe mirodenii care, prin numărul lor mare, simbolizează diversitatea darurilor Sfântului Duh. O altă semnificaţie a Sfântului Mir ni-L prezintă pe Hristos, prefigurat de profetul rege Solomon, în Cântarea Cântărilor[20], şi, din această cauză, el este folosit şi la sfinţirea bisericilor şi antimiselor[21].

Ungerea cu Sfântul Mir sau Mirungerea propriu-zisă este semnul văzut al împărtăşirii reale din darurile Duhului Sfânt. Ea se face imediat după Botez, pentru că, şi peste Hristos, Duhul Sfânt S-a pogorât imediat după ce Fiul lui Dumnezeu a ieşit din apa râului Iordan, unde fusese botezat de sfântul Ioan Botezătorul.

Această ungere se face în semnul sfintei Cruci ca semn al pecetlurii apartenenţei noului botezat la comunitatea Bisericii. Formula ritualică[22] este diferită de cea de la ungerea cu untdelemn din cadrul Botezului, dar locurile de pe trup unde se aplică Sfântul Mir sunt aceleaşi: la frunte – pentru sfinţirea gândurilor; la ochi, nări, urechi, gură – pentru sfinţirea simţurilor şi a vorbirii; pe piept şi pe spate – pentru sfinţirea inimii şi a voinţei; la mâini – pentru sfinţirea faptelor şi la picioare – pentru sfinţirea căilor noului creştin.

Înconjurarea mesei şi a cristelniţei[23] este un act ritualic care exprimă bucuria Bisericii pentru intrarea în comunitatea creştină a unui nou membru. Această bucurie este reprezentată de un dans sub forma unei hore, a unui cerc.

În creştinism, cercul reprezintă iubirea fără de început şi fără de sfârşit. Iar, în cazul de faţă, această iubire Îl are în centru pe Hristos-Cuvântul[24] Care este prezent, pe masă, sub forma Evangheliei.

Normal, înconjurarea mesei se face de trei  ori, spre slava Sfintei Treimi.

Pentru alte informaţii: Logodna şi căsătoria – semnificaţii teologice

După acest moment de exprimare a bucuriei, urmează cele două lecturi biblice: Apostolul şi Evanghelia. În cadrul pericopei provenite din Epistola către romani a sfântului apostol Pavel (capitolul 6, versetele 3-11), ne este prezentat simbolismul Tainei Botezului care este dat de moartea împreună cu Hristos pentru păcat şi învierea împreună cu El la o nouă viaţă. Iar, în fragmentul din Evanghelia după Matei (capitolul 28, versetele 16-20), ne este descris episodul în care Hristos le încredinţează apostolilor misiunea de a învăţa şi a boteza toate popoarele în numele Sfintei Treimi.

Apoi, noul botezat este spălat[25], în sensul că se şterg cu faşa înmuiată în apă locurile de pe trup unde s-a făcut ungerea cu Sfântul Mir, spre a feri această materie sfinţită de o eventuală profanare prin atingerea ei de ceva necurat.

Urmează tunderea neofitului în semnul sfintei Cruci (pecetea lui Hristos). Acest gest ritualic pleacă de la importanţa pe care cei din vechime o acordau părului capului, considerat un simbol al puterii fizice[26]. În aceste condiţii, tunderea echivalează cu predarea totală a noului creştin sub stăpânirea lui Dumnezeu. Ca să marcheze şi mai clar acest lucru, părul este depus de preot în cristelniţă, ca o jertfă a trupului noului botezat adusă lui Hristos.

La sfârşitul slujbei, noul botezat primeşte Sfânta Împărtăşanie, o urmare firească a primelor două Taine. Astfel, după ce proaspătul creştin s-a curăţit de urmările păcatului strămoşesc prin baia Botezului şi s-a întărit cu darurile Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii, el se uneşte deplin cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie care este considerată Taina Tainelor.

Despre naşii de la Botez

Naşul de la botez este considerat părintele duhovnicesc al celui care se botează şi garantul faptului că noul botezat îşi va însuşi învăţătura de credinţă a Bisericii şi va duce o viaţă conformă cu idealurile creştine. De aceea, naşul este unul singur şi trebuie să fie o persoană matură, creştin-ortodoxă şi de acelaşi sex cu cel care se botează.

Este important de ştiut că nu pot fi naşi părinţii viitorului creştin şi nici călugării, întrucât aceştia, ducându-şi viaţa în incinta unei mănăstiri, nu se pot ocupa de creşterea duhovnicească a finilor.

Însă, în cazuri extraordinare, Botezul se poate săvârşi şi fără naş.

Pentru alte informaţii: Naşul şi colacii

Dacă aţi avut răbdare până acum….

Intrarea în comunitatea Bisericii este marcată prin parcurgerea unei succesiuni de ritualuri foarte complexe. Fiecare gest liturgic are o semnificaţie teologică profundă care exprimă, sub formă sintetică, istoria mântuirii întregii creaţii.

Din această cauză, totul se desfăşoară sub semnul luminii şi al bucuriei. Este vorba de o bucurie care are la bază iubirea lui Hristos pentru noi, o iubire care străbate spaţiul şi timpul, născându-se din veşnicie şi dăinuind pentru veşnicie.

De altfel, Botezul este una dintre Tainele care nu mai pot fi repetate. Efectele ei sunt pentru totdeauna.

De aceea, în cazul în care cineva renunţă la religia creştină şi, după aceea, doreşte să revină în sânul Bisericii nu mai este botezat încă o dată. Nu mai este nevoie, pentru că urmările păcatului strămoşesc au fost şterse deja. Lumina sădită în sufletul creştinului la Botez nu poate fi stinsă. Ea izvorăşte din Lumina care este Hristos şi pe Care întunericul nu a cuprins-o.

Însă, unei astfel de persoane, i se administrează Taina Mirungerii, tocmai pentru ca cel rătăcit şi regăsit să fie, din nou, întărit în adevărata credinţă prin darurile Duhului Sfânt.

Este un lucru extraordinar care ne dovedeşte, încă o dată, marea dragoste a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi. În schimbul acestei iubiri, asemenea unui Părinte, Dumnezeu nu doreşte nimic de la noi, ci pentru noi.

El îşi doreşte ca noi să ne găsim sensul propriei existenţe şi să fim fericiţi pentru eternitate. Iar acest lucru se poate obţine numai în comuniune cu El. Tot ceea ce trebuie să facem este să răspundem „Da!” la chemarea Lui şi pe cât posibil să ne străduim să fim la fel de curaţi ca atunci când am ieşit din apa Botezului!

Pentru alte informaţii: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Referinţe

Pozele au fost luate, în ordine, de pe următoarele site-uri: bibliocanonica.com şi Happyflower.ro.

[1] Facerea, capitolul 2, versetul 7: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 20, versetul 22-23: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

[3] Săvârşitorul Botezului rosteşte de fiecare dată formula: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”.

[4] Formula consacrată a celei de-a treia rugăciuni de exorcizare este „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în inima lui…”.

[5] Naşul rosteşte în locul celui care se botează toate formulele ritualice când cel care urmează să se boteze este prunc, nu poate vorbi sau nu cunoaşte îndeajuns limba română sau nu ştie să citească.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 4, versetele 1-11.

[7] Facerea, capitolul 2, versetul 8: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 78: „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus…”.

[9] Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 12: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

[10] Formula de invocare a Duhului Sfânt asupra apei Botezului este: „Tu Însuţi dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta”!

[11] Facerea, capitolul 1, versetul 2: „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.

[12] Facerea, capitolul 8, versetul 11: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului”.

[13] Psalmul 44, versetul 9: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”.

[14] Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

[15] Formula este (pe frunte): „Se unge robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”, (pe piept) „Spre tămăduirea sufletului…”, (pe spate) „Şi a trupului…”, (la urechi) „Spre ascultarea credinţei…”, (la mâini) „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit…”, (la picioare) „Ca să umble pe căile Tale”.

[16] Isaia, capitolul 61, versetul 1: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate…”.

[17] (Prima afundare) „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui. Amin”. (a doua afundare) „şi al Fiului. Amin”. (a treia afundare) şi al Duhului Sfânt. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

[18] Numele vine de la termenul grecesc „chrisma” (χρισμα).

[19] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 1-13.

[20] Cântarea Cântărilor, capitolul 1, versetul 2: „Mir vărsat este numele tău”.

[21] Antimisul este o bucată de pânză de in sau mătase, în formă de pătrat cu latura între 50-60 cm, pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului. În cele 4 colţuri ale sale, sunt reprezentaţi cei 4 evanghelişti, iar, pe margini, se regăseşte textul troparului: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-a pus”. El are un buzunar în care sunt cusute moaşte de sfinţi martiri şi are rolul de altar mobil. Aşa se explică de ce sfinţirea lui se face de către episcop, prin ungerea cu Sfântul Mir, după aceeaşi rânduială ca şi sfinţirea Sfintei Mese. Semnificaţia antimisului este una specială, el simbolizând mormântul Domnului şi giulgiul cu care El a fost înfăşurat înainte de a fi pus în mormânt. De asemenea, el reprezintă semnul văzut al binecuvântării şi autorităţii canonice a episcopului, fiind unic. În acest sens, el poartă semnătura episcopului, denumirea parohiei, hramul bisericii şi data la care a fost dat.

[22] Formula de la Taina Mirungerii este: „Pecetea darului Duhului Sfânt” şi este preluată din Epistola a doua către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetele 21-22: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre”.

[23] În timpul acesta, cântăreţii intonează: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, text preluat din Epistola către galateni a sfântului apostol Pavel, capitolul 3, versetul 27.

[24] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 1-5: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

[25] Formula ritualică este: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”. Ea provine din Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 11: „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”.

[26] Exemplul celebru este cel al judecătorului Samson (Judecători, capitolul 16, versetele 18-20).

Sfântul mare mucenic Gheorghe

În tradiţia creştină, sfântul Gheorghe este numit „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Faptele sale remarcabile şi personalitatea covârşitoare au străbătut 1700 de ani de istorie şi au rămas o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi.

sfântul mare mucenic Gheorghe, balaur
Reprezentarea iconografică cea mai cunoscută a sfântului Gheorghe are la bază un simbolism creştin foarte profund.

De aceea, în fiecare an, la 23 aprilie, Biserica îl omagiază şi-l propune ca pildă de viaţă autentică pentru cei care vor să-şi depăşească condiţia! Haideţi să-l cunoaştem!

 Viaţa sfântului Gheorghe

Despre viaţa sfântului mare mucenic Gheorghe nu se pot spune prea multe. Nu există documente ale epocii care să-l menţioneze, ci doar o tradiţie creştină care a fost, apoi, consemnată în Sinaxar.

De aici, aflăm că acest mucenic provenea dintr-o familie de creştini din Capadocia, iar tatăl său, Gherontie, era militar. În mod natural, Gheorghe a îmbrăţişat şi el cariera militară, devenind cu timpul o căpetenie în armata romană, posibil general, datorită abilităţii sale de a mânui armele.

Situaţia se complică în anul 303, când împăratul Diocleţian decretează ca toţi creştinii să abdice de la convingerile lor religioase. Pentru a dovedi acest lucru, ei trebuiau să aducă jertfe zeilor păgâni.

Deşi se bucura de o situaţie socială foarte bună şi putea avea un viitor luminos, Gheorghe nu renunţă la credinţa sa. Pentru a-l face să se răzgândească, superiorii săi îl aruncă în temniţă pentru o perioadă, însă tânărul militar nu-şi abandonează credinţa.

În aceste condiţii, încep să-i fie administrate pedepse din ce în ce mai dure:  este împuns cu sulița, tras pe roată, aruncat într-o groapă cu var nestins, i se pun lespezi grele de piatră pe piept, este forţat să alerge cu sandale ale căror tălpi erau cu cuie etc. Dar toate aceste torturi nu-l afectează pe Gheorghe care scapă nevătămat din fiecare încercare. Ba mai face şi o minune, înviind un mort, eveniment care va contribui la încreştinarea soţiei lui Diocleţian, împărăteasa Alexandra.

Întrucât Gheorghe începea să reprezinte o problemă tot mai serioasă pentru autorităţi, deoarece minunile făcute de el ajungeau să-i determine şi pe alţii să devină creştini, se hotărăşte uciderea lui. Astfel, este condamnat la moarte prin decapitare. Ordinul va fi dus la îndeplinire în ziua de 23 aprilie 303.

Pentru alte informaţii: Sărbătoarea sfântului mare mucenic Gheorghe

Personalitatea sfântului mare mucenic Gheorghe

Dacă ţinem cont de faptul că sfântul Gheorghe s-ar fi născut între 275-280, înseamnă că el a suferit moarte martirică la 23-28 de ani. Adică la o vârstă la care foarte mulţi tineri din zilele noastre nici nu prea ştiu ce vor să facă în viaţă.

Erau alte timpuri la începutul primului mileniu al erei creştine? Cu siguranţă! Lumea era mult mai dură şi acest lucru făcea ca maturizarea să intervină mai repede. Dar, şi după standardele de atunci, Gheorghe era un tânăr, pentru că nu împlinise nici 30 de ani. Şi cu toate acestea, a avut tăria de caracter a unui om extraordinar.

Şi nu, sfântul Gheorghe nu poate fi considerat un tânăr naiv, o persoană care s-a lăsat, pur şi simplu, înflăcărată de o idee, fără să-şi dea prea bine seama de ce făcea. În armata romană, recrutările se făceau în jurul vârstei de 17 ani, iar stagiul dura până în jurul vârstei de 46-47 de ani. Iar, în tot acest timp, soldaţii urmau un regim foarte strict cu reguli clare şi dure, fără jumătăţi de măsură. Altfel, disciplina ar fi suferit, iar, pe front, aceasta înseamnă moarte sigură pentru toţi.

Aşa se explică şi faptul că promovările se făceau în urma valorii demonstrate de soldaţi în timpul bătăliilor. Faptele lor remarcabile erau consemnate în rapoartele decurionilor şi centurionilor, iar, pe baza lor, comandatul stabilea recompensele.

Pentru alte informaţii: Armata romană

Ţinând cont de faptul că sfântul Gheorghe era comandant în cadrul armatei romane, ne dovedeşte că el era un soldat capabil în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar avea şi capacitatea de a conduce o structură militară. Adică era şi un lider (avea capacitatea să-i inspire pe alţii) şi un bun organizator. Prin urmare, nu putem vorbi despre un naiv, ci, mai degrabă de o personalitate remarcabilă, dat fiind faptul că el era în stare de aceste lucruri la o vârstă cuprinsă între 23-28 de ani.

Însă ceea ce-l face pe sfântul Gheorghe „mare” în comparaţie cu alţi martiri, nu sunt aceste dimensiuni ale personalităţii sale, ci iubirea lui. Să ne gândim că, spre deosebire de alţi martiri, sfântul Gheorghe avea o viaţă creştină exemplară, ceea ce i-a dat posibilitatea să învie un mort. Deci, el nu era doar un soldat extraordinar, ci, mai întâi de toate, un om extraordinar. Iar puterile supranaturale pe care le avea ne îndreptăţesc să credem că, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut răzbuna pe cei care îl torturau. Dar nu a făcut-o. A acceptat, fără ezitare, toate încercările. Şi, de fapt, în aceasta constă marea sa biruinţă.

Sfântul Gheorghe – martirul şi legenda

Biruinţa asupra propriei persoane, prin iubire, l-a făcut pe sfântul Gheorghe să fie considerat „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Iar aceste apelative nu au fost acordate de Biserică în mod gratuit, pentru că, în chinurile sale, sfântul Gheorghe a urmat întocmai exemplul Mântuitorului.

Pentru Domnul Hristos nu ar fi fost greu să-Şi arate puterea în timpul Jertfei Sale mântuitoare. Dar nu despre asta era vorba, ci despre învingerea mândriei, păcatul care i-a făcut pe primii oameni să piardă viaţa veşnică. La fel, şi în cazul lui Gheorghe, nu se punea problema că el nu putea să scape de torturi sau nu se putea răzbuna. Ci de a alege să nu facă acest lucru.

Pentru alte informaţii: Martirii creştini

De aceea, această victorie asupra păcatului a fost reprezentată iconografic sub forma sfântului care, călare, omoară un balaur cu suliţa.

Dar, fie din neînţelegerea acestor simboluri, fie dintr-o pioşenie exagerată, în perioada medievală, în jurul personalităţii impresionante a sfântului Gheorghe a fost creată o legendă. Aceasta ne spune că ar fi existat un „balaur” care îi teroriza pe locuitorii cetăţii Silena din provincia Libia şi că locuitorii acelei aşezări nu putuseră să-l ucidă. Nu ştim ce făcea sfântul Gheorghe în zonă, dar, când a auzit necazul acelor locuitori ai cetăţii, a venit şi ar fi ucis această fiară, spre binele tuturor.

După cum se poate vedea, există prea multe similitudini cu mituri şi poveşti care se regăsesc în folclorul multor popoare, pentru a nu considera o astfel de relatare drept o legendă. Însă simbolismul profund creştin a făcut ca reprezentarea iconografică a sfântului mare mucenic Gheorghe ucigând balaurul să fie cea mai cunoscută.

Sfântul Gheorghe ales ca protector

O altă formă de manifestare a evlaviei deosebite pe care creştinii o arată sfântului Gheorghe este aceea de a-l alege ca protector. În afara faptului că vorbim despre purtarea numelui sau despre atribuirea lui unor localităţi[1], alegerea ca patron al unor ţări[2], regiuni[3] sau oraşe[4], sfântul Gheorghe este, în primul rând, considerat un ocrotitor militar.

steag de luptă, Ştefan cel Mare, mănăstirea Zografu, muntele Athos
Steagul de luptă al marelui voievod Ştefan cel Mare arată evlavia de care se bucura sfântul Gheorghe în rândurile armatei moldovene.

În această ipostază, el este regăsit atât pe steagul de luptă al domnitorului Ştefan cel Mare de la mănăstirea Zografu din Muntele Athos, cât şi în conştiinţa soldaţilor din forţele armate terestre române care îl consideră patronul lor spiritual.

Pentru alte informaţii: Sfântul Gheorghe

Concluzii

Nu este uşor ca, la cel mult 28 de ani, prin exemplul tău, să inspiri generaţii întregi de oameni care s-au succedat mai mult de 17 secole. Acest lucru ne vorbeşte foarte clar despre personalitatea marelui mucenic Gheorghe şi  despre influenţa pe care ea a avut-o în istorie.

Dincolo de legendă, de tradiţii populare sau de adoptarea lui ca patron, sfântul Gheorghe reprezintă o pildă despre ce poate deveni omul atunci când Îl pune în centru preocupărilor sale pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel Care ne dă încercări, dar tot El ne dă puterea să le depăşim; El este Cel Care pare că ne lasă tocmai când ne este mai greu, dar, de fapt, nu-I conştientizăm prezenţa, pentru că tocmai atunci ne ţine strâns în braţe şi, după ce greutăţile trec, tot El este Cel Care ne aşteaptă la capătul drumului cu iubirea Lui.

Sfântul Gheorghe a ştiut aceste lucruri şi le-a aplicat în viaţa sa, dovedind că merită să fie nemuritor! Acum, este rândul nostru să facem la fel!

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine de pe site-urile web: lumina.ro şi libertatea.ro.

[1] Ex.: municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.

[2] Ex.: Anglia, Grecia, Rusia etc.

[3] Ex.: Aragon, Catalonia etc.

[4] Ex.: Barcelona (Spania), Beirut (Liban), Londra (Regatul Unit al Marii Britanii), Moscova (Rusia), Rio de Janeiro (Brazilia), Botoşani, Drobeta Turnu Severin, Timişoara, Tecuci etc.

Martirii creștini

Suntem tentați să credem că, în condiții limită (ex. când viața ne este în pericol) toți ajungem să reacționăm la fel. Sau, cel puțin, așa ar spune Sigmund Freud, bazându-se pe existența instinctului de autoconservare[1].

Martiri, Brîncoveanu, Brâncoveanu
Martirii Brîncoveni – un exemplu de jertfă şi mărturisire creştină

Însă istoria ne-a arătat că nu este întotdeauna așa. Au existat, există și, probabil, vor exista oameni deosebiți care vor reacționa diferit. Oameni care se vor sacrifica pentru valori pe care le consideră mai importante decât propria persoană.

În creștinism, acești oameni se numesc martiri!

Cine sunt martirii

Practic, religia creștină a avut parte încă de la începuturile ei de martiri. Ei au fost cei care au acceptat să se jertfească pentru mărturisirea credinței în Hristos[2]. Indiferent de clasă socială, avere sau educație, întotdeauna, s-au găsit oameni care nu au fost dispuși să se lepede de Hristos.

Acest gest este unul considerat de Biserică atât de important, încât se vorbește chiar de un „botez al sângelui”. Adică cel care nu a primit Taina Botezului (deci, în mod normal, nu poate fi considerat creștin), prin gestul său de a se jertfi mărturisind pe Hristos, este considerat creștin autentic.

Unul dintre cazuri este cel al soldatului care s-a sacrificat alături de cei 39 de mucenici din lacul înghețat al Sevastei.  El nu fusese botezat, dar a fost impresionat de statornicia celor 40 de mărturisitori. De aceea, a considerat mai potrivit să intre în apa înghețată în locul unui creștin care, doborât de frig, renunțase la credință.

Martirii, eroii și rebelii

Martirii creștini nu trebuie confundați cu eroii și nici cu rebelii.

Eroii erau persoane deosebite care alegeau să lupte pentru ceilalți oameni sau chiar pentru propria lor glorie[3]. Spre deosebire de ei, martirii creștini au ales să se jertfească pentru Hristos și pentru învățătura lui. În plus, eroii manifestau un instinct de conservare ca al oamenilor obișnuiți, chiar dacă erau dispuși să lupte și cu zeii. Însă, pentru martiri, nu conta dacă trăiau sau mureau. Pentru ei, era importantă doar mărturisirea credinței lor.

De asemenea, martirii nu trebuie confundați cu rebelii. Ei nu și-au propus „să lupte cu sistemul și nu doreau să schimbe starea de lucruri existentă. În antiteză, rebelii sunt „contra” pur și simplu, pentru că ei doresc să schimbe sistemul căruia i se opun.

Che Guevara – modelul de rebel prin excelenţă

Dar, diferența majoră, atât față de eroi cât și față de rebeli, constă în iubirea iertătoare a martirilor. Ei nu se supără pe cei care îi chinuie. Ei nu doresc să se răzbune pe torționarii lor. Pentru noi, par niște naivi. Dar martirii știu că, mărturisindu-L pe Hristos, vor ajunge în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Deci, restul nu mai contează!

 Martirii în istorie

Primul martir creștin a fost arhidiaconul Ștefan[4], pomenit de Biserică la 27 decembrie. El a acceptat mai degrabă să fie ucis cu pietre, decât să nu le arate evreilor că greșeau în ceea ce-L privea pe Hristos[5].

Aceste persecuții au continuat, la început, în Palestina, apoi, și în alte părți ale Imperiului Roman. Însă primele persecuții generalizate pe întinsul întregului Imperiu Roman, au apărut după ce împăratul Decius a edictat, în ianuarie 250, ca toți cetățenii Imperiului să jertfească zeilor romani[6]. Această stare de fapt a durat până în anul 313, când, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin și cumnatul său Licinius au permis religiei întemeiate de Mântuitorul Hristos să existe.

Pentru alte informații: Răspândirea creștinimsului

După o perioadă de acalmie, creștinii au început să fie din nou persecutați pentru religia lor de islamiști, apoi de membrii altor comunități religioase în rândul cărora doreau să facă misiune. În cele din urmă, creștinii au ajuns să fie pedepsiți și de statele atee (U.R.S.S., Coreea de Nord, România etc.) pentru convingerile lor.

Din păcate, nici astăzi nu putem spune că situația creștinilor, la nivel planetar, este una confortabilă. Există voci care estimează că, în zilele noastre, la nivel mondial, un creștin este ucis la fiecare 5 minute[7].

Pentru alte informații: Persecuția creștinilor

Mai sunt martirii de actualitate?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere și faptul că „martirul” este și un martor și nu doar un mucenic.  El nu doar suferă pentru Hristos, ci el Îl și mărturisește, indiferent de urmări.

De aceea, din perspectiva mărturisirii creștine, martirii vor fi mereu „de actualitate”. Hristos chiar spune: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri”[8].

În ceea ce ne privește pe noi, ortodocși ai mileniului al III-lea, putem spune că nimeni nu se așteaptă să fim torturați pentru convingerile noastre religioase. Însă Domnul Iisus așteaptă de la noi să nu ne fie rușine să spunem că suntem creștini și să dovedim prin gesturile mici de zi cu zi acest lucru.

Prin urmare, nu trebuie să ne simțim stânjeniți, dacă suntem de părere că:

  • căsătorie trebuie încheiată între un bărbat și o femeie;
  • icoana poate să stea într-o sală de clasă;
  • nu este ceva în neregulă dacă facem semnul crucii în public;
  • teoria evoluționistă nu este una coerentă din punct de vedere științific;
  • astrologia, oricât de seducătoare, nu este o știință etc.

Nu cred că, dacă adoptăm această atitudine, indiferent câte reacții negative ne atragem, putem să ne considerăm martiri. Nici pe departe! Însă dacă vrem să ne numim creștini, avem datoria morală să facem măcar aceste lucruri.

Este un omagiu pe care noi, cei de astăzi, îl aducem celor care ne-au demonstrat că a crede în valori mai presus de propria persoană și a suferi pentru ele nu este o formă de naivitate, ci o dovadă de putere.

Referinţe

[1] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, trad. Silvian Guranda, Meteor Press, București, 2009, pp. 167-168.

[2] Preot dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 334.

[3] Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Tehnopress, Iași, 2000, pp. 177-178.

[4] Hristos nu poate fi considerat primul martir creștin, pentru că martirii nu sunt ființe supranaturale. Pur și simplu, ei sunt oameni care mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 54-60.

[6] Margaret M. Mitchell, Frances M. Young (editori), Cambridge History of the Christianity, vol. I: Origins to Constantine, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, P. 389.

[7] Massimo Introvigne, Cristiani uccisi nel mondo: uno ogni cinque minuti în http://www.cesnur.org/2011/mi-cri.html, 20.04.2018, 00:07:15.

[8] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 38.

Răspândirea creștinismului

 

Creștinismul numără astăzi în jur de 2,4 miliarde de adepți[1]. Este cea mai răspândită religie de pe planetă, deși are „doar” 2000 de ani. Este, într-adevăr, un miracol și avem tot dreptul să ne întrebăm cum s-a ajuns aici și cât va dura această poveste.

Harta răspândirii creştinismului (cu culoare închisă sunt reprezentate regiunile unde creştinismul este religia majoritară)

Perioada de început a misiunii creștine

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în timp, în zona Israelului de astăzi, la momentul când Hristos i-a trimis pe ucenici în misiune: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”[2].

Astfel, după ce au așteptat să se „îmbrace cu putere de sus”[3], apostolii L-au primit în ziua Cincizecimii (Rusaliilor) pe Sfântul Duh[4], cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi – Mângâietorul promis de Domnul Iisus[5].  Atunci, a avut loc prima predică în calitate de misionari a apostolilor, reprezentați de sfântul apostol Petru[6].

A fost vorba de o schimbare radicală în devenirea lumii, pentru că un pescar a avut curajul să vorbească unei mari mulțimi de oameni și a avut elocința să determine botezarea unui număr de aproximativ „3000 de suflete”[7]. Acesta a fost momentul oficial când creștinismul a intrat istorie ca religie.

Noua credință a profitat din plin de condițiile prielnice pe care le prezenta la acea vreme Imperiul Roman:

  • un teritoriu foarte vast,
  • rute comerciale clar stabilite,
  • celebra „pax romana” – starea de liniște garantată de împăratul de la Roma prin legiunile sale.

În acest context, în afară de misionarii profesioniști care erau selectați, pregătiți și trimiși în lume cu însărcinarea expresă de a predica, au mai fost și alte categorii de oameni care au răspândit ideile noii religii. Este vorba despre:

  • coloniști,
  • negustori,
  • soldați.

Coloniștii. Aceștia erau cetățeni din Imperiul Roman care erau încurajați să se stabilească în regiunile cucerite de curând de către armată. Ei plecau cu tot cu familii, datorită unor avantaje pe care administrația romană le oferea, pentru că Imperiul dorea să romanizeze cât mai repede și cât mai stabil noile teritorii.

Negustorii. Datorită mobilității lor foarte mari pentru acele timpuri, ei ajungeau în zone foarte diverse și îndepărtate. Odată sosiți în centrele comerciale vizate, ei schimbau și informații nu doar mărfuri.

Soldații. Cum era de așteptat, noii recruți erau trimiși să lupte în alte zone decât cele de origine, pentru ca loialitatea lor să nu fie afectată de afinitățile față de localnicii dintre care proveneau. Prin urmare, nu era nimic ieșit din comun ca un proaspăt soldat care se înrolase în Palestina să ajungă să lupte în Dacia.

După ce terminau stagiul militar (46 de ani la cerere și 47 de ani de drept), soldații romani erau încurajați să rămână în regiunile în care fuseseră cantonați. Pe lângă un lot de teren, de obicei, li se ofereau și posturi în administrație, fiind încurajați să-și întemeieze familii cu femeile localnice.

În felul acesta, Imperiul se asigura de loaialitatea funcționarilor și  latiniza spațiul respectiv mai repede. Normal, în aceste condiții, ideile creștine puteau fi transmise în rândul localnicilor de către foștii militari care intraseră în contact cu această învățătură.

Martirii. Martiriul constituie una dintre cele mai curioase și mai eficiente modalități de transmitere a învățăturii creștine. Într-o lume dominată de un relativism religios și de o decadență morală aproape totală, moartea cuiva pentru credința într-un Dumnezeu al iubirii avea un impact fundamental.

Unii dintre cei care asistau la astfel de execuții publice se întrebau dacă acei oameni erau bolnavi psihici, naivi sau aveau alte motive pentru care acceptau cele mai crunte suferințe.

Nu era neobişnuit ca primii martiri creştini să moară în arenele romane sfâşiaţi de animalele sălbatice.

Cei care considerau că martirii creștini erau oameni absolut normali, ancorați în realitate, dar dispuși să primească moartea cu zâmbetul pe buze pentru mărturisirea credinței lor, doreau să afle mai mult despre această religie. Și făceau tot posibilul să intre în contact cu comunitatea creștină și cu învățătura ei[8].

Creștinismul devine religie acceptată

Însă, aceste episoade se vor termina odată cu emiterea Edictului de la Milano (Mediolanum) din anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare și cumnatul său Licinius. Prin această lege cu valabilitate în întreg imperiul,  creștinismul era considerat o religie acceptată de autoritatea romană. Deci, adepții lui nu mai puteau fi persecutați.

După acest moment, creștinismul intră în faza de expansiune. Începând cu secolul al IV-lea, adepții lui Hristos își construiesc locașuri de cult proprii, își definitivează cultul (în special Liturghia) și își stabilesc dogmele fundamentale în cadrul sinoadelor ecumenice și locale.

Părea că totul merge foarte bine pentru noua religie. Și, o perioadă, chiar așa a fost. Dar, începând cu anul 330, când capitala Imperiului Roman s-a mutat la Constantinopol (Noua Romă), vechea Romă începe să-și piardă din strălucire. Mai ales după anul 476, când este cucerită de herulii lui Odoacru și ultimul împărat roman este detronat.

În aceste condiții, singura autoritate în regiune a rămas episcopul creștin al Romei – papa. Noua realitate va fi speculată de conducătorii statelor nou înființate în urma procesului de centralizare statală. Aceștia aveau nevoie de recunoașterea pe plan internațional a statelor pe care tocmai le înființaseră, iar papa era cel mai potrivit pentru acest lucru.

Creștinismul între politică și diplomație

Astfel, în perioada de început a Evului Mediu, mai mulți suverani (ex. regii popoarelor nordice) au dorit să fie încoronați de către papă. Dar, pentru a putea fi realizat acest lucru, acești șefi de state trebuiau să se boteze împreună cu supușii lor. Astfel, au avut loc „încreștinări” în masă,  conform principiului cuius regio, eius religio (a căruia este domnia, a aceluia este și religia).

Din păcate, fără o convingere interioară, aceste încreștinări au fost formale și ele nu au sporit comunitatea creștină cu membri autentici. Acest lucru a fost o greșeală, iar istoria avea să o dovedească.

În estul Europei, situația a fost diferită, pentru că populațiile slave, care încep să vină în această zonă începând cu anul 602, au prezentat particularități. Acest lucru s-a datorat faptului că Imperiul Bizantin,  condus de la Constantinopol, a folosit creștinismul ca o armă diplomatică.

Misionarii trimiși de basileii bizantini la populațiile de la granițele Imperiului converteau în primul rând soția conducătorului unei populații importante. Apoi, acesta era invitat la Constantinopol în mod oficial de către împărat. Delegația barbară era condusă pe cele mai strălucitoare artere ale marelui oraș și, apoi, era primită de întreaga curte bizantină cu un fast impunător. La sfârșitul șederii, conducătorului barbar i se acorda un titlu onorific, era încărcat cu cadouri și era convins să semneze un tratat de alianță. Odată ajuns acasă, noul aliat al Bizanțului făcea tot posibilul să păstreze vie relația cu basileul și era dispus chiar să-i apere acestuia teritoriile[9]. Deci, creștinismul era folosit, oarecum, diferit față de ce se întâmpla în Apus. Dar era, totuși, folosit!

Colonizare și misionarism creștin

Această practică îi va inspira, mai târziu, pe apuseni. Marile state creștine din Occidentul Europei vor finanța expediții pentru colonizarea diverselor teritorii. Cum era de așteptat, în cadrul echipajelor respective, se vor afla și misionari creștini care vor răspândi Evanghelia în diverse regiuni ale Terrei.

Nu punem la îndoială convingerea și puritatea credinței acelor misionari care, de multe ori, au suferit și martirii. Însă, putem să ne întrebăm dacă regii apuseni au fost de acord cu participarea misionarilor în procesul de colonizare doar pentru „o glorie mai mare a lui Dumnezeu”[10]. Spun acest lucru, pentru că misionarii respectivi au fost nevoiți să argumenteze populațiilor băștinașe existența unui Dumnezeu al iubirii, însă doar pentru omul alb nu și pentru cel negru, roșu sau de altă culoare a pielii[11].

Bartolomeo de Las Casas – conchistadorul care, în calitate de misionar, a demascat practicile coloniale ale marilor puteri europene.

Normal, rezultatele acestor greșeli nu s-au lăsat prea mult timp așteptate.

Decăderea creștinismului în Europa

În Răsărit

În secolul al VII-lea, mahomedanismul va acapara, aproape fără opoziție, centre creștine importante cum ar fi cele de la Locurile Sfinte și Egipt. Cauzele pentru care o armată slab antrenată și primitiv echipată, în comparație cu armata bizantină, avea să ocupe cetăți importante nu au fost doar de ordin militar, ci și pastoral religios.

Datorită aroganței marilor prelați creștini, populația s-a simțit abandonată și a fost dispusă să deschidă porțile unei religii care propovăduia o taxare mai ușoară[12].

În Apus

Papa și regii care nu mai aveau acum nevoie de recunoașterea suveranului pontif se certau pentru întâietate. Această controversă a rămas în istorie sub numele de „cearta pentru investitură”. Pe scurt, era vorba despre cine pe cine recunoaște, papa pe rege sau regele pe papă.

La început, papalitatea va avea parte de o victorie de etapă asupra regalității. Pentru sfidarea sa, regele german Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman va fi nevoit să aștepte în frig, îmbrăcat doar într-o haină de penitent, în fața cetății de la Canossa, ca papa Grigorie al VII-lea să-i acorde, de pe metereze, iertarea. Se întâmpla în 1077[13].

După aceea, papii încep să piardă teren constant. Mai întâi, vor fi nevoiți să-și mute reședința la Avignon[14], între 1309 și 1377, perioadă care se va numi „captivitatea babilonică a papilor”.

Papa Clement al V-lea. Este episcopul Romei sub al cărui pontificat a fost ucis marele maestru al cavalerilor templieri şi a început „captivitatea babilornică” a papilor.

Apoi, mai mulți suverani vor renunța la autoritatea pontifului roman îmbrățișând variante ale învățăturii creștine diferite de cea propovăduită de Biserica primară, dar care, pe plan politic, le permiteau să iasă de sub autoritatea papei.

Astfel, în Germania și Țările de Jos, se va instaura lutheranismul, calvinismul și alte forme ale protestantismului.

În Anglia, situația va fi și mai radicală, pentru că regele Henric al VIII-lea s-a autoproclamat cap al Bisericii Anglicane.

Toate aceste transformări au culminat cu Revoluția franceză (1789-1792), când a fost proclamat ateismul. După aceea, în secolul al XIX-lea, această atitudine de separare a Bisericii de Stat, va primi și o bază ideologică. Este vorba de teoria evoluționistă, care a fost inițiată de scrierile lui Charles Darwin.

În Răsărit, acest lucru avea să se întâmple mai târziu, odată cu apariția regimului comunist în Rusia, începând cu prima parte a secolului al XX-lea.

Situația actuală

Contextul actual este unul destul de complex și de complicat. La nivelul specialiștilor din anii 1980, situația se prezenta în felul următor:

„Bisericile creștine, de vreme ce sunt din punct de vedere istoric legate de cultura europeană și de istoria americană, trebuie, de asemenea, să recunoască ca religia creștină însăși devine un fenomen al Lumii a Treia.

[…] Indonezia, care are cea mai mare populație musulmană a lumii, a câștigat 5,6 milioane de creștini în anii 1970. În Nigeria anilor 1900, 73% din populație erau adepții religiilor tribale și 26% erau islamici; astăzi 49% sunt creștini și 45% musulmani.

În 1900, două treimi din totalul creștinilor locuiau în Europa și în Rusia dar, până în anul 2000, 60% vor locui în Africa, Asia și America Latină. «În timp ce apusenii încetează să mai practice creștinismul cu o rată de 7600 pe zi, Africa câștigă 4000 de creștini pe zi prin conversiunile de la alte religii și de trei ori pe atât prin nașteri».”[15]

Concluzii

Se pare că, pentru majoritatea europenilor din vestul continentului, nu mai este „cool” să fii creștin. Dar, pentru că universul spiritual al omului reclamă o relație cu Divinitatea, ei au început să caute alte forme de religie. În consecință, în Europa, am ajuns să vorbim despre religii asiatice (budism, hinduism), despre mahomedanism (în special în Anglia), despre întoarcerea la religiile precreștine (în țările nordice) sau despre sincretism religios (New Age).

Cu toate acestea, povestea creștinismului este departe de a se fi terminat. Chiar dacă acum el pierde foarte mulți „adepți”, în vestul Europei, încep să se consolideze comunitățile formate din creștini autentici. Este un pas important!

Faptul că au fost atât de controversate și de disputate a ajutat ca valorile creștine să fie cunoscute în adevărata lor măreție și recunoscute ca atare.

De asemenea, mișcarea ecumenică dă posibilitatea creștinilor cu convingeri diferite să cunoască valorile tradiționale ale Bisericii primare. Practic, are loc o întoarcere la origini.

În plus, dinspre spațiul laic apar tot mai multe variante de integrare a învățăturii creștine în viața de zi cu zi. Unele dintre ele, după părerea mea, sunt diferite de spiritul creștin, dar altele sunt de o valoare incontestabilă.

Cu alte cuvinte, Biserica începe să se recupereze de pe urma rănilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, începând cu cel de-al șaptelea secol al erei creștine.

Până atunci, nu era important să fii cool, ci doar sincer cu tine însuși, să accepți de bună voie Evanghelia și să integrezi învățăturile lui Hristos în viața de zi cu zi. Aceste lucruri au rămas valabile și astăzi!

Referințe

Imaginile sunt preluate în ordine din: wikipedia.org, http://salveazamonumentul.blogspot.ro/2013/04/martiri-ai-crestinismului.html, wikipedia.org.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-4.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[6] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele, 6-8, 14.

[7] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41.

[8] Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al celor 40 de mucenici de la Sevasta, sărbătoriți de Biserică la 9 martie. Pentru a-i determina să renunțe la credința creștină, autoritățile i-au forțat să intre în apele înghețate ale unui lac și le-au dat posibilitatea să aleagă: fie să moară creștini, fie să iasă din apă și să renunțe la credință. Când unul dintre cei 40 nu a mai putut răbda frigul și a ieșit afară din lac, lepădându-se în acest fel de credința creștină, a fost înlocuit de unul dintre soldații care asigurau paza. Cu siguranță, acel militar a considerat că a se jertfi pentru credința creștină, alături de ceilalți 39 care înghețau în apele lacului, nu era o nebunie, ci o cale de a accede la o viață mai bună, bazată pe iubire și nu pe violență.

[9]   Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 119, 121.

[10] În cazul Americii Latine, termenul „colonizare” nu a fost niciodată corelat cu conceptul de „avantaj reciproc”, întrucât băștinașii au avut foarte mult de suferit de pe urma invaziilor europene. După ce conducătorii Bisericii Romano-Catolice au ajuns la concluzia că aborigenii sunt „ființe umane”, regii Spaniei și Portugaliei au pretins că este necesară colonizarea acestor spații cu scopul de a duce păgânilor mesajul evanghelic. Astfel, în 1494, s-a semnat la Roma Tratatul Tordesillas prin care cei doi monarhi, cu „binecuvântarea” prelaților catolici, au împărțit lumea neeuropeană în zone de influență pentru comerț și misiune religioasă. Dar măsurile prin care cele două puteri europene au înțeles să-și pună în practică intențiile au fost oribile, încât unul dintre conchistadori, Bartolemeu de Las Casas (1474?-1566), va deveni el însuși misionar și le va denunța în lucrarea „O scurtă dare de seamă despre distrugerea Indiilor”. A se vedea   William H. Beezley, Religion and State in Latin America în Marianne Cline Horowitz (coord.), „New Dictionary of the History of Ideas”, vol. V, Thompson Gale, 2005, p. 2081.

[11] Acest lucru a fost recunoscut și de papa Ioan Paul al II-lea, care a cerut public scuze pentru ororile Inchiziției și a condamnat scalvia și exploatarea. A se vedea Bradford E. Hinze, Ecclesial Repentance and the Demands of Dialogue în „Theological Studies”, vol. 61, nr. 2, 2000, p. 207. Cf. Gerald O’Collins, Mario Farrugia, The Story of Catholic Christianity, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 343.

[12] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și Romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Roza Vânturilor, București, 1992, pp. 62-64.

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_IV-lea_al_Sf%C3%A2ntului_Imperiu_Roman.

[14] https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_V.

[15] Donald Goergen, Current Trends: The New Ecumenism în „Spirituality Today”, vol. 34, nr. 4, 1982, p. 361.

Duminica Floriilor

„De fiecare dată când am ajuns la o răscruce în viaţă, am ştiut care este calea corectă. Fără nicio excepţie am ştiut acest lucru. Dar n-am urmat-o niciodată! Ştiţi de ce? Pentru că era prea greu!” – sunt cuvintele rostite de Al Pacino, în rolul col. Frank Slade din celebrul film „Parfum de femeie”[1]. Şi sunt înclinat să cred că mulţi dintre noi am trăit, într-o oarecare măsură, după un astfel de principiu.

Sărbătoarea Floriilor

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica serbează, cu o săptămână înainte de Paşti, praznicul Intrării Domnului în Ierusalim sau Floriile[2]. Este o sărbătoare care ne propune exact opusul modului de viaţă plin de laşitate al căii celei mai uşoare.

Florii, intrarea în Ierusalim, asin, finic, salcie
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă momentul în care activitatea lui Hristos intră în linie dreaptă.

Pentru alte informaţii: Istoria sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim

Aproape toată lumea ştie că de Florii este dezlegare la peşte şi vin, dar puţini îşi amintesc că intrarea în Ierusalim reprezintă un punct de răscruce în activitatea Domnului Hristos. Este momentul în care El începe  să Se pregătească pentru marea încercare – Jertfa supremă pentru noi, ceilalţi!

De multe ori, îi privim „diferit” pe cei care se sacrifică pentru alţii. Ce să mai vorbim despre cei care se sacrifică pentru o idee sau o credinţă religioasă. Ei sfidează orice instinct de autoconservare şi, de aceea, pentru majoritate, martirii sunt nişte oameni „neînţeleşi”! Uneori, ei sunt consideraţi nebuni de-a binelea!

Însă, chiar dacă nu vă vine să credeţi, au existat oameni foarte bogaţi care, după o viaţă în care au gustat cam din toate plăcerile acestei lumi, s-au sinucis. Motivul? Unul cât se poate de simplu – se săturaseră de viaţă. Nu mai aveau pentru ce trăi. Erau, pur şi simplu, plictisiţi de o existenţă căreia nu-i mai găseau sensul[3]! Erau nişte morţi vii!

Contextul intrării Domnului în Ierusalim

Hristos nu era nebun! Îşi dorea, ca fiecare om normal, să trăiască! Avea toate motivele: era tânăr (în jur de 33 de ani), avea prieteni, era respectat şi, mai ales, avea o mamă de care să aibă grijă.

Dar nu despre asta era vorba[4]!

Aşa că, îi trimite pe doi dintre ucenicii Săi într-un sat din apropierea Ierusalimului să-i aducă o asină cu un mânz! Odată aduse aceste animale, apostolii îşi pun peste ele hainele ca Hristos să Se poată aşeza.

Astfel, călare pe mânzul unei asine, Hristos intră în Ierusalim, împlinind întocmai o profeţie scrisă cu câteva sute de ani înainte[5].

Mulţimea extaziată L-a întâmpinat cu ramuri de finic[6] şi L-a aclamat ca pe un împărat eliberator, rostind: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”[7]!

Însă, Domnul Iisus nu a dat niciun indiciu că Se gândea să răstoarne ordinea socială. Nu avea soldaţi, nu promova un manifest politic şi, în niciun caz, nu arăta ca un cuceritor. Să fim realişi! El venea călare pe un mânz de asină şi nu pe un armăsar focos ca cei folosiţi în războaie.

Pentru alte informaţii: Intrarea în Ierusalim

Deci, mesajul Lui era unul foarte paşnic – Hristos nu dorea să fie împărat, nu-şi propusese să schimbe ierarhia lumii de atunci, ci doar realităţile din inima oamenilor.

Cum se întâmplă de multe ori, deşi totul era la vedere, cei din Ierusalim au ales să creadă altceva. Ei îşi doreau un Mesia politic, un Izbăvitor care să-i elibereze de sub dominaţia romană. Aşa se explică de ce Hristos a fost întâmpinat cum erau întâmpinaţi, odinioară, regii.

Pentru alte informaţii: Floriile

Sintagma „Osana!” înseamnă „Miluieşte-ne!” şi era ovaţia cu care erau salutaţi regii şi împăraţii din vechime. Iar, în ziua aceea, Hristos era, pentru ei, Împăratul!

Cu toate acestea, Hristos era rezervat, deoarece ştia că, peste numai 5 zile, aceiaşi oameni aveau să-I ceară moartea.

Semnificaţia Floriilor

De aceea, Floriile reprezintă punctul de răscruce care face trecerea de la misiunea învăţătorească spre slujirea arhierească a Mântuitorului. După mai bine de 3 ani de predicat şi de săvârşit minuni, prima parte a misiunii Sale se apropia de sfârşit. În urmă, rămâneau ucenicii care aveau să-I ducă opera mai departe.

Odată cu intrarea în Ierusalim, viaţa şi activitatea lui Hristos intrau în linie dreaptă. De acum, aveau să înceapă Patimile! Iar, după marea Jertfă de pe cruce, avea să se întâmple mântuirea neamului omenesc!

Pentru alte informaţii: Pentru cei care nu pot ajunge în Săptămâna Patimilor la biserică

Ordinea lumii urma să fie schimbată din temelii, creaţia restaurată, iar omul avea să fie repus în situaţia de a alege liber între viaţa veşnică în comuniunea cu Dumnezeu sau între însingurarea veşnică a morţii. Se revenea la originile lumii, când omul era stăpân în Grădina Raiului.

Din această perspectivă, încep să fie înţelese în profunzime cuvintele spuse de Hristos fariseului Nicodim: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[8].

Ca să facem o comparaţie, trebuie să ne gândim că multora dintre noi ne este greu să ne împăcăm cu soţul (soţia) sau chiar cu propriii copii. Însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi a fost atât de mare, încât o Persoană din Sfânta Treime a acceptat să Se jertfească pentru noi, iar celelalte două Persoane, Tatăl şi Duhul Sfânt, au fost de acord şi au desăvârşit această lucrare.

De aceea, Floriile reprezintă o sărbătoare a bucuriei şi nu a tristeţii. Ea prevesteşte faptul că dragostea lui Hristos va transforma durerea Jertfei în bucuria Învierii. Şi ne spune că, indiferent de necazurile pe care le vom avea, ele se vor transforma, prin comuniunea cu Dumnezeu, în veselie.

Concluzii

De fiecare dată când simţim că supărarea ne cuprinde, să ne amintim că Dumnezeu ne va ajuta, pentru că ne iubeşte. Ca şi în cazul lui Hristos, încercările apar în viaţa noastră cu un scop. Şi nu trebuie să ne îndoim că Dumnezeu nu vrea să ne sprijine.

El ne va ajuta mereu, atât timp cât nu vom fi laşi.

Nu este vorba aici de a nu ne face viaţa mai uşoară prin muncă cinstită. Acest lucru se numeşte evoluţie. Ci de a nu obţine avantaje pe căi necinstite. Aceasta se numeşte furt şi laşitate.

Hristos nu a ezitat să facă ceea ce era corect, chiar dacă ştia în cel mai mic detaliu suferinţele care-L aşteptau. A avut curaj şi a mers mai departe. Iar rezultatul îl ştim cu toţii – mântuirea întregii lumi.

Cu siguranţă, încercările pe care le-am avut şi pe care le vom întâlni în viaţă nu vor depăşi puterile noastre[9]. Dar, dacă vrem să progresăm, trebuie să trecem prin ele!

Dumnezeu ne asigură că nu vom fi singuri, iar răsplata va fi pe măsură!

Referinţe

Icoana praznicului este preluată de la https://ziarulunirea.ro/floriile-sarbatoarea-intrarii-domnului-in-ierusalim-incepe-saptamana-patimilor-ultima-din-postului-pastilor-416410/

[1] Scent of a Woman (Martin Brest, 1992), http://www.imdb.com/title/tt0105323/?ref_=nv_sr_1 .

[2] Pr. prof. dr.  Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, Bucureşti, 1993, p. 171.

[3] Pr. prof. univ. Gheorghe Popa, Bioetică, note de curs, 2005-2006.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 27: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta”.

[5] Este vorba despre o profeţie a prorocului Zaharia, capitolul 9, versetul 9: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

[6] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 13: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”!

[7] Evanghelia după Matei, capitolul 21, versetul 9.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[9] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Rugăciunile pentru cei adormiţi

Suntem trecători prin această lume! O simţim cu fiecare cunoscut care pleacă dintre noi și cu fiecare neputinţă care ne răvășește corpurile fragile!

Dar asta nu înseamnă că nu suntem nemuritori!

rugăciune, răposaţi, pomenire, adormiţi
Cina cea de Taină, momentul în care Dumnezeu Însuşi ne-a spus să-i pomenim pe cei răposaţi.

De aceea, o să auziţi despre faptul că cei care au trecut prin moarte au primit dintotdeauna o cinstire deosebită din partea celor rămași în această viaţă.

De asemenea, vi se va spune că, în operele scriitorilor creștini, a existat ca un fir roșu menţionată practica rugăciunii pentru cei răposaţi.

Întrebarea fundamentală este „de ce”?

Temeiul rugăciunilor pentru cei adormiţi

Legătura dintre cei din această lume și cei care au pășit dincolo de moarte a fost subliniată, fără echivoc, de Mântuitorul Hristos. La Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Împărtășanii, El le-a spus apostolilor „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[1] având în vedere faptul că El urma să plece din această lume.

Deci, rugăciunile pentru cei care s-au dus „dincolo” au fost poruncite de Însuși Dumnezeu. Dar de ce?

Pentru că sufletul omului nu moare. El este de esenţă divină și nu se poate descompune în alte elemente așa cum se întâmplă cu trupul[2].  Prin urmare, el nu are o existenţă întreruptă, ci își păstrează conștiinţa identităţii proprii și memoria faptelor sale.

Care este rolul rugăciunilor pentru cei răposaţi?

În aceste condiţii, rugăciunile pentru cei răposaţi nu sunt fără sens. Ele au menirea de a-L ruga pe Dumnezeu să le ierte celor care nu mai sunt în această lume greșelile. Iar acest lucru este posibil doar până la Judecata de Apoi.

Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, după moarte, urmează judecata sufletului celui răposat. La această judecată particulară, se iau în considerare gândurile, vorbele și faptele săvârșite până în momentul morţii nu și consecinţele pe care acestea le vor produce după moartea celui judecat. De aceea, verdictul pe care Hristos îl dă atunci este unul provizoriu.

Soarta noastră definitivă va fi stabilită la Judecata Universală, unde sufletul se va prezenta reunit cu trupul înviat și spiritualizat, adică nemuritor. Spre deosebire de prima judecată, acum, Hristos va ţine cont și de efectele pe care acţiunile celor adormiţi le-au produs, între momentul morţii lor și Judecata de Apoi.

În categoria efectelor pe care le produc faptele celor care au adormit, se includ și rugăciunile celor din această lume pentru ei. Practic, rugăciunile noastre sunt o manifestare a iubirii faţă de ei, gest care nu are cum să fie trecut cu vederea de Dumnezeul Iubirii infinite.

În consecinţă, aceste rugăciuni ne ajută și pe noi, care le facem, pentru că dăm dovadă de iubire, dar le folosesc și celor pentru care le facem, pentru că, până la urmă, faptele sau atitudinile lor ne-au determinat să-i pomenim.

Tipurile de rugăciuni pentru adormiţi

Înmormântarea

După cum îi spune și numele (în + mormânt), este slujba (ansamblu de rugăciuni și gesturi ritualice) prin care trupul creștinului este pus în mormânt. Ritualul este unul solemn și este inspirat din ritualurile funerare de care aveau parte militarii din vechime.

Însă, importanţa acestei slujbe este dată de rugăciunile de iertare pe care preotul le rostește.

În plus, imnurile care sunt intonate cu această ocazie ne aduc aminte de faptul că singura incertitudine legată de moarte este momentul în care ea survine. De aceea, este necesar să fim pregătiţi din timp pentru acest moment.

Parastasul

Parastasele sunt slujbe dedicate pomenirii celor răposaţi. Numele lor provine din limba greacă şi înseamnă a se alinia alături de cineva, a fi camaradul de luptă, tovarășul de sacrificiu al cuiva. Practic, o astfel de denumire exprima faptul că noi ne alăturăm în rugăciune celui adormit, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele. Acest tip de slujbă se poate face de câte ori dorim.

Pomenirea

Această formă de rugăciune constă într-o prescurtare a parastasului sau în pronunţarea numelui(lor) celor răposaţi la Proscomidie și la Liturghie. Ea este, de obicei, rezultatul pomelnicelor depuse la altar!

adormiţi, pomenire, Proscomidie, Liturghie, miride
Aşezarea miridelor pe sfântul Disc reprezintă simbolic întreaga Biserică. În partea stângă, sunt reprezentate miridele (fărmâmiturile) care-i semnifică pe cei adormiţi, uniţi în rugăciune cu noi!

Pomenile

Pomana reprezintă milostenia pe care o facem în numele unuia sau mai multor răposaţi. Formula ritualică împământenită este următoarea: cel care face milostenia rostește „Să fie de (pentru) sufletul lui X”, iar cel care primește milostenia răspunde „Bogdaproste” (Doamne miluiește!).

milostenie, pomană, adormiţi, Bogdaproste
Milostenia – un gest simplu care este o profundă manifestare a iubirii.

Chiar dacă nu pare, această formulă reprezintă o rugăciune, prin care, atât cel care oferă cât și cel care primește pomana se roagă împreună pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Uneori, pomana ia forma unei mese de milostenie ce se dă în amintirea celui sau celor adormiţi. Dacă acest lucru nu este posibil, alimentele respective se pot da și sub forma unor pachete.

În plus, este bine de știut că milostenia nu trebuie să constea neapărat în alimente. Se pot oferi și alte lucruri!

Ziua de sâmbătă

Zilele de sâmbătă, în cultul ortodox, sunt destinate pomenirii morţilor, pentru că  sâmbăta Hristos a stat cu trupul în mormânt. În plus, sub aspect simbolic, sâmbăta reprezintă starea în care se afla neamul omenesc înainte de Învierea lui Hristos care a avut loc duminica.

În afară de aceste zile generale, mai există zile de sâmbătă speciale denumite popular „moși”, tocmai pentru că, în cadrul lor, se face pomenirea strămoșilor și moșilor noștri. În cursul anului bisericesc, există 3 astfel de sâmbete: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne de dinaintea Postului Paștilor (moșii de iarnă), sâmbăta de dinaintea duminicii Pogorârii Duhului Sfânt sau a Rusaliilor (moșii de vară) și prima sâmbătă din luna noiembrie (moșii de toamnă).

Concluzii

Potrivit credinţei creștine, existenţa omului nu este una efemeră, ci veșnică. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte, ci pentru a ne bucura de comuniunea cu El.

De aceea, Biserica nu vorbește despre „morţi”, ci despre „adormiţi”, „răposaţi” sau „repausaţi” (cei care se odihnesc). Așa se explică și faptul că locul unde își dorm somnul trupurile celor care au plecat din această lume se numește „cimitir” (în greacă „dormitor”).

Cu alte cuvinte, a ne ruga pentru cei care au pășit dincolo de moarte nu este ceva lipsit de sens sau o simplă responsabilitate pe care o avem faţă de ei.

Trebuie să fim conștienţi de faptul că rugăciunile noastre pot transforma oameni, pot schimba destine și, da, pot aduce alinare sufletelor celor care nu mai sunt cu noi în această viaţă. Ele sunt o manifestare a iubirii noastre faţă de ei, adică a virtuţii care exprimă însuși sensul existenţei noastre.

Așadar, dacă pretindem că i-am iubit sau am ţinut la cei adormiţi, atunci putem face ceva pentru ei și dincolo de moarte.

Dumnezeu ne-a dat această șansă! Ţine de noi să nu o irosim!

Referinţe

[1] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.

[2] Facerea, capitolul 3, versetul 19: „În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Rugăciunea pe înțelesul tuturor

De multe ori, nu prețuim mai deloc rugăciunea! Unora chiar li se pare la limita patologicului să vorbești cu o ființă despre care „cercetătorii americani” nu au publicat, deocamdată, niciun articol într-o revistă academică.

Cu siguranță, cu toții am avut momentele noastre în care nimic nu mergea. Clipe pe care le dorim uitate cât mai repede, perioade de care nu ne face plăcere să ne amintim. Le știm! Sunt acolo, dar nu vrem să auzim de ele!

rugăciune la Biserică
Rugăciunea în comun are o putere deosebită. Ea este manifestarea dragostei mai multor oameni uniţi în cererea lor către Dumnezeu.

Timpul, normal, ajută, dar nu pe moment! Când totul se dărâmă în jur, vrei să știi că Cineva este lângă tine. Fie El și nevăzut! Atunci, este important să știi că nu ești singur! Că este Cineva lângă tine Care te ascultă și te înțelege. Care te ocrotește și-ți oferă soluții! Care îţi dă siguranţa că, într-un final, totul va fi bine!

Dar un astfel de comportament ajută! Și, uneori, valorează cât lumea toată!

1. Ce este rugăciunea

Rugăciunea a fost definită de Biserică drept „vorbirea cu Dumnezeu”.

Şi, dacă este făcută din suflet, te vindecă. Îți adună toate bucățile sufletului pe care loviturile vieții ți l-au făcut țăndări și le pune la loc. Una câte una.

Dar are loc şi un miracol, pentru că sufletul devine nou și întărit!

Ca să înțelegeți la ce mă refer, spargeți un vas și, pe urmă, refaceți-l. Indiferent de adezivul folosit, se va cunoaște că este un obiect refăcut. Însă, în timpul rugăciunii, nu se întâmplă la fel. Suntem reînnoiți şi devenim mai puternici!

2. Cum funcționează rugăciunea

Vestea proastă este că rugăciunea nu este o „activitate procedurabilă”. Nu poate fi încadrată într-un protocol terapeutic. Nu ai cum să descoperi niște activități care sunt eficiente și, când ai nevoie, să le repeți în același context și în aceeași ordine și, gata, să aştepţi să se producă miracolul.

Rugăciunea este o experiență de viață care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Fiecare suntem unici și rugăciunea fiecăruia va di deosebită de a celui de lângă el.

Nu există rețete infailibile. De aceea, starea de rugăciune autentică este atât de greu de atins.

rugăciunea din Biblie
Rugăciunea şi citirea textelor biblice nu se exclud, ci se completează. Când citim Biblia, „Îl ascultăm pe Dumnezeu”, iar, când ne rugăm, „vorbim cu El”.

Și, atunci, dacă „profesioniștii” rugăciunii, călugării, au o rată atât de scăzută de „succes”, ce șanse avem noi, începătorii? Am fi tentați să credem că sorții sunt împotriva noastră, că procentul reușită/eșec este atât de redus încât nu mai are rost să ne apucăm! Și am greși! Enorm!

Pentru alte informaţii:  O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune ‒ nu renunțați la ea în ispite!

2.1. Regret, asumare și căință

Istoria mântuirii este una presărată cu excepții. Așa se face că nu drepții Vechiului Testament, aleșii lui Dumnezeu, au intrat primii în rai, după alungarea lui Adam și Eva.

Primul om mântuit a fost un tâlhar. Da, un tâlhar! Un tip care a îmbinat hoția cu violența, probabil, și cu crima! Un astfel de om a fost primul mântuit! De ce?

Pentru că, în ultimele clipe ale vieții sale păcătoase, și-a dat seama de greșelile pe care le făcuse, le-a regretat, și-a asumat consecințele lor și s-a rugat!

Dar rugăciunea lui a fost rugăciune. Adică a unui om care și-a recunoscut starea de păcătoșenie, și-a dat seama că situația grea în care se afla era rezultatul faptelor sale și era meritată și a încercat să schimbe ceva. Din trufia celui care inspira teama, nu mai rămăsese decât smerenia și neputința celui care dorea să fie altfel. Și a fost suficient!

2.2. Iubire

O altă caracteristică a rugăciunii adevărate este iubirea. Da, iubirea! Nu poți să ai pretenția ca rugăciunea ta să fie ascultată de Dumnezeul Iubirii și tu să urăști. Ura este bazată pe egoism, pe plasarea ființei noastre în centrul Universului! Deci, nu poate fi vorba despre smerenie!

De aceea, când te rogi, trebuie să-ți demonstrezi, mai întâi, ție și, apoi, lui Dumnezeu că ești într-o stare de iubire. Cum se face asta? Rugându-te pentru ceilalți! Mai ales, dacă îți fac rău[1]!

Iar, dacă nu avem această putere, trebuie să ne rugăm să o dobândim.

3. Timpul rugăciunii

Dacă ați fost deranjați în diminețile libere de „zgomotul” clopotelor de la bisericile din apropiere, probabil, ați avut gânduri… să le spunem „necucernice”. Și, cu siguranță, v-ați întrebat ce i-a apucat pe „popi și babe” de s-au dus cu „noaptea-n cap” la biserică. Și, ca mulți alții, nu ați găsit nicio explicație „plauzibilă”.

Nu vreau să scuz pe nimeni pentru faptul că v-a privat de odihna din week-end, dar vreau să spun și că acele clopote nu au sunat fără sens. Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a conceput un tipic propriu, după care se scurge timpul în cadrul cultului.

Fiecare slujbă se face într-un anume context, pentru că aduce aminte de un eveniment cu semnificații profunde din istoria mântuirii. Liturghia, spre exemplu, se face dimineața și durează până după amiază, pentru că, în momentul de maximă intensitate a slujbei[2], sunt comemorate Patimile lui Hristos de pe cruce care au avut loc în vremea prânzului (ceasul al VI-lea din vechime)[3].

 

Însă viața nu este atât de ordonată, atât de previzibilă. De aceea, cel mai potrivit moment pentru rugăciune este cel în care simțim că trebuie să ne rugăm. Fie că vrem să ne reculegem după frământarea zilei (rugăciunea de seară), fie că dorim să ne începem ziua cu o nouă energie (rugăciunea de dimineață) sau trecem prin momente tensionate (examen, necaz) sau, și mai bine, vrem să mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, rugăciunea este binevenită.

4. Locul rugăciunii

Hristos a fost foarte clar: „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”[4].

Nu este vorba despre faptul că trebuie să așteptăm să ajungem într-o încăpere și să ne rugăm acolo sau numai la biserică.

În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul lămurește și acest aspect[5], când spune că rugăciunea nu este legată de spațiu, de anumite locuri, şi că poate fi făcută oriunde cu condiția să fie făcută în „Duh și în adevăr”.

rugăciune oriunde
Creştinul se poate ruga oriunde, atât timp cât rugăciunea lui este „în Duh şi în adevăr”.

Din context, deducem că acea „cămară” la care se referă Domnul Iisus are un înțeles material și unul spiritual. Din perspectivă materială, este, într-adevăr, vorba despre faptul că nu trebuie să facem din rugăciune o chestiune publică. Așadar, este bine să ne rugăm, pe cât posibil, feriți de ochii lumii.

Această idee este întărită și de sensul spiritual al cuvântului „cămară”, pentru că el se referă la „cămara sufletului nostru”, spațiul cel mai intim al ființei noastre.

În concluzie, ne putem ruga oriunde și oricând, atât timp cât o facem având în minte faptul că Dumnezeu este Cel care ne ascultă (deci nu în club, la o „băută cu băieții).

5. Cum se face rugăciunea

Aici, pur și simplu, nu există norme restrictive, ci, mai degrabă, linii directoare. Să luăm cazul deținuților politici din perioada comunistă. Aceștia erau îmbrăcați cu haine ponosite și, adesea, rupte, şi trăiau într-o înghesuială perpetuă sau într-o izolare apăsătoare, fără a putea avea repere concrete despre trecerea timpului[6].

În mod evident, nu se putea vorbi de o ținută decentă, de respectarea orelor de rugăciune, de intimitate. Cu toate acestea, am convingerea că rugăciunile lor, făcute în comun sau în gând, aveau o putere mult mai mare decât ale multora dintre noi care respectam toate „regulile” formale ale rugăciunii.

Pentru alte informaţii: Rugăciune calitativă, iar nu cantitativă

Deci, este important ca, la rugăciune, să ne comportăm cu conștiința faptului că Dumnezeul Căruia ne rugăm este Dumnezeul Iubirii dar, în același timp, este și „Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”[7].

6. Efectele rugăciunii

De obicei, vorbim despre rezistența în fața ispitelor și eliberarea de patimi, despre vindecări miraculoase, despre revelații, de depășirea unui moment dificil din viață sau, pur și simplul de evitarea singurătății. Dar acestea sunt semnele văzute ale adevăratelor transformări care se produc în interiorul celui care se roagă frecvent și cu inimă curată.

Dacă ar fi să sintetizăm, ajungem la aceleași efecte despre care Biserica a vorbit mereu: schimbarea atitudinii față de problemele vieții, o ordine în gândire și în simțuri, mai multă concentrare și iubire. Practic, transformarea totală a vieții.

7. Concluzii

Rugăciunea ar trebui să fie pentru viața noastră spirituală la fel de naturală ca respirația pentru viața biologică. Practic, în creștinism, nimic nu se face fără rugăciune.

Pentru alte informaţii: Postul și rugăciunea, armele omului duhovnicesc

Iar, aici, nu vorbesc despre călugării care se separă de viața oamenilor obișnuiți.

Vorbesc de oameni „normali”, care se trezesc după alarma de la ceas, aleargă cu copiii la „grădi” sau la școală; după aceea, au grijă să nu întârzie la serviciu, iar după ce scapă de acolo, se duc acasă unde se apucă de teme, curățenie sau gătit, ca, într-un final, să adoarmă în timpul emisiunii preferate.

gest de rugăciune
Gesturi simple şi cuvinte puţine, dar din suflet – caracterizarea pe scurt a rugăciunii autentice!

În tot acest iureș cotidian, pare că nu mai este loc pentru nimic. Dar, totuși, se pot rupe 5 minute dimineața și 5 seara pentru o scurtă convorbire cu Dumnezeu. Nu trebuie „să spunem multe … că știe Tatăl (n)vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El”[8].

Pentru început, este de ajuns să spunem rugăciunea „Tatăl nostru” care este cea mai completă, cea mai puternică… cea mai cea rugăciune creștină, pentru că ne-a fost dată de Domnul Iisus Hristos, adică de Dumnezeu Însuși.

Pentru alte informaţii: Înţelesuri ale rugăciunii „Tatăl nostru”

Iar, dacă uităm să facem și acest gest, care ne ia doar 2-3 minute, este bine să știm că, în drum spre serviciu, putem să spunem o scurtă rugăciune în gând.

Da, putem vorbi cu Dumnezeu în timp ce mergem pe stradă sau stăm într-un mijloc de transport.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar noi avem!

Ele ne ajută să ne smerim, să ne vindecăm, să depășim situații limită, să iertăm și să iubim. Ele ne ajută să fim creștini! Ne ajută să fim oameni!

Dacă vrem să scăpăm de frică, de stres, de boli, de singurătate, dacă vrem să trăim o viață care să aibă și alt sens decât cel stabilit de societatea de astăzi, este bine să ne rugăm!

Un „Doamne, ajută-mă!” este suficient! Cel puțin, pentru început!

8. Referinţe

Prima poză aparţine site-ului web ziarullumina.ro.

[1] Evanghelia după matei, capitolul 5, versetul, 44: „rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”.

[2] Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului când, la strană, se cântă imnul „Pe Tine Te lăudăm…”.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 45; Evanghelia după Marcu, capitolul 15, versetul 33; Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 44.

[4] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetul 6.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetele 20-21: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui”.

[6] A se vedea celebra carte a părintelui Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”.

[7] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 15.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 7-8.