Sfântul mare mucenic Gheorghe

În tradiţia creştină, sfântul Gheorghe este numit „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Faptele sale remarcabile şi personalitatea covârşitoare au străbătut 1700 de ani de istorie şi au rămas o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi.

sfântul mare mucenic Gheorghe, balaur
Reprezentarea iconografică cea mai cunoscută a sfântului Gheorghe are la bază un simbolism creştin foarte profund.

De aceea, în fiecare an, la 23 aprilie, Biserica îl omagiază şi-l propune ca pildă de viaţă autentică pentru cei care vor să-şi depăşească condiţia! Haideţi să-l cunoaştem!

 Viaţa sfântului Gheorghe

Despre viaţa sfântului mare mucenic Gheorghe nu se pot spune prea multe. Nu există documente ale epocii care să-l menţioneze, ci doar o tradiţie creştină care a fost, apoi, consemnată în Sinaxar.

De aici, aflăm că acest mucenic provenea dintr-o familie de creştini din Capadocia, iar tatăl său, Gherontie, era militar. În mod natural, Gheorghe a îmbrăţişat şi el cariera militară, devenind cu timpul o căpetenie în armata romană, posibil general, datorită abilităţii sale de a mânui armele.

Situaţia se complică în anul 303, când împăratul Diocleţian decretează ca toţi creştinii să abdice de la convingerile lor religioase. Pentru a dovedi acest lucru, ei trebuiau să aducă jertfe zeilor păgâni.

Deşi se bucura de o situaţie socială foarte bună şi putea avea un viitor luminos, Gheorghe nu renunţă la credinţa sa. Pentru a-l face să se răzgândească, superiorii săi îl aruncă în temniţă pentru o perioadă, însă tânărul militar nu-şi abandonează credinţa.

În aceste condiţii, încep să-i fie administrate pedepse din ce în ce mai dure:  este împuns cu sulița, tras pe roată, aruncat într-o groapă cu var nestins, i se pun lespezi grele de piatră pe piept, este forţat să alerge cu sandale ale căror tălpi erau cu cuie etc. Dar toate aceste torturi nu-l afectează pe Gheorghe care scapă nevătămat din fiecare încercare. Ba mai face şi o minune, înviind un mort, eveniment care va contribui la încreştinarea soţiei lui Diocleţian, împărăteasa Alexandra.

Întrucât Gheorghe începea să reprezinte o problemă tot mai serioasă pentru autorităţi, deoarece minunile făcute de el ajungeau să-i determine şi pe alţii să devină creştini, se hotărăşte uciderea lui. Astfel, este condamnat la moarte prin decapitare. Ordinul va fi dus la îndeplinire în ziua de 23 aprilie 303.

Pentru alte informaţii: Sărbătoarea sfântului mare mucenic Gheorghe

Personalitatea sfântului mare mucenic Gheorghe

Dacă ţinem cont de faptul că sfântul Gheorghe s-ar fi născut între 275-280, înseamnă că el a suferit moarte martirică la 23-28 de ani. Adică la o vârstă la care foarte mulţi tineri din zilele noastre nici nu prea ştiu ce vor să facă în viaţă.

Erau alte timpuri la începutul primului mileniu al erei creştine? Cu siguranţă! Lumea era mult mai dură şi acest lucru făcea ca maturizarea să intervină mai repede. Dar, şi după standardele de atunci, Gheorghe era un tânăr, pentru că nu împlinise nici 30 de ani. Şi cu toate acestea, a avut tăria de caracter a unui om extraordinar.

Şi nu, sfântul Gheorghe nu poate fi considerat un tânăr naiv, o persoană care s-a lăsat, pur şi simplu, înflăcărată de o idee, fără să-şi dea prea bine seama de ce făcea. În armata romană, recrutările se făceau în jurul vârstei de 17 ani, iar stagiul dura până în jurul vârstei de 46-47 de ani. Iar, în tot acest timp, soldaţii urmau un regim foarte strict cu reguli clare şi dure, fără jumătăţi de măsură. Altfel, disciplina ar fi suferit, iar, pe front, aceasta înseamnă moarte sigură pentru toţi.

Aşa se explică şi faptul că promovările se făceau în urma valorii demonstrate de soldaţi în timpul bătăliilor. Faptele lor remarcabile erau consemnate în rapoartele decurionilor şi centurionilor, iar, pe baza lor, comandatul stabilea recompensele.

Pentru alte informaţii: Armata romană

Ţinând cont de faptul că sfântul Gheorghe era comandant în cadrul armatei romane, ne dovedeşte că el era un soldat capabil în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar avea şi capacitatea de a conduce o structură militară. Adică era şi un lider (avea capacitatea să-i inspire pe alţii) şi un bun organizator. Prin urmare, nu putem vorbi despre un naiv, ci, mai degrabă de o personalitate remarcabilă, dat fiind faptul că el era în stare de aceste lucruri la o vârstă cuprinsă între 23-28 de ani.

Însă ceea ce-l face pe sfântul Gheorghe „mare” în comparaţie cu alţi martiri, nu sunt aceste dimensiuni ale personalităţii sale, ci iubirea lui. Să ne gândim că, spre deosebire de alţi martiri, sfântul Gheorghe avea o viaţă creştină exemplară, ceea ce i-a dat posibilitatea să învie un mort. Deci, el nu era doar un soldat extraordinar, ci, mai întâi de toate, un om extraordinar. Iar puterile supranaturale pe care le avea ne îndreptăţesc să credem că, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut răzbuna pe cei care îl torturau. Dar nu a făcut-o. A acceptat, fără ezitare, toate încercările. Şi, de fapt, în aceasta constă marea sa biruinţă.

Sfântul Gheorghe – martirul şi legenda

Biruinţa asupra propriei persoane, prin iubire, l-a făcut pe sfântul Gheorghe să fie considerat „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Iar aceste apelative nu au fost acordate de Biserică în mod gratuit, pentru că, în chinurile sale, sfântul Gheorghe a urmat întocmai exemplul Mântuitorului.

Pentru Domnul Hristos nu ar fi fost greu să-Şi arate puterea în timpul Jertfei Sale mântuitoare. Dar nu despre asta era vorba, ci despre învingerea mândriei, păcatul care i-a făcut pe primii oameni să piardă viaţa veşnică. La fel, şi în cazul lui Gheorghe, nu se punea problema că el nu putea să scape de torturi sau nu se putea răzbuna. Ci de a alege să nu facă acest lucru.

Pentru alte informaţii: Martirii creştini

De aceea, această victorie asupra păcatului a fost reprezentată iconografic sub forma sfântului care, călare, omoară un balaur cu suliţa.

Dar, fie din neînţelegerea acestor simboluri, fie dintr-o pioşenie exagerată, în perioada medievală, în jurul personalităţii impresionante a sfântului Gheorghe a fost creată o legendă. Aceasta ne spune că ar fi existat un „balaur” care îi teroriza pe locuitorii cetăţii Silena din provincia Libia şi că locuitorii acelei aşezări nu putuseră să-l ucidă. Nu ştim ce făcea sfântul Gheorghe în zonă, dar, când a auzit necazul acelor locuitori ai cetăţii, a venit şi ar fi ucis această fiară, spre binele tuturor.

După cum se poate vedea, există prea multe similitudini cu mituri şi poveşti care se regăsesc în folclorul multor popoare, pentru a nu considera o astfel de relatare drept o legendă. Însă simbolismul profund creştin a făcut ca reprezentarea iconografică a sfântului mare mucenic Gheorghe ucigând balaurul să fie cea mai cunoscută.

Sfântul Gheorghe ales ca protector

O altă formă de manifestare a evlaviei deosebite pe care creştinii o arată sfântului Gheorghe este aceea de a-l alege ca protector. În afara faptului că vorbim despre purtarea numelui sau despre atribuirea lui unor localităţi[1], alegerea ca patron al unor ţări[2], regiuni[3] sau oraşe[4], sfântul Gheorghe este, în primul rând, considerat un ocrotitor militar.

steag de luptă, Ştefan cel Mare, mănăstirea Zografu, muntele Athos
Steagul de luptă al marelui voievod Ştefan cel Mare arată evlavia de care se bucura sfântul Gheorghe în rândurile armatei moldovene.

În această ipostază, el este regăsit atât pe steagul de luptă al domnitorului Ştefan cel Mare de la mănăstirea Zografu din Muntele Athos, cât şi în conştiinţa soldaţilor din forţele armate terestre române care îl consideră patronul lor spiritual.

Pentru alte informaţii: Sfântul Gheorghe

Concluzii

Nu este uşor ca, la cel mult 28 de ani, prin exemplul tău, să inspiri generaţii întregi de oameni care s-au succedat mai mult de 17 secole. Acest lucru ne vorbeşte foarte clar despre personalitatea marelui mucenic Gheorghe şi  despre influenţa pe care ea a avut-o în istorie.

Dincolo de legendă, de tradiţii populare sau de adoptarea lui ca patron, sfântul Gheorghe reprezintă o pildă despre ce poate deveni omul atunci când Îl pune în centru preocupărilor sale pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel Care ne dă încercări, dar tot El ne dă puterea să le depăşim; El este Cel Care pare că ne lasă tocmai când ne este mai greu, dar, de fapt, nu-I conştientizăm prezenţa, pentru că tocmai atunci ne ţine strâns în braţe şi, după ce greutăţile trec, tot El este Cel Care ne aşteaptă la capătul drumului cu iubirea Lui.

Sfântul Gheorghe a ştiut aceste lucruri şi le-a aplicat în viaţa sa, dovedind că merită să fie nemuritor! Acum, este rândul nostru să facem la fel!

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine de pe site-urile web: lumina.ro şi libertatea.ro.

[1] Ex.: municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.

[2] Ex.: Anglia, Grecia, Rusia etc.

[3] Ex.: Aragon, Catalonia etc.

[4] Ex.: Barcelona (Spania), Beirut (Liban), Londra (Regatul Unit al Marii Britanii), Moscova (Rusia), Rio de Janeiro (Brazilia), Botoşani, Drobeta Turnu Severin, Timişoara, Tecuci etc.

Martirii creștini

Suntem tentați să credem că, în condiții limită (ex. când viața ne este în pericol) toți ajungem să reacționăm la fel. Sau, cel puțin, așa ar spune Sigmund Freud, bazându-se pe existența instinctului de autoconservare[1].

Martiri, Brîncoveanu, Brâncoveanu
Martirii Brîncoveni – un exemplu de jertfă şi mărturisire creştină

Însă istoria ne-a arătat că nu este întotdeauna așa. Au existat, există și, probabil, vor exista oameni deosebiți care vor reacționa diferit. Oameni care se vor sacrifica pentru valori pe care le consideră mai importante decât propria persoană.

În creștinism, acești oameni se numesc martiri!

Cine sunt martirii

Practic, religia creștină a avut parte încă de la începuturile ei de martiri. Ei au fost cei care au acceptat să se jertfească pentru mărturisirea credinței în Hristos[2]. Indiferent de clasă socială, avere sau educație, întotdeauna, s-au găsit oameni care nu au fost dispuși să se lepede de Hristos.

Acest gest este unul considerat de Biserică atât de important, încât se vorbește chiar de un „botez al sângelui”. Adică cel care nu a primit Taina Botezului (deci, în mod normal, nu poate fi considerat creștin), prin gestul său de a se jertfi mărturisind pe Hristos, este considerat creștin autentic.

Unul dintre cazuri este cel al soldatului care s-a sacrificat alături de cei 39 de mucenici din lacul înghețat al Sevastei.  El nu fusese botezat, dar a fost impresionat de statornicia celor 40 de mărturisitori. De aceea, a considerat mai potrivit să intre în apa înghețată în locul unui creștin care, doborât de frig, renunțase la credință.

Martirii, eroii și rebelii

Martirii creștini nu trebuie confundați cu eroii și nici cu rebelii.

Eroii erau persoane deosebite care alegeau să lupte pentru ceilalți oameni sau chiar pentru propria lor glorie[3]. Spre deosebire de ei, martirii creștini au ales să se jertfească pentru Hristos și pentru învățătura lui. În plus, eroii manifestau un instinct de conservare ca al oamenilor obișnuiți, chiar dacă erau dispuși să lupte și cu zeii. Însă, pentru martiri, nu conta dacă trăiau sau mureau. Pentru ei, era importantă doar mărturisirea credinței lor.

De asemenea, martirii nu trebuie confundați cu rebelii. Ei nu și-au propus „să lupte cu sistemul și nu doreau să schimbe starea de lucruri existentă. În antiteză, rebelii sunt „contra” pur și simplu, pentru că ei doresc să schimbe sistemul căruia i se opun.

Che Guevara – modelul de rebel prin excelenţă

Dar, diferența majoră, atât față de eroi cât și față de rebeli, constă în iubirea iertătoare a martirilor. Ei nu se supără pe cei care îi chinuie. Ei nu doresc să se răzbune pe torționarii lor. Pentru noi, par niște naivi. Dar martirii știu că, mărturisindu-L pe Hristos, vor ajunge în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Deci, restul nu mai contează!

 Martirii în istorie

Primul martir creștin a fost arhidiaconul Ștefan[4], pomenit de Biserică la 27 decembrie. El a acceptat mai degrabă să fie ucis cu pietre, decât să nu le arate evreilor că greșeau în ceea ce-L privea pe Hristos[5].

Aceste persecuții au continuat, la început, în Palestina, apoi, și în alte părți ale Imperiului Roman. Însă primele persecuții generalizate pe întinsul întregului Imperiu Roman, au apărut după ce împăratul Decius a edictat, în ianuarie 250, ca toți cetățenii Imperiului să jertfească zeilor romani[6]. Această stare de fapt a durat până în anul 313, când, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin și cumnatul său Licinius au permis religiei întemeiate de Mântuitorul Hristos să existe.

Pentru alte informații: Răspândirea creștinimsului

După o perioadă de acalmie, creștinii au început să fie din nou persecutați pentru religia lor de islamiști, apoi de membrii altor comunități religioase în rândul cărora doreau să facă misiune. În cele din urmă, creștinii au ajuns să fie pedepsiți și de statele atee (U.R.S.S., Coreea de Nord, România etc.) pentru convingerile lor.

Din păcate, nici astăzi nu putem spune că situația creștinilor, la nivel planetar, este una confortabilă. Există voci care estimează că, în zilele noastre, la nivel mondial, un creștin este ucis la fiecare 5 minute[7].

Pentru alte informații: Persecuția creștinilor

Mai sunt martirii de actualitate?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere și faptul că „martirul” este și un martor și nu doar un mucenic.  El nu doar suferă pentru Hristos, ci el Îl și mărturisește, indiferent de urmări.

De aceea, din perspectiva mărturisirii creștine, martirii vor fi mereu „de actualitate”. Hristos chiar spune: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri”[8].

În ceea ce ne privește pe noi, ortodocși ai mileniului al III-lea, putem spune că nimeni nu se așteaptă să fim torturați pentru convingerile noastre religioase. Însă Domnul Iisus așteaptă de la noi să nu ne fie rușine să spunem că suntem creștini și să dovedim prin gesturile mici de zi cu zi acest lucru.

Prin urmare, nu trebuie să ne simțim stânjeniți, dacă suntem de părere că:

  • căsătorie trebuie încheiată între un bărbat și o femeie;
  • icoana poate să stea într-o sală de clasă;
  • nu este ceva în neregulă dacă facem semnul crucii în public;
  • teoria evoluționistă nu este una coerentă din punct de vedere științific;
  • astrologia, oricât de seducătoare, nu este o știință etc.

Nu cred că, dacă adoptăm această atitudine, indiferent câte reacții negative ne atragem, putem să ne considerăm martiri. Nici pe departe! Însă dacă vrem să ne numim creștini, avem datoria morală să facem măcar aceste lucruri.

Este un omagiu pe care noi, cei de astăzi, îl aducem celor care ne-au demonstrat că a crede în valori mai presus de propria persoană și a suferi pentru ele nu este o formă de naivitate, ci o dovadă de putere.

Referinţe

[1] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, trad. Silvian Guranda, Meteor Press, București, 2009, pp. 167-168.

[2] Preot dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 334.

[3] Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Tehnopress, Iași, 2000, pp. 177-178.

[4] Hristos nu poate fi considerat primul martir creștin, pentru că martirii nu sunt ființe supranaturale. Pur și simplu, ei sunt oameni care mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 54-60.

[6] Margaret M. Mitchell, Frances M. Young (editori), Cambridge History of the Christianity, vol. I: Origins to Constantine, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, P. 389.

[7] Massimo Introvigne, Cristiani uccisi nel mondo: uno ogni cinque minuti în http://www.cesnur.org/2011/mi-cri.html, 20.04.2018, 00:07:15.

[8] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 38.

Răspândirea creștinismului

Creștinismul numără astăzi în jur de 2,4 miliarde de adepți[1]. Este cea mai răspândită religie de pe planetă, deși are „doar” 2000 de ani. Este, într-adevăr, un miracol și avem tot dreptul să ne întrebăm cum s-a ajuns aici și cât va dura această poveste.

Harta răspândirii creştinismului (cu culoare închisă sunt reprezentate regiunile unde creştinismul este religia majoritară)

Perioada de început a misiunii creștine

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în timp, în zona Israelului de astăzi, la momentul când Hristos i-a trimis pe ucenici în misiune: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”[2].

Astfel, după ce au așteptat să se „îmbrace cu putere de sus”[3], apostolii L-au primit în ziua Cincizecimii (Rusaliilor) pe Sfântul Duh[4], cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi – Mângâietorul promis de Domnul Iisus[5].  Atunci, a avut loc prima predică în calitate de misionari a apostolilor, reprezentați de sfântul apostol Petru[6].

A fost vorba de o schimbare radicală în devenirea lumii, pentru că un pescar a avut curajul să vorbească unei mari mulțimi de oameni și a avut elocința să determine botezarea unui număr de aproximativ „3000 de suflete”[7]. Acesta a fost momentul oficial când creștinismul a intrat istorie ca religie.

Noua credință a profitat din plin de condițiile prielnice pe care le prezenta la acea vreme Imperiul Roman:

  • un teritoriu foarte vast,
  • rute comerciale clar stabilite,
  • celebra „pax romana” – starea de liniște garantată de împăratul de la Roma prin legiunile sale.

În acest context, în afară de misionarii profesioniști care erau selectați, pregătiți și trimiși în lume cu însărcinarea expresă de a predica, au mai fost și alte categorii de oameni care au răspândit ideile noii religii. Este vorba despre:

  • coloniști,
  • negustori,
  • soldați.

Coloniștii. Aceștia erau cetățeni din Imperiul Roman care erau încurajați să se stabilească în regiunile cucerite de curând de către armată. Ei plecau cu tot cu familii, datorită unor avantaje pe care administrația romană le oferea, pentru că Imperiul dorea să romanizeze cât mai repede și cât mai stabil noile teritorii.

Negustorii. Datorită mobilității lor foarte mari pentru acele timpuri, ei ajungeau în zone foarte diverse și îndepărtate. Odată sosiți în centrele comerciale vizate, ei schimbau și informații nu doar mărfuri.

Soldații. Cum era de așteptat, noii recruți erau trimiși să lupte în alte zone decât cele de origine, pentru ca loialitatea lor să nu fie afectată de afinitățile față de localnicii dintre care proveneau. Prin urmare, nu era nimic ieșit din comun ca un proaspăt soldat care se înrolase în Palestina să ajungă să lupte în Dacia.

După ce terminau stagiul militar (46 de ani la cerere și 47 de ani de drept), soldații romani erau încurajați să rămână în regiunile în care fuseseră cantonați. Pe lângă un lot de teren, de obicei, li se ofereau și posturi în administrație, fiind încurajați să-și întemeieze familii cu femeile localnice.

În felul acesta, Imperiul se asigura de loaialitatea funcționarilor și  latiniza spațiul respectiv mai repede. Normal, în aceste condiții, ideile creștine puteau fi transmise în rândul localnicilor de către foștii militari care intraseră în contact cu această învățătură.

Martirii. Martiriul constituie una dintre cele mai curioase și mai eficiente modalități de transmitere a învățăturii creștine. Într-o lume dominată de un relativism religios și de o decadență morală aproape totală, moartea cuiva pentru credința într-un Dumnezeu al iubirii avea un impact fundamental.

Unii dintre cei care asistau la astfel de execuții publice se întrebau dacă acei oameni erau bolnavi psihici, naivi sau aveau alte motive pentru care acceptau cele mai crunte suferințe.

Nu era neobişnuit ca primii martiri creştini să moară în arenele romane sfâşiaţi de animalele sălbatice.

Cei care considerau că martirii creștini erau oameni absolut normali, ancorați în realitate, dar dispuși să primească moartea cu zâmbetul pe buze pentru mărturisirea credinței lor, doreau să afle mai mult despre această religie. Și făceau tot posibilul să intre în contact cu comunitatea creștină și cu învățătura ei[8].

Creștinismul devine religie acceptată

Însă, aceste episoade se vor termina odată cu emiterea Edictului de la Milano (Mediolanum) din anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare și cumnatul său Licinius. Prin această lege cu valabilitate în întreg imperiul,  creștinismul era considerat o religie acceptată de autoritatea romană. Deci, adepții lui nu mai puteau fi persecutați.

După acest moment, creștinismul intră în faza de expansiune. Începând cu secolul al IV-lea, adepții lui Hristos își construiesc locașuri de cult proprii, își definitivează cultul (în special Liturghia) și își stabilesc dogmele fundamentale în cadrul sinoadelor ecumenice și locale.

Părea că totul merge foarte bine pentru noua religie. Și, o perioadă, chiar așa a fost. Dar, începând cu anul 330, când capitala Imperiului Roman s-a mutat la Constantinopol (Noua Romă), vechea Romă începe să-și piardă din strălucire. Mai ales după anul 476, când este cucerită de herulii lui Odoacru și ultimul împărat roman este detronat.

În aceste condiții, singura autoritate în regiune a rămas episcopul creștin al Romei – papa. Noua realitate va fi speculată de conducătorii statelor nou înființate în urma procesului de centralizare statală. Aceștia aveau nevoie de recunoașterea pe plan internațional a statelor pe care tocmai le înființaseră, iar papa era cel mai potrivit pentru acest lucru.

Creștinismul între politică și diplomație

Astfel, în perioada de început a Evului Mediu, mai mulți suverani (ex. regii popoarelor nordice) au dorit să fie încoronați de către papă. Dar, pentru a putea fi realizat acest lucru, acești șefi de state trebuiau să se boteze împreună cu supușii lor. Astfel, au avut loc „încreștinări” în masă,  conform principiului cuius regio, eius religio (a căruia este domnia, a aceluia este și religia).

Din păcate, fără o convingere interioară, aceste încreștinări au fost formale și ele nu au sporit comunitatea creștină cu membri autentici. Acest lucru a fost o greșeală, iar istoria avea să o dovedească.

În estul Europei, situația a fost diferită, pentru că populațiile slave, care încep să vină în această zonă începând cu anul 602, au prezentat particularități. Acest lucru s-a datorat faptului că Imperiul Bizantin,  condus de la Constantinopol, a folosit creștinismul ca o armă diplomatică.

Misionarii trimiși de basileii bizantini la populațiile de la granițele Imperiului converteau în primul rând soția conducătorului unei populații importante. Apoi, acesta era invitat la Constantinopol în mod oficial de către împărat. Delegația barbară era condusă pe cele mai strălucitoare artere ale marelui oraș și, apoi, era primită de întreaga curte bizantină cu un fast impunător. La sfârșitul șederii, conducătorului barbar i se acorda un titlu onorific, era încărcat cu cadouri și era convins să semneze un tratat de alianță. Odată ajuns acasă, noul aliat al Bizanțului făcea tot posibilul să păstreze vie relația cu basileul și era dispus chiar să-i apere acestuia teritoriile[9]. Deci, creștinismul era folosit, oarecum, diferit față de ce se întâmpla în Apus. Dar era, totuși, folosit!

Colonizare și misionarism creștin

Această practică îi va inspira, mai târziu, pe apuseni. Marile state creștine din Occidentul Europei vor finanța expediții pentru colonizarea diverselor teritorii. Cum era de așteptat, în cadrul echipajelor respective, se vor afla și misionari creștini care vor răspândi Evanghelia în diverse regiuni ale Terrei.

Nu punem la îndoială convingerea și puritatea credinței acelor misionari care, de multe ori, au suferit și martirii. Însă, putem să ne întrebăm dacă regii apuseni au fost de acord cu participarea misionarilor în procesul de colonizare doar pentru „o glorie mai mare a lui Dumnezeu”[10]. Spun acest lucru, pentru că misionarii respectivi au fost nevoiți să argumenteze populațiilor băștinașe existența unui Dumnezeu al iubirii, însă doar pentru omul alb nu și pentru cel negru, roșu sau de altă culoare a pielii[11].

Bartolomeo de Las Casas – conchistadorul care, în calitate de misionar, a demascat practicile coloniale ale marilor puteri europene.

Normal, rezultatele acestor greșeli nu s-au lăsat prea mult timp așteptate.

Decăderea creștinismului în Europa

În Răsărit

În secolul al VII-lea, mahomedanismul va acapara, aproape fără opoziție, centre creștine importante cum ar fi cele de la Locurile Sfinte și Egipt. Cauzele pentru care o armată slab antrenată și primitiv echipată, în comparație cu armata bizantină, avea să ocupe cetăți importante nu au fost doar de ordin militar, ci și pastoral religios.

Datorită aroganței marilor prelați creștini, populația s-a simțit abandonată și a fost dispusă să deschidă porțile unei religii care propovăduia o taxare mai ușoară[12].

În Apus

Papa și regii care nu mai aveau acum nevoie de recunoașterea suveranului pontif se certau pentru întâietate. Această controversă a rămas în istorie sub numele de „cearta pentru investitură”. Pe scurt, era vorba despre cine pe cine recunoaște, papa pe rege sau regele pe papă.

La început, papalitatea va avea parte de o victorie de etapă asupra regalității. Pentru sfidarea sa, regele german Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman va fi nevoit să aștepte în frig, îmbrăcat doar într-o haină de penitent, în fața cetății de la Canossa, ca papa Grigorie al VII-lea să-i acorde, de pe metereze, iertarea. Se întâmpla în 1077[13].

După aceea, papii încep să piardă teren constant. Mai întâi, vor fi nevoiți să-și mute reședința la Avignon[14], între 1309 și 1377, perioadă care se va numi „captivitatea babilonică a papilor”.

Papa Clement al V-lea. Este episcopul Romei sub al cărui pontificat a fost ucis marele maestru al cavalerilor templieri şi a început „captivitatea babilornică” a papilor.

Apoi, mai mulți suverani vor renunța la autoritatea pontifului roman îmbrățișând variante ale învățăturii creștine diferite de cea propovăduită de Biserica primară, dar care, pe plan politic, le permiteau să iasă de sub autoritatea papei.

Astfel, în Germania și Țările de Jos, se va instaura lutheranismul, calvinismul și alte forme ale protestantismului.

În Anglia, situația va fi și mai radicală, pentru că regele Henric al VIII-lea s-a autoproclamat cap al Bisericii Anglicane.

Toate aceste transformări au culminat cu Revoluția franceză (1789-1792), când a fost proclamat ateismul. După aceea, în secolul al XIX-lea, această atitudine de separare a Bisericii de Stat, va primi și o bază ideologică. Este vorba de teoria evoluționistă, care a fost inițiată de scrierile lui Charles Darwin.

În Răsărit, acest lucru avea să se întâmple mai târziu, odată cu apariția regimului comunist în Rusia, începând cu prima parte a secolului al XX-lea.

Situația actuală

Contextul actual este unul destul de complex și de complicat. La nivelul specialiștilor din anii 1980, situația se prezenta în felul următor:

„Bisericile creștine, de vreme ce sunt din punct de vedere istoric legate de cultura europeană și de istoria americană, trebuie, de asemenea, să recunoască ca religia creștină însăși devine un fenomen al Lumii a Treia.

[…] Indonezia, care are cea mai mare populație musulmană a lumii, a câștigat 5,6 milioane de creștini în anii 1970. În Nigeria anilor 1900, 73% din populație erau adepții religiilor tribale și 26% erau islamici; astăzi 49% sunt creștini și 45% musulmani.

În 1900, două treimi din totalul creștinilor locuiau în Europa și în Rusia dar, până în anul 2000, 60% vor locui în Africa, Asia și America Latină. «În timp ce apusenii încetează să mai practice creștinismul cu o rată de 7600 pe zi, Africa câștigă 4000 de creștini pe zi prin conversiunile de la alte religii și de trei ori pe atât prin nașteri».”[15]

Concluzii

Se pare că, pentru majoritatea europenilor din vestul continentului, nu mai este „cool” să fii creștin. Dar, pentru că universul spiritual al omului reclamă o relație cu Divinitatea, ei au început să caute alte forme de religie. În consecință, în Europa, am ajuns să vorbim despre religii asiatice (budism, hinduism), despre mahomedanism (în special în Anglia), despre întoarcerea la religiile precreștine (în țările nordice) sau despre sincretism religios (New Age).

Cu toate acestea, povestea creștinismului este departe de a se fi terminat. Chiar dacă acum el pierde foarte mulți „adepți”, în vestul Europei, încep să se consolideze comunitățile formate din creștini autentici. Este un pas important!

Faptul că au fost atât de controversate și de disputate a ajutat ca valorile creștine să fie cunoscute în adevărata lor măreție și recunoscute ca atare.

De asemenea, mișcarea ecumenică dă posibilitatea creștinilor cu convingeri diferite să cunoască valorile tradiționale ale Bisericii primare. Practic, are loc o întoarcere la origini.

În plus, dinspre spațiul laic apar tot mai multe variante de integrare a învățăturii creștine în viața de zi cu zi. Unele dintre ele, după părerea mea, sunt diferite de spiritul creștin, dar altele sunt de o valoare incontestabilă.

Cu alte cuvinte, Biserica începe să se recupereze de pe urma rănilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, începând cu cel de-al șaptelea secol al erei creștine.

Până atunci, nu era important să fii cool, ci doar sincer cu tine însuși, să accepți de bună voie Evanghelia și să integrezi învățăturile lui Hristos în viața de zi cu zi. Aceste lucruri au rămas valabile și astăzi!

Referințe

Imaginile sunt preluate în ordine din: wikipedia.org, http://salveazamonumentul.blogspot.ro/2013/04/martiri-ai-crestinismului.html, wikipedia.org.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-4.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[6] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele, 6-8, 14.

[7] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41.

[8] Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al celor 40 de mucenici de la Sevasta, sărbătoriți de Biserică la 9 martie. Pentru a-i determina să renunțe la credința creștină, autoritățile i-au forțat să intre în apele înghețate ale unui lac și le-au dat posibilitatea să aleagă: fie să moară creștini, fie să iasă din apă și să renunțe la credință. Când unul dintre cei 40 nu a mai putut răbda frigul și a ieșit afară din lac, lepădându-se în acest fel de credința creștină, a fost înlocuit de unul dintre soldații care asigurau paza. Cu siguranță, acel militar a considerat că a se jertfi pentru credința creștină, alături de ceilalți 39 care înghețau în apele lacului, nu era o nebunie, ci o cale de a accede la o viață mai bună, bazată pe iubire și nu pe violență.

[9]   Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 119, 121.

[10] În cazul Americii Latine, termenul „colonizare” nu a fost niciodată corelat cu conceptul de „avantaj reciproc”, întrucât băștinașii au avut foarte mult de suferit de pe urma invaziilor europene. După ce conducătorii Bisericii Romano-Catolice au ajuns la concluzia că aborigenii sunt „ființe umane”, regii Spaniei și Portugaliei au pretins că este necesară colonizarea acestor spații cu scopul de a duce păgânilor mesajul evanghelic. Astfel, în 1494, s-a semnat la Roma Tratatul Tordesillas prin care cei doi monarhi, cu „binecuvântarea” prelaților catolici, au împărțit lumea neeuropeană în zone de influență pentru comerț și misiune religioasă. Dar măsurile prin care cele două puteri europene au înțeles să-și pună în practică intențiile au fost oribile, încât unul dintre conchistadori, Bartolemeu de Las Casas (1474?-1566), va deveni el însuși misionar și le va denunța în lucrarea „O scurtă dare de seamă despre distrugerea Indiilor”. A se vedea   William H. Beezley, Religion and State in Latin America în Marianne Cline Horowitz (coord.), „New Dictionary of the History of Ideas”, vol. V, Thompson Gale, 2005, p. 2081.

[11] Acest lucru a fost recunoscut și de papa Ioan Paul al II-lea, care a cerut public scuze pentru ororile Inchiziției și a condamnat scalvia și exploatarea. A se vedea Bradford E. Hinze, Ecclesial Repentance and the Demands of Dialogue în „Theological Studies”, vol. 61, nr. 2, 2000, p. 207. Cf. Gerald O’Collins, Mario Farrugia, The Story of Catholic Christianity, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 343.

[12] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și Romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Roza Vânturilor, București, 1992, pp. 62-64.

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_IV-lea_al_Sf%C3%A2ntului_Imperiu_Roman.

[14] https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_V.

[15] Donald Goergen, Current Trends: The New Ecumenism în „Spirituality Today”, vol. 34, nr. 4, 1982, p. 361.

Duminica Floriilor

„De fiecare dată când am ajuns la o răscruce în viaţă, am ştiut care este calea corectă. Fără nicio excepţie am ştiut acest lucru. Dar n-am urmat-o niciodată! Ştiţi de ce? Pentru că era prea greu!” – sunt cuvintele rostite de Al Pacino, în rolul col. Frank Slade din celebrul film „Parfum de femeie”[1]. Şi sunt înclinat să cred că mulţi dintre noi am trăit, într-o oarecare măsură, după un astfel de principiu.

Sărbătoarea Floriilor

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica serbează, cu o săptămână înainte de Paşti, praznicul Intrării Domnului în Ierusalim sau Floriile[2]. Este o sărbătoare care ne propune exact opusul modului de viaţă plin de laşitate al căii celei mai uşoare.

Florii, intrarea în Ierusalim, asin, finic, salcie
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă momentul în care activitatea lui Hristos intră în linie dreaptă.

Pentru alte informaţii: Istoria sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim

Aproape toată lumea ştie că de Florii este dezlegare la peşte şi vin, dar puţini îşi amintesc că intrarea în Ierusalim reprezintă un punct de răscruce în activitatea Domnului Hristos. Este momentul în care El începe  să Se pregătească pentru marea încercare – Jertfa supremă pentru noi, ceilalţi!

De multe ori, îi privim „diferit” pe cei care se sacrifică pentru alţii. Ce să mai vorbim despre cei care se sacrifică pentru o idee sau o credinţă religioasă. Ei sfidează orice instinct de autoconservare şi, de aceea, pentru majoritate, martirii sunt nişte oameni „neînţeleşi”! Uneori, ei sunt consideraţi nebuni de-a binelea!

Însă, chiar dacă nu vă vine să credeţi, au existat oameni foarte bogaţi care, după o viaţă în care au gustat cam din toate plăcerile acestei lumi, s-au sinucis. Motivul? Unul cât se poate de simplu – se săturaseră de viaţă. Nu mai aveau pentru ce trăi. Erau, pur şi simplu, plictisiţi de o existenţă căreia nu-i mai găseau sensul[3]! Erau nişte morţi vii!

Contextul intrării Domnului în Ierusalim

Hristos nu era nebun! Îşi dorea, ca fiecare om normal, să trăiască! Avea toate motivele: era tânăr (în jur de 33 de ani), avea prieteni, era respectat şi, mai ales, avea o mamă de care să aibă grijă.

Dar nu despre asta era vorba[4]!

Aşa că, îi trimite pe doi dintre ucenicii Săi într-un sat din apropierea Ierusalimului să-i aducă o asină cu un mânz! Odată aduse aceste animale, apostolii îşi pun peste ele hainele ca Hristos să Se poată aşeza.

Astfel, călare pe mânzul unei asine, Hristos intră în Ierusalim, împlinind întocmai o profeţie scrisă cu câteva sute de ani înainte[5].

Mulţimea extaziată L-a întâmpinat cu ramuri de finic[6] şi L-a aclamat ca pe un împărat eliberator, rostind: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”[7]!

Însă, Domnul Iisus nu a dat niciun indiciu că Se gândea să răstoarne ordinea socială. Nu avea soldaţi, nu promova un manifest politic şi, în niciun caz, nu arăta ca un cuceritor. Să fim realişi! El venea călare pe un mânz de asină şi nu pe un armăsar focos ca cei folosiţi în războaie.

Pentru alte informaţii: Intrarea în Ierusalim

Deci, mesajul Lui era unul foarte paşnic – Hristos nu dorea să fie împărat, nu-şi propusese să schimbe ierarhia lumii de atunci, ci doar realităţile din inima oamenilor.

Cum se întâmplă de multe ori, deşi totul era la vedere, cei din Ierusalim au ales să creadă altceva. Ei îşi doreau un Mesia politic, un Izbăvitor care să-i elibereze de sub dominaţia romană. Aşa se explică de ce Hristos a fost întâmpinat cum erau întâmpinaţi, odinioară, regii.

Pentru alte informaţii: Floriile

Sintagma „Osana!” înseamnă „Miluieşte-ne!” şi era ovaţia cu care erau salutaţi regii şi împăraţii din vechime. Iar, în ziua aceea, Hristos era, pentru ei, Împăratul!

Cu toate acestea, Hristos era rezervat, deoarece ştia că, peste numai 5 zile, aceiaşi oameni aveau să-I ceară moartea.

Semnificaţia Floriilor

De aceea, Floriile reprezintă punctul de răscruce care face trecerea de la misiunea învăţătorească spre slujirea arhierească a Mântuitorului. După mai bine de 3 ani de predicat şi de săvârşit minuni, prima parte a misiunii Sale se apropia de sfârşit. În urmă, rămâneau ucenicii care aveau să-I ducă opera mai departe.

Odată cu intrarea în Ierusalim, viaţa şi activitatea lui Hristos intrau în linie dreaptă. De acum, aveau să înceapă Patimile! Iar, după marea Jertfă de pe cruce, avea să se întâmple mântuirea neamului omenesc!

Pentru alte informaţii: Pentru cei care nu pot ajunge în Săptămâna Patimilor la biserică

Ordinea lumii urma să fie schimbată din temelii, creaţia restaurată, iar omul avea să fie repus în situaţia de a alege liber între viaţa veşnică în comuniunea cu Dumnezeu sau între însingurarea veşnică a morţii. Se revenea la originile lumii, când omul era stăpân în Grădina Raiului.

Din această perspectivă, încep să fie înţelese în profunzime cuvintele spuse de Hristos fariseului Nicodim: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[8].

Ca să facem o comparaţie, trebuie să ne gândim că multora dintre noi ne este greu să ne împăcăm cu soţul (soţia) sau chiar cu propriii copii. Însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi a fost atât de mare, încât o Persoană din Sfânta Treime a acceptat să Se jertfească pentru noi, iar celelalte două Persoane, Tatăl şi Duhul Sfânt, au fost de acord şi au desăvârşit această lucrare.

De aceea, Floriile reprezintă o sărbătoare a bucuriei şi nu a tristeţii. Ea prevesteşte faptul că dragostea lui Hristos va transforma durerea Jertfei în bucuria Învierii. Şi ne spune că, indiferent de necazurile pe care le vom avea, ele se vor transforma, prin comuniunea cu Dumnezeu, în veselie.

Concluzii

De fiecare dată când simţim că supărarea ne cuprinde, să ne amintim că Dumnezeu ne va ajuta, pentru că ne iubeşte. Ca şi în cazul lui Hristos, încercările apar în viaţa noastră cu un scop. Şi nu trebuie să ne îndoim că Dumnezeu nu vrea să ne sprijine.

El ne va ajuta mereu, atât timp cât nu vom fi laşi.

Nu este vorba aici de a nu ne face viaţa mai uşoară prin muncă cinstită. Acest lucru se numeşte evoluţie. Ci de a nu obţine avantaje pe căi necinstite. Aceasta se numeşte furt şi laşitate.

Hristos nu a ezitat să facă ceea ce era corect, chiar dacă ştia în cel mai mic detaliu suferinţele care-L aşteptau. A avut curaj şi a mers mai departe. Iar rezultatul îl ştim cu toţii – mântuirea întregii lumi.

Cu siguranţă, încercările pe care le-am avut şi pe care le vom întâlni în viaţă nu vor depăşi puterile noastre[9]. Dar, dacă vrem să progresăm, trebuie să trecem prin ele!

Dumnezeu ne asigură că nu vom fi singuri, iar răsplata va fi pe măsură!

Referinţe

Icoana praznicului este preluată de la https://ziarulunirea.ro/floriile-sarbatoarea-intrarii-domnului-in-ierusalim-incepe-saptamana-patimilor-ultima-din-postului-pastilor-416410/

[1] Scent of a Woman (Martin Brest, 1992), http://www.imdb.com/title/tt0105323/?ref_=nv_sr_1 .

[2] Pr. prof. dr.  Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, Bucureşti, 1993, p. 171.

[3] Pr. prof. univ. Gheorghe Popa, Bioetică, note de curs, 2005-2006.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 27: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta”.

[5] Este vorba despre o profeţie a prorocului Zaharia, capitolul 9, versetul 9: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

[6] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 13: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”!

[7] Evanghelia după Matei, capitolul 21, versetul 9.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[9] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Rugăciunile pentru cei adormiţi

Suntem trecători prin această lume! O simţim cu fiecare cunoscut care pleacă dintre noi și cu fiecare neputinţă care ne răvășește corpurile fragile!

Dar asta nu înseamnă că nu suntem nemuritori!

rugăciune, răposaţi, pomenire, adormiţi
Cina cea de Taină, momentul în care Dumnezeu Însuşi ne-a spus să-i pomenim pe cei răposaţi.

De aceea, o să auziţi despre faptul că cei care au trecut prin moarte au primit dintotdeauna o cinstire deosebită din partea celor rămași în această viaţă.

De asemenea, vi se va spune că, în operele scriitorilor creștini, a existat ca un fir roșu menţionată practica rugăciunii pentru cei răposaţi.

Întrebarea fundamentală este „de ce”?

Temeiul rugăciunilor pentru cei adormiţi

Legătura dintre cei din această lume și cei care au pășit dincolo de moarte a fost subliniată, fără echivoc, de Mântuitorul Hristos. La Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Împărtășanii, El le-a spus apostolilor „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[1] având în vedere faptul că El urma să plece din această lume.

Deci, rugăciunile pentru cei care s-au dus „dincolo” au fost poruncite de Însuși Dumnezeu. Dar de ce?

Pentru că sufletul omului nu moare. El este de esenţă divină și nu se poate descompune în alte elemente așa cum se întâmplă cu trupul[2].  Prin urmare, el nu are o existenţă întreruptă, ci își păstrează conștiinţa identităţii proprii și memoria faptelor sale.

Care este rolul rugăciunilor pentru cei răposaţi?

În aceste condiţii, rugăciunile pentru cei răposaţi nu sunt fără sens. Ele au menirea de a-L ruga pe Dumnezeu să le ierte celor care nu mai sunt în această lume greșelile. Iar acest lucru este posibil doar până la Judecata de Apoi.

Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, după moarte, urmează judecata sufletului celui răposat. La această judecată particulară, se iau în considerare gândurile, vorbele și faptele săvârșite până în momentul morţii nu și consecinţele pe care acestea le vor produce după moartea celui judecat. De aceea, verdictul pe care Hristos îl dă atunci este unul provizoriu.

Soarta noastră definitivă va fi stabilită la Judecata Universală, unde sufletul se va prezenta reunit cu trupul înviat și spiritualizat, adică nemuritor. Spre deosebire de prima judecată, acum, Hristos va ţine cont și de efectele pe care acţiunile celor adormiţi le-au produs, între momentul morţii lor și Judecata de Apoi.

În categoria efectelor pe care le produc faptele celor care au adormit, se includ și rugăciunile celor din această lume pentru ei. Practic, rugăciunile noastre sunt o manifestare a iubirii faţă de ei, gest care nu are cum să fie trecut cu vederea de Dumnezeul Iubirii infinite.

În consecinţă, aceste rugăciuni ne ajută și pe noi, care le facem, pentru că dăm dovadă de iubire, dar le folosesc și celor pentru care le facem, pentru că, până la urmă, faptele sau atitudinile lor ne-au determinat să-i pomenim.

Tipurile de rugăciuni pentru adormiţi

Înmormântarea

După cum îi spune și numele (în + mormânt), este slujba (ansamblu de rugăciuni și gesturi ritualice) prin care trupul creștinului este pus în mormânt. Ritualul este unul solemn și este inspirat din ritualurile funerare de care aveau parte militarii din vechime.

Însă, importanţa acestei slujbe este dată de rugăciunile de iertare pe care preotul le rostește.

În plus, imnurile care sunt intonate cu această ocazie ne aduc aminte de faptul că singura incertitudine legată de moarte este momentul în care ea survine. De aceea, este necesar să fim pregătiţi din timp pentru acest moment.

Parastasul

Parastasele sunt slujbe dedicate pomenirii celor răposaţi. Numele lor provine din limba greacă şi înseamnă a se alinia alături de cineva, a fi camaradul de luptă, tovarășul de sacrificiu al cuiva. Practic, o astfel de denumire exprima faptul că noi ne alăturăm în rugăciune celui adormit, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele. Acest tip de slujbă se poate face de câte ori dorim.

Pomenirea

Această formă de rugăciune constă într-o prescurtare a parastasului sau în pronunţarea numelui(lor) celor răposaţi la Proscomidie și la Liturghie. Ea este, de obicei, rezultatul pomelnicelor depuse la altar!

adormiţi, pomenire, Proscomidie, Liturghie, miride
Aşezarea miridelor pe sfântul Disc reprezintă simbolic întreaga Biserică. În partea stângă, sunt reprezentate miridele (fărmâmiturile) care-i semnifică pe cei adormiţi, uniţi în rugăciune cu noi!

Pomenile

Pomana reprezintă milostenia pe care o facem în numele unuia sau mai multor răposaţi. Formula ritualică împământenită este următoarea: cel care face milostenia rostește „Să fie de (pentru) sufletul lui X”, iar cel care primește milostenia răspunde „Bogdaproste” (Doamne miluiește!).

milostenie, pomană, adormiţi, Bogdaproste
Milostenia – un gest simplu care este o profundă manifestare a iubirii.

Chiar dacă nu pare, această formulă reprezintă o rugăciune, prin care, atât cel care oferă cât și cel care primește pomana se roagă împreună pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Uneori, pomana ia forma unei mese de milostenie ce se dă în amintirea celui sau celor adormiţi. Dacă acest lucru nu este posibil, alimentele respective se pot da și sub forma unor pachete.

În plus, este bine de știut că milostenia nu trebuie să constea neapărat în alimente. Se pot oferi și alte lucruri!

Ziua de sâmbătă

Zilele de sâmbătă, în cultul ortodox, sunt destinate pomenirii morţilor, pentru că  sâmbăta Hristos a stat cu trupul în mormânt. În plus, sub aspect simbolic, sâmbăta reprezintă starea în care se afla neamul omenesc înainte de Învierea lui Hristos care a avut loc duminica.

În afară de aceste zile generale, mai există zile de sâmbătă speciale denumite popular „moși”, tocmai pentru că, în cadrul lor, se face pomenirea strămoșilor și moșilor noștri. În cursul anului bisericesc, există 3 astfel de sâmbete: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne de dinaintea Postului Paștilor (moșii de iarnă), sâmbăta de dinaintea duminicii Pogorârii Duhului Sfânt sau a Rusaliilor (moșii de vară) și prima sâmbătă din luna noiembrie (moșii de toamnă).

Concluzii

Potrivit credinţei creștine, existenţa omului nu este una efemeră, ci veșnică. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte, ci pentru a ne bucura de comuniunea cu El.

De aceea, Biserica nu vorbește despre „morţi”, ci despre „adormiţi”, „răposaţi” sau „repausaţi” (cei care se odihnesc). Așa se explică și faptul că locul unde își dorm somnul trupurile celor care au plecat din această lume se numește „cimitir” (în greacă „dormitor”).

Cu alte cuvinte, a ne ruga pentru cei care au pășit dincolo de moarte nu este ceva lipsit de sens sau o simplă responsabilitate pe care o avem faţă de ei.

Trebuie să fim conștienţi de faptul că rugăciunile noastre pot transforma oameni, pot schimba destine și, da, pot aduce alinare sufletelor celor care nu mai sunt cu noi în această viaţă. Ele sunt o manifestare a iubirii noastre faţă de ei, adică a virtuţii care exprimă însuși sensul existenţei noastre.

Așadar, dacă pretindem că i-am iubit sau am ţinut la cei adormiţi, atunci putem face ceva pentru ei și dincolo de moarte.

Dumnezeu ne-a dat această șansă! Ţine de noi să nu o irosim!

Referinţe

[1] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.

[2] Facerea, capitolul 3, versetul 19: „În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Rugăciunea pe înțelesul tuturor

De multe ori, nu prețuim mai deloc rugăciunea! Unora chiar li se pare la limita patologicului să vorbești cu o ființă despre care „cercetătorii americani” nu au publicat, deocamdată, niciun articol într-o revistă academică.

Cu siguranță, cu toții am avut momentele noastre în care nimic nu mergea. Clipe pe care le dorim uitate cât mai repede, perioade de care nu ne face plăcere să ne amintim. Le știm! Sunt acolo, dar nu vrem să auzim de ele!

rugăciune la Biserică
Rugăciunea în comun are o putere deosebită. Ea este manifestarea dragostei mai multor oameni uniţi în cererea lor către Dumnezeu.

Timpul, normal, ajută, dar nu pe moment! Când totul se dărâmă în jur, vrei să știi că Cineva este lângă tine. Fie El și nevăzut! Atunci, este important să știi că nu ești singur! Că este Cineva lângă tine Care te ascultă și te înțelege. Care te ocrotește și-ți oferă soluții! Care îţi dă siguranţa că, într-un final, totul va fi bine!

Dar un astfel de comportament ajută! Și, uneori, valorează cât lumea toată!

1. Ce este rugăciunea

Rugăciunea a fost definită de Biserică drept „vorbirea cu Dumnezeu”.

Şi, dacă este făcută din suflet, te vindecă. Îți adună toate bucățile sufletului pe care loviturile vieții ți l-au făcut țăndări și le pune la loc. Una câte una.

Dar are loc şi un miracol, pentru că sufletul devine nou și întărit!

Ca să înțelegeți la ce mă refer, spargeți un vas și, pe urmă, refaceți-l. Indiferent de adezivul folosit, se va cunoaște că este un obiect refăcut. Însă, în timpul rugăciunii, nu se întâmplă la fel. Suntem reînnoiți şi devenim mai puternici!

2. Cum funcționează rugăciunea

Vestea proastă este că rugăciunea nu este o „activitate procedurabilă”. Nu poate fi încadrată într-un protocol terapeutic. Nu ai cum să descoperi niște activități care sunt eficiente și, când ai nevoie, să le repeți în același context și în aceeași ordine și, gata, să aştepţi să se producă miracolul.

Rugăciunea este o experiență de viață care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Fiecare suntem unici și rugăciunea fiecăruia va di deosebită de a celui de lângă el.

Nu există rețete infailibile. De aceea, starea de rugăciune autentică este atât de greu de atins.

rugăciunea din Biblie
Rugăciunea şi citirea textelor biblice nu se exclud, ci se completează. Când citim Biblia, „Îl ascultăm pe Dumnezeu”, iar, când ne rugăm, „vorbim cu El”.

Și, atunci, dacă „profesioniștii” rugăciunii, călugării, au o rată atât de scăzută de „succes”, ce șanse avem noi, începătorii? Am fi tentați să credem că sorții sunt împotriva noastră, că procentul reușită/eșec este atât de redus încât nu mai are rost să ne apucăm! Și am greși! Enorm!

Pentru alte informaţii:  O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune ‒ nu renunțați la ea în ispite!

2.1. Regret, asumare și căință

Istoria mântuirii este una presărată cu excepții. Așa se face că nu drepții Vechiului Testament, aleșii lui Dumnezeu, au intrat primii în rai, după alungarea lui Adam și Eva.

Primul om mântuit a fost un tâlhar. Da, un tâlhar! Un tip care a îmbinat hoția cu violența, probabil, și cu crima! Un astfel de om a fost primul mântuit! De ce?

Pentru că, în ultimele clipe ale vieții sale păcătoase, și-a dat seama de greșelile pe care le făcuse, le-a regretat, și-a asumat consecințele lor și s-a rugat!

Dar rugăciunea lui a fost rugăciune. Adică a unui om care și-a recunoscut starea de păcătoșenie, și-a dat seama că situația grea în care se afla era rezultatul faptelor sale și era meritată și a încercat să schimbe ceva. Din trufia celui care inspira teama, nu mai rămăsese decât smerenia și neputința celui care dorea să fie altfel. Și a fost suficient!

2.2. Iubire

O altă caracteristică a rugăciunii adevărate este iubirea. Da, iubirea! Nu poți să ai pretenția ca rugăciunea ta să fie ascultată de Dumnezeul Iubirii și tu să urăști. Ura este bazată pe egoism, pe plasarea ființei noastre în centrul Universului! Deci, nu poate fi vorba despre smerenie!

De aceea, când te rogi, trebuie să-ți demonstrezi, mai întâi, ție și, apoi, lui Dumnezeu că ești într-o stare de iubire. Cum se face asta? Rugându-te pentru ceilalți! Mai ales, dacă îți fac rău[1]!

Iar, dacă nu avem această putere, trebuie să ne rugăm să o dobândim.

3. Timpul rugăciunii

Dacă ați fost deranjați în diminețile libere de „zgomotul” clopotelor de la bisericile din apropiere, probabil, ați avut gânduri… să le spunem „necucernice”. Și, cu siguranță, v-ați întrebat ce i-a apucat pe „popi și babe” de s-au dus cu „noaptea-n cap” la biserică. Și, ca mulți alții, nu ați găsit nicio explicație „plauzibilă”.

Nu vreau să scuz pe nimeni pentru faptul că v-a privat de odihna din week-end, dar vreau să spun și că acele clopote nu au sunat fără sens. Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a conceput un tipic propriu, după care se scurge timpul în cadrul cultului.

Fiecare slujbă se face într-un anume context, pentru că aduce aminte de un eveniment cu semnificații profunde din istoria mântuirii. Liturghia, spre exemplu, se face dimineața și durează până după amiază, pentru că, în momentul de maximă intensitate a slujbei[2], sunt comemorate Patimile lui Hristos de pe cruce care au avut loc în vremea prânzului (ceasul al VI-lea din vechime)[3].

 

Însă viața nu este atât de ordonată, atât de previzibilă. De aceea, cel mai potrivit moment pentru rugăciune este cel în care simțim că trebuie să ne rugăm. Fie că vrem să ne reculegem după frământarea zilei (rugăciunea de seară), fie că dorim să ne începem ziua cu o nouă energie (rugăciunea de dimineață) sau trecem prin momente tensionate (examen, necaz) sau, și mai bine, vrem să mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, rugăciunea este binevenită.

4. Locul rugăciunii

Hristos a fost foarte clar: „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”[4].

Nu este vorba despre faptul că trebuie să așteptăm să ajungem într-o încăpere și să ne rugăm acolo sau numai la biserică.

În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul lămurește și acest aspect[5], când spune că rugăciunea nu este legată de spațiu, de anumite locuri, şi că poate fi făcută oriunde cu condiția să fie făcută în „Duh și în adevăr”.

rugăciune oriunde
Creştinul se poate ruga oriunde, atât timp cât rugăciunea lui este „în Duh şi în adevăr”.

Din context, deducem că acea „cămară” la care se referă Domnul Iisus are un înțeles material și unul spiritual. Din perspectivă materială, este, într-adevăr, vorba despre faptul că nu trebuie să facem din rugăciune o chestiune publică. Așadar, este bine să ne rugăm, pe cât posibil, feriți de ochii lumii.

Această idee este întărită și de sensul spiritual al cuvântului „cămară”, pentru că el se referă la „cămara sufletului nostru”, spațiul cel mai intim al ființei noastre.

În concluzie, ne putem ruga oriunde și oricând, atât timp cât o facem având în minte faptul că Dumnezeu este Cel care ne ascultă (deci nu în club, la o „băută cu băieții).

5. Cum se face rugăciunea

Aici, pur și simplu, nu există norme restrictive, ci, mai degrabă, linii directoare. Să luăm cazul deținuților politici din perioada comunistă. Aceștia erau îmbrăcați cu haine ponosite și, adesea, rupte, şi trăiau într-o înghesuială perpetuă sau într-o izolare apăsătoare, fără a putea avea repere concrete despre trecerea timpului[6].

În mod evident, nu se putea vorbi de o ținută decentă, de respectarea orelor de rugăciune, de intimitate. Cu toate acestea, am convingerea că rugăciunile lor, făcute în comun sau în gând, aveau o putere mult mai mare decât ale multora dintre noi care respectam toate „regulile” formale ale rugăciunii.

Pentru alte informaţii: Rugăciune calitativă, iar nu cantitativă

Deci, este important ca, la rugăciune, să ne comportăm cu conștiința faptului că Dumnezeul Căruia ne rugăm este Dumnezeul Iubirii dar, în același timp, este și „Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”[7].

6. Efectele rugăciunii

De obicei, vorbim despre rezistența în fața ispitelor și eliberarea de patimi, despre vindecări miraculoase, despre revelații, de depășirea unui moment dificil din viață sau, pur și simplul de evitarea singurătății. Dar acestea sunt semnele văzute ale adevăratelor transformări care se produc în interiorul celui care se roagă frecvent și cu inimă curată.

Dacă ar fi să sintetizăm, ajungem la aceleași efecte despre care Biserica a vorbit mereu: schimbarea atitudinii față de problemele vieții, o ordine în gândire și în simțuri, mai multă concentrare și iubire. Practic, transformarea totală a vieții.

7. Concluzii

Rugăciunea ar trebui să fie pentru viața noastră spirituală la fel de naturală ca respirația pentru viața biologică. Practic, în creștinism, nimic nu se face fără rugăciune.

Pentru alte informaţii: Postul și rugăciunea, armele omului duhovnicesc

Iar, aici, nu vorbesc despre călugării care se separă de viața oamenilor obișnuiți.

Vorbesc de oameni „normali”, care se trezesc după alarma de la ceas, aleargă cu copiii la „grădi” sau la școală; după aceea, au grijă să nu întârzie la serviciu, iar după ce scapă de acolo, se duc acasă unde se apucă de teme, curățenie sau gătit, ca, într-un final, să adoarmă în timpul emisiunii preferate.

gest de rugăciune
Gesturi simple şi cuvinte puţine, dar din suflet – caracterizarea pe scurt a rugăciunii autentice!

În tot acest iureș cotidian, pare că nu mai este loc pentru nimic. Dar, totuși, se pot rupe 5 minute dimineața și 5 seara pentru o scurtă convorbire cu Dumnezeu. Nu trebuie „să spunem multe … că știe Tatăl (n)vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El”[8].

Pentru început, este de ajuns să spunem rugăciunea „Tatăl nostru” care este cea mai completă, cea mai puternică… cea mai cea rugăciune creștină, pentru că ne-a fost dată de Domnul Iisus Hristos, adică de Dumnezeu Însuși.

Pentru alte informaţii: Înţelesuri ale rugăciunii „Tatăl nostru”

Iar, dacă uităm să facem și acest gest, care ne ia doar 2-3 minute, este bine să știm că, în drum spre serviciu, putem să spunem o scurtă rugăciune în gând.

Da, putem vorbi cu Dumnezeu în timp ce mergem pe stradă sau stăm într-un mijloc de transport.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar noi avem!

Ele ne ajută să ne smerim, să ne vindecăm, să depășim situații limită, să iertăm și să iubim. Ele ne ajută să fim creștini! Ne ajută să fim oameni!

Dacă vrem să scăpăm de frică, de stres, de boli, de singurătate, dacă vrem să trăim o viață care să aibă și alt sens decât cel stabilit de societatea de astăzi, este bine să ne rugăm!

Un „Doamne, ajută-mă!” este suficient! Cel puțin, pentru început!

8. Referinţe

Prima poză aparţine site-ului web ziarullumina.ro.

[1] Evanghelia după matei, capitolul 5, versetul, 44: „rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”.

[2] Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului când, la strană, se cântă imnul „Pe Tine Te lăudăm…”.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 45; Evanghelia după Marcu, capitolul 15, versetul 33; Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 44.

[4] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetul 6.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetele 20-21: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui”.

[6] A se vedea celebra carte a părintelui Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”.

[7] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 15.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 7-8.

Virtuțile creștine

Cine se uită la televizor  poate avea impresia că, în jur, nu se întâmplă nimic bun. Dar, totuși, lumea progresează. Stă în firea omului să se transforme, să evolueze, să caute o situație mai bună pentru el și pentru cei pe care îi iubește.

virtute, perseverenţă, progres
Drumul virtuţii este unul lung şi plin de provocări! Dar aşa apar diamantele: din timp îndelungat şi presiune imensă!

În teologia ortodoxă, această stare constantă de evoluție este desemnată prin practicarea virtuților.

Ce este virtutea creștină

În mod evident, virtutea este starea opusă patimii, la fel cum fapta bună este în antiteză cu păcatul.

Când facem un bine, acest lucru are un caracter izolat, cumva accidental. Însă când alegem să facem binele în mod constant, putem spune că începem să ducem o viață virtuoasă.

Deci, virtutea creștină este deprinderea de a înfăptui binele. Un obicei, o rutină, un stil de viață care are la bază respectarea voinței divine. Ea este modul prin care ne manifestăm dragostea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.

Felurile virtuților

Spre deosebire de patimi, cărora le corespund anumite comportamente din cadrul unor sfere bine definite (lăcomie, desfrânare, mândrie etc.), în ceea ce privește discuția despre virtuți, lucrurile sunt mai abstracte.

Acest lucru se datorează faptului că marii nevoitori și teologii, în general, nu prea și-au bătut capul cu descrierea în amănunt a modului în care iau naștere și se dezvoltă virtuțile. Preocupările lor au fost canalizate mai mult spre găsirea unor mijloace practice de a învinge păcatul și de a se lupta cu ispita.

Cu toate acestea, și domeniul virtuților a fost aprofundat, în special în teologia romano-catolică, și putem spune că avem o clasificare:

  • virtuţi teologice (insuflate):
    • credința,
    • nădejdea,
    • dragostea;
  • virtuţi morale (dobândite):
    • înțelepciunea,
    • dreptatea creștină,
    • cumpătarea,
    • curajul (bărbăția).

Virtuțile teologice

Virtuțile teologice se referă la relația omului cu Dumnezeu. Ele se mai numesc insuflate, pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi și le dobândim prin stricta conlucrare cu harul divin.

Credința

Prima dintre aceste virtuți este credința. Ea constă în primirea și considerarea ca adevărate a revelațiilor făcute de Dumnezeu și propovăduite de Biserică.

Discuția în legătură cu credința este una foarte importantă, mai ales pentru cei care abia încep să descopere religia creștină.

Spiritul lumii de astăzi a devenit unul foarte critic. Pentru orice afirmație se cere o dovadă, o demonstrație, un experiment care să o susțină. De aceea, atunci când vorbim de credința în Dumnezeu, lucrurile se complică.

Nu avem cum să demonstrăm acest lucru în mod științific. Nu putem face experimente pentru așa ceva. Adică nu putem repeta aceleași gesturi într-un context asemănător, dar diferit în timp și spațiu, și să obținem aproximativ aceleași rezultate.

Dacă acest lucru ar fi posibil, nu am mai vorbi de credință, ci de… știință.

Nădejdea (speranța)

Și această virtute este dificil de definit. Din perspectiva teologiei, nădejdea reprezintă încredințarea că cele făgăduite de Dumnezeu se vor împlini. Adică, fiecare credincios, simte, într-un mod pe care puțini îl pot descrie în cuvinte, că cele scrise în Biblie sau transmise de tradiția creștină nu sunt niște mituri[1].

Nădejdea ne ajută să depășim o astfel de polemică și să înțelegem că învățăturile considerate de Biserică ca fiind revelate chiar sunt informații despre  ce s-a întâmplat și se va întâmpla în mod real.

Dragostea

Sunt de acord că atunci când vine vorba despre iubire este greu să o privești dintr-o altă perspectivă decât cea sentimentală. De aceea, pare, oarecum, ciudată definiția formulată de teologi: dragostea este năzuința către Dumnezeu și dorința nețărmurită de a intra în comuniune cu El.

Ea a fost inspirată din celebra mărturisire a fericitului Augustin: „făcutu-ne-ai năzuitori către Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine”[2].

Însă, cea mai celebră definiție a iubirii creștine aparține sfântului apostol Pavel și a străbătut istoria la fel de frumoasă, misterioasă și complexă ca în ziua în care a fost transmisă creștinilor din Corint: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”[3].

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că iubirea este cea mai importantă virtute[4], pentru că ea este veșnică și reprezintă scopul final al întregii existențe – comuniunea cu Dumnezeu.

Virtuțile morale (cardinale)

Aceste virtuți se referă la persoana credinciosului și a raporturilor pe care acesta le are cu ceilalți oameni. Pentru că sunt virtuți care apar printr-un exercițiu intens, ele se mai numesc și dobândite.

Înțelepciunea

Pentru înțelepciune au existat foarte multe definiții. Însă, pentru cei care studiază morala creștină, ea reprezintă capacitatea cuiva de se purta în așa fel încât să nu-L supere pe Dumnezeu sau pe ceilalți oameni[5].

Începând de la șef și până la copii, fiecare vrea câte ceva de la noi și, dacă vrem să-i supărăm, tot ce avem de făcut este să nu ne comportăm așa cum vor ei. Asta este partea ușoară.

Însă, atunci când vrei să-i mulțumești  pe cei din jur, lucrurile se complică. Și, ca să mai condimentăm situația, trebuie spus că, uneori, este și mai dificil să-i mulțumești pe cei din jur, fără să-L superi pe Dumnezeu.

Dacă nu știți cum să faceți acest lucru sau știți, dar vi se pare foarte greu, aveți explicația faptului de ce înțelepciunea este considerată o virtute și de ce avem la dispoziție cam toată viața să o dobândim.

Dreptatea creștină

A fost descrisă ca împlinirea îndatoririlor față de Dumnezeu și față de semeni. După cum se vede, teologii au simțit nevoia să facă distincție între modul în care înțelege societatea laică dreptatea și cel în care este ea exprimată de teologia creștină.

Pentru creștini, dreptatea reprezintă starea de fapt care este în concordanță cu voința divină, exprimată prin legea morală naturală[6], Decalog[7] și Fericiri[8]. Legile pe care ea se bazează sunt veșnice și nu schimbătoare ca ale oamenilor, pentru că ele sunt exprimarea voinței divine neschimbabile.

Normal, creștinul trebuie să respecte legile societății în care trăiește[9], însă, când acestea contravin poruncilor divine, el trebuie să respecte mai întâi cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament și Fericirile – Legea morală a Noului Testament.

Cumpătarea

De-a lungul timpului, mulți filosofi și oameni cu o aleasă viață morală au vorbit despre cumpătare. Romanii o numeau chiar „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc). Din perspectivă creștină, ea a fost definită ca păstrarea măsurii în toate aspectele vieții (mâncare, băutură, odihnă, muncă etc.).

În mod cert, nu este simplu. Dar dobândirea acestei virtuți asigură o existență îndelungată, o cheltuire judicioasă a resurselor și  posibilitatea de ne bucura din cât mai multe daruri ale vieții.

Bărbăția (curajul)

În mod obișnuit, curajul nu este definit ca lipsa fricii, ci înfruntarea provocărilor vieții în ciuda spaimelor. Însă, pentru creștini, el constă în înfruntarea greutăților vieții pe care le presupune împlinirea poruncilor divine.

De-a lungul istoriei, au existat multe modele de bărbăție creștină. Cele mai la îndemână sunt martirii care au fost de acord să sacrifice totul, inclusiv viața lor sau a familiilor lor, pentru a împlini cuvântul lui Dumnezeu.

Oare le-a fost frică? Cu siguranță, da[10]! Dar au reușit să biruiască teama și să împlinească porunca lui Dumnezeu. Câți dintre noi am fi dispuși să facem astfel de sacrificii?

virtute, curaj, perseverenţă
Nu există scuze! Nu există „Nu pot”!

Nu trebuie să răspundeți acum, însă este recomandat să meditați asupra acestei chestiuni. În felul acesta puteți evalua cât de intens stăpâniți această virtute și ce este de făcut pentru a progresa.

Cum obținem virtuţile

Virtuțile sunt deprinderi, rutine care presupun săvârșirea constantă a binelui, până la stadiul în care acesta devine un mod de viață. Dar, pentru a atinge această culme a progresului spiritual, trebuie ca, pe lângă efort, să fim dispuși să ne schimbăm modul de a fi. Iar, pentru acest lucru, trebuie să ne schimbăm gândirea.

Smerita cugetare

De aceea, marii asceți spun că primul pas pe treapta virtuților este cel al smeritei cugetări. Această etapă constă în evaluarea corectă a stării noastre duhovnicești și în constatarea faptului că suntem păcătoși și că nu facem nici pe departe binele de care am fi capabili.

Rugăciunea

A doua treaptă este rugăciunea, considerată de asceți „maica virtuților”. Ea trebuie să fie oaza noastră de liniște în mijlocul lumii dezlănțuite în care trăim. În timpul ei, vorbim cu Dumnezeu, Îi cerem sfatul și ajutorul, Îl invităm să ne răspundă și așteptăm. Uneori mai mult, alteori mai puțin.

Postul

În mod firesc, după smerita cugetare și rugăciune, următoarea treaptă este postul. În cadrul acestui exercițiu, dobândim putere asupra simțurilor noastre și asupra instinctelor. Când postim, parcă toate slăbiciunile noastre devin mai intense și ni se pare că întâlnim ispite la tot pasul. Dar, cu timpul, vom învăța să le depășim!

Milostenia

Următoarea etapă în progresul virtuții o reprezintă manifestarea în exterior a stării de bine pe care urmărim să o sădim în sufletele noastre. Cel mai la îndemână mijloc este milostenia.

virtute, milostenie, caritate
Milostenia este una dintre pietrele de la temelia progresului duhovnicesc!

Dacă nu avem posibilități materiale să ajutăm, putem pune timpul nostru în slujba unor cauze nobile. Cu siguranță, există mai multe organizații în apropiere de voi care au nevoie de voluntari. Înscrieți-vă în programele lor și o să fiți uimiți de cât de puțin este nevoie, uneori, să faci binele.

Perseverenţa

Dar, pentru că virtutea nu reprezintă săvârșirea binelui sub forma unui act individual, ci un mod de viață, trebuie să perseverăm. Oră de oră, zi de zi, an de an, trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine și cât mai des. Până devine o a doua natură! Până devine un reflex.

Ajutorul duhovnicului

Nu trebuie să ne implicăm în acest efort singuri. Chiar și cei mai mari atleți ai tuturor timpurilor au avut nevoie, pe lângă talent și perseverență, de un antrenor, de un mentor. În cazul creștinilor, acesta este duhovnicul.

El poate să vină cu părerea obiectivă din exterior, cu experiența și cu expertiza acumulată. El ne poate păstra vie flacăra motivației, el ne poate spune ce este de făcut când ni se pare că nimic nu mai poate fi făcut și tot el este ce care se va ruga pentru noi.

Concluzii

Privită din exterior, virtutea este o chestiune care ține de obișnuință, de rutină. Deci, teoretic nu ar trebui să pună mari probleme. Teoretic!

Dobândirea virtuților presupune, în primul rând, determinare. Trebuie să-ți dorești să faci binele în mod constant. Iar acest lucru, știm cu toții,  nu este foarte ușor.

Pentru a nu-L supăra pe Dumnezeu, câteodată, trebuie să superi multă lume și să fii pregătit(ă) să fii considerat(ă) un(o) tradiționalist(ă), anacronic(ă), mistic(ă) sau inadaptat(ă) social.

Dacă ne gândim că o astfel de atitudine a celorlalți ar putea să dureze cam toată viața… Să zicem că este nevoie de foarte multă hotărâre ca să treci peste acest obstacol. Dar, el poate fi depășit.

Este nevoie de credință și nădejde să ajungi la dragoste! Iar, pentru a urca  tot mai mult spre Dumnezeu, este nevoie de înțelepciune, dreptate, cumpătare și curaj.

Însă trebuie să știm că nu suntem singuri. Dumnezeu va fi lângă noi la fiecare pas și ne va ajuta! Trebuie doar să Îl lăsăm să-Și facă treaba!

Referinţe

[1] Există încă această concepție care a fost sintetizată de Karl Marx că „religia este opiumul popoarelor”.

La fel, Mihai Eminescu a fost foarte critic la adresa religiei în poezia sa „Împărat și proletar”:

„Religia – o frază de dânșii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,

După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,

Ați mai purta osânda ca vita de la plug”?

Cu alte cuvinte, tot ce înseamnă religie ar fi niște povești care ne ajută să facem față provocărilor de zi cu zi (Sigmund Freud). Ele nu sunt decât niște constructe ale spiritului uman, condensate și transmise de-a lungul generațiilor (Carl Gustav Jung), însă fără a fi reale. Concluzia ar fi că este bine să le avem, însă nu trebuie să ne pierdem în universul lor.

[2] Fericitul Augustin, Confesiuni, 1,1,11: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquetul este cor meum donec requiescat in Te” ».

[3] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 4-8.

[4] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetul 13 : „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

[5] Epistola către coloseni a sfântului apostol Pavel: „Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt afară (de Biserică), prețuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”.

[6] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 2, versetele 14-15.

[7] Ieșirea, capitolul 20, versetele 2-17.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 3-12.

[9] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 1-2: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă”.

[10] Știm acest lucru, pentru că Însuși firea omenească a lui Hristos, în grădina Ghetsimani a avut nevoie de încurajare, iar Dumnezeu Tatăl I-a trimis un înger ca să-L întărească (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 43).

Despre patimi, fără patimă

Am un presentiment că foarte mulţi dintre noi au auzit o grămadă de lucruri despre patima si despre oamenii „pătimaşi”. Şi sunt aproape sigur că, în 8 cazuri din 10, acest termen era folosit în legătură cu dragostea carnală, cu iubirea necontrolată faţă de o anumită persoană.

Regret, patimă, suferinţă
Drumul patimilor are ca destinaţie regretul!

Dar, în teologia creştină, termenul „patimă” este mult mai complex.

Ce este patima

Definiţia de bază a misticilor ortodocşi cu privire la patimă ne-o prezintă ca pe un păcat cronicizat, săvârşit de atât de multe ori, încât a devenit un obicei, ba chiar o parte însemnată a unui mod de viaţă.

Dacă păcatul reprezintă un accident, patima este, în mod clar, o alegere. Prin urmare, dacă cineva, într-o noapte, trage o beţie despre care citeşte a doua zi în ziare, putem vorbi despre un păcat. S-a întâmplat o dată şi gata. Însă, dacă acest lucru se întâmplă de suficiente ori încât realizatorii ştirilor de la ora 5 să-şi facă un ministudio la el acasă, atunci, vorbim de patimă.

Cum se formează patimile

Îmi aduc aminte de un citat atribuit lui Giacomo Casanova: „Grăbiţi-vă să cădeţi în ispită, înainte să se depărteze de la voi”! Şi nu cred că există vreun om care să-i nu-i fi dat marelui cuceritor, măcar o dată în viaţă, dreptate.

Da, ispita vine cu promisiunea „dulceţii trecătoare a păcatului”[1]. Şi, pentru că plăcerea păcatului este una trecătoare, ne-o dorim din nou. Şi încă o dată. Şi, apoi, încă o dată!

În felul acesta, fără să ne dăm seama, devenim robi ai simţurilor, iar păcatul devine cronic. Practic, ajungem dependenţi de o anumită plăcere care, ca orice drog, nu ne mai provoacă aceeaşi senzaţie în doza obişnuită.

Şi astfel, începem să exagerăm, iar această exagerare se face din ce în ce mai des, până ajunge un mod de viaţă. După aceea, începem să ne dăm seama de consecinţe. Şi acestea nu sunt tocmai plăcute.

În mod normal, acesta este momentul în care ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns aici şi ce este de făcut. Pentru unii, aceste întrebări nu vor fi puse niciodată. Însă, pentru cei care aleg să lupte, primul pas constă în „cunoaşterea adversarului”.

Descrierea patimilor

Lăcomia pântecelui

Aici, nu cred că există dubii! Vorbim, pe de o parte, despre preocuparea de a consuma alimente şi băutură în exces sau, pe de altă parte, de dorinţa necontrolată de a avea partea de mâncăruri sau băuturi rafinate.

Lăcomia pântecelui, patimă, alcoolism
Când multe pahare sunt prea multe, vorbim de patimă.

Este de ajuns să vedem o persoană care se confruntă cu obezitatea sau cineva care se luptă cu alcoolismul şi putem să ne facem o idee despre efectele acestei patimi.

Desfrânarea

Să lămurim un lucru: omul a fost creat de Dumnezeu cu impuls sexual. Mai mult, pe lângă rolul reproductiv, această funcţie biologică, presupune manifestarea, la nivel trupesc, a iubirii dintre bărbat şi femeie. Deci, sexul este bun! (Asta este vestea bună!)

Complicaţiile apar când relaţiile sexuale sunt transformate într-un scop în sine. Practic, pentru pătimaş, totul se rezumă la sex. Cu cât mai multe persoane, de cât mai multe ori, în cât mai diverse moduri.

Nu trebuie să facem acum o trecere în revistă a marilor curtezani şi curtezane! Cert este faptul că, de multe ori, sexualitatea exacerbată a avut consecinţe nefaste. A distrus căsnicii, a lăsat pe drumuri copii, a ruinat cariere şi, uneori, a afectat şi soarta unor popoare.

Deci, este o patimă cu care nu este nu este de glumit, chiar pe unii îi transformă în ridicoli!

Iubirea de arginţi

Sfântul apostol Pavel ne spune „că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri”[2].

Pe de altă parte, există nişte opinii foarte bine documentate care ne arată că banii au fost una dintre rotiţele importante ale progresului uman[3].

Aşa că, nu avem cum să ne întrebăm: „Banii sunt răi?”, iar dacă „Da!”, cam „Cât de răi”?

Chestiunea este destul de controversată, dar, ca să o simplificăm, trebuie să ne punem următoarea întrebare: banii sunt, pentru mine, un mijloc sau un scop? Adică urmăresc să am bani, ca să am bani şi să mă simt bine când văd extrasul de cont sau îmi propun să fac viaţa mai bună pentru cei din jurul meu cu banii pe care îi agonisesc cu sudoarea frunţii mele?

Mânia

Toţi am trecut pe acolo! Este foarte greu să găseşti pe cineva care să nu se fi mâniat vreodată în viaţă. Mai ales că un sfânt precum Maxim Mărturisitorul ne spune că ea ne-a fost dată de Dumnezeu, încă de la creaţie, pentru a lupta împotriva păcatului.

Din nefericire, după căderea în păcat, omul a folosit această facultate nu împotriva greşelii, ci împotriva semenilor săi, denaturându-i scopul.

Ea este o patimă foarte primejdioasă, pentru că îl aduce pe pătimaş în situaţii limită, în care „nu se mai poate stăpâni”. De aceea, sfântul apostol Pavel ne recomandă ca soarele să nu apună peste mânia noastră[4].

Lenea

În teologia creştină a Răsăritului, lenea mai este denumită „demonul amiezii” şi este desemnată cu termenul grecesc „acedia”. Ea presupune atât „lipsa de chef”, cât şi deznădejdea, dezgustul, lehamitea.

În principiu, nu este un lucru rău „să îţi conservi energia”, nu? Mai ales că, dacă eşti preocupat să „te refaci”, nu mai ai timp să-i urăşti pe cei din jur.

Cei care gândesc aşa se află exact în situaţia slugii leneşe pe care o descrie parabola talanţilor[5]. Acel slujitor, în loc să înmulţească darul primit de la stăpânul său, l-a ascuns. Astfel, nici el nu s-a folosit de el, dar nu a dat nici altora această posibilitate.

Chiar dacă nici un om nu are toate darurile, fiecare avem darurile noastre. Aceasta a gândit-o Dumnezeu, ca să fim nevoiţi să intrăm în relaţie cu ceilalţi. Dacă cineva ar avea toate darurile, ar putea fi tentat să se izoleze, deci să refuze comuniunea. Or, prin punerea în comun a darurilor tuturor, fiecare se poate bucura de darurile celorlalţi.

Ei bine, leneşul refuză tocmai acest lucru.

Invidia

Invidia (pizma) se manifestă printr-o parere de rău faţă de binele şi fericirea aproapelui şi printr-o bucurie faţă de necazurile lui.

Ea izvorăşte din mândrie, pentru că invidiosul se vede pe sine mai bun şi mai merituos decât ceilalţi. Pentru că starea de  ură faţă de cei din jur este una permanentizată, cel cuprins de patima invidiei nu se mai poate bucura de comuniunea cu ceilalţi.

Dacă ar fi să gândim „practic”, este patima cea mai fără sens, pentru că nu are nimic distractiv sau plăcut în ea.

Dacă ne considerăm mai buni decât alţii, este bine să o dovedim. Şi sunt sigur că, dacă ne apucăm cu adevărat de treabă, nu vom mai avea timp să-i judecăm pe alţii.

Pentru alte informaţii: Patimile – boli ale sufletului

Slava deşartă şi mândria

Aceste două patimi sunt, de multe ori, în strânsă legătură, în sensul că slava deşartă este forma incipientă a mândriei. De aceea, unii sfinţi părinţi nici nu le mai abordează separat.

La bază, mândria desemnează faptul că cel pătimaş se consideră superior în raport cu ceilalţi semeni. Şi avem cu toţii o idee despre ce înseamnă acest lucru. Cel mândru are întotdeauna dreptate, cum face el este cel mai bine şi nici nu poate accepta o altă părere decât a lui.

Dacă nu sunt luate măsuri din timp, această stare poate denatura în cea mai gravă formă a mândriei. Omul ajunge să se considere măsura tuturor lucrurilor şi neagă existenţa lui Dumnezeu, atribuindu-şi lui toate lucrurile pozitive din viaţă şi trecând sub tăcere greşelile.

În final, această patimă duce la negarea legilor divine şi la adoptarea celorlalte patimi, care, pentru pătimaş, nu mai sunt lucruri de condamnat, ci lucruri normale. Motivul: aşa spune el şi el are dreptate. Întotdeauna.

Originile patimilor

Nu trebuie să fim foarte mari teologi, ca să ne dăm seama că toate patimile au ca rădăcini: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi şi mândria. Însă, dacă vrem să simplificăm şi mai mult lucrurile, vom ajunge la concluzia că totul porneşte de la o iubire exagerată faţă de noi înşine.

În momentul în care nu ne vom mai considera atât de importanţi, vom realiza că nu ni se cuvine orice şi oricând (lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani), că nu avem dreptate tot timpul (mânia, mândria)  şi, prin urmare, trebuie să evoluăm (invidia), ceea ce presupune să ieşim din zona noastră de confort (lenea).

Mijloacele de luptă împotriva patimilor

Vestea cea mai proastă în legătură cu patimile este dată de faptul că este foarte greu să scapi de ele. De fapt, ele sunt parte din modul nostru de viaţă. Sunt, în mod propriu, parte din personalitatea noastră şi, de multe ori, chiar ne definesc ca şi caractere.

Patimă, lăcomie
Când mâncarea arată aşa, este greu să te abţii. Dar asta înseamnă înfrânarea şi libertatea.

Unii sunt cunoscuţi ca fiind „beţivi”, „afemeiaţi”, alţii sunt „zgârie-brânză”, „leneşi” sau „unora nu le poţi ajunge cu prăjina la nas”.

Este foarte greu pentru cineva să se schimbe. Şi este normal, pentru că asta înseamnă să recunoască că nu este  suficient de bun. Că a avut o părere bună despre el care s-a dovedit o minciună. Şi, să fim realişti, nimănui nu-i convine acest lucru. Dar el trebuie făcut!

Pentru că patima este un obicei format în timp, trebuie să fim conştienţi că şi vindecarea va lua timp.

În plus, nicio patimă nu vine singură! Ea vine la pachet cu altele. Faptul că ni se pare că cineva este „leneş” nu înseamnă că nu poate fi şi „invidios” sau „gurmand”. Pur şi simplu, lenea este patima dominantă,  dar şi celelalte sunt prezente.

De aceea, pentru a dobândi vindecarea, „protocolul terapeutic” prevede să se înceapă cu boala cea mai gravă. În consecinţă, duhovnicul va da sfaturi pentru eliminarea patimii dominante.

Acestea se vor referi la rugăciune, post (chiar foarte mult) şi meditaţia la starea proprie de păcătoşenie. În acest sens, se recomandă lecturi cu caracter duhovnicesc, psihologic şi chiar biografii.

De asemenea, milostenia este o ocazie bună pentru a face bine şi a ne întări dragostea faţă de cei de lângă noi.

Cu siguranţă, nu va fi uşor! Patimii i-a luat o vreme să se instaleze şi, de multe ori, ani în care a fost menţinută. De aceea, este bine să avem în vedere că lupta împotriva ei va necesita un timp mai îndelungat. Mai mult, în această perioadă, vor fi şi reveniri ale patimii. Unele chiar foarte violente.

Concluzia: nu trebuie să ne descurajăm. Lupta trebuie continuată, indiferent câte înfrângeri vom suferi.

Concluzii

Toţi suntem păcătoşi[6]! De aceea, dispreţul nostru nu trebuie îndreptat către cei care, ca şi noi, se luptă cu patimile.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatelor şi patimilor. Iar aceasta este una destul de grea!

Însă, dacă ni se pare că rugăciunea, postul, meditaţia, consultarea frecventă cu duhovnicul şi milostenia nu sunt suficiente, vă recomand să ne amintim că acestea sunt armele cu care sfinţii s-au ridicat deasupra condiţiei lor.

Ei ne-au arătat că se poate. Şi dacă ei au putut, şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea.

În final, totul se reduce la înlocuirea obiceiului păcătos cu cel benefic. Este, într-adevăr, foarte greu, dar merită!

Referinţe

[1] Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetul 25.

[2] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 10.

[3] Niall Ferguson, The Ascent of Money. A Financial History of the Wolrd, The Penguin Press, New York, 2008, pp. 8-11.

[4] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetul 26.

[5] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 14-30.

[6] Întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 1, versetul 8: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Despre ispită

Îţi vine să-i pui o piedică vecinului pentru maşina pe care tocmai şi-a luat-o, ai face orice pentru casa aia superbă pe lângă care treci în drumul spre serviciu, colega (colegul) nou ţi se pare foarte atrăgătoare(r)?

Sunt stări pe care cei mai mulţi dintre noi le experimentăm zi de zi!

Însuşi Domnul Iisus Hristos a fost ispitit! Deci, ispita este una dintre constantele din viaţa creştinului.

Creştinismul le numeşte ispite, dar nu sunt aceste stări o tendinţă firească spre mai bine? Pot fi ele ceva rău?

Ce este ispita?

În accepţiunea Bisericii Ortodoxe, ispita reprezintă atragerea sau îndemnul la păcat. Este o definiţie simplă, menită să ne facă o idee clară despre ceea ce înseamnă sursa păcatelor noastre. Însă viaţa noastră este mult mai complexă!

În principiu, orice progres începe cu o nevoie, o dorinţă, un vis. Sau, mai bine zis, cu tendinţa de a schimba starea prezentă a lucrurilor ca să ne fie mai bine. Se spune despre aceste stări că „suntem ispitiţi” să facem, să schimbăm, să modificăm ce este în jur. Uneori, chestiunea asta poate deveni chiar obsesivă.

Thomas Edison, spre exemplu, a încercat de vreo 1000 de ori să inventeze becul! Deci, este clar omul avea o obsesie. Dar nu o putem considera păcat!

Pentru alte informaţii: Ce este păcatul.

Însă, când tendinţele noastre se concretizează în fapte care încalcă legile lui Dumnezeu, atunci vorbim despre ispită şi despre consecinţa ei – păcatul.

Sursele ispitelor

După teologii creştini, ispitele provin de la diavol, de la lume şi de la noi înşine.

Ispitele de la diavol

Ispitele de la diavol sunt printre cele mai puternice. Diavolul, pentru că refuză binele, nu doreşte ca nimeni să fie fericit. De aceea, încearcă să ne facă să ne depărtăm de Dumnezeu prin călcarea legii divine.

Metoda lui este una subversivă, pentru că încearcă să ne facă să credem că răul este bine. Prin urmare, el poate fi considerat un maestru al iluziilor şi al incertitudinii.

„Ce ar fi dacă…”, „Nu acum, poate mai târziu…”, „Dar de ce să nu încerci…”, „Mai bine să-ţi ceri scuze decât să-ţi pară rău că nu ai făcut…” – le ştim cu toţii. Sunt fragmente din dialogurile pe care le-am avut şi le avem cu noi înşine. Şi, de cele mai multe ori, am ales să dăm curs acestei „voci interioare” şi… nu prea a ieşit bine, nu-i aşa?

Ispitele de la lume

Ispitele de la lume, la rândul lor, sunt destul de interesante. Tot ce se întâmplă în jurul nostru ne modelează, dar, cumva, pune şi presiune pe noi.

Nu te mai poţi îmbrăca aşa cum o făceau bunicii noştri, nu mai poţi să ai un telefon cu manivelă în casă (decât dacă vrei să atragi atenţia asupra ta), iar, dacă eşti adolescent şi nu te-ai apucat de fumat sau nu ţi-ai pierdut virginitatea până la o anumită vârstă eşti considerat fraierul satului.

Toate acestea, într-un fel sau altul, ne modelează mentalitatea şi tot ceea ce credeam despre lume.

Însă, de multe ori, a face „ca toată lumea” nu este tocmai în beneficiul nostru. Şi, cu toate acestea, presiunea pe care o simţim din partea celor din jur pare să fie mai puternică decât normele divine. Această dorinţă de a fi „în rând cu lumea” este, uneori, o ispită, pentru că ne împinge spre păcat.

Ispitele dinăuntrul nostru

Ispitele de la noi înşine sunt o poveste aparte. Ele apar sub forma unor dialoguri interioare şi, de aceea, pot fi uşor confundate cu ispitele de la diavol. Dar nu trebuie să dăm vina pe îngerul rău pentru tot ce ne trece prin minte.

Mai mult, diavolul nu ştie ce gândim, nu are acces la gândurile noastre. El poate deduce ce ne trece prin minte datorită reacţiilor pe care le avem când ne confruntăm cu tot felul de situaţii. Deci, în cea mai mare parte a timpului, suntem pe cont propriu.

Fie că ne dorim să cucerim lumea, să fim mai bogaţi decât Bill Gates sau să ne invidieze vecinii, aceste tendinţe apar în mintea noastră din dorinţele noastre lăuntrice, din gândurile noastre pe care le-am ascuns în cele mai întunecate unghere din minţile noastre. Iar, pentru acestea, nici diavolul şi nici cei din jur nu pot fi vinovaţi.

Am întâlnit oameni care fac rău doar pentru că pot, doar pentru că li s-a ivit ocazia. Este doar părerea mea, dar cred că şi diavolul cel mai iscusit s-ar simţi complexat în faţa unor astfel de persoane.

De ce Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi?

Analizată mai îndeaproape, ispita, de una singură, nu poate fi considerată păcat. Este o stare interioară sau o presiune indusă din exteriorul nostru care ne îndeamnă la păcat şi atât.

Ea devine păcat în momentul în care „ne însoţim” cu ea, în clipa în care începem să cochetăm cu ideea de plăcere pe care ea ne-o propune. Din acel moment, ea devine parte a unui act reflex care ne duce, asemenea unui tobogan, spre păcat.

Şi atunci, dacă este atât de nocivă, de ce Dumnezeu o îngăduie? De ce permite diavolului să ne atace pe plan spiritual?

Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru a ne exersa darurile spirituale pe care le avem şi să devenim statornici în bine[1].

Pentru alte informaţii: Folosul ispitelor

Orice antrenor ştie că, dacă nu-ţi exersezi talentul, oricât de dăruit ai fi, ai să-l pierzi. La fel se întâmplă şi cu darurile noastre spirituale. Virtuţile neexersate se pierd!

Exerciţiile noastre spirituale înseamnă să rezistăm ispitelor. Nu este uşor, dar merită efortul, mai ales că nu suntem lăsaţi singuri!

Cum să facem faţă ispitelor

Principiul pe care trebuie să-l reţinem este că putem birui ispitele cu care ne confruntăm. Dumnezeu nu permite nici diavolului şi nici lumii să ne ispitească mai mult decât putem rezista. Apostolul Pavel este foarte clar în această privinţă: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[2].

Deci, cum putem să biruim ispitele?

Nu există reţete magice sau tehnici senzaţionale! Însă asta nu înseamnă că armele noastre nu sunt puternice. Este vorba despre rugăciune, despre post şi despre priveghere. Dacă la rugăciune şi post lucrurile sunt mai clare, la priveghere situaţia devine mai complexă.

Când frica era cea mai mare, Domnul Hristos S-a rugat! Astfel, El a biruit una dintre cele mai puternice ispite cu care se poate confrunta omul.

Pentru alte informaţii: Nu există reţete magice.

Ea presupune două etape. Prima constă în atenţia pe care ar trebui să o acordăm simţurilor şi gândurilor noastre. Adică să ne întrebăm, când suntem în dubii, dacă ceea ce urmează să facem va răni pe cineva şi dacă ne este de folos.

Apoi, pentru a nu apărea derapaje, este recomandat să discutăm cât mai des cu duhovnicul nostru. El ne poate ajuta să găsim cele mai bune soluţii pentru a face faţă cu succes ispitelor.

Pentru alte informaţii: Cum trebuie să ne alegem duhovnicul.

Concluzii

Nu încercaţi să scăpaţi de ispită. Ea vă va urmări toată viaţa, indiferent cât suntem de înaintaţi în viaţa duhovnicească. Odată acceptată această realitate, lucrurile vor fi mai simple. Vom înţelege că nu trebuie să ne dăm bătuţi.

La început, vom avea parte de eşecuri. Este un lucru firesc! Dar, pe măsură ce ne exersăm atenţia asupra gândurilor, pe măsură ce rugăciunea devine o practică constantă şi ne educăm simţurile prin post, lucrurile vor deveni mai simple.

Apoi, împreună cu duhovnicul nostru, vom găsi căile prin care să biruim şi ispitele mai complexe.

Important este să reţinem că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată. Oricât de grea ni se va părea situaţia  în care suntem, ea nu este peste puterile noastre. Iar, cu ajutorul Lui, putem birui orice ispită!

Referinţe

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67.

[2] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.

Spovedanie sau psihoterapie?

O să încep prin a spune că psihoterapia, după părerea mea şi spre regretul snobilor, nu este o fiţă, ci o necesitate. Dar, la fel, cred şi despre Spovedanie. De ce?      

Drama omului contemporan – transmitem informaţii, dar nu  (mai) ştim comunicăm

În lumea noastră, a celor cărora ne place să ne dăm mari cu ultimul gadget, să spunem că avem nu ştiu ce conexiune la internet şi o grămadă de prieteni în lista de Facebook sau că Skype-ul nostru este activ 24/7, este, de multe ori, o mare singurătate.

Vorbim, este adevărat, mai mult ca niciodată, dar comunicăm prea puţin! Suntem informaţi în timp real cu activitatea Guvernului, a starurilor, ştim care sunt predicţiile pentru fiecare zodie, dar nu mai ştim ce fac rudele noastre apropiate, prietenii noştri sau chiar copiii noştri. Este cam trist şi, de multe ori, fără speranţă.

 Este stilul nostru de viaţă actual şi, dacă ar fi să-l schimbăm, ne închipuim că trebuie să ne modificăm chiar personalitatea noastră. Şi, atunci, amânăm schimbarea! Până la un punct!
Mai departe de acesta, începem să resimţim însingurarea, faptul că nimic din ce ne făcea plăcere nu ne mai satisface, începem să ne dăm seama că viaţa pare lipsită de sens, începem să trăim o dramă. A noastră…   
Dacă am fi experimentat aceste angoase existenţiale pe vremea când bunicul meu (Un om de la ţară, dar nu ţăran!) era tânăr, problema s-ar fi rezolvat cu un singur pumn după ceafă. Şi, credeţi-mă, ne-am fi „revenit”! Dar numai pentru un timp, pentru că problemele nu ar fi fost rezolvate, ci doar negate.
De aceea, spun că aşa cum, pentru orice boală a corpului („hardware”) se merge la un specialist, s-a simţit nevoia ca şi pentru problemele psihice („software”) să se apeleze la un expert. Pe baza unei astfel de gândiri, s-a ajuns la apariţia unei noi discipline – psihoterapia. 

Ştiinţă şi Taină

Toţi avem în minte anumite imagini despre ce se întâmplă în biroul unui psihoterapeut. Şi este posibil ca toţi să avem dreptate, pentru că sunt foarte multe forme de abordare a vindecării psihice. O să auziţi de tot felul de psihoterapii: cognitiv-comportamentală, psihodramă, hipnoterapie, Gestalt etc.
Important de reţinut este faptul că, un psihoterapeut bun va şti ce tehnică să adopte la particularităţile fiecărui client, astfel încât să se atingă rezultatul dorit. Şi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, vindecarea are loc. Super!
Dar se pune întrebarea, ce se întâmplă cu Spovedania, care, şi ea, pare tot un fel de psihoterapie, numai că  practicată de Biserică? Mai este ea necesară, în condiţiile în care putem să ne adresăm unor specialişti „destupaţi” care studiază o viaţă întreagă şi nu unor simpli călugări „închistaţi”, uneori, analfabeţi?
Deşi pare că sunt cam acelaşi lucru, părerea mea este că sunt chestiuni diferite, cu scopuri diferite, dar complementare.
Aşa cum am spus, psihoterapia nu urmăreşte decât vindecarea fiinţei umane pe plan psihologic, în timp ce Spovedania are ca obiectiv progresul spiritual şi mântuirea omului. Deci, fie că te duci la un doctor care te tratează pentru gastrită, fie că te duci la psihoterapeut, nu are nimic de-a face cu Spovedania.
Adică, la Spovedanie continui să te duci dacă suferi, spre exemplu, de afecţiuni cardiace, nu? De ce nu ar fi la fel şi în cazul afecţiunilor psihicului?
Sincer, nu văd cum ar afecta Spovedania eliminarea unui tic, creşterea încrederii în sine sau dezvoltarea abilităţilor de comunicare, asta ca să dau doar câteva exemple simple despre ce se poate întâmpla la psihoterapeut.
Apar, într-adevăr, probleme, când duhovnicii nu-şi înţeleg cu adevărat penitenţii şi dau sfaturi care pot duce, în anumite situaţii, la derapaje grave.
Ţin să menţionez în această categorie persoane care nu prea mai vor să facă nimic fără „binecuvântare” de la duhovnic sau încearcă să ducă o „viaţă de mănăstire” deşi au soţ(ie), doar pentru că duhovnicul le-a spus că trebuie să se „pocăiască”.
Bineînţeles, există şi la nivelul psihoterapeuţilor eşecuri – cazuri de persoane care, în urma unor şedinţe de hipnoză, au rămas cu sechele pe viaţă, agravarea unor afecţiuni şi aşa mai departe.     

Concluzii

Pentru a sintetiza, este important să reţinem despre Spovedanie ca este o Taină a Bisericii şi ea transmite harul iertării păcatelor spovedite pentru care ne căim. În plus, datorită rugăciunii duhovnicului pentru fiii săi duhovniceşti, penitenţii primesc un ajutor pentru a păşi pe calea schimbării modului de viaţă.
De asemenea, nu trebuie uitat că este gratuită sau, mă rog, ar trebui să fie, pentru că se presupune că „donaţia” făcută de credincioşi către preot este una benevolă.  Vestea bună este că, în multe cazuri, chiar aşa se întâmplă!
Spre deosebire de Spovedanie, în psihoterapie, nu se discută foarte mult despre căinţă, ci, mai degrabă, despre a găsi un mod de a ajunge într-o stare de „echilibru”, stare care este, încă de la început, definită de pacient împreună cu psihoterapeutul.
Ca o consecinţă directă, psihoterapia nu oferă iertare, ci un ajutor profesionist pentru ca pacientul să se descopere şi să se înţeleagă mai bine. Şi da, este contracost!

Am auzit de-a lungul timpului multe păreri cu privire la relaţia dintre Spovedanie şi psihoterapie, fiecare cu argumentele lor pro- şi contra. În opinia mea, o astfel de dispută este inutilă, pentru că cele două nu se exclud una pe cealaltă, ci sunt complementare. Deci, atunci când este cazul, nu vă sfiiţi să apelaţi şi la una şi la cealaltă. Singura condiţie: fără exagerări, mai ales că psihoterapia poate fi foarte costisitoare!