Fie că este vorba de întemeierea unei familii, un nou loc de muncă, un eveniment deosebit din viața noastră sau, pur și simplu, vrem să facem cuiva un cadou, cumpărarea unei icoane este întotdeauna un lucru special.

Ea exprimă, prin contururile și culorile sale, o întreagă învățătură teologică de mare profunzime, pe care Biserica a condensat-o în simbolurile care dau icoanelor ortodoxe o frumusețe aparte, venită parcă din altă lume.

Cu toate aceasta, astăzi, mai mult ca niciodată, întâlnim o abundență de reprezentări grafice care se pretind a fi icoane autentice și care ne pot face să credem că achiziționăm o „icoană”, când, de fapt, ea este o imagine profană.

De aceea, în continuare, sunt prezentate șase criterii care să ne ajute să recunoaștem adevăratele icoane ortodoxe!

1) Icoanele ortodoxe nu se semnează

Este criteriul cel mai la îndemână prin care putem deosebi o icoană autentică de un simplu tablou. Marii pictori ai icoanelor ortodoxe și-au dat seama că valoarea operei lor nu provine din talentul și munca lor, ci de la Dumnezeu, Care îi inspira și-i călăuzea în timpul pictării. Chiar dacă vorbim de o conlucrare a omului cu Dumnezeu, iconarul ortodox era conștient că icoana pe care o zugrăvea nu îi aparținea în totalitate, ci cea mai mare parte a procesului creator se datora intervenției divine.

De aceea, pentru ortodocși, o icoană adevărată este, în primul rând, opera lui Dumnezeu și, abia după aceea, creația omului. În consecință, pictorul nu are dreptul să revendice proprietatea asupra acestei reprezentări grafice, pentru că el consideră că ea îi aparține în întregime lui Dumnezeu Căruia el îi împrumută mâinile și talentul său.

Spre deosebire de acest fapt, pentru un pictor obișnuit este un lucru absolut normal să-și semneze opera, pentru că, prin acest gest, recunoaște faptul că acea producție artistică îi aparține în totalitate.

Prin urmare, atunci când un astfel de pictor creează un desen cu tematică creștină și îl semnează, recunoaște că acea operă îi aparține doar lui, nu și lui Dumnezeu și nu putem vorbi de o icoană.

2) Icoana trebuie să fie sfințită

Mai există dispute între teologi cu privire la acest aspect, pentru că unii învățați susțin că, în momentul în care este scris numele persoanei din icoană, devine evident faptul că nu mai putem vorbi de un desen obișnuit, ci de o reprezentare sfântă.

Dacă ținem cont de faptul că icoana este rezultatul conlucrării dintre Dumnezeu și om, am fi înclinați să fim de acord cu acest punct de vedere. Dar, în înțelepciunea, ei Biserica a hotărât că icoana trebuie sfințită printr-o slujbă specială. De ce?

Pentru că sfințirea unui lucru înseamnă consacrarea sau dedicarea lui în totalitate lui Dumnezeu. Practic, orice obiect sfințit este scos din uzul obișnuit și destinat să fie folosit doar în cadrul cultului creștin. În aceste condiții, orice reprezentare grafică cu tematică religioasă poate să fie considerată icoană doar în momentul în care ea a fost consacrată deplin legăturii omului cu Divinitatea, iar acest gest este îndeplinit prin stropirea cu apa sfințită în urma unei rugăciuni speciale[1].

Deci, dacă nu aveți convingerea că icoana pe care ați cumpărat-o este sfințită, atunci trebuie să vorbiți cu un preot să o sfințească.

3) Chipurile sfinților din iconografia ortodoxă

O altă caracteristică definitorie a icoanelor ortodoxe este dată de înfățișarea sfinților. Fața, mâinile și trupul au acea notă spiritualizată încât nu mai aduc foarte mult cu fețele oamenilor obișnuiți.

Este modul prin care iconografia ortodoxă exprimă un adevăr de credință fundamental. Prin viața lor ascetică, prin înfrânarea gândurilor și prin dragostea dublată de o rugăciune continuă, sfinții nu mai aparțin lumii acesteia, chiar dacă trăiesc în mijlocul nostru[2].

De aceea, când veți vedea „icoane” în care persoanele reprezentate sunt redate cu obrajii roșii și cu forme pline, trebuie să știți că nu aveți cum să fiți în fața unei icoane autentice.

Așa că tablourile cu îngeri reprezentați ca niște copii dolofani care zboară jucăuși printre norișori trebuie considerate… simple desene. Acest lucru se datorează faptului că ele nu au cum să transmită nici îndemnul la rugăciune și nici să te predispună la meditație.

4) Culorile din icoanele bizantine

În viziunea pictorilor de icoane, nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Așa se explică de ce marii iconari sunt teologi foarte profunzi. Doar forma lor de exprimare diferă. În loc să folosească cuvinte, ei au ales culorile, punctele și liniile.

De aceea, a fost nevoie de reguli stricte, pentru ca învățătura de credință transmisă prin icoane să nu fie denaturată. Iar mai târziu, au apărut și manuale pentru pictorii de icoane sau erminii.

Cea mai cunoscută carte de acest fel este erminia lui Dionisie de Furna, care a fost scrisă în prima parte a secolului al XVIII-lea. Aici, ni se spune ce trebuie să conțină fiecare icoană și ce icoane trebuie să se regăsească într-o biserică, precum și poziția acestora pe pereții locașului de cult.

Însă, trebuie să reținem că aceste reguli nu au fost stabilite de Dionisie de Furna. El doar le-a consemnat în scris. Principiile pictării icoanelor fuseseră deja stabilite încă din primul mileniu creștin și au rămas, de atunci, neschimbate, fiind transmise de la maeștri la ucenici, de-a lungul secolelor.

Pentru cine vrea să afle mai mult despre tainele icoanelor ortodoxe, recomand, pe lângă erminia lui Dionisie de Furna, și cartea foarte accesibilă a Michel Quenot , „Icoana, fereastră către Absolut”, în care sunt explicate pe înțelesul tuturor evoluția și simbolistica icoanelor ortodoxe.

Aici, găsim explicate înțelesurile culorilor din icoane. Astfel, în icoanele ortodoxe se găsesc cu precădere 7 culori de bază: albul și negrul, albastrul, roșul și galbenul, verdele și maroul. Și fiecare dintre acestea are o semnificație distinctă care a fost stabilită cu sute de ani înainte.

Michel Quenot ne spune că albastrul este culoarea dumnezeirii, în timp ce roșul este considerat o culoare imperială, care exprimă atât viața (sângele, vinul) cât și flăcările care îi mistuie pe păcătoși (nuanțele de roșu spălăcit).

Cât despre galben, putem spune că el reprezintă bogăția și ne duce cu gândul la aur. Însă și aici vorbim de două situații:

• aurul-culoare care este simbol al soarelui-Hristos și al vieții veșnice;
• aurul-monedă (galbenul tulbure sau pal) care duce cu gândul la corupție și decadență.

La rândul său, verdele este expresia renașterii și a reînnoirii (vegetația), în timp ce maroul este culoarea cu care este redată pielea umană. Explicația este găsită la momentul creației când Biblia ne spune că omul a fost creat din pământ prin lucrarea directă a lui Dumnezeu[3], iar maroul este culoarea cea mai apropiată de nuanța pământului.

Nu în ultimul rând, cele două non culori, albul și negrul, au semnificații speciale.

Așa cum era de așteptat, albul simbolizează lumina, puritatea, știința infinită a lui Dumnezeu și ne duce cu gândul la bucurie și fericire.

În opoziție, negrul este culoarea care absoarbe lumina fără a o mai da înapoi. Din această perspectivă, el reprezintă noaptea, neliniștea și moartea. Cu toate acestea, în iconografia ortodoxă, el nu este o culoare pesimistă, pentru că întunericul nopții prevestește lumina răsăritului.

Așa se explică și de ce veșmintele marilor pustnici și ale călugărilor sunt negre, întrucât negrul mai înseamnă și renunțarea la lumea aceasta trecătoare, cu intenția de a vedea lumina dumnezeiască[4].

Concluzia este foarte simplă: mare atenție la culorile icoanei pe care vreți să o achiziționați. Ele spun mai mult decât par că transmit la prima vedere.

Prin urmare, violetul, portocaliul sau alte culori în exces, nu-și găsesc locul în icoanele autentice. Și asta pentru că icoanele nu-și doresc să șocheze sau să atragă atenția asupra lor. Dimpotrivă, ele își propun, prin armonia dintre culori, să inducă o stare de liniște, de pace sufletească.

5) Icoanele ortodoxe trebuie pictate într-o atmosferă de rugăciune și post

Este un fapt de la sine înțeles, dar simt, totuși, nevoia să insist asupra acestui aspect. Icoanele ortodoxe trebuie pictate într-o atmosferă de post și rugăciune. Tradiția spune că, înainte de picta mâinile și fața, iconarii din vechime posteau post negru cu trei zile înainte de a se apuca de lucru.

Într-adevăr, este o mare diferență între acești maeștri zugravi și unii așa-ziși pictori de icoane. Prin urmare, când aveți ocazia să comandați o icoană, este bine ca, înainte, să vă interesați de persoana care urmează să o facă. Dacă, atunci când vă întâlniți cu ea, fumează, miroase a băutură sau are haine cu desene și/sau înscrisuri „rebele”, este recomandabil să căutați pe altcineva.

Nu este vorba despre discriminare, ci de o explicație foarte simplă. Dacă icoana este rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu, cum poate omul să intre în starea necesară primirii harului divin, dacă el nu ia în serios acest lucru?

6) Icoanele ortodoxe predispun la rugăciune

Fiindcă se nasc din rugăciune și sunt pictate în atmosferă de rugăciune, icoanele predispun, la rândul lor, la rugăciune. Culorile care te îndeamnă la meditație, chipurile spiritualizate ale sfinților, formele lunguiețe ale trupurilor și o foarte mare încărcătură de simboluri teologice, toate ne ajută să ne desprindem pentru câteva momente de lumea aceasta.

Este unul dintre rolurile fundamentale icoanei, acela de a ne duce cu mintea și inima cât mai aproape de Dumnezeu și, de aceea, icoanele au fost denumite, pe bună dreptate, „ferestre spre absolut”. Până la urmă, ele ne dau ocazia să ne desprindem pentru câteva momente de lumea aceasta și să ne concentrăm mai mult asupra universului spiritual.

Câteodată, când ne închinăm în fața icoanelor putem avea impresia că intrăm în dialog cu persoanele sfinte reprezentate. Acest lucru nu este o întâmplare! Așa sunt gândite icoanele. Este motivul pentru care sfinții sunt redați privind cumva într-o parte, cunoscuta perspectivă ¾, tocmai pentru a sublinia ideea că sunt persoane vii, care trăiesc și comunică cu noi[5].

În consecință, când sunteți în fața unui obiect cu desene religioase este bine să-l analizați mai atent înainte de a-l considera icoană. Dacă acea „icoană” are ca accesoriu un ceas sau culorile și desenele se schimbă când sunt privite din unghiuri diferite, cel mai probabil nu suntem în fața unei icoane.

Concluzii

După cum se poate vedea, cumpărarea unei icoane nu ar trebui să fie doar o vizită la un magazin cu obiecte bisericești, accesarea unui pagini de internet sau o simplă comandă dată unui pictor. Acest lucru presupune o așezare în ordine a gândurilor noastre, o anumită stare de spirit și înțelegerea sensurilor icoanei pe care ne-o dorim.

Iconografia ortodoxă a evoluat de-a lungul timpului și a rafinat regulile de creare a unei icoane în așa măsură încât nimic să nu fie lăsat la voia întâmplării. Și, dacă ținem cont de scopul pentru care ea este pictată, ne dăm seama că este normal să fie așa.

Icoanele ortodoxe nu sunt doar opere de artă. Sunt mult mai mult de atât. De aceea, cinstirea pe care le-o acordăm ar trebui să înceapă chiar din momentul în care ne gândim să le primim în viața noastră!

Referințe

[1] Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, p. 675: Rugăciune pentru sfințirea icoanelor: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta, iar prin neascultarea celui întâi-zidit făcându-se stricăcios, l-ai înnoit prin întruparea Hristosului Tău, Cel ce a luat chip de rob și cu asemănarea S-a făcut ca un om, și l-ai adus în întâia vrednicie între sfinții Tăi, a căror închipuire cu evlavie cinstind, cinstim pe sfinții Tăi care sunt chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te slăvim ca pe chipul cel dintâi. Pentru aceea, Te rugăm, trimite harul Tău și, prin stropirea cu această apă sfințită, binecuvântează și sfințește icoana aceasta (sau: icoanele acestea) pentru slava Ta și în cinstea și pomenirea sfântului Tău (sau: sfinților Tăi) (N). Și pe toți, care vor cinsti acest chip și vor aduce Ție rugăciunile lor înaintea lui, binecuvântează-i și-i învrednicește cu milostivire a afla har înaintea Ta. Cu harul și cu îndurările și cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

 Și preotul stropește icoana cu aghiasmă, zicând:

„Se sfințește icoana aceasta (sau: icoanele acestea) cu harul Preasfântului Duh, prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin (de trei ori)”.

[2] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 197.

[3] Facerea, capitolul 2, versetele 7-8: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”.

[4] Michel Quenot, Icoana, fereastră spre Absolut, trad. pr. dr. Vasile Răducă, Editura Enciclopedică, București, 1993, pp. 77-85.

[5] Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, trad. de Mihai Coman, Editura Bizantină, București, 2008, p. 53.