Mi-am amintit de curând de o carte magistrală: „Ghidul nesimţitului”. Autorul ei, Radu Paraschivescu, reuşeşte să facă o trecere în revistă aproape a tuturor situaţiilor în care se manifestă în toată splendoarea sa – nesimţitul, un personaj pe cât de pitoresc pe atât de comun. Spun că este vorba de „aproape toate situaţiile”, pentru că maestrul Paraschivescu a trecut cu vederea contextul „La biserică”. De acesta ne vom ocupa în rândurile următoare.
Dacă aţi călcat cumva pragul sfântului locaş în trecutul vostru îndepărtat şi aţi dat piept vitejeşte cu câinii de pază ai evlaviei ecleziale şi aţi supravieţuit, vă felicit! Dacă nu, să ştiţi că nu este vina voastră!
Aceste fiinţe au capacitatea să ia forme dintre cele mai diverse, dar metamorfozările preferate sunt cele de bătrâne cu ochii veşnic ageri, pregătite oricând, în ciuda reumatismelor nemiloase, să intervină cu aplomb atunci când situaţia o cere.
Păi, şi cum să nu fie nevoie de intervenţia lor promptă când „tinerii din ziua de azi”, ăia care-şi bat joc de şcoală şi de banii părinţilor, nu ştiu cum să se comporte în biserică?
Ei trebuie să ştie că iconografia, considerată de Sfinţii Părinţi „Biblia neştiutorilor de carte”, nu trebuie privită în timpul slujbelor. Nu de alta, dar în loc să fii atent la slujbă şi să faci faţă cu stoicism coatelor pe care le împart cu generozitate creştinii veniţi mai târziu, te uiţi pe pereţi? Nu se face!
Apoi, ce înseamnă să vii la biserică fără batic? Adicătelea ce, faptul că te abaţi de la serviciu în drum spre casă şi îţi doreşti să te reculegi după o zi încărcată în câmpul muncii trebuie să fie o scuză? Nu dom’le, nu se acceptă! Păi, unde ajungem cu această atitudine!
Şi ţinuta tinerelor şi tinerilor din ziua de azi…Doamne fereşte! Să vii la biserică parfumat şi cu un machiaj discret este, încă din faza de concepţie a acestor gânduri, o blasfemie! Ce dacă în faţa unei instanţe judecătoreşti, te-ai prezenta exact la fel? În faţa Stăpânului tuturor, se cade să fii cât se poate de neîngrijit! Este de preferat un trend setter care ar veni chiar cu un veşmânt clasic din sac, asezonat cu nişte cenuşă! Aşa, da! E altceva!
Cum este de la sine înţeles, efectele statornice în timp, sunt obţinute prin repetarea cu răbdare a principiilor de mai sus, pe parcursul a generaţii întregi de „femei care ştiu rânduielile” şi sunt specializate în circulaţia rutieră din spaţiul cultic („Nu ai voie pe acolo!”, „Nu ştii nici până la vârsta asta că, pe aici, trece numai preotul?” sau „Ia-o pe acolo, că, mai întâi, trebuie să săruţi toooaaaateeee icoanele!”).
Aşa se face că, încă de la intrarea în locaşul de cult, doamnele cu pricina „asistă” nemilos, dar prompt pe oricine ar îndrăzni să se aventureze în spaţiul sacru fără călăuzirea lor. Singura rază de speranţă pentru cei care nutresc să scape de privirea lor vigilentă este când sună telefoanele pe care le-au pus încă din vremuri imemoriale în labirintul de haine care le acoperă.
Din fericire pentru cei care au norocul să se afle în raza lor de acţiune în acele momente, mesajul este rareori preluat în timp util. Aşa că cel care sună simte nevoia să revină cu un nou apel.
După ce doamnele cu pricina îşi încheie scurtele pledoarii în favoarea liniştii din timpul slujbelor cu nişte ghionturi bine plasate, ai putea crede că, pentru creştinii începători, acestea sunt printre cele mai concrete manifestări ale prezenţei divine.
La polul opus, se află şi o parte dintre enoriaşii cu state vechi într-ale duhovniciei. Urmaşi bravi ai vechilor creştini, aceştia înţeleg să ajungă la slujbă „pe la Evanghelie”, cu scopul învederat de a depune acatiste.
Raţiunea este de un pragmatism înduioşător şi are de-a face cu dorinţa lor de a nu sta mai mult decât este necesar la biserică, mai ales dacă afară este „vreme de mici”. Au venit, au deranjat, au plecat!
O altă categorie pitorească o reprezintă „oamenii ocupaţi”, „afaceriştii”. Aşa se face că, în timpul actelor cultice celor mai importante, se aude discret, bine plasat în spaţiu, un ton de apel foarte modern.
După cele câteva clipe de nedumerire iniţială, urmează un „Alo! Da!”, rostit o voce sigură, camuflată în secundele următoare de o mână care acoperă jumătate din faţa respondentului. După câteva replici schimbate cu ochii pătrunşi de evlavie, urmează un sec „Hai, că te sun eu mai încolo! Acuma am un pic de treabă!”. Şi, ca prin farmec, totul se pierde în ecourile rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt! Cu adevărat, sublim!
Este de prisos să spunem că astfel de conduite nu sunt numai indezirabile, dar şi contrare spiritului creştin. Biserica este „casa Domnului”, locul unde fiecare merge să se întâlnească cu Dumnezeu şi de unde speră să se întoarcă încărcat pozitiv.
De aceea, este bine să ajungem înainte de începerea slujbei iar, dacă, totuşi, nu am putut evita întârzierea, odată ajunşi în sfântul locaş, este indicat să aşteptăm sfârşitul slujbei pentru a ne închina la icoane şi a aduce jertfa noastă la altar. Vă asigur că unele altare din România sunt vechi de sute de ani, am convingerea că vor fi acolo şi după ce preoţii vor încheia slujba!
