Despre ispită

Îţi vine să-i pui o piedică vecinului pentru maşina pe care tocmai şi-a luat-o, ai face orice pentru casa aia superbă pe lângă care treci în drumul spre serviciu, colega (colegul) nou ţi se pare foarte atrăgătoare(r)?

Sunt stări pe care cei mai mulţi dintre noi le experimentăm zi de zi!

Creştinismul le numeşte ispite, dar nu sunt aceste stări o tendinţă firească spre mai bine? Pot fi ele ceva rău?

Ce este ispita?

În accepţiunea Bisericii Ortodoxe, ispita reprezintă atragerea sau îndemnul la păcat. Este o definiţie simplă, menită să ne facă o idee clară despre ceea ce înseamnă sursa păcatelor noastre. Însă viaţa noastră este mult mai complexă!

În principiu, orice progres începe cu o nevoie, o dorinţă, un vis. Sau, mai bine zis, cu tendinţa de a schimba starea prezentă a lucrurilor ca să ne fie mai bine. Se spune despre aceste stări că „suntem ispitiţi” să facem, să schimbăm, să modificăm ce este în jur. Uneori, chestiunea asta poate deveni chiar obsesivă.

Thomas Edison, spre exemplu, a încercat de vreo 1000 de ori să inventeze becul! Deci, este clar omul avea o obsesie. Dar nu o putem considera păcat!

Pentru alte informaţii: Ce este păcatul.

Însă, când tendinţele noastre se concretizează în fapte care încalcă legile lui Dumnezeu, atunci vorbim despre ispită şi despre consecinţa ei – păcatul.

Sursele ispitelor

După teologii creştini, ispitele provin de la diavol, de la lume şi de la noi înşine.

Ispitele de la diavol

Ispitele de la diavol sunt printre cele mai puternice. Diavolul, pentru că refuză

binele, nu doreşte ca nimeni să fie fericit. De aceea, încearcă să ne facă să ne depărtăm de Dumnezeu prin călcarea legii divine.

Metoda lui este una subversivă, pentru că încearcă să ne facă să credem că răul este bine. Prin urmare, el poate fi considerat un maestru al iluziilor şi al incertitudinii.

„Ce ar fi dacă…”, „Nu acum, poate mai târziu…”, „Dar de ce să nu încerci…”, „Mai bine să-ţi ceri scuze decât să-ţi pară rău că nu ai făcut…” – le ştim cu toţii. Sunt fragmente din dialogurile pe care le-am avut şi le avem cu noi înşine. Şi, de cele mai multe ori, am ales să dăm curs acestei „voci interioare” şi… nu prea a ieşit bine, nu-i aşa?

Ispitele de la lume

Ispitele de la lume, la rândul lor, sunt destul de interesante. Tot ce se întâmplă în jurul nostru ne modelează, dar, cumva, pune şi presiune pe noi.

Nu te mai poţi îmbrăca aşa cum o făceau bunicii noştri, nu mai poţi să ai un telefon cu manivelă în casă (decât dacă vrei să atragi atenţia asupra ta), iar, dacă eşti adolescent şi nu te-ai apucat de fumat sau nu ţi-ai pierdut virginitatea până la o anumită vârstă eşti considerat fraierul satului.

Toate acestea, într-un fel sau altul, ne modelează mentalitatea şi tot ceea ce credeam despre lume.

Însă, de multe ori, a face „ca toată lumea” nu este tocmai în beneficiul nostru. Şi, cu toate acestea, presiunea pe care o simţim din partea celor din jur pare să fie mai puternică decât normele divine. Această dorinţă de a fi „în rând cu lumea” este, uneori, o ispită, pentru că ne împinge spre păcat.

Ispitele dinăuntrul nostru

Ispitele de la noi înşine sunt o poveste aparte. Ele apar sub forma unor dialoguri interioare şi, de aceea, pot fi uşor confundate cu ispitele de la diavol. Dar nu trebuie să dăm vina pe îngerul rău pentru tot ce ne trece prin minte.

Mai mult, diavolul nu ştie ce gândim, nu are acces la gândurile noastre. El poate deduce ce ne trece prin minte datorită reacţiilor pe care le avem când ne confruntăm cu tot felul de situaţii. Deci, în cea mai mare parte a timpului, suntem pe cont propriu.

Fie că ne dorim să cucerim lumea, să fim mai bogaţi decât Bill Gates sau să ne invidieze vecinii, aceste tendinţe apar în mintea noastră din dorinţele noastre lăuntrice, din gândurile noastre pe care le-am ascuns în cele mai întunecate unghere din minţile noastre. Iar, pentru acestea, nici diavolul şi nici cei din jur nu pot fi vinovaţi.

Am întâlnit oameni care fac rău doar pentru că pot, doar pentru că li s-a ivit ocazia. Este doar părerea mea, dar cred că şi diavolul cel mai iscusit s-ar simţi complexat în faţa unor astfel de persoane.

De ce Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi?

Analizată mai îndeaproape, ispita, de una singură, nu poate fi considerată păcat. Este o stare interioară sau o presiune indusă din exteriorul nostru care ne îndeamnă la păcat şi atât.

Ea devine păcat în momentul în care „ne însoţim” cu ea, în clipa în care începem să cochetăm cu ideea de plăcere pe care ea ne-o propune. Din acel moment, ea devine parte a unui act reflex care ne duce, asemenea unui tobogan, spre păcat.

Şi atunci, dacă este atât de nocivă, de ce Dumnezeu o îngăduie? De ce permite diavolului să ne atace pe plan spiritual?

Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru a ne exersa darurile spirituale pe care le avem şi să devenim statornici în bine[1].

Pentru alte informaţii: Folosul ispitelor

Orice antrenor ştie că, dacă nu-ţi exersezi talentul, oricât de dăruit ai fi, ai să-l pierzi. La fel se întâmplă şi cu darurile noastre spirituale. Virtuţile neexersate se pierd!

Exerciţiile noastre spirituale înseamnă să rezistăm ispitelor. Nu este uşor, dar merită efortul, mai ales că nu suntem lăsaţi singuri!

Cum să facem faţă ispitelor

Principiul pe care trebuie să-l reţinem este că putem birui ispitele cu care ne confruntăm. Dumnezeu nu permite nici diavolului şi nici lumii să ne ispitească mai mult decât putem rezista. Apostolul Pavel este foarte clar în această privinţă: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[2].

Deci, cum putem să biruim ispitele?

Nu există reţete magice sau tehnici senzaţionale! Însă asta nu înseamnă că armele noastre nu sunt puternice. Este vorba despre rugăciune, despre post şi despre priveghere. Dacă la rugăciune şi post lucrurile sunt mai clare, la priveghere situaţia devine mai complexă.

Pentru alte informaţii: Nu există reţete magice.

Ea presupune două etape. Prima constă în atenţia pe care ar trebui să o acordăm simţurilor şi gândurilor noastre. Adică să ne întrebăm, când suntem în dubii, dacă ceea ce urmează să facem va răni pe cineva şi dacă ne este de folos.

Apoi, pentru a nu apărea derapaje, este recomandat să discutăm cât mai des cu duhovnicul nostru. El ne poate ajuta să găsim cele mai bune soluţii pentru a face faţă cu succes ispitelor.

Pentru alte informaţii: Cum trebuie să ne alegem duhovnicul.

Concluzii

Nu încercaţi să scăpaţi de ispită. Ea vă va urmări toată viaţa, indiferent cât suntem de înaintaţi în viaţa duhovnicească. Odată acceptată această realitate, lucrurile vor fi mai simple. Vom înţelege că nu trebuie să ne dăm bătuţi.

La început, vom avea parte de eşecuri. Este un lucru firesc! Dar, pe măsură ce ne exersăm atenţia asupra gândurilor, pe măsură ce rugăciunea devine o practică constantă şi ne educăm simţurile prin post, lucrurile vor deveni mai simple.

Apoi, împreună cu duhovnicul nostru, vom găsi căile prin care să biruim şi ispitele mai complexe.

Important este să reţinem că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată. Oricât de grea ni se va părea situaţia  în care suntem, ea nu este peste puterile noastre. Iar, cu ajutorul Lui, putem birui orice ispită!

Referinţe

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67.

[2] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.