Date de Hristos cu aproape 2000 de ani în urmă, cele noua Fericiri au schimbat pentru totdeauna reperele morale ale umanităţii. În loc să interzică pur şi simplu comportamente, ele se axează pe stimularea dorinţei noastre de a creşte spiritual. Răsplata este de nedescris – o fericire supremă în comuniunea eternă cu Dumnezeu.
În cadrul Predicii de pe munte, Hristos a desăvârşit legea morală a Vechiului Testament, completând-o cu 9 principii de viaţă spirituală. Spre deosebire de cele 10 Porunci care condamnau, în principal, faptele văzute, cele 9 Fericiri (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 2-12) se referă, mai presus de toate, la transformarea interioară a omului, la emoţiile şi gândurile sale, astfel încât păcatul să nu se mai formeze în sufletele noastre.
Pentru a ajunge la un asemenea stadiu al desăvârşirii morale, este nevoie de schimbarea mentalităţii noastre. Acest proces are 9 trepte, fiecare presupunând dobândirea unei virtuţi care reprezintă o stare de fericire distinctă, culminând cu fericirea supremă a comuniunii cu Dumnezeu.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Sintagma „săraci cu duhul” a fost folosită de multe ori cu sens peiorativ. În prezent, este folosită pentru a-i descrie pe cei cu un intelect mai redus sau pe cei care nu sunt de acord cu părerile noastre. Însă, perspectiva teologiei creştine este foarte diferită. Potrivit tradiţiei Bisericii, această fericire pune accent pe smerenia de care trebuie să dea dovadă orice următor al lui Hristos.
În timp, prin eliminarea mândriei şi a egoismului se ajunge la un stadiu de vieţuire morală unde păcatele vor săvârşite din ce în ce mai puţin. Iar, într-un final, smerenia va duce la sărăcia de păcate a duhului nostru.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Nimeni nu este fără de păcat. De aceea, una dintre virtuţile de bază este cea a plângerii propriilor păcate. După ce ne-am dat seama de starea noastră morală şi de faptul că păcatele noastre au consecinţe pe care nu le putem controla, avem şanse mai mari să evităm săvârşirea lor. Este foarte uşor ca, în acest stadiu de progres duhovnicesc, să se treacă de la o extremă la alta.
Astfel, dacă prima fericire este cea care pune capăt mândriei, aceasta ne arată care este stadiul evoluţiei noastre spirituale. De cele mai multe ori, acest adevăr doare şi plânsul păcatelor se poate transforma, pe nesimţite, în deznădejde. În astfel de situaţii, este important să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu este infinită şi El ne aşteaptă pe toţi să trăim împreună în veşnicie.
Ar putea fi de interes şi: Spovedanie sau psihoterapie?
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Cu toţii am auzit din copilărie tot felul de proverbe, sfaturi sau meditaţii ale unor înţelepţi care ne spuneau că de omul mereu morocănos este bine să ne depărtăm de la o vreme. Blândeţea este, practic, starea total opusă supărării continue pe care o îmbrăţişează unii dintre semenii noştri. Ea constă în două atitudini dificil de obţinut: evitarea mânierii şi neţinerea minte a răului. Chiar dacă sunt greu de atins, răsplata lor face să merite efortul – „moştenirea pământului”. Ce înseamnă asta? Cu siguranţă, Hristos nu Se referă la faptul că vom fi mai bogaţi decât Bill Gates, ci la faptul că omul blând este primit mereu cu plăcere, oriunde pe acest pământ.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
În acest caz, dreptatea se referă la dorinţa intrinsecă a creştinului de a săvârşi binele. După ce această virtute este stăpânită la nivel personal, ea trebuie extinsă şi asupra mediului în care trăim. Deci, suntem datori să luptăm şi pentru înfăptuirea dreptăţii la nivel de societate. Deşi pare un lucru imposibil, trebuie să ştim că există pe această planetă mici comunităţi unde nu se săvârşesc fapte penale şi unde nu este nevoie de forţe de ordine.
Deci, se poate! Însă, pentru înfăptuirea acestui ideal, trebuie să depunem un efort constant cu toţii. Iar, la acest stadiu de vieţuire morală, se poate ajunge dacă vom considera înfăptuirea dreptăţii la fel de necesară precum hrana şi apa.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Despre importanţa milosteniei s-au spus şi se vor spune foarte multe. Această virtute a ajuns atât de populară încât, în cartea sa „Tată bogat, tată sărac”, Robert Kiyosaki o consideră unul dintre cei 10 paşi pentru dezvoltarea personală. Iar Robert Kiyosaki, la peste 100 de milioane de dolari obţinuţi din antreprenoriat, nu este nici pe departe un tip dedicat vieţii spirituale.
În creştinism, milostenia este de două feluri: materială şi spirituală. Milostenia materială constă în oferirea de hrană şi adăpost sau în ajutorarea cuiva când este bolnav sau trece printr-o situaţie dificilă. Din punct de vedere sufletesc, virtutea milosteniei se manifestă, în primul rând, prin rugăciunea pentru altul. De asemenea, este important să-i ajuţi pe ceilalţi cu sfaturi şi cu cuvinte de mângâiere sau de încurajare. Nu în ultimul rând, una dintre cele mai valoroase forme ale milei spirituale este cea a iertării greşelilor altora.
Răsplata pentru această virtute este imensă. Dincolo de faptul că, şi în această lume, vor fi răsplătiţi pentru gestul lor, în ziua judecăţii, Dumnezeu se va milostivi spre cei care, la rândul lor, au fost milostivi: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.” (Epistola sobornicească a sfântului apostol Iacov, capitolul 2, versetul 13)
Ar putea fi de interes şi: Dumnezeu ne vrea săraci?
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
„Curăţia inimii” este unul dintre dezideratele fundamentale ale vieţuirii creştine. Spre deosebire de legea Vechiului Testament care condamna doar fapta văzută, Domnul Iisus fixează ca standard pentru o viaţă morală şi mai înaltă, transformarea noastră interioară.
La nivelul forului nostru interior, trebuie să luptăm pentru a elimina emoţiile negative şi gândurile rele înainte ca acestea să devină cuvinte sau fapte. Astfel, păcatul este tăiat din rădăcină. Cei care reuşesc acest lucru ajung pe cea mai înaltă treaptă a evoluţiei spirituale – sfinţenia, care este răsplătită cu vederea lui Dumnezeu.
Ar putea fi de interes şi: Cum este canonizat un sfânt?
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Este cam greu pentru cineva să fie un promotor al păcii, mai înainte ca el însuşi să fie împăcat cu sine, cu semenii şi, mai ales, cu Dumnezeu. Misticii creştini vorbesc, adesea, despre pacea inimii şi a gândurilor ca despre daruri spirituale de mare valoare care, odată dobândite, aproape că nu mai pot fi pierdute. De ce?
Pentru că cei care a ajuns să stăpânească aceste virtuţi s-au transformat, de-a lungul întregului proces, în aşa măsură încât nimic nu-i mai poate tulbura. Ei sunt oamenii lângă care simţi o linişte profundă, indiferent de necazurile sau frământările care te încearcă. Unii dintre marii duhovnici au rămas vestiţi pentru acest dar. Pur şi simplu, transmiteau pace prin simpla prezenţă, fără să fie nevoie să spună sau să facă ceva.
O astfel de persoană este perfect capabilă şi are autoritatea necesară să împiedice şi conflictele dintre ceilalţi, atât prin intervenţie directă cât şi prin exemplul personal. Un asemenea om ajunge să inducă celor din jur o stare de pace asemănătoare celei pe care Hristos a transmis-o ucenicilor înainte de patimile Sale, pace care avea să-i ajute să treacă peste imensa tulburare produsă de Jertfa Sa (Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 27). Din această cauză, „făcătorii de pace” sunt consideraţi „fiii lui Dumnezeu” după har.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
„Cei prigoniţi pentru dreptate” sunt cei care au ajuns să sufere din cauza luptei lor împotriva păcatelor din lume. Unul dintre exemplele cele mai grăitoare în această privinţă este cel al sfântului Ioan Botezătorul. El a ajuns să fie închis şi, apoi, decapitat pentru curajul de a înfiera păcatul pe care regele Irod Antipa îl săvârşise, căsătorindu-se cu cumnata lui Irodiada.
Practic, în aceşti oameni nu mai este nicio urmă de egoism. Ei sunt dăruire pură, pentru că luptă pentru binele celor care nu se pot apăra singuri, pentru binele tuturor. De fapt, ei demonstrează că nu mai aparţin acestei lumi. De aceea, Hristos le făgăduieşte Împărăţia Cerurilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte… Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni…” (Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetele 19-20)
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
Această fericire este rezervată celor care ajung să fie prigoniţi din pricina mărturisirii credinţei creştine şi a vestirii Evangheliei. Martirii creştini sunt cei care, prin jertfa lor, au atras atenţia asupra învăţăturii lui Hristos şi i-au făcut pe contemporani să-şi reconsidere existenţa.
Despre aceşti mucenici Hristos ne spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetele 32-33).
Pentru fiecare dintre noi, fericirea înseamnă ceva diferit, în funcţie de viziunea noastră despre lume şi de povestea pe care ne-o spunem despre noi înşine. Aşa că, dacă, după ce ai parcurs aceste rânduri, încă te mai întrebi ce este fericirea, este important să reţii că, din perspectivă creştină, fericirea nu se regăseşte în lucrurile schimbătoare ale pământului: averi, plăceri trecătoare sau lauda din partea oamenilor.
Ea se dobândeşte la capătul unui proces de transformare interioară care presupune smerenie, regretarea propriilor greşeli, blândeţe, căutarea dreptăţii, milostenie, curăţia inimii şi a gândurilor, pace şi dorinţa de a lupta împotriva răului din lume. Dacă facem toate aceste lucruri, ajungem să-L mărturisim pe Hristos nu doar cu cuvintele, ci şi cu faptele noastre.
Nu este un drum uşor şi nu există scurtături. În plus, nimeni nu poate parcurge această cale pentru tine. Dar există veşti bune: dacă-L lăsăm, Hristos ne va călăuzi şi ne va ajuta la fiecare pas. Iar, la capătul drumului, ne aşteaptă fericirea veşnică – comuniunea cu Dumnezeu şi ceilalţi care, la rândul lor, au parcurs acest drum al devenirii spirituale.
Ar putea fi de interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?
