Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este cel mai important praznic al credincioșilor ortodocși dedicat sfintei Cruci și ea conține, în mod sintetic, semnificațiile creștine și o parte importantă din istoria Crucii ca simbol al mântuirii noastre aduse de Domnul Iisus Hristos.

Sfânta Cruce are o istorie îndelungată și zbuciumată. Ea a reprezentat, pe rând, bunăstarea, uniunea dintre bărbat și femeie, degradarea socială ca, până la urmă, să ajungă unul dintre cele mai sfinte simboluri.

Din perspectivă creștină, realitățile pe care le exprimă Crucea nu pot fi înțelese pe deplin dacă nu sunt trăite, iar cel mai la îndemână punct de plecare este chiar sărbătoarea din 14 septembrie dedicată momentelor înălțării Sfintei Cruci.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci pe care Biserica îl serbează în fiecare an la 14 septembrie este una dintre formele de manifestare ale cinstirii pe care creștinii o acordă acestui simbol sfânt.

Întrucât Crucea ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului, această sărbătoare este o zi de post și de rugăciune în care toți trebuie să ne gândim, în primul rând, la importanța Jertfei lui Hristos pentru noi și nu la respectarea unor tradiții care nu aparțin Bisericii, cum ar fi interzicerea consumului de fructe care „au semnul crucii”.

Pentru alte informații, accesați:  Interzis la fructe în formă de cruce?

Pentru a înțelege mai multe în legătură cu întemeierea acestei sărbători trebuie să ne întoarcem în timp, la începutul secolului al IV-lea, când sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a găsit Crucea pe care, cu aproape 300 de ani înainte, fusese răstignit Mântuitorul.

După relatările pelerinei Egeria, se pare că acest lucru s-ar fi întâmplat în ziua de 13 septembrie a anului 326.

Este vorba de un eveniment care a avut loc după aproape 3 secole de persecuții împotriva creștinilor și, implicit, a sfintei Cruci.

În Tradiția Bisericii, este consemnat faptul că împărăteasa Elena a ajuns la Ierusalim și i-a cerut patriarhului de atunci, Macarie, să o conducă la locul Răstignirii Domnului Iisus.

Acolo, după ce s-au făcut săpături, au fost găsite trei cruci. Normal, s-a pus întrebarea care dintre ele era a Mântuitorului?

Răspunsul a venit după ce crucile au fost atinse succesiv de o tânără care murise și care era dusă spre locul de îngropare.

Când trupul neînsuflețit a fost atins de Sfânta Cruce, tânăra a înviat și, atunci, toți au știut că aceea era Crucea prin care venise răscumpărarea lumii.

În marea lor evlavie, împăratul Constantin și mama sa Elena au început construirea a 2  biserici – a Sfântului Mormânt și a Sfintei Cruci.

În anul 335, în ziua de 13 septembrie, care coincidea cu ziua în care a fost aflată Sfânta Cruce, a fost sfințită biserica dedicată ei.

Apoi, a doua zi, pe 14 septembrie 335, patriarhul Macarie a înălțat Sfânta Cruce spre a fi văzută de tot poporul care era adunat la Ierusalim în acele zile.

Cu timpul, accentul nu va mai fi pus pe sărbătoarea de 13 septembrie, ci pe ziua de 14.

În amintirea procesiunii care se făcea în vechime cu prilejul acestei sărbători, ne-a rămas ritualul scoaterii solemne a sfintei Cruci, din slujba Înălțării Sfintei Cruci.

În biserica sfințită în anul 335, avea să fie depusă, într-o raclă specială, cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci. Restul avea să fie împărțit în mai multe locuri din Imperiul lui Constantin cel Mare.

Astfel, o parte din Sfânta Cruce va fi dăruită de împărăteasa Elena unei biserici pe care o va ctitori la Roma și o parte va ajunge la Constantinopol.

După aceea, în anul 614, împăratul Chosroe al perșilor va prăda Ierusalimul și va răpi racla cu cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci.

Acest odor va fi recuperat după un război foarte greu și costisitor câștigat de împăratul creștin Heraclie (610-641).

Acesta va aduce Sfânta Cruce la Ierusalim în anul 629, iar în anul 630, pe data de 14 septembrie, Sfânta Cruce va fi din nou înălțată în văzul tuturor de către Zaharia, patriarhul de atunci al Ierusalimului.

Pentru motive de siguranță, în anul 634, s-a hotărât ca Sfânta Cruce să fie  adusă cu mare fast și depusă în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

Din acel moment, soarta Sfintei Cruci a Mântuitorului avea să fie legată de cea a capitalei bizantine.

După o istorie foarte zbuciumată, astăzi, unele dintre cele mai mari bucăți din lemnul Sfintei Cruci se găsesc în bazilica Sfintei Cruci din Roma, în catedrala Notre-Dame din Paris și la unele mănăstiri din sfântul Munte Athos (cea mai mare dintre acestea aflându-se la Mănăstirea Xiropotamou)[1].

Sfânta Cruce – semn sau simbol?

Sânta Cruce este unul dintre simbolurile cele mai bogate în semnificații, nu doar din creștinism, ci din întreaga istorie a religiilor.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care, de-a lungul timpului, au existat atâtea controverse pe această temă.

Una dintre dispute este legată de întrebarea dacă sfânta Cruce este un semn sau un simbol.

Ca să nu complicăm lucrurile, vom spune că semnul face conexiunea dintre realități care aparțin aceluiași plan de existență, în timp ce simbolul face legătura dintre realități din planuri diferite de existență[2].

Spre exemplu, semnul „+” (plus) este folosit în matematică pentru a face legătura  între obiecte, fenomene sau persoane din planul nostru de existență. De aceea, îl vom putea folosi în felul următor: 1 mașină „+” 2 mașini = 3 mașini.

Spre deosebire de „+”, simbolul „†”, pentru creștini, face legătura între semnul văzut și patimile Domnului Hristos prin care ne-a venit mântuirea. Astfel, în mintea noastră, îi atribuim semnului văzut o altă semnificație nevăzută, care face parte din alt plan de existență, cel duhovnicesc.

Prin urmare, crucea poate fi un semn, în cazul nostru, „plusul” din matematică, dar, în același timp, Crucea poate fi și simbol, exprimând una dintre cele mai realități spirituale – mântuirea.

 Simbolismul sfintei Cruci în religiile lumii

După cum spuneam, Crucea nu este doar un simbol creștin, ci ea are o vechime și o răspândire foarte mari.

Astfel, în hinduism,  întâlnim o formă destul de controversată a crucii – svastica. Ea nu are nimic de-a face cu semnificațiile pe care i le-a atribuit, în secolul XX, regimul nazist. Dimpotrivă era un simbol asociat bunăstării.

 

Pentru mai multe informații, accesați: Svastică

La fel, în religia Egiptului Antic, întâlnim celebra „cruce egipteană” (ankh), pe care o vedem, de obicei, reprezentată în mâna diverșilor zei. Aceasta era, în prima fază, un simbol al unirii dintre Isis (principiul feminin) și Osiris (principiul masculin)[3], ca, ulterior, să semnifice viața eternă și să fie considerată și cheia care descuie porțile morții.

Pentru mai multe informații, accesați: Ankh

De asemenea, în cadrul religiei celților, crucea era reprezentată ca o combinație dintre două linii, verticală și orizontală, suprapuse, având ca fundal un cerc. Și de data aceasta, se poate vorbi despre unirea dintre masculin și feminin[4] sau dintre cer și pământ.

În schimb, pentru vechii romani, crucea nu avea semnificații atât de profunde, ea fiind considerată unul dintre cele mai degradante instrumente de tortură și era rezervată pentru răufăcătorii de cea mai joasă speță.

Tot la romani, întâlnim și mai multe forme ale crucii folosite în scop de tortură:

1) crux simplex – „|” (sub forma unui simplu stâlp pe care era pironit sau de care era legat cel condamnat);

2) crux decusata – „X” – pe o astfel de cruce a fost răstignit sfântul apostol Andrei și, din acest motiv, acest semn îi poartă numele;

3) crux comissa – „T”;

4) crux imissa – „†” – celebra cruce latină, cu brațele inegale, pe care a fost răstignit Însuși Domnul Iisus Hristos[5].

Prefigurări ale sfintei Cruci în Vechiul Testament

În iudaism, crucea a fost, în general, un semn al infamiei.

Ea este regăsită tot în cadrul administrării pedepselor sub forma unui stâlp al infamiei, a unui copac[6] sau „lemn” pe care erau pironiți cei care călcau în modul cel mai grav Legea.

Cu toate acestea, au existat situații din care a reieșit foarte clar importanța acestui simbol pentru mântuirea lumii și, implicit, pentru Israel.

Una dintre acestea, ne prezintă toiagul lui Aaron care a înmugurit și a produs  fructe în chip minunat[7], așa cum și Crucea urma să dea viață acolo unde, până atunci, domnise moartea.

A doua situație memorabilă este cea în care, din cauza revoltei fiilor lui Israel împotriva lui Moise și a scoaterii din Egipt, Dumnezeu le-a trimis șerpi veninoși ca să-i pedepsească.

După ce mai mulți oameni au murit, evreii au venit la Moise, au cerut iertare și l-au rugat să-i izbăvească.

În urma rugăciunilor lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit alesului Său să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp, ca toți cei mușcați de șerpi să se uite la el și să trăiască[8].

Faptul că stâlpul pe care a fost pironit șarpele din Vechiul Testament este o prefigurare a sfintei Cruci, ni-l spune chiar Mântuitorul în celebra convorbire cu fariseul Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”[9].

Tot ca un simbol al izbăvirii este întâlnită crucea și în viziunea profetului Iezechiel cu privire la pedepsirea celor care susțineau că Dumnezeu părăsise Ierusalimul și Regatul lui Iuda.

Acolo, cei însemnați cu semnul tau (o literă din alfabetul ebraic asemănătoare cu o cruce)[10] aveau să fie izbăviți de „pedepsitorii cetății” care trebuiau să-i omoare pe cei necredincioși.

Crucea – simbolul reprezentativ al creștinilor

După cum se poate vedea, în unele dintre religiile lumii (hinduism, religia vechilor egipteni, religia celților), crucea era un simbol asociat, de obicei, cu viața, în timp ce, în altele (iudaism și mitologia romană), crucea era un simplu obiect folosit la administrarea pedepselor.

Spre deosebire de aceste credințe, creștinismul va transforma crucea în unul dintre simbolurile fundamentale ale credinței revelate de Domnul Hristos.

Pentru creștini, Crucea a depășit stadiul de instrument de tortură, fiind sfințită prin Sângele pe care Mântuitorul lumii l-a vărsat pe ea[11].

Așa se explică de ce, din cele mai vechi timpuri, credincioșii au venerat Crucea ca simbol al mântuirii noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”[12].

Prin urmare, creștinii au folosit-o pentru a-și marca monumentele, a-și însemna casele, a atrage binecuvântarea divină și a obține protecția lui Dumnezeu.

În acest context, Crucea este venerată de primele comunități creștine din Palestina, apoi este regăsită în jurul anul 79 în orașul Herculaneum sau, în anul 134, pe un altar din Palmira.

Iar, între timp, apologeții creștini din secolele II-III explicau celor care îi defăimau pe creștini care este adevărata valoare a Crucii și importanța ei pentru mântuirea lumii.

Trebuie să reținem că toate aceste lucruri aveau loc în perioada secolelor I-III, adică atunci când creștinismul era o religie persecutată și mulți creștini sufereau martirajul.

Totul avea să se schimbe radical în secolul al IV-lea, datorită a două evenimente de o importanță crucială.

Primul dintre ele a constat în arătarea pe cer a semnului sfintei Cruci către împăratul Constantin cel Mare. În urma unui vis în care i S-a arătat Mântuitorul, Constantin  a folosit acest simbol pe armele sale și a câștigat bătălia de la Pons Milvius împotriva uzurpatorului Maxențiu.

Cel de-al doilea eveniment este găsirea Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena în locul unde Hristos fusese răstignit[13].

Pentru alte informații, accesați: Sfinții împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu apostolii

Practic, acum nu mai era vorba doar de credință, ci de certitudine, pentru că Sfânta Cruce și-a dovedit autenticitatea prin minunea care s-a întâmplat când a fost atinsă de un trup fără viață.

În plus, Hristos a spus că sfânta Cruce este semnul Său și că a doua Sa venire va fi precedată de arătarea pe cer a Crucii[14].

Cinstirea sfintei Cruci de către creștini

În teologia creștină ortodoxă, Crucea este cinstită în relație cu Mântuitorul Hristos Care a fost răstignit pe ea și a sfințit-o prin Jertfa Sa.

Prin urmare, creștinii nu se închină obiectului în sine sau materialului din care este făcută Crucea. De fapt, prin venerarea ei, noi Îl slăvim pe Fiul lui Dumnezeu care a suferit pentru răscumpărarea întregii creații.

În acest sens, zilele de miercuri și de vineri din fiecare săptămână au fost dedicate sfintei Cruci, ca perioade de post spre aducerea aminte a Patimilor mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

În afară de acest fapt, în cultul creștin ortodox, sunt întâlnite rugăciuni (Acatistul) și imnuri dedicate sfintei Cruci care ne aduc aminte de Jertfa mântuitoare și de faptul că și noi, trebuie să ne ridicăm prin sacrificiu personal la starea în care suntem vrednici să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

De asemenea, credincioșii cinstesc sfânta Cruce și prin punerea în ei în locuri de o importanță deosebită (biserici, case, locuri unde au avut loc evenimente semnificative din trecut etc.), prin purtarea la gât sau la mână și prin instituirea de sărbători.

Cele mai importante dintre acestea sunt Înălțarea Sfintei Cruci, celebrată în fiecare an la 14 septembrie și a treia duminică din Postul Mare care este dedicată sfintei Cruci.

Concluzii

Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre mari sărbători ale creștinilor, fiind ținută cu post și rugăciune, pentru că ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului.

Înainte de toate, acest praznic este una dintre formele de cinstire pe care Biserica le-a instituit drept mărturie a importanței și a faptului că sfânta Cruce a fost prezentă în viața creștinilor din cele mai vechi timpuri.

De aceea, trebuie să fim atenți atunci când ne însemnăm cu semnul Crucii. Acest gest nu trebuie făcut la repezeală și, mai ales, trebuie făcut corect.

În plus, sfânta Cruce nu trebuie dusă în ridicol prin plasarea ei în locuri care nu au legătură cu viața sau învățătura creștină sau prin folosirea ei excesivă (ex. multele cruciulițe din unele mașini) ori fără a lua în considerare semnificațiile ei (ex. pe diverse articole de îmbrăcăminte, doar ca accesoriu estetic).

Ea este una dintre armele noastre principale împotriva demonilor, cu ea ne însemnăm când vrem să Îl simțim pe Dumnezeu aproape și-L chemăm în inimile noastre, ea este semnul  care ne călăuzește încă de la începutul vieții creștine și tot ea este cea care veghează somnul creștinilor care au adormit cu speranța învierii și a vieții veșnice.

În sfârșit, Crucea este semnul identității noastre spirituale și al sfințirii prin care preotul consacră oameni și obiecte sau le pune sub protecția lui Dumnezeu.

Însă trebuie să înțelegem că sfânta Cruce nu este un obiect magic.

Prin urmare, pentru a putea fi protejați, nu este de ajuns să ne însemnăm cu ea sau să o purtăm asupra noastră, ci trebuie să și credem în puterea lui Dumnezeu.

Mai mult, ea trebuie să ne inspire și să ne motiveze să ne ducem fiecare „crucea”, știind că Dumnezeu niciodată nu ne lasă să ne confruntăm cu ispite care depășesc puterile noastre[15].

Numai așa, Crucea va deveni, dintr-un simplu semn, un simbol dătător de viață veșnică.

Referințe

[1] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 209-216.

[2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. Mariana Noica, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 411-412.

[3] Clare Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 29.

[4] Ibidem, p. 39.

[5] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 108.

[6] Deuteronom, capitolul 21, versetul 23.

[7] Numerii, capitolul 17, versetele 1-11.

[8] Numerii, capitolul 21, versetele 4-9.

[9] Evanghelia supă Ioan, capitolul 3, versetele 14-15.

[10] Iezechiel, capitolul 9, versetele 4-6: „Și i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera «tau» care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul «+»! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt!» Și au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului”.

[11] Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 114.

[12] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetul 18.

[13] Ene Braniște, op. cit., pp. 210-211.

[14] Evanghelia după Matei, capitolul 24, versetul 30.

[15] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Pozele au fost preluate în ordine din: 

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/predica-inaltarea-sfintei-cruci-149924.html;

https://en.wikipedia.org/wiki/File:Swastika_nazi.svg;

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ankh.svg;

https://ro.pinterest.com/pin/427982770809252021/?lp=true.