Am auzit-o şi pe asta! Şi, culmea, e cât se poate de legitimă! Păi, cum să nu-i dai dreptate celei/celui care spune o astfel de „blasfemie”, când, la biserică dai de orice numai de linişte nu?
Mai întâi, cel puţin în bisericile din oraşe, şi nu mă refer la perioadele de la sărbători sau campaniile electorale, este o aglomeraţie sufocantă. Nu am nimic împotriva celor care doresc să vină la biserică şi să asculte slujba. Să vină, să fie în număr cât mai mare, pentru că, aşa, rugăciunea este mai puternică. Dar nu prea am cum să fiu de acord cu cei care ajung la sfântul locaş, fac poza de rigoare (Să se ştie despre ei ce creştini „practicanţi” sunt.), după aceea, îi iau la coate pe ceilalţi care chiar au venit (Culmea!) să asculte slujba. Şi, după ce termină de plătit pomelnicele, îşi iau tălpăşiţa, în sunetul inconfundabil al ţocăitului de icoane. Pe bune?
Nu de alta, dar cei care vor, totuşi, să asculte imnurile creştine cu texte neschimbate de sute de ani, datorită profunzimii lor dogmatice, să audă predica preotului sau să surprindă semnificaţia simbolică a gesturilor liturgice nu prea au cum să facă toate aceste lucruri din cauza acelui du-te – vino din timpul slujbei. Practic, în astfel de situaţii, eşti îndreptăţit să consideri că nu te afli într-un locaş al regăsirii spirituale, ci într-o atmosferă asemănătoare celei de la coadă la ouă de pe vremea comunismului. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu astfel de cadre pitoreşti ale trecutului, este de ajuns să spunem că, dacă supravieţuiai unei astfel de experienţe, aveai toate şansele să fii titular la o echipă profesionistă de rugby!
În al doilea rând, dacă tot nu te poţi concentra la slujbă, dacă nu ai cum să respiri şi dacă nu ai cum să te protejezi de avalanşa constantă de coate, cum să nu te apuce…pandaliile? Adică, în loc să te purifici prin rugăciune, ai toate motivele să te enervezi pe…viaţă, pentru că ai vrut să te linişteşti, să te reculegi şi să te întorci la traiul de zi cu zi cu mai multă răbdare şi înţelegere faţă de ceilalţi.
În plus, există şi creştini, să le zicem „fără vocaţie mistică”, aşa cum i-a numit mitropolitul Bartolomeu Anania, care nu se regăsesc în mersul frecvent la biserică. Ştiu că pare o contradicţie între conceptul de „creştin practicant” şi „rugăciunea în comun”, dar este o realitate. Regretatul mitropolit, a recunoscut într-un interviu, că, în două duminici, nu s-a dus la sfânta Liturghie, pentru că nu simţea acest lucru. Prin urmare, în loc să se ducă şi să nu fie prezent 100%, a preferat să se roage în particular, atât cât s-a putut! De condamnat? Eu zic că nu!
Aşa că se pune întrebarea: este un păcat să nu mergem la biserică? De data aceasta, răspunsul este unul nuanţat! Mersul la biserică nu este neapărat o călătorie de „tratament spiritual”, cu alte cuvinte nu te duci la biserică numai când eşti obosit sufleteşte, încărcat de nelinişti sau au o problemă cât se poate de concretă. La biserică, te duci şi să te întâlneşti cu Dumnezeu, să „stai de vorbă cu El”, deci şi atunci când nu ai niciun necaz!
După aceea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului care a spus că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei, cap. 18: 20). Prin urmare, rugăciunea noastră este cu atât mai puternică cu cât sunt mai mulţi care o săvârşesc.
În plus, faptul că mergem la „casa lui Dumnezeu” este un lucru care presupune o jertfă suplimentară din partea noastră. Duminica este ultima zi de week-end şi parcă ne-am dori să ne refacem după vineri şi sâmbătă. Dar, cu toate acestea, unii dintre noi găsesc resurse să se trezească de dimineaţă ca să se roage şi pentru ceilalţi.
Bun, şi cum rămâne cu ce am spus la început, cu aglomeraţia care ne împiedică să ne concentrăm, cu ispita de a ne enerva sau cu „lipsa de vocaţie mistică”?
Ideea este cât se poate de simplă, ca să nu te duci la biserică în momentul de maximă aglomeraţie, pentru că nu vrei să faci mai multe păcate, cred că este bine să ajungi la momentele în care nu există prea multă lume! Rugăciunea trebuie să ne conducă la o relaţie mai profundă cu Dumnezeu şi nu să fie prilej de ispită!
Cei care nu au vocaţie mistică, este bine să aibă un dialog profund cu ei înşişi şi să se lămurească dacă această lipsă nu poate fi confundată cu lenea. Dacă, într-adevăr, este vorba de o senzaţie „pe bune”, trebuie să ştie că nu sunt „nevindecabili”. Este nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Prin urmare, este bine să-şi găsească o biserică unde se simt în largul lor şi să prelungească treptat perioada petrecută la slujbă. Cine ştie, s-ar putea ca, până la urmă, să le placă!
Deci, dacă nu vreţi să vă duceţi la biserică pentru că nu vă puteţi concentra, nu vă duceţi! Nu este un păcat, decât în măsura în care ne minţim pe noi înşine că nu mergem, pentru că suntem leneşi sau „nu avem chef”.
P.S.: Ştiu că, la slujba Învierii, va fi o aglomeraţie de nedescris, dar este bine să ne amintim că aceasta are loc o singură dată pe an! Deci, înarmaţi-vă cu răbdare şi luaţi lumină! Merită!
