Acasă Blog Pagina 2

Sfântul mare mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir

0
Icoana sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, îl înfăţişează ca pe un sfânt militar înarmat cu suliţă, arma cu care a fost martirizat.

Sfântul Dimitrie este unul dintre sfinții militari ai Bisericii. Viața sa a avut două coordonate: una lumească – în care el a fost soldat și om de stat și una spirituală – în care el a fost unul dintre cei mai mari luptători împotriva ispitelor.

Personalitatea sa remarcabilă, modul în care a trăit, cuvântările sale pline de miez, minunile pe care le-a făcut, toate sunt argumente pentru sărbătorirea lui în fiecare an la 26 octombrie.

Însă, dincolo de cinstirea pe care Biserica i-o acordă, în cadrul gândirii populare, sfântul Dimitrie și sărbătoarea lui au și alte semnificații.

Și acesta este un semn al faptului că acest mare sfânt a fost o personalitate cu totul și cu totul remarcabilă a timpului său.

Viața sfântului Dimitrie

Sfântul Dimitrie s-a născut în cetatea Thessalonicului (Salonicul de astăzi) din Grecia, într-o familie creștină foarte importantă în zonă. Tatăl său, conducătorul cetății, s-a îngrijit ca, pe lângă educația obișnuită pe care o primeau copiii nobililor romani, Dimitrie să primească și o educație creștină foarte solidă.

Însă, nu după mult timp, tatăl sfântului a murit și Dimitrie este numit de Maximian Galeriu, cezarul Greciei și Macedoniei, general al oștilor Thessalonicului și proconsul de Grecia. Deși, la numirea sa, avea o vârstă foarte fragedă, în scurt timp Dimitrie a făcut o impresie foarte bună în rândul contemporanilor săi, datorită calităților extraordinare de om de stat și a culturii sale foarte vaste.

Așa se explică de ce, în repetate rânduri, Dimitrie, care vorbea despre învățătura creștină, a reușit să demonstreze superioritatea ei în fața religiilor idolatre și să determine convertirea mai multor persoane. Mai mult, el reușea să facă aceste lucruri în condițiile în care persecuțiile împotriva creștinilor erau ceva obișnuit în vremea sa.

Însă, lucrurile nu aveau să rămână pentru multă vreme așa. Cezarul Maximian, după o campanie strălucită împotriva sciților, se întorcea spre Roma prin Thessalonic. Aici, el a dat poruncă să fie aduse mai multe jertfe în cinstea zeilor despre care el credea că l-au ajutat în timpul expediției sale militare. De asemenea, el a organizat și lupte de gladiatori, ca să-și arate recunoștința.

Până aici, nimic deosebit. Însă, dușmanii lui Dimitrie din rândurile păgânilor l-au pârât lui Maximian că este creștin și că a convertit foarte mulți locuitori ai cetății. Normal, acesta l-a chemat pe Dimitrie să se apere și sfântul a mărturisit că se închină Domnului Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Dacă, până atunci, Maximian era doar supărat, de data aceasta, s-a enervat de-al binelea și a poruncit ca Dimitrie să fie aruncat într-o celulă umedă, cu aburi amețitori, care se afla sub o baie publică din apropiere. Tradiția ne spune că, în momentul în care sfântul a intrat în temniță, un scorpion era pe cale să-l înțepe, ceea ce i-ar fi provocat moartea. Însă Dimitrie a făcut asupra lui semnul crucii și scorpionul a dispărut.

Această minune nu i-a impresionat foarte tare pe soldații din garda care l-a aruncat în închisoare. Cu toate acestea, Dimitrie, care intuia că va fi condamnat la moarte, nu era supărat. El știa că se va întâlni cu Dumnezeu și aștepta cu nerăbdare sfârșitul festivităților în cinstea cezarului.

Minunile sfântului Dimitrie

După cum era obiceiul vremii, în cadrul jocurilor sângeroase organizate de romani, creștinii erau puși să lupte cu gladiatori sau cu animale și, astfel, să-și afle sfârșitul în arenă.

În acea perioadă, era un gladiator celebru pentru puterea și măiestria sa în mânuirea armelor pe nume Lie (Lyaios). Acesta era vandal de origine și, se pare, era foarte crud în luptă și-i plăcea foarte mult să ucidă. Împăratul era foarte încântat de acest luptător pe care îl proteja.

Pentru a-i demonstra cezarului Maximian că deasupra puterii lui trecătoare și mărginite există puterea veșnică și nemărginită a lui Hristos, Nestor, un tânăr creștin din oraș, s-a hotărât să lupte cu Lie și să-l învingă. De aceea, el s-a dus la închisoarea unde era ținut Dimitrie și i-a cerut ajutorul. După ce i-a dat ultimele povețe, sfântul l-a însemnat cu semnul Crucii pe frunte și în dreptul inimii și l-a încurajat să meargă la luptă.

Nestor a ajuns în arenă, exact când crainicii anunțau că Lie (Lyaios) va lupta cu oricine este dispus să-l înfrunte. Atunci, s-a prezentat în fața împăratului, s-a dezbrăcat de tunică și a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă”!

Imediat ce s-a dat semnalul de începere a luptei, Lie s-a repezit spre fragilul Nestor, care s-a eschivat și a reușit să-i înfigă uriașului cuțitul în inimă. Lupta se încheiase, iar celor prezenți nu le venea să creadă! Protejatul împăratului, unul dintre cei mai puternici gladiatori ai timpului său, uriașul Lie zăcea fără suflare pe nisipul arenei.

Pentru că nu voia să accepte că înfrângerea lui Lie s-a datorat intervenției lui Hristos, Dumnezeul lui Dimitrie, Maximian a tras concluzia că Nestor a fost ajutat prin vrăji de către Dimitrie. Drept urmare, a poruncit ca Nestor să fie decapitat în afara orașului, iar Dimitrie să fie ucis chiar în celula unde era ținut prizonier.

Pentru alte informații, accesați Viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Astfel, în dimineața zilei de 26 octombrie 305[1], soldații care au primit acest ordin l-au ucis pe Dimitrie cu sulițele în temniță și i-au lăsat trupul neînsuflețit chiar în acel loc, pentru ca familia și prietenii să-l ridice. Unii dintre creștinii care au asistat la execuție i-au luat cu mare cinste trupul, însă Lupus, servitorul personal al sfântului Dimitrie, i-a luat tunica însângerată și inelul de conducător al cetății.

Cu ajutorul acestor rămășițe pământești, Lupus a făcut multe minuni, ceea ce a stârnit iarăși mânia lui Maximian. El urmărea ca orice amintire a lui Dimitrie să fie ștearsă din memoria locuitorilor din Thessalonic, pentru că nu dorea ca minunile sfântului să dea naștere la mai multe convertiri la creștinism. În consecință, a poruncit ca și lui Lupus să-i fie tăiat capul.

Mai târziu, trupul sfântului a fost înzestrat de Dumnezeu cu harul izvorârii de mir, ceea ce mai târziu i-a adus lui Dimitrie apelativul „Izvorâtorul de Mir”. De-a lungul timpului, oricine s-a uns cu acest mir și s-a rugat cu credință lui Dumnezeu, avându-l pe sfântul Dimitrie ca mijlocitor a dobândit vindecare.

Moaștele sale se găsesc în Salonic (fostul Thessalonic), în biserica care-i poartă numele, construită deasupra locului (băii publice) unde a fost martirizat. De altfel, Salonicul este orașul pe care, timp de aproape 1700 de ani, sfântul l-a apărat de multe ori de atacurile invadatorilor.

Pentru alte informații, accesați (La basilique) Hagios Demetrios (Thessalonique)

Controverse cu privire la identitatea sfântului Dimitrie

Există cercetători care consideră că, de fapt, sfântul Dimitrie ar fi fost diaconul episcopului de Sirmium și ar fi fost martirizat la data de 9 aprilie 304, în timpul persecuției ordonate de Maximian. El ar fi dat numele său orașului natal (Mitrovița din Serbia de astăzi). De aici, moaștele sau poate o parte din ele ar fi fost transportate la Thessalonic și depuse, în 26 octombrie 413, în catedrala anume construită pentru ele[2].

Sinaxarul grecesc, tradus și în cel românesc, care se citește la slujba sfântului din 26 octombrie, vorbește despre Dimitrie ca despre un sfânt militar[3].

Fără a intra în aceste dezbateri, ținând cont de criteriile Sfintei Tradiții enunțate de Vicențiu de Lerin (†440) încă din secolul al V-lea[4], considerăm că varianta corectă cu privire la identitatea sfântului Dimitrie sărbătorit la 26 octombrie este cea prezentată de Sinaxar.  În plus, în partea apuseană a Europei, credincioșii ortodocși îl serbează pe diaconul Dimitrie de la Sirmium la 9 aprilie.

Pentru alte informații, accesați Saints pour le 9 avril du calendrier ecclésiastique.

Credințe și tradiții populare despre sfântul Dimitrie

În vechime, ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dimitrie (Dumitru, avea semnificații deosebite pentru cei care se ocupau cu creșterea oilor. Acest lucru se datorează faptului că, la sfârșitul lunii octombrie, vremea începe să se schimbe destul de mult și oile erau coborâte din munte spre a fi încredințate stăpânilor de drept. Acest obicei este și acum denumit în popor „răvăşitul oilor” sau  „spartul stânilor”. Practic, acest eveniment echivala cu încheierea anului agricol și, de aceea, se considera că, începând cu ziua sfântului Dumitru (Sânmedru), „cerurile se încuiau” până la 23 aprilie, ziua sfântului Gheorghe (Sângiorz).

Sfinţii mari mucenici Gheorghe şi Dimitrie, cei care, în mentalitatea populară, guvernează trecerea anului agricol.

În continuare, sunt analizate, din punct de vedere teologic, cele mai des întâlnite credințe și tradiții populare legate de ziua de 26 octombrie.

  • În sâmbăta dinaintea sărbătorii sfântului Dumitru, se dădeau de pomană colivă cu brânză, unt și fructe. Trebuie spus că untul, brânza și fructele nu au nicio relevanță din punct de vedere teologic. Cel mai probabil această practică a apărut, pentru că acum era momentul în care ciobanii se întorceau cu oile în cadrul comunităților și urma împărțirea lor. Prin urmare, marcau evenimentul și în acest mod. De altfel, astfel de pomeni se făceau cu ocazia Moșilor de Toamnă[5] sau a Moșilor Mari, o sărbătoare dedicată celor adormiți.

Pentru alte informații, accesați Rugăciunile pentru cei adormiți

  • Focurile lui Sânmedru – se aprindeau seara dinaintea sărbătorii pe la hotarele dintre sate, în mijlocul așezărilor sau pe lângă ape și se considera că ele îi vor proteja pe oameni de rele și de boli. În mod evident, aceste focuri nu au nicio legătură cu sfântul Dumitru, ci sunt o reminiscență ale unor vechi practici prin care se invocau spiritele strămoșilor care ar fi trebuit să-i protejeze pe cei vii. Din nou, vorbim de un obicei păgân care a supraviețuit trecerii timpului, însă fără a fi preluat de Biserică.
  • Ziua Soroacelor – acum era data scadenței pentru înțelegerile încheiate la 23 aprilie, în ziua sfântului Gheorghe. Cu siguranță, o mare parte din aceste înțelegeri avea legătură cu lucrările agricole sau cu creșterea animalelor. Din păcate, cei care trebuiau să se achite de datorii, în această zi, nu prea erau de găsit, ceea ce provoca multe neînțelegeri. De aici, a apărut și zicala populară: „La Sângiorz, se încaieră câinii, iar la Sânmedru se bat stăpânii”!

 Pentru alte informații, accesați Sfântul Dumitru – Tradiții și obiceiuri. Ce nu trebuie să faci pe 26 octombrie ca să nu ai ghinion

  • Tot de Sândumitru, în multe zone ale țării, se brăcuiau (alegeau) oile[6]. Dacă lucrurile se terminau cu bine, se chefuia la cârciumă întreaga noapte. De asemenea, mai existau ciobani care doreau să mai rămână în munte cu o parte din oi (în special cele proprii) și la Sânmedru coborau în sate și jucau peste noapte la hore. Pentru că erau printre cei mai avuți oameni din comunitate, fetele de măritat erau foarte interesate să danseze cu ei și aveau grijă să se atingă de cămășile lor negre, ca a doua zi să se poată lăuda că au „jucat cu păcurarii”.
Oile sunt însemnate pentru a şti cui aparţin, iar, la momentul răvăşitului, sunt înapoiate stăpânilor lor.
  • Despre femeile care se pieptănau de Sânmedru se spunea că aveau să fie mâncate de lupi. După cum se poate deduce, o astfel de credință avea darul de a le determina pe fete și gospodine să se pregătească dinainte, pentru ca, în ziua sărbătorii sfântului Dimitrie, să se preocupe mai mult de aspectele spirituale. Din punct de vedere teologic, faptul că cineva este atent să se îngrijească nu prezintă niciun pericol. Singura condiție este ca atunci când se merge la biserică să se păstreze, totuși, o ținută adecvată. Adică, trebuie să ne îmbrăcăm ca și cum ne-am prezenta în fața unei instanțe de judecată, adică îngrijit, dar nu ostentativ.
  • O altă credință populară ne spune că, până la sărbătoarea sfântului Dumitru, se poate semăna usturoiul. Cei care îl semănau după această zi riscau să le moară pruncii. Nici această tradiție nu are la bază vreo învățătură teologică creștină și, ca atâtea altele, a fost concepută să îi determine pe oamenii de demult să grăbească anumite lucrări agricole. Prin urmare, suntem convinși că cei care nu terminau de semănat usturoiul până la Sânmedru, dacă aveau grijă cum trebuie de propriii copii, puteau fi liniștiți că urmașii lor aveau să fie în siguranță.
  • Tot în preajma acestei sărbători, se putea „afla” cum avea să fie iarna care era pe cale să înceapă. Astfel, cei care aveau oi puneau o haină în mijlocul lor. Dacă pe haină se așeza o oaie neagră, atunci se considera că iarna va fi ușoară. Însă, dacă oaia era albă, atunci iarna avea să fie grea. Sigur, nu-ți doreai să încerci această metodă, dacă aveai numai oi albe[7].

Concluzii

În ciuda controverselor pe care încă le mai suscită în rândul învățaților, sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, rămâne unul dintre cei mai cunoscuți și venerați sfinți ai Ortodoxiei.

Modul în care a înțeles să-și ducă viața, deși provenea dintr-o familie foarte bogată și ocupa funcții dintre cele mai înalte ale vremii sale, este un exemplu la care mulți dintre noi trebuie să medităm.

Până la urmă, funcțiile sunt trecătoare iar banii nu pot fi luați cu noi dincolo de pragul acestei vieți. Singure emoțiile pe care le trezim în sufletele celor de după noi sunt cele care ne spun dacă viața noastră a fost una valoroasă.

În cazul sfântului Dimitrie, este de ajuns să ne gândim la câte vieți a influențat prin exemplul, discursurile și rugăciunile sale, ca să ne dăm seama că viața lui a fost una extrem de valoroasă.

Referințe

[1] Din Viețile Sfinților (septembrie – februarie), Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 40.

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 76.

[3] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 222.

[4] Vicențiu de Lerin a propus 3 criterii pentru stabilirea validității unei învățături despre care se crede că ar aparține Sfintei Tradiții:

  1. vechimea (Quod semper…)ceea ce a fost crezut dintotdeauna, începând cu Biserica Veche;
  2. universalitatea (quod ubique …)ceea ce a fost crezut pretutindeni, adică în toate Bisericile creștine;
  3. unanimitatea (et quod ab omnibus creditus est.)ceea ce a fost crezut de către toți, adică învățătura respectivă să fie menționată de părinții și scriitorii bisericești sau de o parte însemnată dintre ei.

A se vedea I.G. Coman. Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 164 și https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/30/sfantul-vincentiu-de-lerin-biserica-dreapta-credinta-si-ereticii/.

[5] Ene Braniște, op. cit., p. 274.

[6] În trecut, existau mulți proprietari care nu aveau oi foarte multe și nici nu aveau ca principală ocupație păstoritul. Prin urmare, primăvara, de obicei în jurul zilei de 23 aprilie, adică de Sângiorz (sfântul Gheorghe), acești proprietari își încredințau oile unui cioban care mergea cu ele în munte să le pască. Astfel, se forma o turmă mare de oi care aparțineau mai multor proprietari.

În urma acestei înțelegeri, ciobanului i se cuvenea o anumită plată, iar stăpânului oilor o anumită cantitate de produse obținute din laptele oilor care erau achitate pe parcursul întregii perioade în care oile se aflau în grija ciobanilor. În jurul datei de 26 octombrie, adică de Sânmedru (sfântul Dumitru), oile erau alese din cadrul turmei și înapoiate stăpânilor acestora. Cu această ocazie, se constata dacă ele s-au pierdut din cauza bolilor, a atacului animalelor sălbatice (lupi, urși) sau din neglijența ciobanului. De asemenea, se stabilea dacă oile au avut miei și ce s-a întâmplat cu ei. Normal, aceste chestiuni puteau fi prilej de bucurie sau de ceartă.

[7] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, pp. 246-248.

Pozele au fost preluate în ordine de pe site-urile web: www.basilica.ro, www.crestinortodox.ro, www.primariaslanicmoldova.ro.

 

Sfânta cuvioasă Parascheva de la Iași

0
Sfânta cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei

Puțini sfinți au parte de o evlavie atât de mare ca cea pe care o manifestă creștinii români față de cuvioasa Parascheva de la Iași.

Sfintele ei moaște au ajuns în Moldova în anul 1641 și, de atunci, au influențat decisiv spiritualitatea de pe meleagurile noastre. Ea a fost considerată ocrotitoarea Moldovei, iar, în anul 1955, în urma unei decizii a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1950, cultul ei a fost generalizat la nivelul întregii țări.

Viața cuvioasei Parascheva

În general, toți sfinții, și, dintre ei, mai ales, cuvioșii duc o viață retrasă de tumultul cotidian. Ei se refugiază în locuri izolate, liniștite, unde se pot ruga și pot aprofunda învățătura despre Dumnezeu. De aceea, este foarte greu să aflăm foarte multe detalii despre viețile lor.

Cu toate acestea, pentru unii dintre ei, se fac eforturi deosebite pentru a afla cine au fost și ce au făcut în această lume. Una dintre aceste situații este și cea a cuvioasei Parascheva, despre a cărei viață, aflăm, pentru prima dată în limba română, din „Cartea românească de învățătură” a mitropolitului Varlaam al Moldovei, publicată în anul 1643.

De aici, aflăm că ea provenea dintr-o familie înstărită și s-a născut în prima jumătate a secolului al XI-lea, în localitatea Epivata (Boiados în prezent) de lângă Constantinopol (Istanbulul de astăzi), pe atunci capitala Imperiului Bizantin.

Primii pași pe calea vieții creștine îi face sub îndrumarea părinților care erau oameni foarte credincioși. Astfel, Parascheva a fost familiarizată cu postul, rugăciunea și milostenia. Faptul că atmosfera din familia ei era una dominată de o evlavie profundă este întărit și de unul dintre frații sfintei care s-a călugărit cu numele de Eftimie și a ajuns, ulterior, episcop în localitatea Madite.

Dar momentul de cotitură în viața cuvioasei Parascheva avea să se producă pe la vârsta de 10 ani, când, în timpul sfintei Liturghii, i-au rămas întipărite în minte cuvintele Mântuitorului: „Oricine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”[1]

În baza acestui îndemn, ea își va împărți de mai multe ori hainele săracilor, chiar dacă erau destul de valoroase și în ciuda mustrărilor repetate ale părinților.

După moartea părinților, împreună cu fratele său episcop, își va dona săracilor partea care i se cuvenea din moștenire și se va călugări într-o mănăstire din Constantinopol. La puțin timp, s-a retras din capitală într-un așezământ monahal din Heracleea (ținutul Pontului) închinat Maicii Domnului, iar, după 5 ani, a plecat la o mănăstire de maici din pustiul Iordanului (Țara Sfântă).

Aici, se pare că i s-a arătat un înger care a îndemnat-o să se întoarcă la Constantinopol unde a stat o perioadă la biserica Fecioarei Maria din cartierul Vlaherne. De aici, s-a întors la Epivata, locul ei de origine, însă nu a spus nimănui cine era.

De altfel, aici a fost și locul de unde a trecut la cele veșnice fără ca nimeni să știe cu adevărat care era starea ei de sfințenie.

Dar lucrurile nu aveau să rămână așa!

Slăvirea cuvioasei Parascheva

În Biblie, ni se spune de multe ori că este imposibil pentru mintea noastră să înțelegem, cu adevărat, planurile lui Dumnezeu, dacă El nu ni le descoperă[2]. Așa s-a întâmplat și cu trupul cuvioasei care, inițial, a fost înmormântat fără niciun fel de onoruri.

După o perioadă, corpul unui marinar mort a fost adus de valuri și a trebuit îngropat. Normal, la o margine de cimitir, s-a săpat groapa pentru ca acesta să fie înmormântat creștinește și, groparii, au dat peste trupul cuvioasei care era neputrezit și mirosea foarte frumos.

Cu toate acestea, alături de acest trup sfânt, ei au pus trupul în putrefacție al marinarului.

Dar, în timpul nopții, cuvioasa Parascheva li s-a arătat ca o împărăteasă pe tron, înconjurată de o mulțime de îngeri, unuia dintre gropari pe numele Gheorghe și unei femei cu numele Eftimia. Unul dintre îngeri, l-ar fi mustrat pe acel gropar pentru faptul că au nesocotit trupul cuvioasei.

Imagini din perioada hramului sfintei cuvioase Parascheva.

A doua zi, cei doi care au avut viziunea le-au spus celorlalți din cetate ce s-a întâmplat. Apoi, mai mulți creștini au dezgropat trupul cuvioasei pe care l-au așezat cu mare cinste în biserica dedicată sfinților apostoli din Epivata.

După aceea, în urma rugăciunilor pe care diverși creștini le făceau lângă racla în care se odihnea trupul sfintei, au avut loc mai multe minuni. Aceste lucruri au făcut ca faima sfintei să crească și să fie cunoscută, mai întâi în Tracia și, apoi, în întreaga Peninsulă Balcanică.

Este unul dintre argumentele care ne fac să presupunem că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol ar fi hotărât de mai demult trecerea cuvioasei Parascheva în rândul sfinților.

Peregrinarea moaștelor cuvioasei Parascheva

În secolul al XII-lea, situația politică din zona Balcanilor începe să se precipite. Astfel, între anii 1185-1186, bulgarii și românii (valahii) de la sud de Dunăre, conduși de frații Petru și Asan, s-au răzvrătit împotriva dominației bizantine.

Ulterior, în anul 1204, armata occidentală care inițiase cea de-a patra Cruciadă și care ar fi trebuit să se oprească la Ierusalim, a cucerit Constantinopolul, capitala Bizanțului.

Prin urmare, Imperiul Bizantin a trebuit să se reorganizeze sub forma unor state de mai mici dimensiuni: unul cu capitala la Niceea și celălalt cu capitala la Tesalonic.

În aceste condiții, împăratul bizantin Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254) pentru a consfinți buna înțelegere pe care o avea cu împăratul Ioan Asan al II-lea de la Tîrnovo, a acceptat ca moaștele cuvioasei Parascheva să fie strămutate de la Epivata în capitala Imperiului Vlaho-Bulgar. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1235.

Dar, situația nu avea să rămână pentru mult timp așa. Între anii 1393-1396, turcii au cucerit statul înființat de bulgari și valahi. Pentru a le proteja, moaștele cuvioasei a fost mutate la Belgrad.

Însă, în anul 1521, regatul sârb avea să fie cucerit tot de turci și transformat în pașalâc. Prin urmare, moaștele au fost capturate de otomani și vândute ulterior de către sultan patriarhului ecumenic Ieremia I, care le ceruse pentru Biserică.

După încă 120 de ani și după mai multe strămutări la bisericile din Constantinopol (Sfânta Maria Pamakaristos, Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din Fanar (1601)), trupul cuvioasei Parascheva avea să poposească, până astăzi, pe pământ românesc.

Trupul cuvioasei Parascheva ajunge în Moldova

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, voievodul Moldovei, domnitorul Vasile Lupu, a achitat în semn de evlavie datoriile Patriarhiei Ecumenice.

Ca să ne dăm seama de importanța acestui gest, trebuie spus că, în 1453, Constantinopolul fusese cucerit de turci, iar pentru Patriarhia Ecumenică a urmat o perioadă foarte dificilă, în care patriarhul a fost, practic, ultima redută spirituală în fața tăvălugului mahomedan.

În acest context, putem înțelege de ce patriarhul ecumenic Partenie I cel Bătrân (1639-1644) împreună cu membrii Sinodului Patriarhal au hotărât să-i ofere voievodului Vasile Lupu, în semn de recunoștință, moaștele cuvioasei Parascheva.

Astfel, racla cu moaștele cuvioasei a fost transportată pe Marea Neagră și a ajuns în portul Galați fiind însoțită de trei mitropoliți greci. După aceea, cu mare alai, a fost adusă până la Iași, unde a fost întâmpinată de domnitorul Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam al Moldovei, episcopii de Roman și Huși, de numeroși membri ai clerului și de mulți credincioși.

În aceste condiții, la data de 13 iunie 1641, trupul nestricăcios al cuvioasei Parascheva a fost așezat în frumoasa biserică a Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, ctitoria domnitorului Vasile Lupu. Aici, el va rămâne până în anul 1884, când a fost mutat în paraclisul mănăstirii pentru efectuarea unor lucrări de restaurare.

Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi, ctitorită de domnitorul Vasile Lupu. În acest locaş, au fost depuse pentru prima dată pe pământ românesc moaştele cuvioasei Parascheva.

În noaptea dinspre 26 spre 27 decembrie 1888, o lumânare aprinsă uitată după slujba Vecerniei, a provocat un incendiu care s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla de lemn cu moaștele, prefăcându-l în scrum, însă fără a arde trupul cuvioasei.

Această minune a fost constatată de prefectul Leon Negruzzi și procurorul-general de atunci care au consemnat, în procese-verbale, cele întâmplate.

După acest miracol, din încredințarea marelui mitropolit Iosif Naniescu al Moldovei, moaștele au fost mutate în catedrala mitropolitană de la Iași, unde se găsesc și în prezent.

Ca semn de recunoaștere a importanței pe care a avut-o sfânta Parascheva în evoluția spirituală a românilor de-a lungul timpului, în cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 februarie 1950, s-a hotărât generalizarea cultului cuvioasei la nivelul întregii Patriarhii.

Această decizie a fost pusă în practică la 14 octombrie 1955, în cadrul unor festivități deosebite la care au participat pe lângă clerul și credincioșii români și reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria și Rusia.

Pentru alte informații, click aici.

Schimbarea veșmintelor și podoabele cuvioasei Parascheva

Cei care s-au închinat în repetate rânduri lângă moaștele cuvioasei Parascheva au putut observa că sfânta are la anumite perioade veșmintele schimbate.

Pentru a lămuri câteva chestiuni de principiu, trebuie să înțelegem că sfânta cuvioasă Parascheva nu are nevoie de veșminte, dar schimbarea lor dovedește evlavia și dragostea noastră pentru ea.

Sfânta cuvioasă Parascheva cu veşmântul alb, specific pentru perioada sărbătorilor pascale.

Schimbarea acestor haine se petrece de 6 ori pe ani, după o ceremonie foarte strictă la care participă doar anumiți slujitori ai catedralei mitropolitane din Iași. Acest ritual are loc după ora 22.00, adică după terminarea programului liturgic, iar, pe parcursul desfășurării lui, catedrala este închisă pentru public.

Cele 6 momente în care se schimbă veșmintele sunt:

  1. cu o seară înainte de pelerinajul „Calea Sfinților” care are loc în seara zile de 12 octombrie;
  2. după ziua hramului din 14 octombrie (acum sunt schimbate pentru că se murdăresc în zilele anterioare);
  3. de Crăciun;
  4. la începutul Postului Mare (de data aceasta, veșmintele sunt de o culoare mai închisă pentru a ne aminti de înfrânarea din timpul postului);
  5. în ajunul Paștilor (în această perioadă, veșmintele sunt, de obicei, albe pentru a exprima Lumina Învierii);
  6. după Rusalii (acest set de veșminte va rămâne până la 12 octombrie).

Moaștele cuvioasei sunt înfășurate în trei rânduri de materiale speciale, fiecare purtând câte un sigiliu. Astfel, primul sigiliu a fost pus, conform tradiției, în momentul aducerii moaștelor de la Constantinopol. Deci, el datează, cel mai probabil, din anul 1641.

Al doilea rând de veșminte, poartă un sigiliu din secolul al XIX-lea, probabil cu ocazia mutării sfintei în catedrala mitropolitană.

În sfârșit, al treilea rând de veșminte cu sigiliul aferent, datează din anul 2010.

Un amănunt important este faptul că veșmintele care sunt înlocuite sunt încredințate unor mănăstiri sau unor parohii ca mângâiere sau, dacă este vorba de biserici din afara țării, pentru a păstra vie credința ortodoxă.

Un ultim detaliu legat de aceste veșminte este faptul că ele sunt croite din catifea brodată sau dintr-un material special și au forma unei cruci. Dimensiunea brațului vertical al crucii este de 2,5 m, iar a celui orizontal de 1,5 m. În mijloc, este cusută fie Sfânta Cruce, fie monograma numelui Hristos (XP).

De asemenea, doar anumite ateliere de profil de la câteva mănăstiri din țară au privilegiul de a confecționa veșminte pentru cuvioasa Parascheva: Mănăstirea Galata și Mănăstirea „Sfântul Atanasie” din Iași, Mănăstirea Văratec din județul Neamț și Mănăstirile Țigănești și Pasărea din Arhiepiscopia Bucureștilor[3].

Pentru alte informații, click aici.

Concluzii

Sfânta cuvioasă Parascheva este una dintre cele mai concludente dovezi pentru faptul că Dumnezeu lucrează permanent în lume.

Născută în urmă cu aproximativ 1000 de ani, Parascheva a găsit puterea să se desprindă din confortul unei vieți îmbelșugate pe care i-ar fi putut-o oferi averea părinților și să se dedice unei vieți pline de zbucium și nevoințe duhovnicești.

Acesta este o mentalitate pe care foarte puțini dintre cei de astăzi am fi dispuși să o îmbrățișăm. Ea presupune un efort continuu pentru realizarea progresului duhovnicesc și acest lucru nu a fost făcut pentru a dobândi faimă sau alte avantaje materiale, ci doar din dragoste pentru Hristos.

Impresionanta catedrală mitropolitană din Iaşi – edificiul care găzduieşte, în prezent, racla cu moaştele cuvioasei Parascheva.

Minunile cu care a fost învrednicită vorbesc de la sine despre prețuirea pe care Dumnezeu i-a dat-o, iar evlavia credincioșilor vine să întărească această cinste.

Rugăciunile pe care, de-a lungul veacurilor, creștinii le-au îndreptat către Dumnezeu de lângă racla unde se află sfintele ei moaște, rareori au rămas fără răspuns.

Ea a fost, este și va fi o ocrotitoare nu numai a Moldovei, dar și a tuturor celor care, cu credință, o aleg mijlocitoare către Dumnezeu.

De aceea, atât în vreme de necazuri, cât și în vreme de binecuvântare, este bine să-i mulțumim pentru mijlocirile ei și să ne rugăm să ne ajute mai departe.

Referințe

[1] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 34.

[2] Isaia, capitolul 55, versetele 8-9: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre”.

[3] Pr. prof. dr. Ion Vicovan, pr. Cătălin Adumitroaie, Cuvioasa Parascheva, sfânta populară a Ortodoxiei în istoria și evlavia poporului român, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 240-248.

Fotografiile au fost preluate în ordine de pe site-urile web: Doxologia.ro, RadioIasi.ro, Wikipedia.org, Youtube.com, Faptelecredintei.ro.

Înălțarea Sfintei Cruci – istorie și semnificații

0
Înălțarea Sfintei Cruci este unul dintre praznicile care se țin prin post și rugăciune în amintirea Patimilor Mântuitorului.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este cel mai important praznic al credincioșilor ortodocși dedicat sfintei Cruci și ea conține, în mod sintetic, semnificațiile creștine și o parte importantă din istoria Crucii ca simbol al mântuirii noastre aduse de Domnul Iisus Hristos.

Sfânta Cruce are o istorie îndelungată și zbuciumată. Ea a reprezentat, pe rând, bunăstarea, uniunea dintre bărbat și femeie, degradarea socială ca, până la urmă, să ajungă unul dintre cele mai sfinte simboluri.

Din perspectivă creștină, realitățile pe care le exprimă Crucea nu pot fi înțelese pe deplin dacă nu sunt trăite, iar cel mai la îndemână punct de plecare este chiar sărbătoarea din 14 septembrie dedicată momentelor înălțării Sfintei Cruci.

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci pe care Biserica îl serbează în fiecare an la 14 septembrie este una dintre formele de manifestare ale cinstirii pe care creștinii o acordă acestui simbol sfânt.

Întrucât Crucea ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului, această sărbătoare este o zi de post și de rugăciune în care toți trebuie să ne gândim, în primul rând, la importanța Jertfei lui Hristos pentru noi și nu la respectarea unor tradiții care nu aparțin Bisericii, cum ar fi interzicerea consumului de fructe care „au semnul crucii”.

Pentru alte informații, accesați:  Interzis la fructe în formă de cruce?

Pentru a înțelege mai multe în legătură cu întemeierea acestei sărbători trebuie să ne întoarcem în timp, la începutul secolului al IV-lea, când sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a găsit Crucea pe care, cu aproape 300 de ani înainte, fusese răstignit Mântuitorul.

După relatările pelerinei Egeria, se pare că acest lucru s-ar fi întâmplat în ziua de 13 septembrie a anului 326.

Este vorba de un eveniment care a avut loc după aproape 3 secole de persecuții împotriva creștinilor și, implicit, a sfintei Cruci.

În Tradiția Bisericii, este consemnat faptul că împărăteasa Elena a ajuns la Ierusalim și i-a cerut patriarhului de atunci, Macarie, să o conducă la locul Răstignirii Domnului Iisus.

Acolo, după ce s-au făcut săpături, au fost găsite trei cruci. Normal, s-a pus întrebarea care dintre ele era a Mântuitorului?

Răspunsul a venit după ce crucile au fost atinse succesiv de o tânără care murise și care era dusă spre locul de îngropare.

Când trupul neînsuflețit a fost atins de Sfânta Cruce, tânăra a înviat și, atunci, toți au știut că aceea era Crucea prin care venise răscumpărarea lumii.

În marea lor evlavie, împăratul Constantin și mama sa Elena au început construirea a 2  biserici – a Sfântului Mormânt și a Sfintei Cruci.

În anul 335, în ziua de 13 septembrie, care coincidea cu ziua în care a fost aflată Sfânta Cruce, a fost sfințită biserica dedicată ei.

Apoi, a doua zi, pe 14 septembrie 335, patriarhul Macarie a înălțat Sfânta Cruce spre a fi văzută de tot poporul care era adunat la Ierusalim în acele zile.

Cu timpul, accentul nu va mai fi pus pe sărbătoarea de 13 septembrie, ci pe ziua de 14.

În amintirea procesiunii care se făcea în vechime cu prilejul acestei sărbători, ne-a rămas ritualul scoaterii solemne a sfintei Cruci, din slujba Înălțării Sfintei Cruci.

În biserica sfințită în anul 335, avea să fie depusă, într-o raclă specială, cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci. Restul avea să fie împărțit în mai multe locuri din Imperiul lui Constantin cel Mare.

Astfel, o parte din Sfânta Cruce va fi dăruită de împărăteasa Elena unei biserici pe care o va ctitori la Roma și o parte va ajunge la Constantinopol.

După aceea, în anul 614, împăratul Chosroe al perșilor va prăda Ierusalimul și va răpi racla cu cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci.

Acest odor va fi recuperat după un război foarte greu și costisitor câștigat de împăratul creștin Heraclie (610-641).

Acesta va aduce Sfânta Cruce la Ierusalim în anul 629, iar în anul 630, pe data de 14 septembrie, Sfânta Cruce va fi din nou înălțată în văzul tuturor de către Zaharia, patriarhul de atunci al Ierusalimului.

Pentru motive de siguranță, în anul 634, s-a hotărât ca Sfânta Cruce să fie  adusă cu mare fast și depusă în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

Din acel moment, soarta Sfintei Cruci a Mântuitorului avea să fie legată de cea a capitalei bizantine.

După o istorie foarte zbuciumată, astăzi, unele dintre cele mai mari bucăți din lemnul Sfintei Cruci se găsesc în bazilica Sfintei Cruci din Roma, în catedrala Notre-Dame din Paris și la unele mănăstiri din sfântul Munte Athos (cea mai mare dintre acestea aflându-se la Mănăstirea Xiropotamou)[1].

Sfânta Cruce – semn sau simbol?

Sânta Cruce este unul dintre simbolurile cele mai bogate în semnificații, nu doar din creștinism, ci din întreaga istorie a religiilor.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care, de-a lungul timpului, au existat atâtea controverse pe această temă.

Una dintre dispute este legată de întrebarea dacă sfânta Cruce este un semn sau un simbol.

Ca să nu complicăm lucrurile, vom spune că semnul face conexiunea dintre realități care aparțin aceluiași plan de existență, în timp ce simbolul face legătura dintre realități din planuri diferite de existență[2].

Spre exemplu, semnul „+” (plus) este folosit în matematică pentru a face legătura  între obiecte, fenomene sau persoane din planul nostru de existență. De aceea, îl vom putea folosi în felul următor: 1 mașină „+” 2 mașini = 3 mașini.

Spre deosebire de „+”, simbolul „†”, pentru creștini, face legătura între semnul văzut și patimile Domnului Hristos prin care ne-a venit mântuirea. Astfel, în mintea noastră, îi atribuim semnului văzut o altă semnificație nevăzută, care face parte din alt plan de existență, cel duhovnicesc.

Prin urmare, crucea poate fi un semn, în cazul nostru, „plusul” din matematică, dar, în același timp, Crucea poate fi și simbol, exprimând una dintre cele mai realități spirituale – mântuirea.

 Simbolismul sfintei Cruci în religiile lumii

După cum spuneam, Crucea nu este doar un simbol creștin, ci ea are o vechime și o răspândire foarte mari.

Swastika
La origine, svastica este o formă a semnului crucii, deși, în istorie, a rămas, mai degrabă, ca un simbol al dictaturii naziste.

Astfel, în hinduism,  întâlnim o formă destul de controversată a crucii – svastica. Ea nu are nimic de-a face cu semnificațiile pe care i le-a atribuit, în secolul XX, regimul nazist. Dimpotrivă era un simbol asociat bunăstării.

 

Pentru mai multe informații, accesați: Svastică

La fel, în religia Egiptului Antic, întâlnim celebra „cruce egipteană” (ankh), pe care o vedem, de obicei, reprezentată în mâna diverșilor zei. Aceasta era, în prima fază, un simbol al unirii dintre Isis (principiul feminin) și Osiris (principiul masculin)[3], ca, ulterior, să semnifice viața eternă și să fie considerată și cheia care descuie porțile morții.

Pentru mai multe informații, accesați: Ankh

Ankh-ul sau „crucea egipteană” era un simbol al vieții veșnice.

De asemenea, în cadrul religiei celților, crucea era reprezentată ca o combinație dintre două linii, verticală și orizontală, suprapuse, având ca fundal un cerc. Și de data aceasta, se poate vorbi despre unirea dintre masculin și feminin[4] sau dintre cer și pământ.

Crucea celtică era întâlnită, în special, în zona Irlandei de astăzi.

În schimb, pentru vechii romani, crucea nu avea semnificații atât de profunde, ea fiind considerată unul dintre cele mai degradante instrumente de tortură și era rezervată pentru răufăcătorii de cea mai joasă speță.

Tot la romani, întâlnim și mai multe forme ale crucii folosite în scop de tortură:

1) crux simplex – „|” (sub forma unui simplu stâlp pe care era pironit sau de care era legat cel condamnat);

2) crux decusata – „X” – pe o astfel de cruce a fost răstignit sfântul apostol Andrei și, din acest motiv, acest semn îi poartă numele;

3) crux comissa – „T”;

4) crux imissa – „” – celebra cruce latină, cu brațele inegale, pe care a fost răstignit Însuși Domnul Iisus Hristos[5].

Prefigurări ale sfintei Cruci în Vechiul Testament

În iudaism, crucea a fost, în general, un semn al infamiei.

Ea este regăsită tot în cadrul administrării pedepselor sub forma unui stâlp al infamiei, a unui copac[6] sau „lemn” pe care erau pironiți cei care călcau în modul cel mai grav Legea.

Cu toate acestea, au existat situații din care a reieșit foarte clar importanța acestui simbol pentru mântuirea lumii și, implicit, pentru Israel.

Una dintre acestea, ne prezintă toiagul lui Aaron care a înmugurit și a produs  fructe în chip minunat[7], așa cum și Crucea urma să dea viață acolo unde, până atunci, domnise moartea.

A doua situație memorabilă este cea în care, din cauza revoltei fiilor lui Israel împotriva lui Moise și a scoaterii din Egipt, Dumnezeu le-a trimis șerpi veninoși ca să-i pedepsească.

După ce mai mulți oameni au murit, evreii au venit la Moise, au cerut iertare și l-au rugat să-i izbăvească.

În urma rugăciunilor lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit alesului Său să facă un șarpe de aramă și să-l pună pe un stâlp, ca toți cei mușcați de șerpi să se uite la el și să trăiască[8].

Faptul că stâlpul pe care a fost pironit șarpele din Vechiul Testament este o prefigurare a sfintei Cruci, ni-l spune chiar Mântuitorul în celebra convorbire cu fariseul Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”[9].

Tot ca un simbol al izbăvirii este întâlnită crucea și în viziunea profetului Iezechiel cu privire la pedepsirea celor care susțineau că Dumnezeu părăsise Ierusalimul și Regatul lui Iuda.

Acolo, cei însemnați cu semnul tau (o literă din alfabetul ebraic asemănătoare cu o cruce)[10] aveau să fie izbăviți de „pedepsitorii cetății” care trebuiau să-i omoare pe cei necredincioși.

Crucea – simbolul reprezentativ al creștinilor

După cum se poate vedea, în unele dintre religiile lumii (hinduism, religia vechilor egipteni, religia celților), crucea era un simbol asociat, de obicei, cu viața, în timp ce, în altele (iudaism și mitologia romană), crucea era un simplu obiect folosit la administrarea pedepselor.

Spre deosebire de aceste credințe, creștinismul va transforma crucea în unul dintre simbolurile fundamentale ale credinței revelate de Domnul Hristos.

Pentru creștini, Crucea a depășit stadiul de instrument de tortură, fiind sfințită prin Sângele pe care Mântuitorul lumii l-a vărsat pe ea[11].

Așa se explică de ce, din cele mai vechi timpuri, credincioșii au venerat Crucea ca simbol al mântuirii noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”[12].

Prin urmare, creștinii au folosit-o pentru a-și marca monumentele, a-și însemna casele, a atrage binecuvântarea divină și a obține protecția lui Dumnezeu.

În acest context, Crucea este venerată de primele comunități creștine din Palestina, apoi este regăsită în jurul anul 79 în orașul Herculaneum sau, în anul 134, pe un altar din Palmira.

Iar, între timp, apologeții creștini din secolele II-III explicau celor care îi defăimau pe creștini care este adevărata valoare a Crucii și importanța ei pentru mântuirea lumii.

Trebuie să reținem că toate aceste lucruri aveau loc în perioada secolelor I-III, adică atunci când creștinismul era o religie persecutată și mulți creștini sufereau martirajul.

Totul avea să se schimbe radical în secolul al IV-lea, datorită a două evenimente de o importanță crucială.

Primul dintre ele a constat în arătarea pe cer a semnului sfintei Cruci către împăratul Constantin cel Mare. În urma unui vis în care i S-a arătat Mântuitorul, Constantin  a folosit acest simbol pe armele sale și a câștigat bătălia de la Pons Milvius împotriva uzurpatorului Maxențiu.

Cel de-al doilea eveniment este găsirea Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena în locul unde Hristos fusese răstignit[13].

Pentru alte informații, accesați: Sfinții împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu apostolii

Practic, acum nu mai era vorba doar de credință, ci de certitudine, pentru că Sfânta Cruce și-a dovedit autenticitatea prin minunea care s-a întâmplat când a fost atinsă de un trup fără viață.

În plus, Hristos a spus că sfânta Cruce este semnul Său și că a doua Sa venire va fi precedată de arătarea pe cer a Crucii[14].

Cinstirea sfintei Cruci de către creștini

În teologia creștină ortodoxă, Crucea este cinstită în relație cu Mântuitorul Hristos Care a fost răstignit pe ea și a sfințit-o prin Jertfa Sa.

Prin urmare, creștinii nu se închină obiectului în sine sau materialului din care este făcută Crucea. De fapt, prin venerarea ei, noi Îl slăvim pe Fiul lui Dumnezeu care a suferit pentru răscumpărarea întregii creații.

În acest sens, zilele de miercuri și de vineri din fiecare săptămână au fost dedicate sfintei Cruci, ca perioade de post spre aducerea aminte a Patimilor mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos.

În afară de acest fapt, în cultul creștin ortodox, sunt întâlnite rugăciuni (Acatistul) și imnuri dedicate sfintei Cruci care ne aduc aminte de Jertfa mântuitoare și de faptul că și noi, trebuie să ne ridicăm prin sacrificiu personal la starea în care suntem vrednici să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

De asemenea, credincioșii cinstesc sfânta Cruce și prin punerea în ei în locuri de o importanță deosebită (biserici, case, locuri unde au avut loc evenimente semnificative din trecut etc.), prin purtarea la gât sau la mână și prin instituirea de sărbători.

Cele mai importante dintre acestea sunt Înălțarea Sfintei Cruci, celebrată în fiecare an la 14 septembrie și a treia duminică din Postul Mare care este dedicată sfintei Cruci.

Concluzii

Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre mari sărbători ale creștinilor, fiind ținută cu post și rugăciune, pentru că ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului.

Înainte de toate, acest praznic este una dintre formele de cinstire pe care Biserica le-a instituit drept mărturie a importanței și a faptului că sfânta Cruce a fost prezentă în viața creștinilor din cele mai vechi timpuri.

De aceea, trebuie să fim atenți atunci când ne însemnăm cu semnul Crucii. Acest gest nu trebuie făcut la repezeală și, mai ales, trebuie făcut corect.

În plus, sfânta Cruce nu trebuie dusă în ridicol prin plasarea ei în locuri care nu au legătură cu viața sau învățătura creștină sau prin folosirea ei excesivă (ex. multele cruciulițe din unele mașini) ori fără a lua în considerare semnificațiile ei (ex. pe diverse articole de îmbrăcăminte, doar ca accesoriu estetic).

Ea este una dintre armele noastre principale împotriva demonilor, cu ea ne însemnăm când vrem să Îl simțim pe Dumnezeu aproape și-L chemăm în inimile noastre, ea este semnul  care ne călăuzește încă de la începutul vieții creștine și tot ea este cea care veghează somnul creștinilor care au adormit cu speranța învierii și a vieții veșnice.

În sfârșit, Crucea este semnul identității noastre spirituale și al sfințirii prin care preotul consacră oameni și obiecte sau le pune sub protecția lui Dumnezeu.

Însă trebuie să înțelegem că sfânta Cruce nu este un obiect magic.

Prin urmare, pentru a putea fi protejați, nu este de ajuns să ne însemnăm cu ea sau să o purtăm asupra noastră, ci trebuie să și credem în puterea lui Dumnezeu.

Mai mult, ea trebuie să ne inspire și să ne motiveze să ne ducem fiecare „crucea”, știind că Dumnezeu niciodată nu ne lasă să ne confruntăm cu ispite care depășesc puterile noastre[15].

Numai așa, Crucea va deveni, dintr-un simplu semn, un simbol dătător de viață veșnică.

Referințe

[1] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 209-216.

[2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. Mariana Noica, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 411-412.

[3] Clare Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 29.

[4] Ibidem, p. 39.

[5] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 108.

[6] Deuteronom, capitolul 21, versetul 23.

[7] Numerii, capitolul 17, versetele 1-11.

[8] Numerii, capitolul 21, versetele 4-9.

[9] Evanghelia supă Ioan, capitolul 3, versetele 14-15.

[10] Iezechiel, capitolul 9, versetele 4-6: „Și i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera «tau» care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul «+»! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt!» Și au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului”.

[11] Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 114.

[12] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetul 18.

[13] Ene Braniște, op. cit., pp. 210-211.

[14] Evanghelia după Matei, capitolul 24, versetul 30.

[15] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Pozele au fost preluate în ordine din: 

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/predica-inaltarea-sfintei-cruci-149924.html;

https://en.wikipedia.org/wiki/File:Swastika_nazi.svg;

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ankh.svg;

https://ro.pinterest.com/pin/427982770809252021/?lp=true.

 

Nașterea Maicii Domnului – prinosul neamului omenesc

0
Nasterea Maicii Domnului
Credinţa puternică, rugăciunea stăruitoare şi viaţa curată ale lui Ioachim şi Ana au fost răsplătite de Dumnezeu cu naşterea Maicii Domnului. În acel moment, s-au împlinit profeţii rostite cu mii de ani înainte, iar omenirea putea privi înainte cu speranţă.

Naşterea Maicii Domnului este primul mare praznic din curgerea anului bisericesc şi un prilej de a medita la importanţa pe care Născătoarea de Dumnezeu a avut-o pentru mântuirea lumii.

Despre Fecioara Maria s-au spus și se vor spune, probabil, foarte multe. Unii autori vor fi foarte vehemenți, alții mai puțin radicali, dar, dincolo de polemicile teologilor sau oamenilor obișnuiți, răzbate un adevăr de necontestat: Maica Domnului a fost o persoană cu totul și cu totul specială în istoria lumii.

Ei i-au fost dedicate imnuri, către ea se înalță rugăciuni, este considerată un model de viață spirituală și îi sunt atribuite fapte miraculoase.

Iar, mai presus de toate acestea, ea a fost cea care L-a născut pe Mântuitorul lumii, pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Pentru aceste calități extraordinare, Biserica i-a acordat, încă din zorii creștinismului, o cinstire cu totul deosebită și i-a dedicat mai multe sărbători. Una dintre cele mai importante este cea din ziua de 8 septembrie, când creștinii celebrează Nașterea Maicii Domnului.

Profeții despre nașterea Maicii Domnului

De cele mai multe ori, se uită că nașterea Fecioarei Maria a fost promisă de Dumnezeu încă de la facerea lumii, la scurt timp după căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva.

Cuvintele: „Dușmănie voi pune între tine (șarpe – n. n.) şi între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.”[1] se referă tocmai la faptul că un Copil al femeii îl va pedepsi pe diavol.

Apoi, profetul Isaia ne vorbește despre o Fecioară cu totul și cu totul specială, care „va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”[2].

Tabloul calităților extraordinare ale Fecioarei care Îl va naște pe Mântuitorul lumii este completat de profetul Iezechiel care vorbește despre pururea-fecioria Maicii Domnului: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea, va fi închisă”[3].

Ca să ne facem o idee despre cum lucrează Dumnezeu, trebuie să spunem că Isaia a trăit în secolele VII-VI înainte de Hristos, iar Iezechiel în secolele VI-V înaintea venirii Mântuitorului.

Deci, întreaga lume aștepta cu speranță naşterea Maicii Domnului, singura destul de curată încât Dumnezeu să Se întrupeze din ea. Pentru că numai aşa, putea fi răscumpărată întreaga creaţie din păcat.

Nașterea Maicii Domnului

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Evangheliile nu ne spun foarte multe despre Fecioara Maria. Acest lucru se întâmplă din două motive.

În primul rând, trebuie să conștientizăm că nu acesta era scopul lor. Evangheliștii și-au propus să aducă lămuriri cu privire la persoana și activitatea Mântuitorului Hristos, astfel încât tot mai mulți oameni să creadă în El şi nu să realizeze biografii.

În al doilea rând, personalitatea Maicii Domnului era una cunoscută de către primii creștini în așa măsură încât nu s-a simțit nevoia unor scrieri care să consemneze ceea ce era cunoscut deja de un număr destul de mare de credincioşi.

În ciuda acestui vid de informații, din unele cărți apocrife (Evanghelia apocrifă a lui Iacov[4]) aflăm date cu privire la viața Fecioarei Maria, care, deși au străbătut veacurile, trebuie, cumva, privite și cu circumspecție.

Astfel, Tradiția creștină ne vorbește despre faptul că cea care L-a născut pe Domnul Hristos îi are ca părinți pe Ioachim și Ana, care proveneau din semințiile lui Iuda și Levi.

Iuda era seminția din care se trăgeau regii David și Solomon, iar tribul lui Levi era cel din care proveneau arhiereii, preoții și leviții – cei care slujeau la templu și învățau Legea în rândul evreilor. Este vorba despre un simbol al celor trei demnități pe care le va avea Hristos: de învățător, de arhiereu și de împărat.

Din păcate, pentru Ioachim și Ana, deși trecuseră aproape 50 de ani de la căsătoria lor, nu fuseseră binecuvântați cu un copil.

Acest lucru era considerat un blestem de vechii evrei și, drept consecință, arhiereul Isahar nu a primit darurile pe care Ioachim le-a adus la templu, socotind că are păcate grele pe care le-a tăinuit.

Cu sufletul îndurerat, Ioachim s-a retras în munte să se roage, iar Ana a rămas acasă și, la rândul ei, Îl implora pe Dumnezeu să le dea un copil.

Să presupunem că Ioachim ar fi avut 16 ani și Ana 15 ani când se căsătoriseră. Iar Tradiția ne spune că ei aveau deja 50 de ani de căsnicie. Prin urmare, dacă facem un calcul simplu, ajungem la concluzia că părinții Fecioarei Maria aveau în jur de 65-66 de ani când aveau loc aceste evenimente.

Deci, atât la Ioachim, cât și la Ana, vorbim de o credință extraordinară în bunătatea și puterea lui Dumnezeu, precum și de o curăție sufletească aparte.

Cum era de așteptat, rugăciunea fierbinte a celor doi oameni în vârstă nu a fost trecută cu vederea de Dumnezeu și El l-a trimis pe arhanghelul Gavriil să le spună că le va da o fiică.

În urma vedeniei pe care a primit-o, Ioachim s-a întors acasă și, peste nouă luni, s-a născut Fecioara Maria[5] – rod al credinței puternice, al curăției sufletești și al rugăciunii stăruitoare de care au dat dovadă părinţii ei.

Viața Fecioarei Maria

Tot Tradiția ne spune că, pe la vârsta de 3 ani, Maica Domnului a fost dusă la templu, pentru că părinții săi I-ar fi promis lui Dumnezeu că, dacă le va dărui un copil, i-L vor închina Lui.

Aici, Fecioara Maria ar fi stat la templu până la 15 ani, când s-a logodit cu Iosif, care era, la rândul lui, tot din seminția lui Iuda.

După acest moment, în Sfânta Scriptură, găsim redate mai multe momente din viaţa Maicii Domnului.

Astfel, evanghelistul Luca ne prezintă pe larg momentul Bunei-Vestiri, când Maria a acceptat să fie maica Fiului lui Dumnezeu[6].

Apoi, ne este prezentată vizita Mariei la Elisabeta, care era însărcinată cu Ioan Botezătorul, și faptul că aceasta a recunoscut-o drept „maică a Domnului meu”[7].

După nașterea Domnului Iisus Hristos[8], Fecioara Maria este alături de Mântuitorul mai tot timpul, prezența ei fiind semnalată de evangheliști de mai multe ori.

Este vorba despre tăierea-împrejur[9], întâmpinarea la templu a Domnului[10], fuga în Egipt[11], discuţia cu cărturarii la templu[12], minunea de la nunta din Cana Galileei[13].

După aceea, o întâlnim pe Fecioara Maria în timpul Patimilor lui Hristos când este încredințată de Fiul său, ucenicului Ioan[14] care urma să aibă grijă de ea după moartea Domnului Iisus.

La fel, după înălțarea la cer a lui Hristos, Maica Domnului este întâlnită în mijlocul apostolilor[15] și a celorlalți care I-au urmat lui Iisus.

Apoi, după o viață exemplară, Fecioara Maria a adormit întru cele veşnice și a fost ridicată cu trupul la cer de către Fiul său, Domnul Iisus Hristos, ca semn de prețuire pentru personalitatea ei și pentru contribuția extraordinară pe care a avut-o la mântuirea lumii.

Pentru alte informații, accesați: Adormirea Maicii Domnului – prefigurare a vieții veșnice

Numele Fecioarei Maria

Numele „Maria” are o rezonanță specială în cadrul Sfintei Scripturi, desemnând persoane deosebite, dar care sunt total puse în umbră de personalitatea Maicii Domnului.

După unele opinii, numele sfintei Fecioare ar proveni de la numele egiptean „Marye” care însemna „preaiubită”[16]. De aici, ar fi derivat numele evreiești „Miriam” sau „Mariam”, după cum se numea chiar sora lui Moise[17].

Acest nume are mai multe înțelesuri, cele mai cunoscute fiind: „cea bine mirositoare”, „cea plăcută”, „Doamnă”, „Stăpână” și „Steaua mării”[18].

Cum era de așteptat, acest nume nu i-a fost pus la întâmplare sfintei Fecioare, ci el este în deplină concordanță cu o profeție, întâlnită în cartea Psalmilor, enunțată cu aproximativ 1000 de ani înainte de nașterea Maicii Domnului: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată”.[19]

De aceea, Maica Domnului mai este numită și „Împărăteasa cerurilor”.

Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului

În Biserica Ortodoxă, Fecioarei Maria i se acordă o cinstire deosebită față de a celorlalți sfinți denumită supravenerare.  Iar una dintre formele de manifestare a acestui sentiment este instituirea de sărbători în cinstea ei.

Astfel, sărbătoarea care cinstește Nașterea Maicii Domnului are o origine ce coboară în timp până în secolul al V-lea, undeva între anii 431-451.

Cel mai probabil, această sărbătoare are la bază aniversarea anuală a sfințirii unei biserici din Ierusalim, care era amplasată pe locul unde, după tradiție, fusese casa părinților sfintei Fecioare. Apoi, această comemorare s-a stabilizat și s-a extins ducând la serbarea din zilele noastre.

Pentru alte informații, accesați: Nașterea Maicii Domnului

În Apus, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost introdusă de papa Sergius I (687-701) și s-a generalizat în secolele IX-X[20].

Serbarea onomasticii pentru cei care poartă numele Fecioarei Maria

Spre deosebire de ceilalți sfinți care au doar o singură sărbătoare, Fecioara Maria și sfântul Ioan Botezătorul au mai multe zile dedicate. Acest lucru se întâmplă datorită rolului deosebit pe care l-au avut în cadrul operei de mântuire a lumii.

Din acest motiv, se face și excepție de la regula Bisericii care îi serbează pe sfinți în ziua adormirii lor.

Astfel, în cazul Fecioarei Maria, există practica de a-i sărbători pe cei care poartă numele de „Maria” sau derivatele sale în ziua de 8 septembrie, la Naşterea Maicii Domnului.

Pentru alte informații, accesați: Adormirea Maicii Domnului – superstiții și tradiții populare

Concluzii

Nașterea Maicii Domnului, serbată de Biserica Ortodoxă la 8 septembrie, este unul dintre praznicele cu o importanță deosebită din cursul anului bisericesc.

Acest lucru se datorează rolului deosebit pe care Fecioara Maria l-a avut în cadrul operei de mântuire a lumii. Ea a fost cea din care Hristos S-a întrupat și, astfel, a făcut posibilă ducerea la îndeplinire a planului lui Dumnezeu de restaurare a lumii.

Din acest motiv, ea a primit o cinstire deosebită din partea lui Dumnezeu și a creștinilor. Pe cinstirea din partea Domnului Hristos se bazează și rugăciunile prin care oamenii îi cer să mijlocească pentru  ei.

Raționamentul este simplu, dacă Fecioara Maria este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, iar El a cinstit-o mai presus de imaginația noastră, atunci, cu siguranță, îi va asculta rugăciunile.

Mai mult decât atât, nu trebuie să uităm, că Maica Domnului este rezultat al credinței nestrămutate și al rugăciunilor fierbinți ale părinților ei, fiind ea însăși un om al rugăciunii.

Prin urmare, indiferent de necazuri, indiferent de provocările pe care le avem, mari sau mici, și, în special atunci când ni se pare că, din punct de vedere omenesc, nu se mai poate face nimic, să nu ezităm să ne rugăm la Maica Domnului.

Dacă avem credință și ne rugăm din inimă, și ea se va ruga pentru noi, iar Hristos, cu siguranță, îi va asculta rugăciunile!

Referințe

[1] Facerea, capitolul 3, versetul 15.

[2] Isaia, capitolul 7, versetul 14.

[3] Iezechiel, capitolul 44, versetul 2.

[4] Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 245.

[5] Din Viețile Sfinților (Septembrie – Februarie), Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 8.

[6] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 26-38.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetele 42-45.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 4-16.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetul 21.

[10] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 22-39.

[11] Evanghelia după Matei, capitolul 2, versetele 13-23.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 2, versetele 42-51.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 2, versetele 1-11.

[14] Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetele 25-27.

[15] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 14.

[16] S. S. Smaley, „Maria” în Doris Laurențiu (editor), Dicționar biblic, trad. Liviu Pop, John Tipei, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995, p. 808.

[17] Ieșirea, capitolul 6, versetul 20.

[18] Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 303.

[19] Psalmi, capitolul 44, versetul 11.

[20] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, pp. 191-192.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul – tradiții și obiceiuri populare

0
Ziua de 29 august comemorează un eveniment trist din istoria mântuirii - Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (29 august) este ultima sărbătoare importantă din cadrul anului bisericesc. Cum era de așteptat, un astfel de moment de răscruce din scurgerea timpului nu a putut să rămână fără ecouri în mentalitatea populară.

Din acest motiv, în jurul sărbătorii „Sântionului de Toamnă” s-au născut multe legende și, la gura sobei, s-au spus multe povești care, pe parcursul secolelor, s-au amestecat cu idei creștine și au dat naștere unor tradiții populare foarte originale.

Unele dintre ele au ajuns până în zilele noastre și sunt atât de împământenite încât pot trece drept învățături ale Bisericii. Pentru a nu altera Tradiția Bisericii, cât și pentru a păstra aceste credințe ale oamenilor  de altădată, o să analizăm, din punct de vedere teologic, cinci dintre cele mai cunoscute tradiții și obiceiuri populare legate de sărbătoarea din 29 august.

Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul

Din relatările evangheliștilor[1], aflăm că sfântul Ioan Botezătorul ducea o viață extrem de curată. Haina lui era din păr de cămilă, avea o simplă cingătoare din piele în jurul mijlocului, iar hrana lui era formată din lăcuste și miere sălbatică.

Dar dincolo de aceste lucruri văzute, sfințenia sfântului Ioan Botezătorul era dată de conștiința lui curată, de rugăciunea intensă și de dorința lui nestinsă de a lupta împotriva păcatului.

Ioan era atât de virtuos încât Mântuitorul Hristos l-a numit „cel mai mare născut din femeie”[2].

Cum era de aşteptat, un astfel de sfânt nu avea cum să rămână indiferent la imoralitatea care avea loc la curtea regală de la Ierusalim. Aici, regele Irod era căsătorit cu Irodiada, soția fratelui său Filip, iar sfântul Ioan Botezătorul protesta public în fața acestui păcat.

Din această cauză, Irodiada uneltea să-l omoare pe Ioan, însă regele Irod nu a vrut acest lucru. Aşa că, pentru a-l face pe Ioan să tacă, dar şi pentru a o linişti pe soţia sa, Irod a dat ordin ca Botezătorul Domnului să fie întemniţat.

Mai târziu, cu ocazia zilei sale de naștere, regele Irod a dat o petrecere la care, Salomeea, fiica Irodiadei din altă căsătorie, a încântat pe cei prezenți cu dansul ei, încât Irod i-a promis că-i va îndeplini orice dorință, până la jumătate din regatul lui.

Atunci, fata, la îndemnul mamei sale, i-a cerut lui Irod, pe o tipsie, capul sfântului Ioan Botezătorul.

Cu gust amar, regele s-a ținut de cuvânt și a dat poruncă să fie ucis sfântul Ioan. Sentința a fost executată în închisoarea Macherus.[3]

În acest fel, pentru slăbiciunea unui bărbat și orgoliul unei femei, a fost ucis ultimul profet al Vechiului Testament și primul mare profet al Noului Testament.

Pentru mai multe informații: Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. Încheierea șirului prorocirilor vechiului legământ și începutul celui nou

1) Sfântul Ioan Botezătorul – ocrotitorul celor bolnavi de friguri

Acest eveniment trist din istoria mântuirii a avut multe ecouri în mentalitatea populară. Unele dintre ele foarte… originale.

Astfel, o legendă spune că regele Irod ar fi blestemat-o pe Salomeea, cea care l-a făcut să-i taie capul sfântului Ioan „să tot joace”. Prin urmare, dansul nesfârșit al Salomeei a fost asemănat de către oamenii din vechime cu tremuratul celor care suferă de friguri.

Mai departe, imaginația populară a ajuns la concluzia că este bine să fie ținut „Sântionul de Toamnă” pentru ca sfântul Ioan Botezătorul să-i ocrotească pe cei bolnavi de friguri sau să-i apere de această boală pe cei sănătoși[4].

După cum se poate vedea, ceea ce ne spune Sfânta Scriptură despre viața și sfârșitul sfântului Ioan Botezătorul nu are absolut nicio legătură cu această tradiție populară.

Credința că acest mare sfânt ar fi protectorul celor bolnavi de friguri este total falsă, pentru că se bazează, pur și simplu, pe o născocire a unei minți foarte inventive.

Prin urmare, o astfel de convingere trebuie să fie privită de creștini ca ceea ce este, de fapt, o creație folclorică.

2) Fără fructe sau legume în formă rotundă și fără cuțit!

O astfel de practică mai este întâlnită și cu ocazia Înălțării Sfintei Cruci, serbată la 14 septembrie. Atunci, potrivit mentalității populare, nu trebuie consumate acele fructe care au formă de cruce sau poartă semnul sfintei cruci.

Pentru alte informaţii: Interzis la fructe în formă de cruce?

De data aceasta, la 29 august, oamenii din popor au venit cu un nou obicei – de ziua Tăierii capului nu este voie să se mănânce fructe (ex: mere) sau legume (ex: varză) cu formă rotundă care ar avea forma unui… cap de om.

În mentalitatea populară, forma sferică a verzei aduce cu un cap de om, mai precis al sfântului Ioan Botezătorul. De aceea, era interzisă consumarea ei în ziua de 29 august.

Mai mult, tot în amintirea sfârșitului tragic al sfântului Ioan Botezătorul, în această zi, „nu este voie să se taie nimic cu cuțitul” – totul trebuie rupt cu mâna[5].

Legat de aceste lucruri, nu avem cum să nu recunoaștem că intenția celor care au inventat acest obicei este una cât se poate de nobilă. Faptul că ei s-au gândit să omagieze și în acest fel memoria sfântului Ioan Botezătorul, fără îndoială, merită respectul nostru.

Însă nu trebuie să devenim habotnici!

Interzicerea consumului fructelor sau legumelor cu formă rotundă nu vine de la Biserică. Dimpotrivă, Domnul Hristos și, mai apoi, învățătura Bisericii pune accentul pe trăirea interioară a unui eveniment sau unei învățături și nu pe cea exterioară, formalistă.

Astfel, dacă vrem să-l cinstim cum se cuvine pe sfântul Ioan trebuie să-i urmăm, în primul rând exemplul, și să facem eforturi susținute să ne apropiem de nivelul vieții sale duhovnicești.

Indiferent cât ar fi fost de sănătoase sau gustoase, pentru cei de altădată, merele nu trebuiau consumate în ziua de 29 august!

Cu siguranță, sfântul Ioan s-ar bucura mai mult pentru noi, știind că ne dorim să progresăm pe calea virtuții, decât să încercăm să evităm mâncarea unor fructe și legume care, prin forma lor, ar aduce cu un cap uman.

Ca să ne dăm seama cât de absurdă este o astfel de credinţă, este de ajuns să ne întrebăm ce facem în cazul în care, spre exemplu, dăm peste un măr cu o formă neregulată care nu mai seamănă cu un cap de om? (Așa ziceam și eu!)

3) Postul „de la cruce pân’ la cruce”

Un alt obicei foarte interesant și care este la limita dintre teologia creștină și folclor este cel al postului care începe în ziua de 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul) și ține până la 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci).

În popor, despre acest post se spune că ține „de la cruce pân’ la cruce”.

În mentalitatea românilor din trecut, acest post era ținut de cei care aveau păcate grave precum omoruri sau furturi și de cei care au făcut, cumva, rău copiilor.

Astfel, mamele care au lepădat copiii înainte de naștere, cele care, în timpul somnului, și-au omorât, din greșeală, copiii mici sau părinții care, în momente de mânie, i-au blestemat sau i-au amenințat pe copii, „trebuiau” să țină acest post[6].

Pentru că scopul acestei perioade de abstinență era obținerea iertării unor păcate grele, în mentalitatea strămoșilor noștri, era foarte firesc ca această nevoință să fie una mai dificilă.

De aceea, se spunea că, în această perioadă, postitorul trebuia să doarmă direct pe pământ și fără niciun așternut, dacă acest lucru era posibil.

De asemenea, cel care ţinea acest post avea voie să mănânce întreaga zi doar o turtă din făină de grâu sau de porumb pe care trebuia să și-o coacă singur. Dacă păcatele pentru care se ținea postul nu erau atât de grave, se puteau mânca și niște fructe.

Şi în acest caz, este necesar să evidenţiem intenția nobilă a acestui post! Cei care se simțeau încărcați de anumite păcate depuneau un efort suplimentar pentru a-și ușura conștiința cu privire la ceea ce făcuseră.

Însă, aici, trebuie să facem o distincție clară între a-ți ușura conștiința și a-ți curăți sufletul. Sunt două lucruri care deși par asemănătoare, în realitate, sunt total diferite!

Într-adevăr, Biserica încurajează posturile personale[7]. Acestea sunt perioade de abstinență pe care ni le stabilim noi înșine în afara posturilor consacrate, cu scopul de a-I aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, de a-I cere ajutorul sau de a obține iertare pentru anumite păcate  care ne apasă.

Exemple de astfel de posturi sunt cele pe care unii dintre noi le țin în fiecare zi de luni sau de o săptămână într-o anumită perioadă din an.

De aceea, ele sunt încurajate și reprezintă o jertfă în plus din partea noastră.

Însă, trebuie să înţelegem că simpla ţinere a unor posturi de acest fel nu ne curăță automat de păcate. Cu alte cuvinte, nu este suficient să ținem aceste perioade de post și să credem că păcatele noastre sunt iertate.

Da! O astfel de gândire poate să ne ușureze conștiința și să credem că „ne-am ispășit pedeapsa”, dar nu așa funcționează lucrurile!

Dumnezeu nu vrea ceva la schimb! El vrea ca noi să ne schimbăm atitudinea față de viață și să alegem un alt mod de a trăi! Cel corect!

Pentru alte informaţii: Postul şi rezolvările rapide

Deci, acest post „de la cruce pân’ la cruce” este bine să fie ținut, dacă simțiți acest lucru. Însă el nu trebuie confundat cu „plata unei datorii” pe care o avem față de Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu, cel mai la îndemână mod[8] este să ne spovedim și să stabilim împreună cu duhovnicul pașii pe care trebuie să-i urmăm pentru a ne schimba viața. Acesta este calea propusă de Biserică pentru a ne curăți sufletele.

Dacă ne mâniem pe copiii noștri foarte ușor, dacă îi amenințăm tot timpul, trebuie să fim conștienți că este nevoie de ceva mai mult decât de o perioadă de 2-3 săptămâni de post. Iar duhovnicul vă poate ajuta.

Dacă doar ținem post, iar, în modul nostru de a ne comporta, nu se schimbă nimic, după un perioadă, observăm că, de fapt, nu ținem post, ci, pur și simplu, urmăm o dietă.

Oare sunt dietele curățitoare de suflete? Din câte știu eu, pot face minuni pentru detoxifierea organismului, dar, în nici un caz, nu ne pot ajuta pe plan sufletesc!

4) Sfântul Ioan Botezătorul este apărătorul copiilor

În unele părți din țară, există convingerea că Înaintemergătorul Domnului este cel care îi ocrotește pe copii. În special, pe cei mici și are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați[9]!

Evident, această idee a oamenilor din popor se bazează, pe faptul că sfântul Ioan a fost cel care L-a botezat pe Domnul Iisus Hristos și, prin urmare, cam tot ceea ce ține de botezul creștinilor ar intra în „fișa lui de post”.

Trecând peste faptul că sfinții nu au specializări, se poate deduce, încă de la prima vedere, că aceasta nu este o învățătură care să aparțină teologiei creștine ortodoxe. Nici nu ar avea cum!

Pentru alte informații: Sfinții și specializările lor

Chiar dacă sfântul Ioan Botezătorul L-a botezat pe Hristos, botezul lui nu a fost cel cu care sunt botezați creștinii. Gestul sfântului a fost unul simbolic care prevestea Botezul creștin făcut cu apă și, mai ales, cu Duh Sfânt[10].

Misiunea cea mai importantă a sfântului Ioan Botezătorul a fost aceea de a-L prezenta pe Hristos oamenilor. Iar acest lucru s-a întâmplat în momentul în care Ioan a vorbit despre Hristos ca fiind mai mare decât el și L-a arătat contemporanilor săi folosind cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”[11].

Pentru alte informații: Soborul sfântului Ioan Botezătorul

Deci, este o mare diferență între ceea ce îi atribuie imaginația populară sfântului Ioan și ceea ce s-a întâmplat în realitate.

5) De Sântion de Toamnă nu folosiți mătura!

Un alt îndemn al celor din vechime legat de sărbătoarea Tăierii capului este unul care atenționează ca, în ziua de 29 august, să nu se folosească măturile. Dacă gospodinele ar face acest lucru, „ar tulbura liniștea morților”[12].

În legătură cu această credință, etnologii precizează că este, de fapt, o reminiscență a unui cult care era practicat înainte de apariția creștinismului în zona noastră. Deci, el nu are cum să aibă vreo tangență cu învățătura Bisericii.

Prin urmare, interzicerea de a folosi mătura în această zi, probabil, trebuie pusă pe seama dorinţei celor din vechime de a descuraja lucrul în ziua Tăierii capului sfântului Ioan.

Spun acest lucru, pentru că, din punct de vedere teologic, cei adormiţi nu au cum să fie deranjaţi dacă cineva îşi face curat în casă, chiar dacă acest lucru se întâmplă în ziua de 29 august.

Așa că, dacă, în ziua de 29 august, aveți nevoie să folosiți mătura, puteți să o faceţi fără probleme. Însă Biserica nu recomandă ca, în această zi, să vă programați să faceți curățenie generală.

Ca să fiu mai clar: dacă, pe parcursul zilei, s-a adunat mizerie, fără îndoială, este necesar să dați cu mătura, însă dacă vreți să faceți curățenie în toată casa, pentru că „nu ați mai făcut de mult”, este recomandat să așteptați să treacă ziua sărbătorii.

Concluzii

Ca de obicei, și în legătură cu sărbătoarea Tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul, oamenii din vechime au dat dovadă de o bogată imaginație. În acest fel, au apărut tot felul de tradiții și obiceiuri care s-au transmis de-a lungul generațiilor şi care au mai mult sau mai puțin tangență cu învățătura Bisericii.

Chiar dacă, din neștiință, unii creștini le consideră lucruri care trebuie respectate, ele trebuie delimitate clar de învățătura creștină. Iar, pentru aceasta, este important să le cunoaștem și să le înțelegem mecanismul de formare.

Așa cum am mai spus, credințele populare reprezintă un tezaur care nu trebuie eliminat, ci protejat. La fel trebuie să facem și cu învățătura Bisericii. Ambele fac parte din ființa noastră și ne definesc atât ca popor, cât și ca persoane distincte.

Credința creștină este cea care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, iar tradițiile și obiceiurile noastre ne ajută să păstrăm legătura cu modul de a fi și de a gândi al strămoșilor noștri.

Atât timp cât vom face o distincție clară între acestea două, ne vom putea bucura deplin de cele două dimensiuni ale ființei noastre – cea spirituală (credința creștină) și cea culturală (tradițiile și obiceiurile noastre).

Referințe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 4; Evanghelia după Marcu, capitolul 1, versetul 6;

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetul 11.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetele 3-12; Evanghelia după Marcu, capitolul 6, versetele 17-29.

[4] Marcel Lutic, Timpul Sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 211.

[5] Ibidem, p. 212.

[6] Ibidem, p. 212.

[7] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 248.

[8] În afară de această cale ordinară lăsată de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, mai există și alte căi extraordinare cum ar fi, spre exemplu, moartea martirică. De asemenea, unii teologi vorbesc și despre rugăciunea directă către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor personale, însă aceasta este, așa cum am spus, o cale extraordinară. A se vedea Savatie Baștovoi, Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, Editura Cathisma, București, 2017, pp. 50-53.

[9] Marcel Lutic, op. cit., p. 212.

[10] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 5.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 29.

[12] Marcel Lutic, op. cit., p. 212.