Se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului Hristos şi mulţi dintre noi suntem, ca mai mereu în ultima perioadă, în contratimp cu tot ceea ce înseamnă pregătirile pentru acest praznic.

Avem copii de dus şi de luat de la şcoală, deadline-uri pe la serviciu, ni se pare că nu am făcut destul curat şi mâncare acasă, domnişoarele şi doamnele nu trebuie să rateze programările de la coafor, manichiuristă etc.

Pe unii îi apucă durerile de cap numai când se gândesc câte au de făcut, în timp ce pe alţii îi apucă mustrările. Se pare că, nici în acest an, nu vor avea cum să trăiască, ca pe vremea copilăriei, această sărbătoare.

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

Atunci, totul părea mai aşezat şi timpul dădea impresia că aşteaptă, la rândul său, cuminte venirea Paştilor. În Săptămâna Mare, toată lumea mergea la denii şi nepoţii sorbeau cuvintele bunicilor care le explicau ce se întâmpla la biserică.

Pentru acei nepoţi, care doresc să reînnoade firul copilăriei şi nu mai au cum, o să încerc să prezint ceea ce consider eu că sunt elementele semnificative ale acestei perioade liturgice.

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor

Ultima săptămână a Postului Mare, cuprinsă între Duminica Floriilor şi Duminica Învierii, se numeşte Săptămâna Mare, pentru că, potrivit sfântului Ioan Gură de Aur, în această perioadă „Domnul Hristos a săvârşit lucruri mari”.

Ştiu că pare logic, dar am ţinut să fac această precizare, pentru că am întâlnit şi alte „explicaţii”, unele chiar foarte originale.

De asemenea, denumirea „Săptămâna Patimilor” este justificată, pentru că, în cadrul acestei săptămâni, Biserica comemorează chinurile suferite de Hristos pentru mântuirea noastră.

Slujbele emblematice pentru această perioadă sunt deniile, care nu sunt altceva decât slujbele de utrenie din zilele următoare.

Ca să fie totul clar, trebuie spus că ziua liturgică începe cu după-amiaza zilei calendaristice precedente, după modelul găsit la crearea lumii „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”[1].

Momentul de începere a unei zile liturgice este dat de slujba Vecerniei (vecerom (slav.) – seară), care face parte din serviciul divin de seara, iar slujba Utreniei (umro (slav.) – dimineaţă) face parte din serviciul divin de dimineaţă.

La mănăstiri, se practică Privegherea care presupune un ansamblu de slujbe (Vecernia mare, Litia şi Utrenia) şi care este săvârşită seara.

În acelaşi fel, trebuie înţeleasă şi această practică din Postul Mare de a săvârşi, de data aceasta separat, la vreme de seară, utrenia sub formă de Denie (slav. – priveghere sau slujbă nocturnă).

În cadrul deniilor din Săptămâna Mare, sunt prezentate faptele care au precedat sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Hristos, fapte cu profunde semnificaţii , iar cele mai reprezentative în acest sens, sunt cele două denii de joi şi vineri seara, Denia celor douăsprezece Evanghelii (Denia mică), respectiv Denia Prohodului (Denia mare).

Denia de miercuri seara

Această slujbă ne aduce aminte de vânzarea lui Hristos de către chiar unul dintre ucenicii Lui, adică o persoană care ascultase învățăturile lui Dumnezeu Fiul și fusese de față la minunile Lui. Înțelegerea dintre apostolul Iuda Iscarioteanul şi mai-marii de la templu a avut loc miercuri, lucru marcat în cadrul cultului creştin prin faptul că această zi a săptămânii este consacrată ca o zi de post în amintirea acestui eveniment.

Hristos a fost vândut doar pe 30 de arginți, împlinind o profeție pe care prorocul Zaharia o enunțase cu sute de ani înainte.

Așadar, vânzarea lui Mesia fusese anunțată din cele mai vechi timpuri, dar nici Iuda și nici mai-marii de la templul din Ierusalim nu au conștientizat ceea ce le fusese predicat din fragedă pruncie la sinagogă.

Denia celor douăsprezece Evanghelii (Denia mică)

Denia celor douăsprezece Evanghelii este una pe care mulţi dintre noi şi-o amintesc, pentru că… da, este foarte lungă.

Dar, în acelaşi timp, prezintă succint şirul evenimentelor care s-au petrecut între momentul în care Iuda L-a vândut pe Mântuitorul şi adormirea Lui.

În ziua de joi, Mântuitorul a revenit la Ierusalim şi a cerut ucenicilor Petru, cel mai în vârstă, şi Ioan, cel mai tânăr, să meargă înainte şi să pregătească cina.

Această zi a coincis cu ziua Azimilor, o sărbătoare evreiască care anticipa paştile iudaic şi rememora momentul în care evreii au luat ultima masă ca robi ai Egiptului[2].

Casa în care avea să aibă loc această cină, după o tradiţie creştină, pare să fi fost a familiei din care provenea evanghelistul Marcu.

Spălarea picioarelor ucenicilor

Odată ajunşi în casă, Iisus şi cu ucenicii s-au aşezat la masă, iar, apoi, Hristos S-a încins cu un ştergar şi a luat un vas cu apă şi a început să spele picioarele apostolilor, dându-le o pildă de smerenie[3].

Deşi era un obicei consacrat, la evreii din perioada Noului Testament, picioarele erau spălate, de obicei, de sclavi. În tradiţia romano-catolică, acest lucru este amintit de gestul papei care spală picioarele cardinalilor în cadrul unui ritual aparte.

Cina cea de Taină

Pe parcursul cinei, Iisus îl indică pe Iuda  ca fiind vânzătorul Său și îi spune să facă mai repede ceea ce intenționa. După aceea, Iuda se duce să le spună evreilor de la templu unde aveau să-L găsească pe Hristos.

Un amănunt din textul evanghelic este, prin excelență, grăitor „Deci după ce a luat acela (Iuda) bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte.”[4]. Practic, în afara comuniunii cu Dumnezeu, se află noaptea păcatului, a neființei.

După acest moment, Domnul Hristos instituie Taina Sfintei Împărtăşanii, prin excelenţă, Taina unităţii Bisericii. Este foarte interesant modul în care este prezentat acest moment de către evanghelistul Luca „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor…”[5], pentru că aceste 4 verbe sunt cele care definesc, în formă concentrată, întreg ritualul sfintei Liturghii şi explică şi de ce, Împărtăşania, se săvârşeşte ca Taină, în cadrul acestei slujbe[6].

Cina cea de Taină – momentul instituirii Sfintei Euharistii

Apoi, Mântuitorul a rostit cuvintele pe care le auzim de fiecare dată la Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor[7].

Pentru alte informaţii: Sfânta Euharistie – Taina Împărăţiei şi a unităţii Bisericii

După ce le dă ucenicilor ultimele poveţe, Iisus pleacă cu cei 11 apostoli şi cu alte persoane[8] să se roage într-un loc de reculegere denumit Ghetsimani, aflat în afara Ierusalimului, pe Muntele Măslinilor.

Grădina Ghetsimani

Aici, în liniștea nopții, Hristos îi ia doar pe cei trei ucenici care fuseseră cu El și în momentul schimbării la față și îi roagă să privegheze împreună. El Se îndepărtează puțin și începe să Se roage într-o tensiune cumplită care l-a făcut să Se roage cu „sudoare de sânge”[9].

De trei ori S-a rugat Mântuitorul lumii pentru viața Sa pământească încât Tatăl i-a trimis un înger să-L întărească. Era vorba despre firea lui umană care se temea în fața grozăviilor despre care știa că i se vor întâmpla. Însă, niciodată nu s-a răzvrătit, ci a acceptat smerită voia Dumnezeirii[10], conștientă că în joc nu era doar siguranța ei, ci soarta întregii creații.

Rugăciunea din Grădina Ghetsminani, locul unde Hristos S-a rugat cu sudoare de sânge!

Între timp, Iuda ajunsese în Ghetsimani însoţit de soldaţii care asigurau paza templului şi de câţiva dintre oamenii arhiereului.

Preoţii de la templul din Ierusalim, conducătorii clerului iudaic, aveau nevoie de un om dintre apropiaţii lui Hristos, pentru că nu puteau risca să-L omoare pe Învăţătorul lumii în timp ce predica în templu. Cu siguranţă, cei care ar fi aflat ar fi sărit să-L apere[11] şi acest lucru putea degenera foarte uşor în război civil.

Deci, timpul cel mai potrivit pentru prinderea lui Iisus era noaptea, iar locul cel mai prielnic era în afara cetăţii.

Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să ştie momentul în care Mântuitorul ieşea din cetate şi, mai ales, unde Se află. Aceste informaţii le-au fost promise de Iuda Iscarioteanul pentru doar 30 de arginţi, sumă prezisă cu mult timp înainte de profetul Zaharia[12].

În plus, era nevoie ca Hristos să fie recunoscut de cei care urmau să-L prindă, iar acest lucru la lumina lunii, nu era prea simplu. De aceea, Iuda s-a oferit să-L indice pe Domnul Iisus printr-un sărut[13].

Sărutul lui Iuda – gestul care a dat semnalul prinderii lui Hristos

Acest moment dureros este amintit la fiecare Liturghie, în cadrul rugăciunilor rostite de cei care urmează să se împărtăşească, prin sintagma „şi nici sărutare Îţi voi da ca Iuda”.

Judecata lui Iisus

Iisus nu avea nevoie să afle, pentru că El, fiind Dumnezeu, știa! Astfel, atunci când au venit oamenii de la templu ca să-L prindă, nu numai că S-a predat, dar a interzis și lui Petru care sărise să-L apere să se lupte pentru El[14]. Încă o dovadă a iubirii și smereniei prezentată de Cel care putea să comande fără nicio problemă peste 12 legiuni de îngeri[15].

Apoi, Mântuitorul a fost părăsit de toți cei apropiați! Singur a fost dus la casa arhiereului Ana.

În noaptea de joi spre vineri, Hristos a fost „judecat”, mai întâi, de arhiereii Ana şi Caiafa şi, apoi ,de ceea ce ar fi trebuit să fie Marele Sinedriu, cel mai înalt for al evreilor în materie de autoritate religioasă.

După încălcarea mai multor proceduri (ex:. niciun proces nu avea voie să se desfăşoare noaptea), Domnul Iisus este acuzat de blasfemie, pentru că a spus că este Fiul lui Dumnezeu[16].

Iisus la Pilat din Pont

Pentru că nu puteau să-L condamne decât din punct de vedere religios, ca să-L pedepsească, mai-marii de la templu aveau nevoie de o sentinţă pronunţată de o autoritate romană. Prin urmare, s-au dus vineri dimineaţă la procuratorul Pilat din Pont ca să-i prezinte situaţia şi să obţină condamnarea lui Hristos la moarte.

Ca orice funcţionar care nu doreşte probleme suplimentare, Pilat a evitat să-L condamne pe Mesia şi, după un interogatoriu sumar, L-a trimis la Irod, care era regele pământean al evreilor, dar sub tutelă romană. Însă, nici acesta nu I-a găsit vreo vină Domnului Iisus şi L-a trimis, din nou, la Pilat.

Spălarea mâinilor lui Pilat

În acest moment, lui Pilat îi vine o idee. Exista tradiţia ca, de paştile evreilor, să fie graţiat un infractor. Pentru a nu complica lucrurile, Pilat i-a pus pe evrei în faţa unei situaţii cu un singur răspuns. Ei ar fi trebuit să aleagă între un tâlhar vestit, pe nume Baraba, care participase la o răscoală şi săvârşise o crimă şi Iisus, Care vorbea despre Împărăţia Cerurilor şi săvârşise mai multe vindecări.

În sinea lui, Pilat credea că îi pusese pe evrei în fața unei situații cu un singur final, pentru că mintea lui nu putea concepe că evreii, care se mândreau cu viața lor morală înaltă ar fi putut să aleagă pe un criminal în defavoarea unui Om care făcuse numai bine.

Răspunsul îl ştim cu toţii: oameni de la templu s-au infiltrat în mulţime şi i-au îndemnat pe cei prezenţi să-l aleagă pe Baraba. Pilat a intrat în panică şi a făcut celebrul gest simbolic al spălării mâinilor, spunând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea”, iar poporul i-a răspuns: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri![17].

Cred că este unul dintre motivele pentru care evreii au avut o istorie atât de zbuciumată, culminând cu momentul Holocaustului din cel de-Al Doilea Război Mondial şi continuând cu situaţia tensionată, chiar şi în zilele noastre, din statul Israel.

Torturarea lui Hristos

Văzând că situația ia o turnură nedorită, Pilat a încercat să-L salveze pe Domnul Iisus, apelând la umanitatea evreilor. Chipurile, ca să le dea satisfacţie celor de la templu şi, totuşi, să-L şi scape pe Hristos, Pilat a ordonat soldaţilor să-L batjocorească. Acest lucru s-a petrecut în curtea pretoriului, unde soldaţii L-au torturat, bătându-L cu biciul şi punându-I pe cap o cunună de spini.

Apoi, Pilat L-a prezentat pe Cel care, în opinia evreilor, „S-a făcut pe Sine împărat” cu celebrele cuvinte „Ecce Homo!” (Iată Omul!)[18].

După cum ne putem imagina, imaginea lui Hristos ar fi stârnit oricui milă şi, în niciun caz, nu i-ar fi inspirat cuiva sentimentul de autoritate a unui împărat. Cu toate acestea, evreii nu au fost înduplecaţi şi au cerut să fie răstignit.

Răstignirea lui Hristos

Răstignirea era una dintre modalităţile de execuţie rezervate infractorilor din cea mai de jos categorie. Condamnatul trebuia să-şi ducă crucea până la locul de execuţie, apoi era pironit pe lemn şi lăsat să moară în urma rănilor și epuizării. Dacă moartea nu survenea într-un anumit timp, viaţa îi era curmată prin zdrobirea picioarelor cu un obiect din lemn.

Răstignirea Domnului – moment al Jertfei mântuitoare.

Ca să ne facem o idee, în cazul lui Iisus, vorbim despre un Om care, în ziua de joi, călătorise în afara Ierusalimului şi apoi revenise în cetate pe o temperatură care ajunge şi la 40° C la umbră, iar, după o cină frugală, a plecat în grădina Ghetsimani. Aici, S-a rugat cu sudoare de sânge[19].

După acest moment de mare intensitate emoţională, a fost prins, purtat toată noaptea în judecata arhiereilor, ca a doua zi, vineri, să fie înfăţişat lui Pilat, apoi lui Irod, din nou lui Pilat, torturat şi, într-un final, pus să care o cruce grea din lemn din Ierusalim până la un loc înalt din afara cetăţii, numit Golgota (Locul Căpăţânii).

Pentru alte informaţii: Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos

Evangheliile ne vorbesc de cele 7 grăiri de pe cruce ale Domnului Hristos[20] şi, apoi, ne prezintă moartea Lui. Acest moment este unul de mare însemnătate pentru teologia ortodoxă, întrucât, după moarte, sufletul Mântuitorului, în calitatea Sa de Fiu al Omului, a mers în iad. Dar, pentru că era fără de păcat, fiind Dumnezeu şi, în acelaşi timp, fiind şi om deplin, întrupat din Fecioara Maria, El a plătit din partea neamului omenesc răscumpărarea păcatului protopărinţilor Adam şi Eva.

Din acel moment, toţi drepţii Vechiului Testament care, până atunci, indiferent de fapte, mergeau în iad, au fost eliberaţi. După aceea, orice om care a murit a avut posibilitatea să fie purificat de întinăciunea păcatului primordial, prin Taina Botezului.

De aceea, Învierea în iconografia ortodoxă este redată prin scena Pogorârii la Iad a Mântuitorului.

Hristos S-a pogorât la iad, ca noi să putem fi ridicaţi din blestemul păcatului strămoşesc. Astfel, Învierea lui Hristos echivalează cu posibilitatea îndumnezeirii noastre.

În plus, când a vrut să se convingă de faptul că Domnul Iisus Hristos murise, căpetenia soldaţilor care îi păzeau pe cei trei răstigniţi (Mântuitorul şi doi tâlhari), I-a străpuns coasta cu suliţa. Din rana astfel deschisă a curs sânge şi apă[21].

Acest gest a fost interpretat simbolic de către teologi ca fiind momentul instituirii în chip nevăzut a Bisericii, întrucât apa semnifică Taina Botezului, prin care se iartă păcatul strămoşesc, iar sângele semnifică Taina Sfintei Împărtăşanii, Taina unităţii Bisericii. Aceste două elemente se folosesc şi în ritualul Proscomidiei, când preotul comemorează acest episod.

În cadrul Deniei celor douăsprezece Evanghelii, ducerea Crucii de către Hristos este simbolizată de preotul care ia Sfânta Cruce din altar şi, într-o scurtă procesiune, vine cu ea în mijlocul bisericii şi o fixează pe un postament spre închinare. Ea va sta acolo până a doua zi, vineri.

Episcopul sau preotul Îl simbolizează pe Hristos care Îşi duce crucea spre Golgota.

De remarcat este faptul că acest ritual este unul românesc şi nu mai este întâlnit în cultul altor Biserici ortodoxe.

Vinerea Mare (Vinerea Patimilor)

Vinerea mare este ziua cu cea mai încărcată de tristeţe din cadrul calendarului ortodox, fiind ziua în care Hristos a pătimit, a murit şi a fost îngropat. Prin urmare, în această zi, nu se oficiază sfânta Liturghie, fiind zi aliturgică.

Din punct de vedere cultic, trebuie să menţionăm cele două slujbe importante Vecernia, în timpul căreia este scos Sfântul Epitaf sau Aer şi Denia mare sau a Prohodului.

În cadrul Vecerniei, care, la bisericile de parohie, se săvârşeşte în jurul amiezii, se reia firul evenimentelor de dinaintea Învierii, cu coborârea trupului neînsufleţit al lui Hristos de pe cruce.

Trupul Mântuitorului este simbolizat de sfântul Epitaf sau Aer, iar pogorârea Lui de pe cruce este marcată prin depunerea Epitafului pe o masă, în mijlocul bisericii spre închinarea credincioşilor.

Sfântul Aer va rămâne în centrul locaşului de cult până spre sfârşitul Deniei Prohodului

Denia Prohodului (Denia mare)

Această denie, denumită şi Denia mare, este, practic, slujba de înmormântare a Domnului Iisus.

Ea debutează cu Prohodul Domnului, o suită de cântări organizate în trei grupe (stări), fiecare având o melodie proprie.

Prohodul Domnului – trist, solemn, dar plin de speranță în aşteptarea Învierii.

Deşi aceste cântări exprimă tristeţea întregii creaţii pentru moartea trupească a lui Hristos, ele se termină într-o notă optimistă, cu Binecuvântările Învierii şi nu cu cele care se cântă la slujba obişnuită a înmormântării. Este un simbol liturgic care exprimă credinţa noastră în Învierea Celui pe Care urmează să-L conducem pe ultimul drum.

În iconografia ortodoxă, scena îmbălsămării şi a punerii Domnului în mormânt este redată, la fel de subtil, prin înfăţişarea lui Hristos sub formă de cocon. Analogia este una foarte interesantă: cum viermele închis în cocon se va transforma într-un fluture graţios, tot aşa şi trupul Domnului se va transforma, dintr-un trup muritor într-unul plin de har.

Reprezentarea sub formă de crisalidă a Domnului în icoana punerii în mormânt.

Al doilea ritual important al Deniei Prohodului este dat de procesiunea solemnă cu sfântul Epitaf în jurul bisericii care semnifică ducerea la groapă şi punerea în mormânt a trupului Domnului. Este unul dintre ritualurile cele mai impresionante ale cultului ortodox, care exprimă, în acelaşi timp, tristeţe şi speranţă.

După acest moment, participanţii la procesiune revin în biserică cu sfântul Epitaf, pe care preotul îl aşează în Altar, pe sfânta Masă, unde va rămâne până la sărbătoarea Înălţării Domnului.

Concluzii

După cum se poate vedea, Săptămâna Patimilor constituie un ansamblu închegat de-a lungul secolelor de vieţuire creştină. Trăirile pe care le generează sunt aceleaşi cu sute de ani în urmă şi exprimă acelaşi adevăr universal în care au crezut şi cu care au trăit generaţii de creştini – realitatea Învierii Domnului Hristos.

Chiar dacă provocările zilelor noastre ne împiedică, uneori, să participăm la slujbe sau să reluăm şirul evenimentelor mântuitoare, nu trebuie să uităm că Paştile este, prin excelenţă, sărbătoarea bucuriei.

Aşa că, vă aştept la slujba de Înviere!

Referinţe

[1] Facerea, capitolul 1, versetul 5.

[2] Ieşirea, capitolul 12, versetele 6-10.

[3] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 4-15.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetul 30.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.

[6] Astfel, în prima parte a Liturghiei, se aduc de către credincioşi, la biserică, pâinea şi vinul pe care preotul le ia şi le foloseşte la Proscomidie. Apoi, întreaga Biserică Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos şi, de aceea, această Taină se mai numeşte Euharistie (gr. – recunoştinţă, mulţumire). După aceasta, în cadrul unor rugăciuni speciale pe care le rosteşte în taină, preotul frânge Agneţul (bucăţica de prescură care simbolizează Trupul Domnului), urmând să se împărtăşească el şi să dea, apoi, credincioşilor.

[7] Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 26-28.

[8] Un caz aparte este cel al lui Marcu, autorul uneia dintre cele 4 Evanghelii, care ne relatează, în capitolul 14, versetele 50-52: „Şi, lăsându-L (pe Iisus), au fugit toţi. Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol.” Ținând cont de faptul că în nicio Evanghelie nu mai este menționat acest episod și, pentru că era vorba de timpul nopții în care nu se puteau observa foarte multe detalii, deducem că numai cel care a trăit acest moment putea să-l relateze. Deci, evanghelistul Marcu a fost alături de Mântuitorul în noaptea în care a fost prins.

[9] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 44: „Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ.”

[10] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetele 41-43: „Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, şi îngenunchind, Se ruga. Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea.”

[11] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 2.

[12] Zaharia, capitolul 11, versetele 12-13: „Şi le-am zis: „Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: „Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar.”

[13] Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 48-49.

[14] Evanghelia după Ioan, capitolul 18, versetele 10-11: „Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?”

[15] Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 52-53: „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”

[16] Evanghelia după Marcu, capitolul 14, versetele 62-64.

[17] Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetele 24-25: „Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”

[18] Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 5.

[19] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 44.

[20] Cele 7 grăiri ale lui Hristos pe cruce: 1) „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 34); 2) „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 43); 3) „Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!” (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetele 26-27); 4) „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 46); 5) „Mi-e sete.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 28); 6) „Săvârşitu-s-a.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 30) și 7) „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 46).

[21] Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 34.

Imaginile din articol sunt preluate, în ordine, de la: crestinortodox.ro, Televiziunea Alpha Media, cuvantul-ortodox.ro, Oana Nechifor, mitropolia-banatului.ro, gds.ro, patriarhia.ro, alexandruvalentincraciun.wordpress.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here