Sfântul Dimitrie este unul dintre sfinții militari ai Bisericii. Viața sa a avut două coordonate: una lumească – în care el a fost soldat și om de stat și una spirituală – în care el a fost unul dintre cei mai mari luptători împotriva ispitelor.

Personalitatea sa remarcabilă, modul în care a trăit, cuvântările sale pline de miez, minunile pe care le-a făcut, toate sunt argumente pentru sărbătorirea lui în fiecare an la 26 octombrie.

Însă, dincolo de cinstirea pe care Biserica i-o acordă, în cadrul gândirii populare, sfântul Dimitrie și sărbătoarea lui au și alte semnificații.

Și acesta este un semn al faptului că acest mare sfânt a fost o personalitate cu totul și cu totul remarcabilă a timpului său.

Viața sfântului Dimitrie

Sfântul Dimitrie s-a născut în cetatea Thessalonicului (Salonicul de astăzi) din Grecia, într-o familie creștină foarte importantă în zonă. Tatăl său, conducătorul cetății, s-a îngrijit ca, pe lângă educația obișnuită pe care o primeau copiii nobililor romani, Dimitrie să primească și o educație creștină foarte solidă.

Însă, nu după mult timp, tatăl sfântului a murit și Dimitrie este numit de Maximian Galeriu, cezarul Greciei și Macedoniei, general al oștilor Thessalonicului și proconsul de Grecia. Deși, la numirea sa, avea o vârstă foarte fragedă, în scurt timp Dimitrie a făcut o impresie foarte bună în rândul contemporanilor săi, datorită calităților extraordinare de om de stat și a culturii sale foarte vaste.

Așa se explică de ce, în repetate rânduri, Dimitrie, care vorbea despre învățătura creștină, a reușit să demonstreze superioritatea ei în fața religiilor idolatre și să determine convertirea mai multor persoane. Mai mult, el reușea să facă aceste lucruri în condițiile în care persecuțiile împotriva creștinilor erau ceva obișnuit în vremea sa.

Însă, lucrurile nu aveau să rămână pentru multă vreme așa. Cezarul Maximian, după o campanie strălucită împotriva sciților, se întorcea spre Roma prin Thessalonic. Aici, el a dat poruncă să fie aduse mai multe jertfe în cinstea zeilor despre care el credea că l-au ajutat în timpul expediției sale militare. De asemenea, el a organizat și lupte de gladiatori, ca să-și arate recunoștința.

Până aici, nimic deosebit. Însă, dușmanii lui Dimitrie din rândurile păgânilor l-au pârât lui Maximian că este creștin și că a convertit foarte mulți locuitori ai cetății. Normal, acesta l-a chemat pe Dimitrie să se apere și sfântul a mărturisit că se închină Domnului Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Dacă, până atunci, Maximian era doar supărat, de data aceasta, s-a enervat de-al binelea și a poruncit ca Dimitrie să fie aruncat într-o celulă umedă, cu aburi amețitori, care se afla sub o baie publică din apropiere. Tradiția ne spune că, în momentul în care sfântul a intrat în temniță, un scorpion era pe cale să-l înțepe, ceea ce i-ar fi provocat moartea. Însă Dimitrie a făcut asupra lui semnul crucii și scorpionul a dispărut.

Această minune nu i-a impresionat foarte tare pe soldații din garda care l-a aruncat în închisoare. Cu toate acestea, Dimitrie, care intuia că va fi condamnat la moarte, nu era supărat. El știa că se va întâlni cu Dumnezeu și aștepta cu nerăbdare sfârșitul festivităților în cinstea cezarului.

Minunile sfântului Dimitrie

După cum era obiceiul vremii, în cadrul jocurilor sângeroase organizate de romani, creștinii erau puși să lupte cu gladiatori sau cu animale și, astfel, să-și afle sfârșitul în arenă.

În acea perioadă, era un gladiator celebru pentru puterea și măiestria sa în mânuirea armelor pe nume Lie (Lyaios). Acesta era vandal de origine și, se pare, era foarte crud în luptă și-i plăcea foarte mult să ucidă. Împăratul era foarte încântat de acest luptător pe care îl proteja.

Pentru a-i demonstra cezarului Maximian că deasupra puterii lui trecătoare și mărginite există puterea veșnică și nemărginită a lui Hristos, Nestor, un tânăr creștin din oraș, s-a hotărât să lupte cu Lie și să-l învingă. De aceea, el s-a dus la închisoarea unde era ținut Dimitrie și i-a cerut ajutorul. După ce i-a dat ultimele povețe, sfântul l-a însemnat cu semnul Crucii pe frunte și în dreptul inimii și l-a încurajat să meargă la luptă.

Nestor a ajuns în arenă, exact când crainicii anunțau că Lie (Lyaios) va lupta cu oricine este dispus să-l înfrunte. Atunci, s-a prezentat în fața împăratului, s-a dezbrăcat de tunică și a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă”!

Imediat ce s-a dat semnalul de începere a luptei, Lie s-a repezit spre fragilul Nestor, care s-a eschivat și a reușit să-i înfigă uriașului cuțitul în inimă. Lupta se încheiase, iar celor prezenți nu le venea să creadă! Protejatul împăratului, unul dintre cei mai puternici gladiatori ai timpului său, uriașul Lie zăcea fără suflare pe nisipul arenei.

Pentru că nu voia să accepte că înfrângerea lui Lie s-a datorat intervenției lui Hristos, Dumnezeul lui Dimitrie, Maximian a tras concluzia că Nestor a fost ajutat prin vrăji de către Dimitrie. Drept urmare, a poruncit ca Nestor să fie decapitat în afara orașului, iar Dimitrie să fie ucis chiar în celula unde era ținut prizonier.

Pentru alte informații, accesați Viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Astfel, în dimineața zilei de 26 octombrie 305[1], soldații care au primit acest ordin l-au ucis pe Dimitrie cu sulițele în temniță și i-au lăsat trupul neînsuflețit chiar în acel loc, pentru ca familia și prietenii să-l ridice. Unii dintre creștinii care au asistat la execuție i-au luat cu mare cinste trupul, însă Lupus, servitorul personal al sfântului Dimitrie, i-a luat tunica însângerată și inelul de conducător al cetății.

Cu ajutorul acestor rămășițe pământești, Lupus a făcut multe minuni, ceea ce a stârnit iarăși mânia lui Maximian. El urmărea ca orice amintire a lui Dimitrie să fie ștearsă din memoria locuitorilor din Thessalonic, pentru că nu dorea ca minunile sfântului să dea naștere la mai multe convertiri la creștinism. În consecință, a poruncit ca și lui Lupus să-i fie tăiat capul.

Mai târziu, trupul sfântului a fost înzestrat de Dumnezeu cu harul izvorârii de mir, ceea ce mai târziu i-a adus lui Dimitrie apelativul „Izvorâtorul de Mir”. De-a lungul timpului, oricine s-a uns cu acest mir și s-a rugat cu credință lui Dumnezeu, avându-l pe sfântul Dimitrie ca mijlocitor a dobândit vindecare.

Moaștele sale se găsesc în Salonic (fostul Thessalonic), în biserica care-i poartă numele, construită deasupra locului (băii publice) unde a fost martirizat. De altfel, Salonicul este orașul pe care, timp de aproape 1700 de ani, sfântul l-a apărat de multe ori de atacurile invadatorilor.

Pentru alte informații, accesați (La basilique) Hagios Demetrios (Thessalonique)

Controverse cu privire la identitatea sfântului Dimitrie

Există cercetători care consideră că, de fapt, sfântul Dimitrie ar fi fost diaconul episcopului de Sirmium și ar fi fost martirizat la data de 9 aprilie 304, în timpul persecuției ordonate de Maximian. El ar fi dat numele său orașului natal (Mitrovița din Serbia de astăzi). De aici, moaștele sau poate o parte din ele ar fi fost transportate la Thessalonic și depuse, în 26 octombrie 413, în catedrala anume construită pentru ele[2].

Sinaxarul grecesc, tradus și în cel românesc, care se citește la slujba sfântului din 26 octombrie, vorbește despre Dimitrie ca despre un sfânt militar[3].

Fără a intra în aceste dezbateri, ținând cont de criteriile Sfintei Tradiții enunțate de Vicențiu de Lerin (†440) încă din secolul al V-lea[4], considerăm că varianta corectă cu privire la identitatea sfântului Dimitrie sărbătorit la 26 octombrie este cea prezentată de Sinaxar.  În plus, în partea apuseană a Europei, credincioșii ortodocși îl serbează pe diaconul Dimitrie de la Sirmium la 9 aprilie.

Pentru alte informații, accesați Saints pour le 9 avril du calendrier ecclésiastique.

Credințe și tradiții populare despre sfântul Dimitrie

În vechime, ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dimitrie (Dumitru, avea semnificații deosebite pentru cei care se ocupau cu creșterea oilor. Acest lucru se datorează faptului că, la sfârșitul lunii octombrie, vremea începe să se schimbe destul de mult și oile erau coborâte din munte spre a fi încredințate stăpânilor de drept. Acest obicei este și acum denumit în popor „răvăşitul oilor” sau  „spartul stânilor”. Practic, acest eveniment echivala cu încheierea anului agricol și, de aceea, se considera că, începând cu ziua sfântului Dumitru (Sânmedru), „cerurile se încuiau” până la 23 aprilie, ziua sfântului Gheorghe (Sângiorz).

În continuare, sunt analizate, din punct de vedere teologic, cele mai des întâlnite credințe și tradiții populare legate de ziua de 26 octombrie.

• În sâmbăta dinaintea sărbătorii sfântului Dumitru, se dădeau de pomană colivă cu brânză, unt și fructe. Trebuie spus că untul, brânza și fructele nu au nicio relevanță din punct de vedere teologic. Cel mai probabil această practică a apărut, pentru că acum era momentul în care ciobanii se întorceau cu oile în cadrul comunităților și urma împărțirea lor. Prin urmare, marcau evenimentul și în acest mod. De altfel, astfel de pomeni se făceau cu ocazia Moșilor de Toamnă[5] sau a Moșilor Mari, o sărbătoare dedicată celor adormiți.

Pentru alte informații, accesați Rugăciunile pentru cei adormiți

• Focurile lui Sânmedru – se aprindeau seara dinaintea sărbătorii pe la hotarele dintre sate, în mijlocul așezărilor sau pe lângă ape și se considera că ele îi vor proteja pe oameni de rele și de boli. În mod evident, aceste focuri nu au nicio legătură cu sfântul Dumitru, ci sunt o reminiscență ale unor vechi practici prin care se invocau spiritele strămoșilor care ar fi trebuit să-i protejeze pe cei vii. Din nou, vorbim de un obicei păgân care a supraviețuit trecerii timpului, însă fără a fi preluat de Biserică.
• Ziua Soroacelor – acum era data scadenței pentru înțelegerile încheiate la 23 aprilie, în ziua sfântului Gheorghe. Cu siguranță, o mare parte din aceste înțelegeri avea legătură cu lucrările agricole sau cu creșterea animalelor. Din păcate, cei care trebuiau să se achite de datorii, în această zi, nu prea erau de găsit, ceea ce provoca multe neînțelegeri. De aici, a apărut și zicala populară: „La Sângiorz, se încaieră câinii, iar la Sânmedru se bat stăpânii”!

 Pentru alte informații, accesați Sfântul Dumitru – Tradiții și obiceiuri. Ce nu trebuie să faci pe 26 octombrie ca să nu ai ghinion

• Tot de Sândumitru, în multe zone ale țării, se brăcuiau (alegeau) oile[6]. Dacă lucrurile se terminau cu bine, se chefuia la cârciumă întreaga noapte. De asemenea, mai existau ciobani care doreau să mai rămână în munte cu o parte din oi (în special cele proprii) și la Sânmedru coborau în sate și jucau peste noapte la hore. Pentru că erau printre cei mai avuți oameni din comunitate, fetele de măritat erau foarte interesate să danseze cu ei și aveau grijă să se atingă de cămășile lor negre, ca a doua zi să se poată lăuda că au „jucat cu păcurarii”.

• Despre femeile care se pieptănau de Sânmedru se spunea că aveau să fie mâncate de lupi. După cum se poate deduce, o astfel de credință avea darul de a le determina pe fete și gospodine să se pregătească dinainte, pentru ca, în ziua sărbătorii sfântului Dimitrie, să se preocupe mai mult de aspectele spirituale. Din punct de vedere teologic, faptul că cineva este atent să se îngrijească nu prezintă niciun pericol. Singura condiție este ca atunci când se merge la biserică să se păstreze, totuși, o ținută adecvată. Adică, trebuie să ne îmbrăcăm ca și cum ne-am prezenta în fața unei instanțe de judecată, adică îngrijit, dar nu ostentativ.
• O altă credință populară ne spune că, până la sărbătoarea sfântului Dumitru, se poate semăna usturoiul. Cei care îl semănau după această zi riscau să le moară pruncii. Nici această tradiție nu are la bază vreo învățătură teologică creștină și, ca atâtea altele, a fost concepută să îi determine pe oamenii de demult să grăbească anumite lucrări agricole. Prin urmare, suntem convinși că cei care nu terminau de semănat usturoiul până la Sânmedru, dacă aveau grijă cum trebuie de propriii copii, puteau fi liniștiți că urmașii lor aveau să fie în siguranță.
• Tot în preajma acestei sărbători, se putea „afla” cum avea să fie iarna care era pe cale să înceapă. Astfel, cei care aveau oi puneau o haină în mijlocul lor. Dacă pe haină se așeza o oaie neagră, atunci se considera că iarna va fi ușoară. Însă, dacă oaia era albă, atunci iarna avea să fie grea. Sigur, nu-ți doreai să încerci această metodă, dacă aveai numai oi albe[7].

Concluzii

În ciuda controverselor pe care încă le mai suscită în rândul învățaților, sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, rămâne unul dintre cei mai cunoscuți și venerați sfinți ai Ortodoxiei.

Modul în care a înțeles să-și ducă viața, deși provenea dintr-o familie foarte bogată și ocupa funcții dintre cele mai înalte ale vremii sale, este un exemplu la care mulți dintre noi trebuie să medităm.

Până la urmă, funcțiile sunt trecătoare iar banii nu pot fi luați cu noi dincolo de pragul acestei vieți. Singure emoțiile pe care le trezim în sufletele celor de după noi sunt cele care ne spun dacă viața noastră a fost una valoroasă.

În cazul sfântului Dimitrie, este de ajuns să ne gândim la câte vieți a influențat prin exemplul, discursurile și rugăciunile sale, ca să ne dăm seama că viața lui a fost una extrem de valoroasă.

Referințe

[1] Din Viețile Sfinților (septembrie – februarie), Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 40.

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 76.

[3] Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 222.

[4] Vicențiu de Lerin a propus 3 criterii pentru stabilirea validității unei învățături despre care se crede că ar aparține Sfintei Tradiții:

1. vechimea (Quod semper…) – ceea ce a fost crezut dintotdeauna, începând cu Biserica Veche;
2. universalitatea (quod ubique …) – ceea ce a fost crezut pretutindeni, adică în toate Bisericile creștine;
3. unanimitatea (et quod ab omnibus creditus est.) – ceea ce a fost crezut de către toți, adică învățătura respectivă să fie menționată de părinții și scriitorii bisericești sau de o parte însemnată dintre ei.

A se vedea I.G. Coman. Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 164 și https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/30/sfantul-vincentiu-de-lerin-biserica-dreapta-credinta-si-ereticii/.

[5] Ene Braniște, op. cit., p. 274.

[6] În trecut, existau mulți proprietari care nu aveau oi foarte multe și nici nu aveau ca principală ocupație păstoritul. Prin urmare, primăvara, de obicei în jurul zilei de 23 aprilie, adică de Sângiorz (sfântul Gheorghe), acești proprietari își încredințau oile unui cioban care mergea cu ele în munte să le pască. Astfel, se forma o turmă mare de oi care aparțineau mai multor proprietari.

În urma acestei înțelegeri, ciobanului i se cuvenea o anumită plată, iar stăpânului oilor o anumită cantitate de produse obținute din laptele oilor care erau achitate pe parcursul întregii perioade în care oile se aflau în grija ciobanilor. În jurul datei de 26 octombrie, adică de Sânmedru (sfântul Dumitru), oile erau alese din cadrul turmei și înapoiate stăpânilor acestora. Cu această ocazie, se constata dacă ele s-au pierdut din cauza bolilor, a atacului animalelor sălbatice (lupi, urși) sau din neglijența ciobanului. De asemenea, se stabilea dacă oile au avut miei și ce s-a întâmplat cu ei. Normal, aceste chestiuni puteau fi prilej de bucurie sau de ceartă.

[7] Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, ediția a II-a, Editura Kolos, Iași, 2009, pp. 246-248.

Pozele au fost preluate în ordine de pe site-urile web: www.basilica.ro, www.crestinortodox.ro, www.primariaslanicmoldova.ro.