O să încep prin a spune că psihoterapia, după părerea mea și spre regretul snobilor, nu este o fiță, ci o necesitate. Dar, la fel, cred și despre Spovedanie. De ce?      

Drama omului contemporan – transmitem informații, dar nu  (mai) știm comunicăm

În lumea noastră, a celor cărora ne place să ne dăm mari cu ultimul gadget, să spunem că avem nu știu ce conexiune la internet și o grămadă de prieteni în lista de Facebook sau că Skype-ul nostru este activ 24/7, este, de multe ori, o mare singurătate.

Vorbim, este adevărat, mai mult ca niciodată, dar comunicăm prea puțin! Suntem informați în timp real cu activitatea Guvernului, a starurilor, știm care sunt predicțiile pentru fiecare zodie, dar nu mai știm ce fac rudele noastre apropiate, prietenii noștri sau chiar copiii noștri. Este cam trist și, de multe ori, fără speranță.

Mai departe de acesta, începem să resimțim însingurarea, faptul că nimic din ce ne făcea plăcere nu ne mai satisface, începem să ne dăm seama că viața pare lipsită de sens, începem să trăim o dramă. A noastră…   

Dacă am fi experimentat aceste angoase existențiale pe vremea când bunicul meu (Un om de la ţară, dar nu țăran!) era tânăr, problema s-ar fi rezolvat cu un singur pumn după ceafă.

Și, credeți-mă, ne-am fi „revenit”! Dar numai pentru un timp, pentru că problemele nu ar fi fost rezolvate, ci doar negate.

De aceea, spun că așa cum, pentru orice boală a corpului („hardware”) se merge la un specialist, s-a simțit nevoia ca și pentru problemele psihice („software”) să se apeleze la un expert. Pe baza unei astfel de gândiri, s-a ajuns la apariția unei noi discipline – psihoterapia. 

Ştiinţă şi Taină

Toţi avem în minte anumite imagini despre ce se întâmplă în biroul unui psihoterapeut. Şi este posibil ca toţi să avem dreptate, pentru că sunt foarte multe forme de abordare a vindecării psihice. O să auziţi de tot felul de psihoterapii: cognitiv-comportamentală, psihodramă, hipnoterapie, Gestalt etc.

Important de reţinut este faptul că, un psihoterapeut bun va şti ce tehnică să adopte la particularităţile fiecărui client, astfel încât să se atingă rezultatul dorit. Şi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, vindecarea are loc. Super!

Dar se pune întrebarea, ce se întâmplă cu Spovedania, care, şi ea, pare tot un fel de psihoterapie, numai că  practicată de Biserică? Mai este ea necesară, în condiţiile în care putem să ne adresăm unor specialişti „destupaţi” care studiază o viaţă întreagă şi nu unor simpli călugări „închistaţi”, uneori, analfabeţi?

Deşi pare că sunt cam acelaşi lucru, părerea mea este că sunt chestiuni diferite, cu scopuri diferite, dar complementare.

Aşa cum am spus, psihoterapia nu urmăreşte decât vindecarea fiinţei umane pe plan psihologic, în timp ce Spovedania are ca obiectiv progresul spiritual şi mântuirea omului. Deci, fie că te duci la un doctor care te tratează pentru gastrită, fie că te duci la psihoterapeut, nu are nimic de-a face cu Spovedania.

Adică, la Spovedanie continui să te duci dacă suferi, spre exemplu, de afecţiuni cardiace, nu? De ce nu ar fi la fel şi în cazul afecţiunilor psihicului?

Sincer, nu văd cum ar afecta Spovedania eliminarea unui tic, creşterea încrederii în sine sau dezvoltarea abilităţilor de comunicare, asta ca să dau doar câteva exemple simple despre ce se poate întâmpla la psihoterapeut.

Apar, într-adevăr, probleme, când duhovnicii nu-şi înţeleg cu adevărat penitenţii şi dau sfaturi care pot duce, în anumite situaţii, la derapaje grave.

Ţin să menţionez în această categorie persoane care nu prea mai vor să facă nimic fără „binecuvântare” de la duhovnic sau încearcă să ducă o „viaţă de mănăstire” deşi au soţ(ie), doar pentru că duhovnicul le-a spus că trebuie să se „pocăiască”.

Bineînţeles, există şi la nivelul psihoterapeuţilor eşecuri – cazuri de persoane care, în urma unor şedinţe de hipnoză, au rămas cu sechele pe viaţă, agravarea unor afecţiuni şi aşa mai departe.     

Concluzii

Pentru a sintetiza, este important să reţinem despre Spovedanie ca este o Taină a Bisericii şi ea transmite harul iertării păcatelor spovedite pentru care ne căim. În plus, datorită rugăciunii duhovnicului pentru fiii săi duhovniceşti, penitenţii primesc un ajutor pentru a păşi pe calea schimbării modului de viaţă.

De asemenea, nu trebuie uitat că este gratuită sau, mă rog, ar trebui să fie, pentru că se presupune că „donaţia” făcută de credincioşi către preot este una benevolă.  Vestea bună este că, în multe cazuri, chiar aşa se întâmplă!

Spre deosebire de Spovedanie, în psihoterapie, nu se discută foarte mult despre căinţă, ci, mai degrabă, despre a găsi un mod de a ajunge într-o stare de „echilibru”, stare care este, încă de la început, definită de pacient împreună cu psihoterapeutul.

Ca o consecinţă directă, psihoterapia nu oferă iertare, ci un ajutor profesionist pentru ca pacientul să se descopere şi să se înţeleagă mai bine. Şi da, este contracost!

Am auzit de-a lungul timpului multe păreri cu privire la relaţia dintre Spovedanie şi psihoterapie, fiecare cu argumentele lor pro- şi contra. În opinia mea, o astfel de dispută este inutilă, pentru că cele două nu se exclud una pe cealaltă, ci sunt complementare. Deci, atunci când este cazul, nu vă sfiiţi să apelaţi şi la una şi la cealaltă. Singura condiţie: fără exagerări, mai ales că psihoterapia poate fi foarte costisitoare!