Acasă Blog Pagina 2

Rugăciunile pentru cei adormiţi

0

Suntem trecători prin această lume! O simţim cu fiecare cunoscut care pleacă dintre noi și cu fiecare neputinţă care ne răvășește corpurile fragile!

Dar asta nu înseamnă că nu suntem nemuritori!

rugăciune, răposaţi, pomenire, adormiţi
Cina cea de Taină, momentul în care Dumnezeu Însuşi ne-a spus să-i pomenim pe cei răposaţi.

De aceea, o să auziţi despre faptul că cei care au trecut prin moarte au primit dintotdeauna o cinstire deosebită din partea celor rămași în această viaţă.

De asemenea, vi se va spune că, în operele scriitorilor creștini, a existat ca un fir roșu menţionată practica rugăciunii pentru cei răposaţi.

Întrebarea fundamentală este „de ce”?

Temeiul rugăciunilor pentru cei adormiţi

Legătura dintre cei din această lume și cei care au pășit dincolo de moarte a fost subliniată, fără echivoc, de Mântuitorul Hristos. La Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Împărtășanii, El le-a spus apostolilor „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[1] având în vedere faptul că El urma să plece din această lume.

Deci, rugăciunile pentru cei care s-au dus „dincolo” au fost poruncite de Însuși Dumnezeu. Dar de ce?

Pentru că sufletul omului nu moare. El este de esenţă divină și nu se poate descompune în alte elemente așa cum se întâmplă cu trupul[2].  Prin urmare, el nu are o existenţă întreruptă, ci își păstrează conștiinţa identităţii proprii și memoria faptelor sale.

Care este rolul rugăciunilor pentru cei răposaţi?

În aceste condiţii, rugăciunile pentru cei răposaţi nu sunt fără sens. Ele au menirea de a-L ruga pe Dumnezeu să le ierte celor care nu mai sunt în această lume greșelile. Iar acest lucru este posibil doar până la Judecata de Apoi.

Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, după moarte, urmează judecata sufletului celui răposat. La această judecată particulară, se iau în considerare gândurile, vorbele și faptele săvârșite până în momentul morţii nu și consecinţele pe care acestea le vor produce după moartea celui judecat. De aceea, verdictul pe care Hristos îl dă atunci este unul provizoriu.

Soarta noastră definitivă va fi stabilită la Judecata Universală, unde sufletul se va prezenta reunit cu trupul înviat și spiritualizat, adică nemuritor. Spre deosebire de prima judecată, acum, Hristos va ţine cont și de efectele pe care acţiunile celor adormiţi le-au produs, între momentul morţii lor și Judecata de Apoi.

În categoria efectelor pe care le produc faptele celor care au adormit, se includ și rugăciunile celor din această lume pentru ei. Practic, rugăciunile noastre sunt o manifestare a iubirii faţă de ei, gest care nu are cum să fie trecut cu vederea de Dumnezeul Iubirii infinite.

În consecinţă, aceste rugăciuni ne ajută și pe noi, care le facem, pentru că dăm dovadă de iubire, dar le folosesc și celor pentru care le facem, pentru că, până la urmă, faptele sau atitudinile lor ne-au determinat să-i pomenim.

Tipurile de rugăciuni pentru adormiţi

Înmormântarea

După cum îi spune și numele (în + mormânt), este slujba (ansamblu de rugăciuni și gesturi ritualice) prin care trupul creștinului este pus în mormânt. Ritualul este unul solemn și este inspirat din ritualurile funerare de care aveau parte militarii din vechime.

Însă, importanţa acestei slujbe este dată de rugăciunile de iertare pe care preotul le rostește.

În plus, imnurile care sunt intonate cu această ocazie ne aduc aminte de faptul că singura incertitudine legată de moarte este momentul în care ea survine. De aceea, este necesar să fim pregătiţi din timp pentru acest moment.

Parastasul

Parastasele sunt slujbe dedicate pomenirii celor răposaţi. Numele lor provine din limba greacă şi înseamnă a se alinia alături de cineva, a fi camaradul de luptă, tovarășul de sacrificiu al cuiva. Practic, o astfel de denumire exprima faptul că noi ne alăturăm în rugăciune celui adormit, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele. Acest tip de slujbă se poate face de câte ori dorim.

Pomenirea

Această formă de rugăciune constă într-o prescurtare a parastasului sau în pronunţarea numelui(lor) celor răposaţi la Proscomidie și la Liturghie. Ea este, de obicei, rezultatul pomelnicelor depuse la altar!

adormiţi, pomenire, Proscomidie, Liturghie, miride
Aşezarea miridelor pe sfântul Disc reprezintă simbolic întreaga Biserică. În partea stângă, sunt reprezentate miridele (fărmâmiturile) care-i semnifică pe cei adormiţi, uniţi în rugăciune cu noi!

Pomenile

Pomana reprezintă milostenia pe care o facem în numele unuia sau mai multor răposaţi. Formula ritualică împământenită este următoarea: cel care face milostenia rostește „Să fie de (pentru) sufletul lui X”, iar cel care primește milostenia răspunde „Bogdaproste” (Doamne miluiește!).

milostenie, pomană, adormiţi, Bogdaproste
Milostenia – un gest simplu care este o profundă manifestare a iubirii.

Chiar dacă nu pare, această formulă reprezintă o rugăciune, prin care, atât cel care oferă cât și cel care primește pomana se roagă împreună pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Uneori, pomana ia forma unei mese de milostenie ce se dă în amintirea celui sau celor adormiţi. Dacă acest lucru nu este posibil, alimentele respective se pot da și sub forma unor pachete.

În plus, este bine de știut că milostenia nu trebuie să constea neapărat în alimente. Se pot oferi și alte lucruri!

Ziua de sâmbătă

Zilele de sâmbătă, în cultul ortodox, sunt destinate pomenirii morţilor, pentru că  sâmbăta Hristos a stat cu trupul în mormânt. În plus, sub aspect simbolic, sâmbăta reprezintă starea în care se afla neamul omenesc înainte de Învierea lui Hristos care a avut loc duminica.

În afară de aceste zile generale, mai există zile de sâmbătă speciale denumite popular „moși”, tocmai pentru că, în cadrul lor, se face pomenirea strămoșilor și moșilor noștri. În cursul anului bisericesc, există 3 astfel de sâmbete: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne de dinaintea Postului Paștilor (moșii de iarnă), sâmbăta de dinaintea duminicii Pogorârii Duhului Sfânt sau a Rusaliilor (moșii de vară) și prima sâmbătă din luna noiembrie (moșii de toamnă).

Concluzii

Potrivit credinţei creștine, existenţa omului nu este una efemeră, ci veșnică. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte, ci pentru a ne bucura de comuniunea cu El.

De aceea, Biserica nu vorbește despre „morţi”, ci despre „adormiţi”, „răposaţi” sau „repausaţi” (cei care se odihnesc). Așa se explică și faptul că locul unde își dorm somnul trupurile celor care au plecat din această lume se numește „cimitir” (în greacă „dormitor”).

Cu alte cuvinte, a ne ruga pentru cei care au pășit dincolo de moarte nu este ceva lipsit de sens sau o simplă responsabilitate pe care o avem faţă de ei.

Trebuie să fim conștienţi de faptul că rugăciunile noastre pot transforma oameni, pot schimba destine și, da, pot aduce alinare sufletelor celor care nu mai sunt cu noi în această viaţă. Ele sunt o manifestare a iubirii noastre faţă de ei, adică a virtuţii care exprimă însuși sensul existenţei noastre.

Așadar, dacă pretindem că i-am iubit sau am ţinut la cei adormiţi, atunci putem face ceva pentru ei și dincolo de moarte.

Dumnezeu ne-a dat această șansă! Ţine de noi să nu o irosim!

Referinţe

[1] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.

[2] Facerea, capitolul 3, versetul 19: „În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Rugăciunea pe înțelesul tuturor

0

De multe ori, nu prețuim mai deloc rugăciunea! Unora chiar li se pare la limita patologicului să vorbești cu o ființă despre care „cercetătorii americani” nu au publicat, deocamdată, niciun articol într-o revistă academică.

Cu siguranță, cu toții am avut momentele noastre în care nimic nu mergea. Clipe pe care le dorim uitate cât mai repede, perioade de care nu ne face plăcere să ne amintim. Le știm! Sunt acolo, dar nu vrem să auzim de ele!

rugăciune la Biserică
Rugăciunea în comun are o putere deosebită. Ea este manifestarea dragostei mai multor oameni uniţi în cererea lor către Dumnezeu.

Timpul, normal, ajută, dar nu pe moment! Când totul se dărâmă în jur, vrei să știi că Cineva este lângă tine. Fie El și nevăzut! Atunci, este important să știi că nu ești singur! Că este Cineva lângă tine Care te ascultă și te înțelege. Care te ocrotește și-ți oferă soluții! Care îţi dă siguranţa că, într-un final, totul va fi bine!

Dar un astfel de comportament ajută! Și, uneori, valorează cât lumea toată!

1. Ce este rugăciunea

Rugăciunea a fost definită de Biserică drept „vorbirea cu Dumnezeu”.

Şi, dacă este făcută din suflet, te vindecă. Îți adună toate bucățile sufletului pe care loviturile vieții ți l-au făcut țăndări și le pune la loc. Una câte una.

Dar are loc şi un miracol, pentru că sufletul devine nou și întărit!

Ca să înțelegeți la ce mă refer, spargeți un vas și, pe urmă, refaceți-l. Indiferent de adezivul folosit, se va cunoaște că este un obiect refăcut. Însă, în timpul rugăciunii, nu se întâmplă la fel. Suntem reînnoiți şi devenim mai puternici!

2. Cum funcționează rugăciunea

Vestea proastă este că rugăciunea nu este o „activitate procedurabilă”. Nu poate fi încadrată într-un protocol terapeutic. Nu ai cum să descoperi niște activități care sunt eficiente și, când ai nevoie, să le repeți în același context și în aceeași ordine și, gata, să aştepţi să se producă miracolul.

Rugăciunea este o experiență de viață care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Fiecare suntem unici și rugăciunea fiecăruia va di deosebită de a celui de lângă el.

Nu există rețete infailibile. De aceea, starea de rugăciune autentică este atât de greu de atins.

rugăciunea din Biblie
Rugăciunea şi citirea textelor biblice nu se exclud, ci se completează. Când citim Biblia, „Îl ascultăm pe Dumnezeu”, iar, când ne rugăm, „vorbim cu El”.

Și, atunci, dacă „profesioniștii” rugăciunii, călugării, au o rată atât de scăzută de „succes”, ce șanse avem noi, începătorii? Am fi tentați să credem că sorții sunt împotriva noastră, că procentul reușită/eșec este atât de redus încât nu mai are rost să ne apucăm! Și am greși! Enorm!

Pentru alte informaţii:  O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune ‒ nu renunțați la ea în ispite!

2.1. Regret, asumare și căință

Istoria mântuirii este una presărată cu excepții. Așa se face că nu drepții Vechiului Testament, aleșii lui Dumnezeu, au intrat primii în rai, după alungarea lui Adam și Eva.

Primul om mântuit a fost un tâlhar. Da, un tâlhar! Un tip care a îmbinat hoția cu violența, probabil, și cu crima! Un astfel de om a fost primul mântuit! De ce?

Pentru că, în ultimele clipe ale vieții sale păcătoase, și-a dat seama de greșelile pe care le făcuse, le-a regretat, și-a asumat consecințele lor și s-a rugat!

Dar rugăciunea lui a fost rugăciune. Adică a unui om care și-a recunoscut starea de păcătoșenie, și-a dat seama că situația grea în care se afla era rezultatul faptelor sale și era meritată și a încercat să schimbe ceva. Din trufia celui care inspira teama, nu mai rămăsese decât smerenia și neputința celui care dorea să fie altfel. Și a fost suficient!

2.2. Iubire

O altă caracteristică a rugăciunii adevărate este iubirea. Da, iubirea! Nu poți să ai pretenția ca rugăciunea ta să fie ascultată de Dumnezeul Iubirii și tu să urăști. Ura este bazată pe egoism, pe plasarea ființei noastre în centrul Universului! Deci, nu poate fi vorba despre smerenie!

De aceea, când te rogi, trebuie să-ți demonstrezi, mai întâi, ție și, apoi, lui Dumnezeu că ești într-o stare de iubire. Cum se face asta? Rugându-te pentru ceilalți! Mai ales, dacă îți fac rău[1]!

Iar, dacă nu avem această putere, trebuie să ne rugăm să o dobândim.

3. Timpul rugăciunii

Dacă ați fost deranjați în diminețile libere de „zgomotul” clopotelor de la bisericile din apropiere, probabil, ați avut gânduri… să le spunem „necucernice”. Și, cu siguranță, v-ați întrebat ce i-a apucat pe „popi și babe” de s-au dus cu „noaptea-n cap” la biserică. Și, ca mulți alții, nu ați găsit nicio explicație „plauzibilă”.

Nu vreau să scuz pe nimeni pentru faptul că v-a privat de odihna din week-end, dar vreau să spun și că acele clopote nu au sunat fără sens. Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a conceput un tipic propriu, după care se scurge timpul în cadrul cultului.

Fiecare slujbă se face într-un anume context, pentru că aduce aminte de un eveniment cu semnificații profunde din istoria mântuirii. Liturghia, spre exemplu, se face dimineața și durează până după amiază, pentru că, în momentul de maximă intensitate a slujbei[2], sunt comemorate Patimile lui Hristos de pe cruce care au avut loc în vremea prânzului (ceasul al VI-lea din vechime)[3].

 

Însă viața nu este atât de ordonată, atât de previzibilă. De aceea, cel mai potrivit moment pentru rugăciune este cel în care simțim că trebuie să ne rugăm. Fie că vrem să ne reculegem după frământarea zilei (rugăciunea de seară), fie că dorim să ne începem ziua cu o nouă energie (rugăciunea de dimineață) sau trecem prin momente tensionate (examen, necaz) sau, și mai bine, vrem să mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, rugăciunea este binevenită.

4. Locul rugăciunii

Hristos a fost foarte clar: „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”[4].

Nu este vorba despre faptul că trebuie să așteptăm să ajungem într-o încăpere și să ne rugăm acolo sau numai la biserică.

În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul lămurește și acest aspect[5], când spune că rugăciunea nu este legată de spațiu, de anumite locuri, şi că poate fi făcută oriunde cu condiția să fie făcută în „Duh și în adevăr”.

rugăciune oriunde
Creştinul se poate ruga oriunde, atât timp cât rugăciunea lui este „în Duh şi în adevăr”.

Din context, deducem că acea „cămară” la care se referă Domnul Iisus are un înțeles material și unul spiritual. Din perspectivă materială, este, într-adevăr, vorba despre faptul că nu trebuie să facem din rugăciune o chestiune publică. Așadar, este bine să ne rugăm, pe cât posibil, feriți de ochii lumii.

Această idee este întărită și de sensul spiritual al cuvântului „cămară”, pentru că el se referă la „cămara sufletului nostru”, spațiul cel mai intim al ființei noastre.

În concluzie, ne putem ruga oriunde și oricând, atât timp cât o facem având în minte faptul că Dumnezeu este Cel care ne ascultă (deci nu în club, la o „băută cu băieții).

5. Cum se face rugăciunea

Aici, pur și simplu, nu există norme restrictive, ci, mai degrabă, linii directoare. Să luăm cazul deținuților politici din perioada comunistă. Aceștia erau îmbrăcați cu haine ponosite și, adesea, rupte, şi trăiau într-o înghesuială perpetuă sau într-o izolare apăsătoare, fără a putea avea repere concrete despre trecerea timpului[6].

În mod evident, nu se putea vorbi de o ținută decentă, de respectarea orelor de rugăciune, de intimitate. Cu toate acestea, am convingerea că rugăciunile lor, făcute în comun sau în gând, aveau o putere mult mai mare decât ale multora dintre noi care respectam toate „regulile” formale ale rugăciunii.

Pentru alte informaţii: Rugăciune calitativă, iar nu cantitativă

Deci, este important ca, la rugăciune, să ne comportăm cu conștiința faptului că Dumnezeul Căruia ne rugăm este Dumnezeul Iubirii dar, în același timp, este și „Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”[7].

6. Efectele rugăciunii

De obicei, vorbim despre rezistența în fața ispitelor și eliberarea de patimi, despre vindecări miraculoase, despre revelații, de depășirea unui moment dificil din viață sau, pur și simplul de evitarea singurătății. Dar acestea sunt semnele văzute ale adevăratelor transformări care se produc în interiorul celui care se roagă frecvent și cu inimă curată.

Dacă ar fi să sintetizăm, ajungem la aceleași efecte despre care Biserica a vorbit mereu: schimbarea atitudinii față de problemele vieții, o ordine în gândire și în simțuri, mai multă concentrare și iubire. Practic, transformarea totală a vieții.

7. Concluzii

Rugăciunea ar trebui să fie pentru viața noastră spirituală la fel de naturală ca respirația pentru viața biologică. Practic, în creștinism, nimic nu se face fără rugăciune.

Pentru alte informaţii: Postul și rugăciunea, armele omului duhovnicesc

Iar, aici, nu vorbesc despre călugării care se separă de viața oamenilor obișnuiți.

Vorbesc de oameni „normali”, care se trezesc după alarma de la ceas, aleargă cu copiii la „grădi” sau la școală; după aceea, au grijă să nu întârzie la serviciu, iar după ce scapă de acolo, se duc acasă unde se apucă de teme, curățenie sau gătit, ca, într-un final, să adoarmă în timpul emisiunii preferate.

gest de rugăciune
Gesturi simple şi cuvinte puţine, dar din suflet – caracterizarea pe scurt a rugăciunii autentice!

În tot acest iureș cotidian, pare că nu mai este loc pentru nimic. Dar, totuși, se pot rupe 5 minute dimineața și 5 seara pentru o scurtă convorbire cu Dumnezeu. Nu trebuie „să spunem multe … că știe Tatăl (n)vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El”[8].

Pentru început, este de ajuns să spunem rugăciunea „Tatăl nostru” care este cea mai completă, cea mai puternică… cea mai cea rugăciune creștină, pentru că ne-a fost dată de Domnul Iisus Hristos, adică de Dumnezeu Însuși.

Pentru alte informaţii: Înţelesuri ale rugăciunii „Tatăl nostru”

Iar, dacă uităm să facem și acest gest, care ne ia doar 2-3 minute, este bine să știm că, în drum spre serviciu, putem să spunem o scurtă rugăciune în gând.

Da, putem vorbi cu Dumnezeu în timp ce mergem pe stradă sau stăm într-un mijloc de transport.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar noi avem!

Ele ne ajută să ne smerim, să ne vindecăm, să depășim situații limită, să iertăm și să iubim. Ele ne ajută să fim creștini! Ne ajută să fim oameni!

Dacă vrem să scăpăm de frică, de stres, de boli, de singurătate, dacă vrem să trăim o viață care să aibă și alt sens decât cel stabilit de societatea de astăzi, este bine să ne rugăm!

Un „Doamne, ajută-mă!” este suficient! Cel puțin, pentru început!

8. Referinţe

Prima poză aparţine site-ului web ziarullumina.ro.

[1] Evanghelia după matei, capitolul 5, versetul, 44: „rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”.

[2] Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului când, la strană, se cântă imnul „Pe Tine Te lăudăm…”.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 45; Evanghelia după Marcu, capitolul 15, versetul 33; Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 44.

[4] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetul 6.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetele 20-21: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui”.

[6] A se vedea celebra carte a părintelui Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”.

[7] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 15.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 7-8.

Virtuțile creștine

0

Cine se uită la televizor  poate avea impresia că, în jur, nu se întâmplă nimic bun. Dar, totuși, lumea progresează. Stă în firea omului să se transforme, să evolueze, să caute o situație mai bună pentru el și pentru cei pe care îi iubește.

virtute, perseverenţă, progres
Drumul virtuţii este unul lung şi plin de provocări! Dar aşa apar diamantele: din timp îndelungat şi presiune imensă!

În teologia ortodoxă, această stare constantă de evoluție este desemnată prin practicarea virtuților.

Ce este virtutea creștină

În mod evident, virtutea este starea opusă patimii, la fel cum fapta bună este în antiteză cu păcatul.

Când facem un bine, acest lucru are un caracter izolat, cumva accidental. Însă când alegem să facem binele în mod constant, putem spune că începem să ducem o viață virtuoasă.

Deci, virtutea creștină este deprinderea de a înfăptui binele. Un obicei, o rutină, un stil de viață care are la bază respectarea voinței divine. Ea este modul prin care ne manifestăm dragostea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.

Felurile virtuților

Spre deosebire de patimi, cărora le corespund anumite comportamente din cadrul unor sfere bine definite (lăcomie, desfrânare, mândrie etc.), în ceea ce privește discuția despre virtuți, lucrurile sunt mai abstracte.

Acest lucru se datorează faptului că marii nevoitori și teologii, în general, nu prea și-au bătut capul cu descrierea în amănunt a modului în care iau naștere și se dezvoltă virtuțile. Preocupările lor au fost canalizate mai mult spre găsirea unor mijloace practice de a învinge păcatul și de a se lupta cu ispita.

Cu toate acestea, și domeniul virtuților a fost aprofundat, în special în teologia romano-catolică, și putem spune că avem o clasificare:

  • virtuţi teologice (insuflate):
    • credința,
    • nădejdea,
    • dragostea;
  • virtuţi morale (dobândite):
    • înțelepciunea,
    • dreptatea creștină,
    • cumpătarea,
    • curajul (bărbăția).

Virtuțile teologice

Virtuțile teologice se referă la relația omului cu Dumnezeu. Ele se mai numesc insuflate, pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi și le dobândim prin stricta conlucrare cu harul divin.

Credința

Prima dintre aceste virtuți este credința. Ea constă în primirea și considerarea ca adevărate a revelațiilor făcute de Dumnezeu și propovăduite de Biserică.

Discuția în legătură cu credința este una foarte importantă, mai ales pentru cei care abia încep să descopere religia creștină.

Spiritul lumii de astăzi a devenit unul foarte critic. Pentru orice afirmație se cere o dovadă, o demonstrație, un experiment care să o susțină. De aceea, atunci când vorbim de credința în Dumnezeu, lucrurile se complică.

Nu avem cum să demonstrăm acest lucru în mod științific. Nu putem face experimente pentru așa ceva. Adică nu putem repeta aceleași gesturi într-un context asemănător, dar diferit în timp și spațiu, și să obținem aproximativ aceleași rezultate.

Dacă acest lucru ar fi posibil, nu am mai vorbi de credință, ci de… știință.

Nădejdea (speranța)

Și această virtute este dificil de definit. Din perspectiva teologiei, nădejdea reprezintă încredințarea că cele făgăduite de Dumnezeu se vor împlini. Adică, fiecare credincios, simte, într-un mod pe care puțini îl pot descrie în cuvinte, că cele scrise în Biblie sau transmise de tradiția creștină nu sunt niște mituri[1].

Nădejdea ne ajută să depășim o astfel de polemică și să înțelegem că învățăturile considerate de Biserică ca fiind revelate chiar sunt informații despre  ce s-a întâmplat și se va întâmpla în mod real.

Dragostea

Sunt de acord că atunci când vine vorba despre iubire este greu să o privești dintr-o altă perspectivă decât cea sentimentală. De aceea, pare, oarecum, ciudată definiția formulată de teologi: dragostea este năzuința către Dumnezeu și dorința nețărmurită de a intra în comuniune cu El.

Ea a fost inspirată din celebra mărturisire a fericitului Augustin: „făcutu-ne-ai năzuitori către Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine”[2].

Însă, cea mai celebră definiție a iubirii creștine aparține sfântului apostol Pavel și a străbătut istoria la fel de frumoasă, misterioasă și complexă ca în ziua în care a fost transmisă creștinilor din Corint: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”[3].

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că iubirea este cea mai importantă virtute[4], pentru că ea este veșnică și reprezintă scopul final al întregii existențe – comuniunea cu Dumnezeu.

Virtuțile morale (cardinale)

Aceste virtuți se referă la persoana credinciosului și a raporturilor pe care acesta le are cu ceilalți oameni. Pentru că sunt virtuți care apar printr-un exercițiu intens, ele se mai numesc și dobândite.

Înțelepciunea

Pentru înțelepciune au existat foarte multe definiții. Însă, pentru cei care studiază morala creștină, ea reprezintă capacitatea cuiva de se purta în așa fel încât să nu-L supere pe Dumnezeu sau pe ceilalți oameni[5].

Începând de la șef și până la copii, fiecare vrea câte ceva de la noi și, dacă vrem să-i supărăm, tot ce avem de făcut este să nu ne comportăm așa cum vor ei. Asta este partea ușoară.

Însă, atunci când vrei să-i mulțumești  pe cei din jur, lucrurile se complică. Și, ca să mai condimentăm situația, trebuie spus că, uneori, este și mai dificil să-i mulțumești pe cei din jur, fără să-L superi pe Dumnezeu.

Dacă nu știți cum să faceți acest lucru sau știți, dar vi se pare foarte greu, aveți explicația faptului de ce înțelepciunea este considerată o virtute și de ce avem la dispoziție cam toată viața să o dobândim.

Dreptatea creștină

A fost descrisă ca împlinirea îndatoririlor față de Dumnezeu și față de semeni. După cum se vede, teologii au simțit nevoia să facă distincție între modul în care înțelege societatea laică dreptatea și cel în care este ea exprimată de teologia creștină.

Pentru creștini, dreptatea reprezintă starea de fapt care este în concordanță cu voința divină, exprimată prin legea morală naturală[6], Decalog[7] și Fericiri[8]. Legile pe care ea se bazează sunt veșnice și nu schimbătoare ca ale oamenilor, pentru că ele sunt exprimarea voinței divine neschimbabile.

Normal, creștinul trebuie să respecte legile societății în care trăiește[9], însă, când acestea contravin poruncilor divine, el trebuie să respecte mai întâi cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament și Fericirile – Legea morală a Noului Testament.

Cumpătarea

De-a lungul timpului, mulți filosofi și oameni cu o aleasă viață morală au vorbit despre cumpătare. Romanii o numeau chiar „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc). Din perspectivă creștină, ea a fost definită ca păstrarea măsurii în toate aspectele vieții (mâncare, băutură, odihnă, muncă etc.).

În mod cert, nu este simplu. Dar dobândirea acestei virtuți asigură o existență îndelungată, o cheltuire judicioasă a resurselor și  posibilitatea de ne bucura din cât mai multe daruri ale vieții.

Bărbăția (curajul)

În mod obișnuit, curajul nu este definit ca lipsa fricii, ci înfruntarea provocărilor vieții în ciuda spaimelor. Însă, pentru creștini, el constă în înfruntarea greutăților vieții pe care le presupune împlinirea poruncilor divine.

De-a lungul istoriei, au existat multe modele de bărbăție creștină. Cele mai la îndemână sunt martirii care au fost de acord să sacrifice totul, inclusiv viața lor sau a familiilor lor, pentru a împlini cuvântul lui Dumnezeu.

Oare le-a fost frică? Cu siguranță, da[10]! Dar au reușit să biruiască teama și să împlinească porunca lui Dumnezeu. Câți dintre noi am fi dispuși să facem astfel de sacrificii?

virtute, curaj, perseverenţă
Nu există scuze! Nu există „Nu pot”!

Nu trebuie să răspundeți acum, însă este recomandat să meditați asupra acestei chestiuni. În felul acesta puteți evalua cât de intens stăpâniți această virtute și ce este de făcut pentru a progresa.

Cum obținem virtuţile

Virtuțile sunt deprinderi, rutine care presupun săvârșirea constantă a binelui, până la stadiul în care acesta devine un mod de viață. Dar, pentru a atinge această culme a progresului spiritual, trebuie ca, pe lângă efort, să fim dispuși să ne schimbăm modul de a fi. Iar, pentru acest lucru, trebuie să ne schimbăm gândirea.

Smerita cugetare

De aceea, marii asceți spun că primul pas pe treapta virtuților este cel al smeritei cugetări. Această etapă constă în evaluarea corectă a stării noastre duhovnicești și în constatarea faptului că suntem păcătoși și că nu facem nici pe departe binele de care am fi capabili.

Rugăciunea

A doua treaptă este rugăciunea, considerată de asceți „maica virtuților”. Ea trebuie să fie oaza noastră de liniște în mijlocul lumii dezlănțuite în care trăim. În timpul ei, vorbim cu Dumnezeu, Îi cerem sfatul și ajutorul, Îl invităm să ne răspundă și așteptăm. Uneori mai mult, alteori mai puțin.

Postul

În mod firesc, după smerita cugetare și rugăciune, următoarea treaptă este postul. În cadrul acestui exercițiu, dobândim putere asupra simțurilor noastre și asupra instinctelor. Când postim, parcă toate slăbiciunile noastre devin mai intense și ni se pare că întâlnim ispite la tot pasul. Dar, cu timpul, vom învăța să le depășim!

Milostenia

Următoarea etapă în progresul virtuții o reprezintă manifestarea în exterior a stării de bine pe care urmărim să o sădim în sufletele noastre. Cel mai la îndemână mijloc este milostenia.

virtute, milostenie, caritate
Milostenia este una dintre pietrele de la temelia progresului duhovnicesc!

Dacă nu avem posibilități materiale să ajutăm, putem pune timpul nostru în slujba unor cauze nobile. Cu siguranță, există mai multe organizații în apropiere de voi care au nevoie de voluntari. Înscrieți-vă în programele lor și o să fiți uimiți de cât de puțin este nevoie, uneori, să faci binele.

Perseverenţa

Dar, pentru că virtutea nu reprezintă săvârșirea binelui sub forma unui act individual, ci un mod de viață, trebuie să perseverăm. Oră de oră, zi de zi, an de an, trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine și cât mai des. Până devine o a doua natură! Până devine un reflex.

Ajutorul duhovnicului

Nu trebuie să ne implicăm în acest efort singuri. Chiar și cei mai mari atleți ai tuturor timpurilor au avut nevoie, pe lângă talent și perseverență, de un antrenor, de un mentor. În cazul creștinilor, acesta este duhovnicul.

El poate să vină cu părerea obiectivă din exterior, cu experiența și cu expertiza acumulată. El ne poate păstra vie flacăra motivației, el ne poate spune ce este de făcut când ni se pare că nimic nu mai poate fi făcut și tot el este ce care se va ruga pentru noi.

Concluzii

Privită din exterior, virtutea este o chestiune care ține de obișnuință, de rutină. Deci, teoretic nu ar trebui să pună mari probleme. Teoretic!

Dobândirea virtuților presupune, în primul rând, determinare. Trebuie să-ți dorești să faci binele în mod constant. Iar acest lucru, știm cu toții,  nu este foarte ușor.

Pentru a nu-L supăra pe Dumnezeu, câteodată, trebuie să superi multă lume și să fii pregătit(ă) să fii considerat(ă) un(o) tradiționalist(ă), anacronic(ă), mistic(ă) sau inadaptat(ă) social.

Dacă ne gândim că o astfel de atitudine a celorlalți ar putea să dureze cam toată viața… Să zicem că este nevoie de foarte multă hotărâre ca să treci peste acest obstacol. Dar, el poate fi depășit.

Este nevoie de credință și nădejde să ajungi la dragoste! Iar, pentru a urca  tot mai mult spre Dumnezeu, este nevoie de înțelepciune, dreptate, cumpătare și curaj.

Însă trebuie să știm că nu suntem singuri. Dumnezeu va fi lângă noi la fiecare pas și ne va ajuta! Trebuie doar să Îl lăsăm să-Și facă treaba!

Referinţe

[1] Există încă această concepție care a fost sintetizată de Karl Marx că „religia este opiumul popoarelor”.

La fel, Mihai Eminescu a fost foarte critic la adresa religiei în poezia sa „Împărat și proletar”:

„Religia – o frază de dânșii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,

După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,

Ați mai purta osânda ca vita de la plug”?

Cu alte cuvinte, tot ce înseamnă religie ar fi niște povești care ne ajută să facem față provocărilor de zi cu zi (Sigmund Freud). Ele nu sunt decât niște constructe ale spiritului uman, condensate și transmise de-a lungul generațiilor (Carl Gustav Jung), însă fără a fi reale. Concluzia ar fi că este bine să le avem, însă nu trebuie să ne pierdem în universul lor.

[2] Fericitul Augustin, Confesiuni, 1,1,11: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquetul este cor meum donec requiescat in Te” ».

[3] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 4-8.

[4] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetul 13 : „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

[5] Epistola către coloseni a sfântului apostol Pavel: „Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt afară (de Biserică), prețuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”.

[6] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 2, versetele 14-15.

[7] Ieșirea, capitolul 20, versetele 2-17.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 3-12.

[9] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 1-2: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă”.

[10] Știm acest lucru, pentru că Însuși firea omenească a lui Hristos, în grădina Ghetsimani a avut nevoie de încurajare, iar Dumnezeu Tatăl I-a trimis un înger ca să-L întărească (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 43).

Despre patimi, fără patimă

0

Am un presentiment că foarte mulţi dintre noi au auzit o grămadă de lucruri despre patima si despre oamenii „pătimaşi”. Şi sunt aproape sigur că, în 8 cazuri din 10, acest termen era folosit în legătură cu dragostea carnală, cu iubirea necontrolată faţă de o anumită persoană.

Regret, patimă, suferinţă
Drumul patimilor are ca destinaţie regretul!

Dar, în teologia creştină, termenul „patimă” este mult mai complex.

Ce este patima

Definiţia de bază a misticilor ortodocşi cu privire la patimă ne-o prezintă ca pe un păcat cronicizat, săvârşit de atât de multe ori, încât a devenit un obicei, ba chiar o parte însemnată a unui mod de viaţă.

Dacă păcatul reprezintă un accident, patima este, în mod clar, o alegere. Prin urmare, dacă cineva, într-o noapte, trage o beţie despre care citeşte a doua zi în ziare, putem vorbi despre un păcat. S-a întâmplat o dată şi gata. Însă, dacă acest lucru se întâmplă de suficiente ori încât realizatorii ştirilor de la ora 5 să-şi facă un ministudio la el acasă, atunci, vorbim de patimă.

Cum se formează patimile

Îmi aduc aminte de un citat atribuit lui Giacomo Casanova: „Grăbiţi-vă să cădeţi în ispită, înainte să se depărteze de la voi”! Şi nu cred că există vreun om care să-i nu-i fi dat marelui cuceritor, măcar o dată în viaţă, dreptate.

Da, ispita vine cu promisiunea „dulceţii trecătoare a păcatului”[1]. Şi, pentru că plăcerea păcatului este una trecătoare, ne-o dorim din nou. Şi încă o dată. Şi, apoi, încă o dată!

În felul acesta, fără să ne dăm seama, devenim robi ai simţurilor, iar păcatul devine cronic. Practic, ajungem dependenţi de o anumită plăcere care, ca orice drog, nu ne mai provoacă aceeaşi senzaţie în doza obişnuită.

Şi astfel, începem să exagerăm, iar această exagerare se face din ce în ce mai des, până ajunge un mod de viaţă. După aceea, începem să ne dăm seama de consecinţe. Şi acestea nu sunt tocmai plăcute.

În mod normal, acesta este momentul în care ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns aici şi ce este de făcut. Pentru unii, aceste întrebări nu vor fi puse niciodată. Însă, pentru cei care aleg să lupte, primul pas constă în „cunoaşterea adversarului”.

Descrierea patimilor

Lăcomia pântecelui

Aici, nu cred că există dubii! Vorbim, pe de o parte, despre preocuparea de a consuma alimente şi băutură în exces sau, pe de altă parte, de dorinţa necontrolată de a avea partea de mâncăruri sau băuturi rafinate.

Lăcomia pântecelui, patimă, alcoolism
Când multe pahare sunt prea multe, vorbim de patimă.

Este de ajuns să vedem o persoană care se confruntă cu obezitatea sau cineva care se luptă cu alcoolismul şi putem să ne facem o idee despre efectele acestei patimi.

Desfrânarea

Să lămurim un lucru: omul a fost creat de Dumnezeu cu impuls sexual. Mai mult, pe lângă rolul reproductiv, această funcţie biologică, presupune manifestarea, la nivel trupesc, a iubirii dintre bărbat şi femeie. Deci, sexul este bun! (Asta este vestea bună!)

Complicaţiile apar când relaţiile sexuale sunt transformate într-un scop în sine. Practic, pentru pătimaş, totul se rezumă la sex. Cu cât mai multe persoane, de cât mai multe ori, în cât mai diverse moduri.

Nu trebuie să facem acum o trecere în revistă a marilor curtezani şi curtezane! Cert este faptul că, de multe ori, sexualitatea exacerbată a avut consecinţe nefaste. A distrus căsnicii, a lăsat pe drumuri copii, a ruinat cariere şi, uneori, a afectat şi soarta unor popoare.

Deci, este o patimă cu care nu este nu este de glumit, chiar pe unii îi transformă în ridicoli!

Iubirea de arginţi

Sfântul apostol Pavel ne spune „că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri”[2].

Pe de altă parte, există nişte opinii foarte bine documentate care ne arată că banii au fost una dintre rotiţele importante ale progresului uman[3].

Aşa că, nu avem cum să ne întrebăm: „Banii sunt răi?”, iar dacă „Da!”, cam „Cât de răi”?

Chestiunea este destul de controversată, dar, ca să o simplificăm, trebuie să ne punem următoarea întrebare: banii sunt, pentru mine, un mijloc sau un scop? Adică urmăresc să am bani, ca să am bani şi să mă simt bine când văd extrasul de cont sau îmi propun să fac viaţa mai bună pentru cei din jurul meu cu banii pe care îi agonisesc cu sudoarea frunţii mele?

Mânia

Toţi am trecut pe acolo! Este foarte greu să găseşti pe cineva care să nu se fi mâniat vreodată în viaţă. Mai ales că un sfânt precum Maxim Mărturisitorul ne spune că ea ne-a fost dată de Dumnezeu, încă de la creaţie, pentru a lupta împotriva păcatului.

Din nefericire, după căderea în păcat, omul a folosit această facultate nu împotriva greşelii, ci împotriva semenilor săi, denaturându-i scopul.

Ea este o patimă foarte primejdioasă, pentru că îl aduce pe pătimaş în situaţii limită, în care „nu se mai poate stăpâni”. De aceea, sfântul apostol Pavel ne recomandă ca soarele să nu apună peste mânia noastră[4].

Lenea

În teologia creştină a Răsăritului, lenea mai este denumită „demonul amiezii” şi este desemnată cu termenul grecesc „acedia”. Ea presupune atât „lipsa de chef”, cât şi deznădejdea, dezgustul, lehamitea.

În principiu, nu este un lucru rău „să îţi conservi energia”, nu? Mai ales că, dacă eşti preocupat să „te refaci”, nu mai ai timp să-i urăşti pe cei din jur.

Cei care gândesc aşa se află exact în situaţia slugii leneşe pe care o descrie parabola talanţilor[5]. Acel slujitor, în loc să înmulţească darul primit de la stăpânul său, l-a ascuns. Astfel, nici el nu s-a folosit de el, dar nu a dat nici altora această posibilitate.

Chiar dacă nici un om nu are toate darurile, fiecare avem darurile noastre. Aceasta a gândit-o Dumnezeu, ca să fim nevoiţi să intrăm în relaţie cu ceilalţi. Dacă cineva ar avea toate darurile, ar putea fi tentat să se izoleze, deci să refuze comuniunea. Or, prin punerea în comun a darurilor tuturor, fiecare se poate bucura de darurile celorlalţi.

Ei bine, leneşul refuză tocmai acest lucru.

Invidia

Invidia (pizma) se manifestă printr-o parere de rău faţă de binele şi fericirea aproapelui şi printr-o bucurie faţă de necazurile lui.

Ea izvorăşte din mândrie, pentru că invidiosul se vede pe sine mai bun şi mai merituos decât ceilalţi. Pentru că starea de  ură faţă de cei din jur este una permanentizată, cel cuprins de patima invidiei nu se mai poate bucura de comuniunea cu ceilalţi.

Dacă ar fi să gândim „practic”, este patima cea mai fără sens, pentru că nu are nimic distractiv sau plăcut în ea.

Dacă ne considerăm mai buni decât alţii, este bine să o dovedim. Şi sunt sigur că, dacă ne apucăm cu adevărat de treabă, nu vom mai avea timp să-i judecăm pe alţii.

Pentru alte informaţii: Patimile – boli ale sufletului

Slava deşartă şi mândria

Aceste două patimi sunt, de multe ori, în strânsă legătură, în sensul că slava deşartă este forma incipientă a mândriei. De aceea, unii sfinţi părinţi nici nu le mai abordează separat.

La bază, mândria desemnează faptul că cel pătimaş se consideră superior în raport cu ceilalţi semeni. Şi avem cu toţii o idee despre ce înseamnă acest lucru. Cel mândru are întotdeauna dreptate, cum face el este cel mai bine şi nici nu poate accepta o altă părere decât a lui.

Dacă nu sunt luate măsuri din timp, această stare poate denatura în cea mai gravă formă a mândriei. Omul ajunge să se considere măsura tuturor lucrurilor şi neagă existenţa lui Dumnezeu, atribuindu-şi lui toate lucrurile pozitive din viaţă şi trecând sub tăcere greşelile.

În final, această patimă duce la negarea legilor divine şi la adoptarea celorlalte patimi, care, pentru pătimaş, nu mai sunt lucruri de condamnat, ci lucruri normale. Motivul: aşa spune el şi el are dreptate. Întotdeauna.

Originile patimilor

Nu trebuie să fim foarte mari teologi, ca să ne dăm seama că toate patimile au ca rădăcini: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi şi mândria. Însă, dacă vrem să simplificăm şi mai mult lucrurile, vom ajunge la concluzia că totul porneşte de la o iubire exagerată faţă de noi înşine.

În momentul în care nu ne vom mai considera atât de importanţi, vom realiza că nu ni se cuvine orice şi oricând (lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani), că nu avem dreptate tot timpul (mânia, mândria)  şi, prin urmare, trebuie să evoluăm (invidia), ceea ce presupune să ieşim din zona noastră de confort (lenea).

Mijloacele de luptă împotriva patimilor

Vestea cea mai proastă în legătură cu patimile este dată de faptul că este foarte greu să scapi de ele. De fapt, ele sunt parte din modul nostru de viaţă. Sunt, în mod propriu, parte din personalitatea noastră şi, de multe ori, chiar ne definesc ca şi caractere.

Patimă, lăcomie
Când mâncarea arată aşa, este greu să te abţii. Dar asta înseamnă înfrânarea şi libertatea.

Unii sunt cunoscuţi ca fiind „beţivi”, „afemeiaţi”, alţii sunt „zgârie-brânză”, „leneşi” sau „unora nu le poţi ajunge cu prăjina la nas”.

Este foarte greu pentru cineva să se schimbe. Şi este normal, pentru că asta înseamnă să recunoască că nu este  suficient de bun. Că a avut o părere bună despre el care s-a dovedit o minciună. Şi, să fim realişti, nimănui nu-i convine acest lucru. Dar el trebuie făcut!

Pentru că patima este un obicei format în timp, trebuie să fim conştienţi că şi vindecarea va lua timp.

În plus, nicio patimă nu vine singură! Ea vine la pachet cu altele. Faptul că ni se pare că cineva este „leneş” nu înseamnă că nu poate fi şi „invidios” sau „gurmand”. Pur şi simplu, lenea este patima dominantă,  dar şi celelalte sunt prezente.

De aceea, pentru a dobândi vindecarea, „protocolul terapeutic” prevede să se înceapă cu boala cea mai gravă. În consecinţă, duhovnicul va da sfaturi pentru eliminarea patimii dominante.

Acestea se vor referi la rugăciune, post (chiar foarte mult) şi meditaţia la starea proprie de păcătoşenie. În acest sens, se recomandă lecturi cu caracter duhovnicesc, psihologic şi chiar biografii.

De asemenea, milostenia este o ocazie bună pentru a face bine şi a ne întări dragostea faţă de cei de lângă noi.

Cu siguranţă, nu va fi uşor! Patimii i-a luat o vreme să se instaleze şi, de multe ori, ani în care a fost menţinută. De aceea, este bine să avem în vedere că lupta împotriva ei va necesita un timp mai îndelungat. Mai mult, în această perioadă, vor fi şi reveniri ale patimii. Unele chiar foarte violente.

Concluzia: nu trebuie să ne descurajăm. Lupta trebuie continuată, indiferent câte înfrângeri vom suferi.

Concluzii

Toţi suntem păcătoşi[6]! De aceea, dispreţul nostru nu trebuie îndreptat către cei care, ca şi noi, se luptă cu patimile.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatelor şi patimilor. Iar aceasta este una destul de grea!

Însă, dacă ni se pare că rugăciunea, postul, meditaţia, consultarea frecventă cu duhovnicul şi milostenia nu sunt suficiente, vă recomand să ne amintim că acestea sunt armele cu care sfinţii s-au ridicat deasupra condiţiei lor.

Ei ne-au arătat că se poate. Şi dacă ei au putut, şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea.

În final, totul se reduce la înlocuirea obiceiului păcătos cu cel benefic. Este, într-adevăr, foarte greu, dar merită!

Referinţe

[1] Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetul 25.

[2] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 10.

[3] Niall Ferguson, The Ascent of Money. A Financial History of the Wolrd, The Penguin Press, New York, 2008, pp. 8-11.

[4] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetul 26.

[5] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 14-30.

[6] Întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 1, versetul 8: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Despre ispită

0

Îţi vine să-i pui o piedică vecinului pentru maşina pe care tocmai şi-a luat-o, ai face orice pentru casa aia superbă pe lângă care treci în drumul spre serviciu, colega (colegul) nou ţi se pare foarte atrăgătoare(r)?

Sunt stări pe care cei mai mulţi dintre noi le experimentăm zi de zi!

Însuşi Domnul Iisus Hristos a fost ispitit! Deci, ispita este una dintre constantele din viaţa creştinului.

Creştinismul le numeşte ispite, dar nu sunt aceste stări o tendinţă firească spre mai bine? Pot fi ele ceva rău?

Ce este ispita?

În accepţiunea Bisericii Ortodoxe, ispita reprezintă atragerea sau îndemnul la păcat. Este o definiţie simplă, menită să ne facă o idee clară despre ceea ce înseamnă sursa păcatelor noastre. Însă viaţa noastră este mult mai complexă!

În principiu, orice progres începe cu o nevoie, o dorinţă, un vis. Sau, mai bine zis, cu tendinţa de a schimba starea prezentă a lucrurilor ca să ne fie mai bine. Se spune despre aceste stări că „suntem ispitiţi” să facem, să schimbăm, să modificăm ce este în jur. Uneori, chestiunea asta poate deveni chiar obsesivă.

Thomas Edison, spre exemplu, a încercat de vreo 1000 de ori să inventeze becul! Deci, este clar omul avea o obsesie. Dar nu o putem considera păcat!

Pentru alte informaţii: Ce este păcatul.

Însă, când tendinţele noastre se concretizează în fapte care încalcă legile lui Dumnezeu, atunci vorbim despre ispită şi despre consecinţa ei – păcatul.

Sursele ispitelor

După teologii creştini, ispitele provin de la diavol, de la lume şi de la noi înşine.

Ispitele de la diavol

Ispitele de la diavol sunt printre cele mai puternice. Diavolul, pentru că refuză binele, nu doreşte ca nimeni să fie fericit. De aceea, încearcă să ne facă să ne depărtăm de Dumnezeu prin călcarea legii divine.

Metoda lui este una subversivă, pentru că încearcă să ne facă să credem că răul este bine. Prin urmare, el poate fi considerat un maestru al iluziilor şi al incertitudinii.

„Ce ar fi dacă…”, „Nu acum, poate mai târziu…”, „Dar de ce să nu încerci…”, „Mai bine să-ţi ceri scuze decât să-ţi pară rău că nu ai făcut…” – le ştim cu toţii. Sunt fragmente din dialogurile pe care le-am avut şi le avem cu noi înşine. Şi, de cele mai multe ori, am ales să dăm curs acestei „voci interioare” şi… nu prea a ieşit bine, nu-i aşa?

Ispitele de la lume

Ispitele de la lume, la rândul lor, sunt destul de interesante. Tot ce se întâmplă în jurul nostru ne modelează, dar, cumva, pune şi presiune pe noi.

Nu te mai poţi îmbrăca aşa cum o făceau bunicii noştri, nu mai poţi să ai un telefon cu manivelă în casă (decât dacă vrei să atragi atenţia asupra ta), iar, dacă eşti adolescent şi nu te-ai apucat de fumat sau nu ţi-ai pierdut virginitatea până la o anumită vârstă eşti considerat fraierul satului.

Toate acestea, într-un fel sau altul, ne modelează mentalitatea şi tot ceea ce credeam despre lume.

Însă, de multe ori, a face „ca toată lumea” nu este tocmai în beneficiul nostru. Şi, cu toate acestea, presiunea pe care o simţim din partea celor din jur pare să fie mai puternică decât normele divine. Această dorinţă de a fi „în rând cu lumea” este, uneori, o ispită, pentru că ne împinge spre păcat.

Ispitele dinăuntrul nostru

Ispitele de la noi înşine sunt o poveste aparte. Ele apar sub forma unor dialoguri interioare şi, de aceea, pot fi uşor confundate cu ispitele de la diavol. Dar nu trebuie să dăm vina pe îngerul rău pentru tot ce ne trece prin minte.

Mai mult, diavolul nu ştie ce gândim, nu are acces la gândurile noastre. El poate deduce ce ne trece prin minte datorită reacţiilor pe care le avem când ne confruntăm cu tot felul de situaţii. Deci, în cea mai mare parte a timpului, suntem pe cont propriu.

Fie că ne dorim să cucerim lumea, să fim mai bogaţi decât Bill Gates sau să ne invidieze vecinii, aceste tendinţe apar în mintea noastră din dorinţele noastre lăuntrice, din gândurile noastre pe care le-am ascuns în cele mai întunecate unghere din minţile noastre. Iar, pentru acestea, nici diavolul şi nici cei din jur nu pot fi vinovaţi.

Am întâlnit oameni care fac rău doar pentru că pot, doar pentru că li s-a ivit ocazia. Este doar părerea mea, dar cred că şi diavolul cel mai iscusit s-ar simţi complexat în faţa unor astfel de persoane.

De ce Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi?

Analizată mai îndeaproape, ispita, de una singură, nu poate fi considerată păcat. Este o stare interioară sau o presiune indusă din exteriorul nostru care ne îndeamnă la păcat şi atât.

Ea devine păcat în momentul în care „ne însoţim” cu ea, în clipa în care începem să cochetăm cu ideea de plăcere pe care ea ne-o propune. Din acel moment, ea devine parte a unui act reflex care ne duce, asemenea unui tobogan, spre păcat.

Şi atunci, dacă este atât de nocivă, de ce Dumnezeu o îngăduie? De ce permite diavolului să ne atace pe plan spiritual?

Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru a ne exersa darurile spirituale pe care le avem şi să devenim statornici în bine[1].

Pentru alte informaţii: Folosul ispitelor

Orice antrenor ştie că, dacă nu-ţi exersezi talentul, oricât de dăruit ai fi, ai să-l pierzi. La fel se întâmplă şi cu darurile noastre spirituale. Virtuţile neexersate se pierd!

Exerciţiile noastre spirituale înseamnă să rezistăm ispitelor. Nu este uşor, dar merită efortul, mai ales că nu suntem lăsaţi singuri!

Cum să facem faţă ispitelor

Principiul pe care trebuie să-l reţinem este că putem birui ispitele cu care ne confruntăm. Dumnezeu nu permite nici diavolului şi nici lumii să ne ispitească mai mult decât putem rezista. Apostolul Pavel este foarte clar în această privinţă: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[2].

Deci, cum putem să biruim ispitele?

Nu există reţete magice sau tehnici senzaţionale! Însă asta nu înseamnă că armele noastre nu sunt puternice. Este vorba despre rugăciune, despre post şi despre priveghere. Dacă la rugăciune şi post lucrurile sunt mai clare, la priveghere situaţia devine mai complexă.

Când frica era cea mai mare, Domnul Hristos S-a rugat! Astfel, El a biruit una dintre cele mai puternice ispite cu care se poate confrunta omul.

Pentru alte informaţii: Nu există reţete magice.

Ea presupune două etape. Prima constă în atenţia pe care ar trebui să o acordăm simţurilor şi gândurilor noastre. Adică să ne întrebăm, când suntem în dubii, dacă ceea ce urmează să facem va răni pe cineva şi dacă ne este de folos.

Apoi, pentru a nu apărea derapaje, este recomandat să discutăm cât mai des cu duhovnicul nostru. El ne poate ajuta să găsim cele mai bune soluţii pentru a face faţă cu succes ispitelor.

Pentru alte informaţii: Cum trebuie să ne alegem duhovnicul.

Concluzii

Nu încercaţi să scăpaţi de ispită. Ea vă va urmări toată viaţa, indiferent cât suntem de înaintaţi în viaţa duhovnicească. Odată acceptată această realitate, lucrurile vor fi mai simple. Vom înţelege că nu trebuie să ne dăm bătuţi.

La început, vom avea parte de eşecuri. Este un lucru firesc! Dar, pe măsură ce ne exersăm atenţia asupra gândurilor, pe măsură ce rugăciunea devine o practică constantă şi ne educăm simţurile prin post, lucrurile vor deveni mai simple.

Apoi, împreună cu duhovnicul nostru, vom găsi căile prin care să biruim şi ispitele mai complexe.

Important este să reţinem că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată. Oricât de grea ni se va părea situaţia  în care suntem, ea nu este peste puterile noastre. Iar, cu ajutorul Lui, putem birui orice ispită!

Referinţe

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67.

[2] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.

Spovedanie sau psihoterapie?

0
O să încep prin a spune că psihoterapia, după părerea mea și spre regretul snobilor, nu este o fiță, ci o necesitate. Dar, la fel, cred și despre Spovedanie. De ce?      

Drama omului contemporan – transmitem informații, dar nu  (mai) știm comunicăm

În lumea noastră, a celor cărora ne place să ne dăm mari cu ultimul gadget, să spunem că avem nu știu ce conexiune la internet și o grămadă de prieteni în lista de Facebook sau că Skype-ul nostru este activ 24/7, este, de multe ori, o mare singurătate.

Vorbim, este adevărat, mai mult ca niciodată, dar comunicăm prea puțin! Suntem informați în timp real cu activitatea Guvernului, a starurilor, știm care sunt predicțiile pentru fiecare zodie, dar nu mai știm ce fac rudele noastre apropiate, prietenii noștri sau chiar copiii noștri. Este cam trist și, de multe ori, fără speranță.

 Este stilul nostru de viață actual și, dacă ar fi să-l schimbăm, ne închipuim că trebuie să ne modificăm chiar personalitatea noastră. Și, atunci, amânăm schimbarea! Până la un punct!
Mai departe de acesta, începem să resimțim însingurarea, faptul că nimic din ce ne făcea plăcere nu ne mai satisface, începem să ne dăm seama că viața pare lipsită de sens, începem să trăim o dramă. A noastră…   
Dacă am fi experimentat aceste angoase existențiale pe vremea când bunicul meu (Un om de la ţară, dar nu țăran!) era tânăr, problema s-ar fi rezolvat cu un singur pumn după ceafă. Și, credeți-mă, ne-am fi „revenit”! Dar numai pentru un timp, pentru că problemele nu ar fi fost rezolvate, ci doar negate.
De aceea, spun că așa cum, pentru orice boală a corpului („hardware”) se merge la un specialist, s-a simțit nevoia ca și pentru problemele psihice („software”) să se apeleze la un expert. Pe baza unei astfel de gândiri, s-a ajuns la apariția unei noi discipline – psihoterapia. 

Ştiinţă şi Taină

Toţi avem în minte anumite imagini despre ce se întâmplă în biroul unui psihoterapeut. Şi este posibil ca toţi să avem dreptate, pentru că sunt foarte multe forme de abordare a vindecării psihice. O să auziţi de tot felul de psihoterapii: cognitiv-comportamentală, psihodramă, hipnoterapie, Gestalt etc.
Important de reţinut este faptul că, un psihoterapeut bun va şti ce tehnică să adopte la particularităţile fiecărui client, astfel încât să se atingă rezultatul dorit. Şi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, vindecarea are loc. Super!
Dar se pune întrebarea, ce se întâmplă cu Spovedania, care, şi ea, pare tot un fel de psihoterapie, numai că  practicată de Biserică? Mai este ea necesară, în condiţiile în care putem să ne adresăm unor specialişti „destupaţi” care studiază o viaţă întreagă şi nu unor simpli călugări „închistaţi”, uneori, analfabeţi?
Deşi pare că sunt cam acelaşi lucru, părerea mea este că sunt chestiuni diferite, cu scopuri diferite, dar complementare.
Aşa cum am spus, psihoterapia nu urmăreşte decât vindecarea fiinţei umane pe plan psihologic, în timp ce Spovedania are ca obiectiv progresul spiritual şi mântuirea omului. Deci, fie că te duci la un doctor care te tratează pentru gastrită, fie că te duci la psihoterapeut, nu are nimic de-a face cu Spovedania.
Adică, la Spovedanie continui să te duci dacă suferi, spre exemplu, de afecţiuni cardiace, nu? De ce nu ar fi la fel şi în cazul afecţiunilor psihicului?
Sincer, nu văd cum ar afecta Spovedania eliminarea unui tic, creşterea încrederii în sine sau dezvoltarea abilităţilor de comunicare, asta ca să dau doar câteva exemple simple despre ce se poate întâmpla la psihoterapeut.
Apar, într-adevăr, probleme, când duhovnicii nu-şi înţeleg cu adevărat penitenţii şi dau sfaturi care pot duce, în anumite situaţii, la derapaje grave.
Ţin să menţionez în această categorie persoane care nu prea mai vor să facă nimic fără „binecuvântare” de la duhovnic sau încearcă să ducă o „viaţă de mănăstire” deşi au soţ(ie), doar pentru că duhovnicul le-a spus că trebuie să se „pocăiască”.
Bineînţeles, există şi la nivelul psihoterapeuţilor eşecuri – cazuri de persoane care, în urma unor şedinţe de hipnoză, au rămas cu sechele pe viaţă, agravarea unor afecţiuni şi aşa mai departe.     

Concluzii

Pentru a sintetiza, este important să reţinem despre Spovedanie ca este o Taină a Bisericii şi ea transmite harul iertării păcatelor spovedite pentru care ne căim. În plus, datorită rugăciunii duhovnicului pentru fiii săi duhovniceşti, penitenţii primesc un ajutor pentru a păşi pe calea schimbării modului de viaţă.
De asemenea, nu trebuie uitat că este gratuită sau, mă rog, ar trebui să fie, pentru că se presupune că „donaţia” făcută de credincioşi către preot este una benevolă.  Vestea bună este că, în multe cazuri, chiar aşa se întâmplă!
Spre deosebire de Spovedanie, în psihoterapie, nu se discută foarte mult despre căinţă, ci, mai degrabă, despre a găsi un mod de a ajunge într-o stare de „echilibru”, stare care este, încă de la început, definită de pacient împreună cu psihoterapeutul.
Ca o consecinţă directă, psihoterapia nu oferă iertare, ci un ajutor profesionist pentru ca pacientul să se descopere şi să se înţeleagă mai bine. Şi da, este contracost!

Am auzit de-a lungul timpului multe păreri cu privire la relaţia dintre Spovedanie şi psihoterapie, fiecare cu argumentele lor pro- şi contra. În opinia mea, o astfel de dispută este inutilă, pentru că cele două nu se exclud una pe cealaltă, ci sunt complementare. Deci, atunci când este cazul, nu vă sfiiţi să apelaţi şi la una şi la cealaltă. Singura condiţie: fără exagerări, mai ales că psihoterapia poate fi foarte costisitoare!

Cand folclorul devine mai important decat reflectia teologica

0

O să vă placă! Este vorba despre un fenomen care se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română de generaţii. Este vorba despre fiinţa noastră ca popor! Este vorba despre… „băbisme”!

Dacă numele nu este destul de sugestiv, daţi-mi voie să intru în detalii! De când lumea şi pământu’, au existat două tipuri de raportare religioasă: oficială, promovată de ierarhia sacerdotală care o justifica prin sursa supranaturală a informaţiilor descoperite de divinităţi unor iniţiaţi şi populară, promovată în special de femeile în vârstă care o justificau prin exemple şi autoritate personală. Cu alte cuvinte, expresii de tipul „eu am făcut şi a funcţionat” sau „aşa se face pentru că şi cutare a făcut şi a dat rezultate” au fost arhisuficiente pentru oamenii disperaţi care doreau să-şi rezolve o problemă. Dacă se obţineau rezultate pozitive, normal se întărea convingerea că ritualul sau credinţa respectivă era eficientă, dacă nu, atunci, sigur, nereuşita se datora faptului că practica respectivă nu a fost pusă în aplicare aşa cum ar fi trebuit. La urma urmei, la alţii a mers! Doar sunt atâtea exemple! Nu?

Mai rămâne să răspundem la întrebarea de ce astfel de practici au fost păstrate şi transmise mai departe de femei şi, în special, de cele vârstnice? Explicaţia are legătură cu organizarea socială care favoriza pe bărbaţi datorită forţei lor fizice şi îndatoririi lor de a asigura familiei cele necesare traiului. Femeile… e suficient să spunem că nu erau apreciate la adevărata lor valoare. Prin urmare, a fost necesar ca şi ele să aibă un as în mânecă, ceva care să le ferească de marginalizare socială. Şi ce putea fi mai la îndemână decât cunoştinţele dintr-un domeniu în care experienţa de viaţă şi ignoranţa celorlalţi se împleteau în cel mai armonios mod cu putinţă: superstiţiile.

Aici, este ca la programatorii IT: pentru fiecare problemă tehnică se vine cu câte un program sau, în cazul nostru, cu un ritual distinct. Crede cineva că va avea timp în această viaţă să cunoască toate combinaţiile posibile de ritualuri? Dacă este sincer cu el însuşi, nu! Şi atunci, ce faci? Apelezi la profesionişti, adică la „femeile care ştiu rânduiala”, ca să folosim un termen tehnic.

Problema apare, cu adevărat, în momentul în care aceste ritualuri sunt atât de împământenite şi, uneori, îmbrăţişate cu evlavia cuvenită chiar şi de reprezentanţi ai ierarhiei bisericeşti, încât, dacă te opui, eşti pus pe rug mai ceva ca un eretic medieval.

Aşa se face că, în timpul Cununiei, mireasa are o preocupare foarte importantă: să găsească momentul în care să-l calce pe viitorul soţ pe picior ca să-şi asigure dominaţia în cadrul viitoarei familii. Dacă mă întrebaţi pe mine, simplu fapt că l-a determinat pe mire să o aducă la altar este suficient pentru a ne da seama cine va conduce în cadrul familiei. Dar, dacă se forţează nota şi viitorul dominat simte presiunea concentrată a unui toc cui pe bombeu, nu ştiu dacă rezultatul nu va fi opus celui scontat. Oricum ar fi, slujba în sine, rafinată de Biserică de-a lungul generaţiilor de ierarhi slujitori şi încărcată cu un simbolism profund, beneficiază, în cel mai fericit caz, de o „atenţie divizată”.

După aceea, apare în viaţa tânărului cuplu şi momentul magic al naşterii primului copil şi, bineînţeles, Botezul. Emoţii cu organizarea, emoţii cu invitaţii, emoţii cu copilul, în fine… emoţii. Dar, dacă faceţi greşeala să credeţi că acestea sunt cele mai importante, vă înşelaţi. Cele mai importante preocupări ale părinţilor şi ale celor din jurul lor se referă la îndeplinirea „întocmai şi la timp” a obiceiurilor. Raţionamentul este simplu: toate chestiunile organizatorice se referă momente distincte din prezent, dar cele care ţin de ritualurile paralele celor bisericeşti se referă la o perioadă viitoare nedefinită. Haideţi să discutăm despre două dintre ele: lungimea pamblicii de la lumânarea de botez (!!?) şi busuiocul de la baia de după Botez. Prima dintre ele trebuie măsurată, mai nou, cu un dispozitiv laser care, din câte ştiu, este printre cele mai precise. Dacă apar erori, fie ele şi de ordinul micronilor, copilul se va căsători prea devreme sau prea târziu şi care naş îşi doreşte să afecteze viitorul proaspătului creştin într-o chestiune atât de importantă. Nu ştim care este dimensiunea potrivită a pamblicii („specialiştii” încă nu s-au pronunţat definitiv), dar este de reţinut că o pamblică mai scurtă înseamnă o căsătorie prea devreme iar una mai lungă va determina o căsătorie mai timpurie. Încă mai rămâne în dezbatere ce ecouri va avea această lungime a pamblicii în viaţa proaspătului botezat dacă el decide să se urmeze calea călugăriei. Oare călugării să nu fi avut pamblică la lumânarea de la botez?

După aceea, tot naşul trebuie să performeze un ritual foarte important la „băiţa de acasă” – suflatul cu busuioc. Este exact ceea ce pare: naşul ia în gură un fir de busuioc cu care îi suflă finului pe la încheieturi ca să „nu miroase urât în viaţă”. Staţi liniştiţi! Faptul că nu aţi ştiut până acum de acest ritual se datorează muşamalizării în masă din partea firmelor care produc şi/sau comercializează produse cosmetice. Păi, vă daţi seama, dacă s-ar afla?

Sigur, exemplele ar mai putea continua, dar nu avem cum să nu sesizăm că, în ciuda diversităţii lor, se desprinde o constantă: rezistenţa lor în timp. Acest lucru trebuie să se schimbe! Dacă, în trecut, situaţia a fost una diferită, astăzi, accesul la informaţie este foarte la îndemână. Aşa că, atunci când daţi peste un ritual care vi se pare suspect, întrebaţi ce semnifică şi pe ce se bazează! Părerea mea este că veţi avea parte de explicaţii care îi vor face chiar şi pe cei mai titraţi autori ai genului science fiction să roşească de invidie. Şi, să fim sinceri, nu vreţi să pierdeţi aşa ceva!

Sfintii si specializarile lor

0

Este, în sfârşit, primăvară! Şi, dacă nu aveţi examene sau copii care trebuie să treacă prin furcile caudine ale sistemului românesc de învăţământ, ar trebui să fi început numărătoarea inversă până la plecarea în concediu. Încep pregătirile! Dacă aveţi şi o persoană de sex feminin prin preajmă, deja începeţi să simţiţi febra concediului cu săptămâni bune înainte. Fetele intră pe net să vadă ce s-a mai întâmplat cu cazarea, dacă are review-uri bune, iau legătura cu cunoştinţele care au mai fost unde trebuie să ajungeţi, se întreabă de vreme, de ce este prin zonă de vizitat (mai degrabă mall-uri, decât muzee) şi încep să apară listele. O, da! Tipic feminin!

După ce se parcurg toate etapele de mai sus, vine şi ziua mult aşteptată! Totul este „gata” şi se poate porni la drum! Totuşi, înainte de plecare, se face o ultimă verificare, ca să fim siguri! O cruce, un „Doamne ajută!” şi suntem, în sfârşit, gata de drum! Am plecat! Dar, totuşi… parcă s-a uitat ceva!  Aaaaaa, asta e! O scurtă rugăciune către sfântul Simeon al Trimitudnei, protectorul călătorilor! Şi după asta, parcă totul se aşează de la sine!

În timpul călătoriei, apar tot felul de situaţii pentru care este bine să fim pregătiţi! Dacă unuia dintre noi i se face rău, după o pastilă, merge şi o rugăciune către sfinţii Cosma şi Damian, protectorii medicilor şi ai bolnavilor. Apoi, dacă ne dispare ceva şi bănuim că a fost furat, repede o invocare a sfântului Mina, patronul obiectelor furate. Agricultorii ar trebui să fie foarte atenţi să intre în graţiile sfântului Gheorghe (chiar dacă acesta a fost militar), după cum aviatorii ar trebui să-l aibă la inimă pe sfântul Ilie. Ce să mai vorbim despre mineri care trebuie să fie atenţi cu sfânta Varvara! Şi să nu uităm ce este mai important, de sfântul Valentin, care, ştim cu toţii, este protectorul îndrăgostiţilor. Până acum, totul este bine şi frumos, dar există şi o problemă! Mare! Ce se întâmplă, dacă, în rugăciunile noastre, nu ştim căruia dintre sfinţi trebuie să ne adresăm? Sau, şi mai rău, dacă greşim specializarea sfântului pe care-l invocăm şi-l rugăm, spre exemplu, pe sfântul Stelian, protectorul copiilor, să ne ajute cu o problemă de la serviciu? Păi, nu se supără şi, în consecinţă,  o să ne agravăm situaţia?

Puteţi răsufla uşuraţi, pentru că nu o să ne agravăm nicio situaţie! Sfinţii invocaţi „greşit” nu se vor simţi ofensaţi din cel puţin două motive: primul, sfinţii sunt, prin definiţie, campioni ai virtuţii iubirii, deci, vă vor ierta imediat; şi, în al doilea rând, nu există „specializări” la nivelul cetelor cereşti! De unde vine, atunci, toată vânzoleala asta? Răspunsul trebuie căutat în străvechea Antichitate!

La vechii egipteni, unele dintre zeităţi aveau o viaţă foarte tumultoasă, plină de aventuri, cu multe răsturnări de situaţii şi, bineînţeles, cu happy end. În urma provocărilor respective, ei se alegeau cu o anumită „experienţă de viaţă” care le permitea să depăşească ulterior, situaţii similare cu cele prin care trecuseră. Astfel, Ra, după ce intra, la sfârşitul zilei, în lumea subpământeană, se lupta cu demonul-şarpe Apophis şi cetele lui de demoni pentru a-şi proteja barca solară. Victoria lui Ra permitea soarelui să răsară din nou. De aceea, cei care doreau protecţie împotriva demonilor îl invocau pe Ra, pentru că el avea experienţă în lupta contra spiritelor malefice şi îi putea ajuta. La fel, vrăjitorii şi magicienii o aveau protectoare pe Isis, sora şi soţia lui Osiris (Ştiu, era vorba incest!), pentru că, aceasta, prin incantaţii, a putut să readucă la viaţă trupul soţului ei, tăiat în 17 bucăţi de către fratele lor, zeul Seth (Nici în „Urzeala tronurilor” nu găsiţi aşa ceva!).

Grecii antici, la rândul lor, au transferat o astfel de practică asupra eroilor. Aceştia erau muritori cu calităţi speciale, de obicei copii ai unor zeităţi cu pământeni, care se dedicau ajutorării celorlalţi. Prin urmare, Hercule, chiar dacă trebuia să-şi ducă la bun sfârşit cele 12 munci, drept pedeapsă pentru că şi-a ucis familia, el o făcea şi din conştiinţa faptului că îi ajuta pe oameni. Toţi monştrii ucişi de el, erau, de fapt, pericole pentru comunităţile din apropiere. De aceea, militarii din vechime şi, în special, spartanii l-au ales ca protector. La fel au făcut şi medicii cu Asclepios, fiul lui Apollo, care avea darul vindecărilor sau cântăreţii, care s-au pus sub patronajul lui Orfeu.

Buuun! Dar ce legătură are specializarea zeilor şi eroilor din vechime cu „calificările profesionale” ale sfinţilor creştini? Păi, simplu: cultul sfinţilor s-a dezvoltat având la bază cultul eroilor, pentru că şi mormintele lor constituiau adevărate locuri de pelerinaj, unde oamenii care le cereau ajutorul depuneau ofrande. Prin urmare, a existat o translaţie aproape naturală a unor astfel de practici precreştine la nivelul mentalului colectiv. Dacă la aceasta mai adăugăm şi unele practici ale unor oameni ai Bisericii care nu au fost foarte atenţi la exprimare şi, în predicile lor, au făcut afirmaţii de genul „astăzi Biserica pomeneşte pe sfântul (nţii) ocrotitor (i) al (i)…”, situaţia devine foarte clară.

Chiar dacă pentru credinciosul obişnuit este mult mai simplu ca, din multitudinea de sfinţi care se regăsesc în calendarele creştine să-şi aleagă doi sau trei care îi inspiră o „evlavie” deosebită, este important să se reţină că sfinţii nu au „specializări”. Prin definiţie, sfinţii sunt următori exemplari ai lui Hristos, care au transpus în viaţa personală, cu mare fidelitate, învăţăturile revelate. Marea deosebire între sfinţii creştini şi eroii vechii Elade, este că, spre deosebire de aceştia din urmă, care aveau puteri supranaturale înnăscute sau sporite cu diferite artefacte, sfinţii au calităţile speciale obţinute de la Dumnezeu, în urma unei vieţi spirituale sporite. De aceea, venerându-i pe sfinţi, de fapt, Îl adorăm pe Dumnezeu care le-a dat aceste daruri.

Aşa că, data viitoare când plecaţi în vacanţă, nu trebuie să vă faceţi griji că vă rugaţi unui sfânt „nepotrivit”! Pur şi simplu, rugaţi-vă! (Mai ales dacă una dintre fete şi-a uitat telefonul acasă!!!!!)

Toti vor sa ajunga in rai, dar nimeni nu vrea sa moara!

0

Din câte îmi aduc aminte, cuvintele din titlu au fost spuse cândva şi de Muhammad Ali, unul dintre cei mai mari boxeri ai lumii, sportiv care a muncit enorm pentru titlul de campion mondial! Această frază nu a fost spusă ca să pară că este foarte profund, ci ca răspuns celor care vedeau doar partea plină a paharului şi-l invidiau pentru tot ceea ce presupunea statutul lui de campion.

Tocmai o astfel de situaţie exprimă, într-o oarecare măsură, realitatea cu privire la Înviere şi la ceea ce presupune ea ca jertfă pe plan personal. Eu (Poate şi alţii!) mi-aş dori să ştiu foarte exact ce am de făcut ca să fiu mântuit! Ar fi mult mai simplu ca, în loc să citesc că trebuie să-mi iubesc aproapele, să mi se spună de către o „sursă autorizată” că este suficient să fac nu ştiu câte metanii, să merg de nu ştiu câte ori la biserică, să dau milostenii în valoare de o anumită sumă şi să iert pe cei de lângă mine de un anumit număr de ori. Nu-i aşa că ar fi „bestial”, „cool”, „marfă”, „beton” sau cum s-ar mai fi spunând? Dar nu este aşa şi vine, normal, întrebarea: de ce?

Pentru că a fi creştin, a dobândi mântuirea presupune un proces continuu de îmbunătăţire spirituală şi nu doar bifarea unor puncte de pe o eventuală listă a lui Dumnezeu! Cel mai bun exemplu îl reprezintă tâlharul de pe cruce, care, în ultimele momente de existenţă, a reuşit să „fure” mântuirea, pentru că s-a căit pentru tot ce a făcut rău. Este O.K. ca numai într-un moment din viaţă să fii corect şi să iei premiul cel mare iar alţii să se chinuie „din cele mai vechi timpuri” şi să tremure? Da, pentru că, dacă ţinem cont de ceea ce am spus mai înainte, este vorba despre rezultatul unui proces, al unei deveniri. Din păcate pentru tâlharul în cauză, el a ales o cale nedorită, dar a ajuns unde trebuia: la conştientizarea faptului că a greşit şi că îşi doreşte să fie altcineva. Pentru asta a trebuit să „moară”!

Nu este vorba despre o moarte biologică, ci de una care ţine despre felul de a fi. A murit cel care era tâlhar, ca să se poată naşte o nouă personalitate! Dar, fiindcă vorbim de aceeaşi persoană şi de două personalităţi, cred că putem să ne referim la moartea „omului vechi” şi învierea unui „om nou”. Este exact ce ne spune Noul Testament (Epistola către efeseni a sfântului apostol Pavel, cap. 4: 22-29)!

Trăiesc cu convingerea că, dacă avem aceste idei în minte când Biserica ne invită să luăm lumină, în noaptea de Înviere, sunt şanse ca acest Paşti să fie primul dintr-o suită de sărbători pascale care vor da un sens diferit existenţei noastre! Dacă nu, atunci Jertfa mântuitoare care s-a consumat cu aproape două milenii în urmă nu va fi succedată şi de înviere la nivelul sufletelor noastre, ci de o aşteptare nedefinită a unei mântuiri pe care nu o înţelegem pe deplin. Ştiu că nu este uşor şi că nu tuturor le reuşeşte, dar răsplata este prea mare ca să nu încercăm!

Chiar dacă a fi creştin presupune moartea noastră interioară, un astfel de efort creează condiţiile învierii. Nimeni nu ne va invidia pentru asta ca pe Muhammad Ali, dar fiecare va şti că a meritat!

Nu vreau sa merg la biserica!

0

Am auzit-o şi pe asta! Şi, culmea, e cât se poate de legitimă! Păi, cum să nu-i dai dreptate celei/celui care spune o astfel de „blasfemie”, când, la biserică dai de orice numai de linişte nu?

Mai întâi, cel puţin în bisericile din oraşe, şi nu mă refer la perioadele de la sărbători sau campaniile electorale, este o aglomeraţie sufocantă. Nu am nimic împotriva celor care doresc să vină la biserică şi să asculte slujba. Să vină, să fie în număr cât mai mare, pentru că, aşa, rugăciunea este mai puternică.  Dar nu prea am cum să fiu de acord cu cei care ajung la sfântul locaş, fac poza de rigoare (Să se ştie despre ei ce creştini „practicanţi” sunt.), după aceea, îi iau la coate pe ceilalţi care chiar au venit (Culmea!) să asculte slujba. Şi, după ce termină de plătit pomelnicele, îşi iau tălpăşiţa, în sunetul inconfundabil al ţocăitului de icoane. Pe bune?

Nu de alta, dar cei care vor, totuşi, să asculte imnurile creştine cu texte neschimbate de sute de ani, datorită profunzimii lor dogmatice, să audă predica preotului sau să surprindă semnificaţia simbolică a gesturilor liturgice nu prea au cum să facă toate aceste lucruri din cauza acelui du-te – vino din timpul slujbei. Practic, în astfel de situaţii, eşti îndreptăţit să consideri că nu te afli într-un locaş al regăsirii spirituale, ci într-o atmosferă asemănătoare celei de la coadă la ouă de pe vremea comunismului. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu astfel de cadre pitoreşti ale trecutului, este de ajuns să spunem că, dacă supravieţuiai unei astfel de experienţe, aveai toate şansele să fii titular la o echipă profesionistă de rugby!

În al doilea rând, dacă tot nu te poţi concentra la slujbă, dacă nu ai cum să respiri şi dacă nu ai cum să te protejezi de avalanşa constantă de coate, cum să nu te apuce…pandaliile? Adică, în loc să te purifici prin rugăciune, ai toate motivele să te enervezi pe…viaţă, pentru că ai vrut să te linişteşti, să te reculegi şi să te întorci la traiul de zi cu zi cu mai multă răbdare şi înţelegere faţă de ceilalţi.

În plus, există şi creştini, să le zicem „fără vocaţie mistică”, aşa cum i-a numit mitropolitul Bartolomeu Anania, care nu se regăsesc în mersul frecvent la biserică. Ştiu că pare o contradicţie între conceptul de „creştin practicant” şi „rugăciunea în comun”, dar este o realitate. Regretatul mitropolit, a recunoscut într-un interviu, că, în două duminici, nu s-a dus la sfânta Liturghie, pentru că nu simţea acest lucru. Prin urmare, în loc să se ducă şi să nu fie prezent 100%, a preferat să se roage în particular, atât cât s-a putut! De condamnat? Eu zic că nu!

Aşa că se pune întrebarea: este un păcat să nu mergem la biserică? De data aceasta, răspunsul este unul nuanţat! Mersul la biserică nu este neapărat o călătorie de „tratament spiritual”, cu alte cuvinte nu te duci la biserică numai când eşti obosit sufleteşte, încărcat de nelinişti sau au o problemă cât se poate de concretă. La biserică, te duci şi să te întâlneşti cu Dumnezeu, să „stai de vorbă cu El”, deci şi atunci când nu ai niciun necaz!

După aceea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului care a spus că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei, cap. 18: 20). Prin urmare, rugăciunea noastră este cu atât mai puternică cu cât sunt mai mulţi care o săvârşesc.

În plus, faptul că mergem la „casa lui Dumnezeu” este un lucru care presupune o jertfă suplimentară din partea noastră. Duminica este ultima zi de week-end şi parcă ne-am dori să ne refacem după vineri şi sâmbătă. Dar, cu toate acestea, unii dintre noi găsesc resurse să se trezească de dimineaţă ca să se roage şi pentru ceilalţi.

Bun, şi cum rămâne cu ce am spus la început, cu aglomeraţia care ne împiedică să ne concentrăm, cu ispita de a ne enerva sau cu „lipsa de vocaţie mistică”?

Ideea este cât se poate de simplă, ca să nu te duci la biserică în momentul de maximă aglomeraţie, pentru că nu vrei să faci mai multe păcate, cred că este bine să ajungi la momentele în care nu există prea multă lume! Rugăciunea trebuie să ne conducă la o relaţie mai profundă cu Dumnezeu şi nu să fie prilej de ispită!

Cei care nu au vocaţie mistică, este bine să aibă un dialog profund cu ei înşişi şi să se lămurească dacă această lipsă nu poate fi confundată cu lenea. Dacă, într-adevăr, este vorba de o senzaţie „pe bune”, trebuie să ştie că nu sunt „nevindecabili”. Este nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Prin urmare, este bine să-şi găsească o biserică unde se simt în largul lor şi să prelungească treptat perioada petrecută la slujbă. Cine ştie, s-ar putea ca, până la urmă, să le placă!

Deci, dacă nu vreţi să vă duceţi la biserică pentru că nu vă puteţi concentra, nu vă duceţi! Nu este un păcat, decât în măsura în care ne minţim pe noi înşine că nu mergem, pentru că suntem leneşi sau „nu avem chef”.

P.S.: Ştiu că, la slujba Învierii, va fi o aglomeraţie de nedescris, dar este bine să ne amintim că aceasta are loc o singură dată pe an! Deci, înarmaţi-vă cu răbdare şi luaţi lumină! Merită!