Biserica și Monarhia – față în față cu istoria

Istoria pare să fie un șir lung de întâmplări care ni se prezintă ca un mare puzzle din care unii scot piese importante, alții le modifică pe cele deja existente, iar restul pare să nu fie deranjat de aceste lucruri. Când tragem linie, oricum ai privi, nu avem imaginea completă și corectă a trecutului.

În clasa a IV-a, pe care am început-o în septembrie 1989, am primit un manual de istorie în care nu se spunea nimic despre Casa Regală a României și despre Biserică și nici despre rolurile pe care ele le-au avut pentru dăinuirea neamului. Pur și simplu, acestor două instituții le era interzisă existența în memoria noilor generații.

Era ca în romanul „1984” al lui George Orwell, unde se spune clar: cine controlează prezentul controlează trecutul și cine controlează trecutul controlează viitorul. Sec, dar eficient! Iar acest lucru m-a făcut să înțeleg că istoria nu este identică cu trecutul.

Odată cu moartea Regelui Mihai I al României, avem parte de o revelație continuă. Aspecte importante din trecutul nostru sunt peste noapte dezgropate, persoane și personalități care, până acum, au păstrat tăcerea sau nu au fost mediatizate, apar de nicăieri să ne spună cum au stat lucrurile.

Deci, este important ca trecutul să fie cunoscut și unele aspecte să fie clarificate. De aceea, este bine ca fiecare să se întrebe: „Biserica și Monarhia au contat pentru noi ca popor? Au avut și o contribuție benefică în trecutul nostru? De ce este atât de vizibilă Biserica la ceremonialele funerare ocazionate de adormirea Regelui Mihai I al României”?

Biserica a avut un rol foarte important, ca să nu spun esențial, în crearea Europei și chiar a lumii. Dar, astăzi, aceste contribuții nu sunt „cool”, nu au căutare pe piață, așa că nu sunt popularizate. În schimb, ni se vorbește doar de încreștinări forțate, discriminări de orice natură, corupție și desfrâu în rândul clerului, cruciade și inchiziție. Atât!

Nu ni se spune nimic sau, mă rog, ni se spune prea puțin din marea ei contribuție în domeniul alfabetizării, asistenței sociale, științelor și artelor și al spiritului național dezvoltat de Biserică în rândul statelor în care a slujit.

La fel, monarhia este privită doar ca o formă de organizare politică ce aparține trecutului, cu sublinierea intrigilor de la curțile regale, decadența familiilor princiare și nobiliare, cu un accent special pus pe abuzurile și limitarea drepturilor cetățenilor simpli.

Da! Aceste minusuri uriașe au existat și promit să vorbim în viitorul apropiat despre ele. Dar, în aceleași timp, trebuie să recunoaștem și meritele acestor două instituții.

Ca să fiu mai ușor înțeles, vă propun să analizăm și democrația, așa cum se vede din postura mea de cetățean obișnuit, ca formă de organizare politică actuală și înlocuitoare a monarhiei.

Monarhia și democrația

În primul rând, orice absolvent de clasa a IX-a își poate da seama că, cel puțin din punct de vedere logic, democrația este o eroare a gândirii politice, pentru că DEMOCRAȚIA SE PREZINTĂ SUB FORMA UNUI SOFISM!

Mai precis, este vorba despre argumentul ad hominem, care, simplificat, se referă la demonstrarea unei afirmații, făcând apel la părerea majorității. Ceva de genul „dacă toată lumea sau majoritatea spune că X este adevărat, atunci X trebuie să fie adevărat, pentru că nu au cum să se înșele atâtea persoane”.

Încerc să nu râd și menționez doar două cazuri din istorie în care majoritatea a greșit în mod evident! Spre exemplu, au existat vremuri când majoritatea oamenilor credea că Pământul este plat sau că este în centrul sistemului nostru solar.

În democrația de astăzi, nu este diferit. Ne ducem la vot și lăsăm destinul unei comunități sau al unei țări în mâinile majorității celor care își exprimă voința sub forma unor voturi valabile. De multe ori, cei care votează nici măcar nu-i cunosc pe candidați, ce să mai vorbim despre platformele lor electorale sau despre competențele funcțiilor pentru care îi deleagă.

Eu, personal, am auzit în campanii electorale candidați la primării care promiteau că vor acorda pensii mai mari sau candidați la funcții de parlamentari care dădeau asigurări că, odată aleși, vor determinarea repararea de drumuri și podețe din unele sate.

Nu trebuie să fii geniu politic pentru a-ți da seama că, în niciun caz, primarul nu are în atribuții stabilirea cuantumul pensiilor care este treaba Guvernului și, la fel, deputatul sau senatorul, nu are cum să aloce fonduri pentru repararea drumurilor sătești, pentru că treaba lui este să facă legi.

Și, totuși, cu astfel de mesaje se câștigă alegerile într-o democrație europeană din secolul al XXI-lea. Aaaaa, și nu mai cred că acest lucru este specific doar cetățeanului român despre care se poate spune că, deocamdată, nu este familiarizat cu valorile democratice. Uitați-vă cât de informați au votat grecii în cadrul referendumului privitor la achitarea datoriilor externe, englezii la Brexit și americanii când au ales între Trump și Hillary Clinton.

Știu! Au fost scrutinuri corecte și voturi valabile, exprimate în mod liber! Nu la asta mă refer, ci la faptul că majoritatea celor care au votat nu au votat în cunoștință de cauză. Din mai multe motive! Dar acesta este unul dintre marile riscuri ale democrației!

Mai există, însă, și un alt risc! În cadrul unei democrații, este foarte dificil să fie coagulate toate forțele politice în jurul unor obiective naționale pe termen lung (de la 5 ani în sus). Dar, și mai interesant este faptul că, de cele mai multe ori, partidele politice nici măcar nu reușesc să stabilească pentru țară obiectivele respective.

Când este vorba despre o majoritate fragilă, formată din alianțe de partide politice lucrurile sunt clare. Fiecare vrea câte ceva pentru propriii alegători și, prin urmare, este foarte greu să se armonizeze viziunile politice.

Dar situația rămâne riscantă și când vorbim despre un partid care ajunge să guverneze pe baza unei majorități parlamentare proprii. După ce aleșii respectivi își termină mandatul, există foarte mari „șanse”, (Hai să le spunem „oportunități”!) ca cei care urmează la guvernare să strice tot ce au început predecesorii.

În felul acesta, este foarte greu ca o națiune democratică să progreseze. Știu că unele dintre cele mai puternice țări sunt democrații, dar, dacă suntem sinceri, este foarte dificil să credem că politicienii au avut meritele cele mai mari în aceste situații.

De ce? Și acum ajungem la un alt minus al democrației, pentru că este foarte dificil să-i responsabilizezi pe politicienii care ocupă funcții importante în stat. Ei știu de la început că au un mandat limitat în timp. Iar unii dintre ei sunt oameni de afaceri care, într-un an, ar câștiga mai mult dacă și-ar conduce firmele proprii decât toate salariile însumate din cei patru ani de mandat.

Prin urmare, dați-mi voie să-mi exprim îndoiala cu privire la faptul că ei doresc să ocupe funcțiile respective doar din pura intenție de a-l servi chiar și pe cel mai umil contribuabil sau din dorința de a rămâne în cărțile de istorie ca „mari ctitori de neam și țară”.

Cam atât, deocamdată, în ceea ce privește „plusurile” democrației față de regimul politic al monarhiei.

 Monarhia și Biserica

Dacă vorbim despre Biserică și Monarhie, vă pot spune că Regalitatea a fost dintotdeauna legată de Biserică. În ciuda unor episoade mai tensionate (care au avut loc și în Răsărit și în Apus) legate de cine pe cine legitimează, Biserica și Monarhia au fost instituții care au lucrat „în armonie” (εν συμφωνία), după cum spuneau bizantinii.

Biserica a dat dintotdeauna girul regilor, lucru reflectat în ritualurile de întronizare a episcopilor. Episcopul este hirotonit de un alt episcop, asistat de cel puțin doi alți ierarhi, și nu de rege. Însă regele este uns rege de episcop și nu de un alt rege.

Dar asta nu înseamnă că Biserica poate comanda Monarhiei și nici invers. Ele sunt instituții care deservesc planuri de existență diferite. Biserica reprezintă puterea spirituală, iar Regalitatea o reprezintă pe cea lumească.

Este bine de reținut  faptul că episcopul este reprezentatul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu el personal îl învestește pe monarh, ci Divinitatea. El este doar mesagerul Ei. Prin urmare, atât episcopul cât și regele primesc slujirea, respectiv demnitatea, prin „mila lui Dumnezeu” (misericorde Dei).

Acest raport de colaborare și nu de subordonare dintre episcop și rege este păstrat și în momentele adormirii lor pentru această lume. La fel, și unul și altul își termină drumul în această viață acolo unde l-au început, în biserică[1], în fața Arhiereului și Împăratului veșnic, Domnul Iisus Hristos. Așa se face că, în bisericile ortodoxe, nu este neobișnuit să vedem că dorm, alături, episcopi și domnitori.

Întrucât destinul unei Case Regale este atât de strâns de cel al credinței creștine, cel puțin la noi, în România, este cel puțin nepotrivit ca, atunci când sunt prezentate omagiile și condoleanțele, să se folosească expresia „trecere în neființă”. Regii noștri au adormit, crezând în Divinitatea creștină și, potrivit acestei credințe, dincolo de pragul morții, viața continuă în alt plan de existență și nu se „trece în neființă”.

Monarhia și istoria

Regalitatea creștină s-a născut odată cu primul împărat bizantin – Constantin cel Mare (306-337) care s-a botezat cu puțin înainte de moarte. Spre deosebire de Monarhie, Biserica a luat ființă în ziua de Rusalii din anul 33 (37), când, în urma predicii apostolilor, au primit botezul primii adepți creștini (Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41).

Deci, ambele instituții au o existență milenară și au rezistat cu bune și cu rele până astăzi. Ambele sunt populate cu oameni care încearcă să se ridice la înălțimea misiunilor care le-au fost încredințate de Dumnezeu și să devină modele pentru noi, oamenii obișnuiți.

De multe ori, evoluția acestor instituții nu prezintă nimic senzațional, ba, câteodată, se pot observa regrese. Însă, atunci când Dumnezeu vrea, în sânul acestor instituții, apar oameni extraordinari care devin faruri călăuzitoare pentru multe generații, indiferent de furtunile care învolburează marea istoriei. Acești oameni devin simboluri[2] care strâng în jurul lor multă energie constructivă și multe persoane.

Din ce s-a întâmplat în ultimele zile, a rezultat, fără echivoc, că Regele Mihai I al României a fost un astfel de simbol. El și-a câștigat acest statut, în primul rând, prin faptul că a reușit să se ridice deasupra suferinței. Aceasta nu l-a răpus, l-a transformat. Prin urmare, chiar dacă viața lui a fost una destul de dură, destinul i-a fost măreț.

Pentru alte informaţii, click aici.

În ciuda tuturor acestor merite, au existat și vor exista atâția care îl vor judeca după alte repere. Dar așa s-a scris istoria dintotdeauna! De aceea, eu prefer să mă raportez la judecata lui Dumnezeu și nu a oamenilor.

Așa că nu prea îmi doresc ca regele Mihai I al României să „intre în istorie”. Mi-e teamă că, peste ani, se vor găsi diverși specialiști care îl vor nedreptăți și, din personalitatea lui, vor fi evidențiate doar acele aspecte care vor face deliciul publicului.

Pur și simplu, vreau ca el să devină un simbol care să facă parte din trecutul, prezentul și din viitorul neamului nostru. Merită acest lucru din plin! Și nu doar pentru că niște autorități au hotărât acest lucru, ci, pentru că nu pot să-l mai nege!

El a fost unul dintre acei regi care chiar și-au meritat coroana și nu au purtat-o așa din inerție, pentru simplul fapt că s-au născut! Iar multe dintre petele pe care „istoricii” i le-au atribuit, astăzi, au fost spălate! Pentru că, deocamdată, nu mai reprezintă un pericol!

Dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că două instituții importante pentru români, Biserica și Monarhia, au fost puse în umbră, de mult timp și pentru mult timp! Iar dacă regele Mihai I i-a determinat doar pe unii dintre noi să se gândească la aceste lucruri, atunci rugăciunile și ceremonialele care se fac pentru el în aceste momente sunt pe deplin meritate!

Pentru istorie, regele Mihai I al României va fi o personalitate mai mult sau mai puțin evidențiată, dar pentru trecutul nostru va rămâne un simbol. Iar destinul simbolului este să ne fie alături, să ne însoțească mereu în timp! De aceea, la ieşirea lui din această viaţă, nu putem spune decât:

Odihniți-Vă în pace, Maiestate!

Deocamdată!

[1] Spun acest lucru din perspectiva faptului că, în credința creștină, ființa umană începe să-și trăiască plenar viața spirituală din momentul Botezului, după ce persoanei care se botează, nou-născut sau adult, i se pune numele. Din acel moment, el devine membru cu drepturi depline al comunității Bisericii.

[2] Termenul „simbol” vinde de la un obicei grecesc antic, care presupunea spargerea unei tăblițe de lut în bucăți cu ocazia întâlnirii mai multor persoane. Fiecărui membru al adunării îi revenea, la despărțire, o astfel de bucățică. Când grupul se reunea, piesele se asamblau (sumballein), erau puse împreună, ca într-un mozaic și se confirma identitatea grupului. De aceea, simbolul, se referă și la elementul coagulant, unificator, „care aduce împreună” mai multe părți ale întregului. (A se vedea Claire Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 7.) În antiteză, denumirea de divol (diábolos), este „cel care dezbină, depărtează” piesele întregului.

Despre sensul vieţii şi văicăreala continuă

Mie-mi plac oamenii! (Aşa este, nu prea mă uit la televizor!) Îmi place să stau de vorbă cu ei, să-i ascult, să-i văd cum se bucură… Însă, ca orice om, am şi o limită! Nu-mi place, după al treilea sau al patrulea episod de văicăreală, pe aceeaşi temă, să-i mai ascult. Îmi dă o senzaţie de neputinţă!

Oricât aş încerca să-i încurajez, să-mi storc creierii să găsesc rezolvări, pur şi simplu, sunt unii care au câte o problemă pentru fiecare soluţie. De-a dreptul descurajant, chiar şi pentru mine, care îmi place să mă consider un optimist.

Partea şi mai proastă este că, uneori, ajung să le dau dreptate. Viaţa chiar pare, la un moment dat, un lung şir de întâmplări, aparent fără sens. Iar, dacă ai puţin timp „să analizezi problema”, începi să-ţi pui întrebări dintr-alea, „uşurele”: „De ce trăim? Care este rostul vieţii? Am apărut dintr-o simplă întâmplare, aşa cum susţin biologii evoluţionişti sau este mai mult decât atât în ceea ce ni se întâmplă”?

Pentru creştini, este mai simplu să răspundă la astfel de întrebări, pentru că ei cred în crearea lumii de către un Creator atotputernic. Prin urmare, dacă acceptăm că am fost creaţi de o Inteligenţă infinită, atunci înseamnă că existenţa noastră trebuie să aibă şi un sens. Dar care? Cum ne putem da seama de sensul pe care îl are viaţa noastră?

Unul dintre cele mai profunde pasaje din Biblie, pe care, de obicei, îl trecem cu vederea a fost rostit de Hristos când le-a cerut ucenicilor Săi, să se roage cu El în grădina Ghetsimani, chiar înainte de a fi prins. Cuvintele rostite de El, în acele momente, sunt o adevărată hartă cu privire la sensul existenţei noastre: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 41).

Ştiu că nu este unul dintre citatele care să dea pe-afară de înţelepciune „de tip asiatic”. Dar nu fiţi dezamăgiţi! La prima vedere, este foarte greu să accepţi că un astfel de text poate conţine adevăruri fundamentale pentru existenţa noastră. Dar aşa este.

Mesajul lui este unul foarte clar. Ceea ce ni se întâmplă în viaţă pare că nu poate fi controlat de noi, însă avem control total asupra modului în care reacţionăm la situaţiile din afara noastră.

Hristos urma să fie arestat de oamenii de la templu, să fie torturat, batjocorit şi apoi să sufere, pe nedrept, una dintre cele mai dureroase şi mai înjositoare morţi din câte se cunoşteau la vremea aceea în Imperiul Roman. Iar El era perfect conştient de acest lucru.

Faptul că El se roagă lui Dumnezeu Tatăl să se găsească o modalitate prin care să scape de toate aceste încercări (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42), ne arată că nu era inconştient şi nici masochist. Pur şi simplu, a acceptat ceea ce I se întâmpla în deplină cunoştinţă de cauză şi din iubire pentru oameni şi întreaga creaţie.

Deci, El a fost Cel care a dat acest sens existenţei Sale!

Totul a fost posibil, pentru că, în acele încercări, El a ales să meargă până la capăt, să nu Se dezică de Cine era. Duhul Său a fost cel care a determinat trupul să treacă prin toate acestea şi cel care a transformat realitatea, prin Jertfă.

Nu este un mit, nu este o metaforă a unor pescari de acum două mii de ani, nu este o invenţie! Este adevărul! Iar acest adevăr a fost trăit de nenumăraţi oameni de-a lungul istoriei şi, probabil, va fi trăit de mulţi alţii până la sfârşitul lumii.

Suferinţa, dacă ştii să o depăşeşti, te înnobilează şi te face să te ridici deasupra situaţiei de moment. Te ajută să te transformi, să evoluezi. Te ajută să dai un alt sens vieţii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al supravieţuitorilor din lagărele naziste. Victor E. Frankl, întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie – logoterapia, a fost unul dintre aceştia. În perioada în care a fost închis, a fost supus celor mai atroce suferinţe pe care omul i le poate provoca omului.

Cartea sa, „Omul în căutarea sensului vieţii”, este o mărturie cutremurătoare a suferinţei şi un imn închinat sensului vieţii. Aici, găsim una dintre cele mai interesante declaraţii cu privire la rostul vieţii în general şi al fiecăruia dintre noi, în special.

Iar o astfel de mărturie este demnă de luat în seamă, pentru că vine de la un om care avea, la un moment dat, toate motivele să nu mai trăiască. Nu mai ştia nimic de familia lui, manuscrisul operei la care lucrase toată viaţa de până atunci fusese pierdut, iar el era închis într-un lagăr nazist.

Acolo, într-una dintre cele mai accentuate stări de degradare umană, a înţeles cât este de puternic omul deoarece, chiar şi în suferinţă, el este stăpân peste destinul său. El nu avea de ce să se supere pe soartă, pe Univers, pe Dumnezeu sau pe soldatul care îl oprima. Nu l-ar fi ajutat cu nimic! Nu i-ar fi dat, sub nicio formă, un rost vieţii.

El a ales să trăiască! A ales să spere şi să facă tot ce i-a stat în putinţă să supravieţuiască acelor orori. Pur şi simplu, a luat fiecare zi ca pe o nouă şansă. Şi a funcţionat!

Eliberat din detenţie, a ales să facă ceva folositor cu viaţa lui! Aşa că s-a dedicat ajutorării celor care sufereau pe plan psihic. O faptă cu adevărat nobilă, care s-a întâmplat, pentru că un om a înţeles că doar el şi nimeni altul poate da sens vieţii sale!

Dar cum dăm sens vieţii noastre sau cum îl descoperim?

Victor Frankl ne vorbeşte de trei metode:

1) să creăm, să facem ceva;

2) să fim într-o relaţie cu cineva;

3) prin suferinţă.

O să începem cu cea de-a treia cale – suferinţa. Ea nu este absolut necesară. Dacă nu suntem puşi de viaţă într-o situaţie în care să suferim, nu are rost să ne provocăm noi această suferinţă. Dacă ne-am provoca suferinţă în mod intenţionat, am fi masochişti!

În cazul în care trecem printr-o suferinţă cruntă, putem da sens vieţii noastre prin modul în care reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem înălţa deasupra suferinţei. Putem să ne transformăm! Putem evolua!

Pentru mai multe informaţii, click aici.

Cea de-a doua modalitate de găsire a sensului vieţii este relaţionarea. Dacă omul se izolează, viaţa lui se pierde. Existenţa lui are sens doar în comuniune cu ceilalţi. Fie că vorbim despre prietenii, despre legăturile dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi ori despre apropierea dintre îndrăgostiţi, toate aceste experienţe pot fi definite ca fiind iubire, în diferitele sale forme.

Iubirea este cea care, într-un fel sau altul, dă sens vieţilor noastre. Ea are puterea de a dărui, de a transforma şi de a dăinui. Ea are puterea să ne facă veşnici. Prin iubire, suntem înălţaţi şi îi înălţăm pe ceilalţi. Prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu.

Pentru mai multe informaţii, click aici.

Dacă nu suntem, totuşi, capabili de aşa ceva, putem da sens vieţii noastre prin amprenta pe care o putem lăsa în lume – prin ceea ce facem sau prin ceea ce creăm. Marii exploratori, inventatorii, artiştii, marii oameni ai lumii care au transformat istoria – toţi aceştia au dat vieţii lor un sens care a inspirat generaţii întregi. Ei sunt eroii noştri!

Pentru mai multe informaţii click aici.

Deci, în mod sigur, viaţa noastră are un sens! Iar noi suntem cei care îi imprimăm acest sens!

Aşa că, să reluăm cuvintele lui Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

A priveghea se referă la conştientizarea realităţii şi a identităţii noastre. Înseamnă să înţelegem cine suntem, care este stadiul nostru de evoluţie, ce calităţi, ce defecte avem şi ce ne dorim în viaţă. De asemenea, înseamnă să fim atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru şi să înţelegem lumea în care trăim.

Rugăciunea a fost dintotdeauna modul în care omul comunică direct cu Dumnezeu. Acolo, în adâncul sufletelor noastre, acest dialog ne dă putere, pentru că Îl invită pe Dumnezeu în viaţa noastră, iar prezenţa Lui ne întăreşte.

Aceste două experienţe, privegherea şi rugăciunea, ne ajută să nu cădem în ispită. Ne ajută să progresăm. Ne ajută să transformăm realitatea care, dându-i alte sensuri.

Dacă avem această capacitate şi înţelegem că suflete noastre modelează realitatea în care trăim, atunci, cu siguranţă, nu vom mai încerca să jucăm rolul de victimă şi nu vom mai căuta vinovaţi pentru ce ni se întâmplă. Pur şi simplu, vom avea putere să mergem mai departe, pentru că Dumnezeu va fi cu noi!

În consecinţă, nu prea avem motive să ne văicărim cu privire la ce ni se întâmplă. Chiar dacă suferim, putem să ne înălţăm deasupra condiţiei noastre de moment. Oricât de grea ar fi pierderea suferită, ea nu este insurmontabilă. Cu siguranţă, şi alţii au trecut prin ce trecem noi şi au mers mai departe. Pentru că au ales acest lucru!

Dacă ne văicărim continuu, nu dăm un sens autentic vieţii noastre. Pur şi simplu, cerşim atenţie, pentru că, de cele mai multe ori, confundăm atenţia cu dragostea. Dacă vrem, cu adevărat, să avem parte de iubire, trebuie să iubim noi mai întâi. Aşa face Dumnezeu! El ne iubeşte întâi, iar noi răspundem la iubirea Lui (Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 19).

Poate că suferinţele noastre (o unghie ruptă, o haină super scumpă pe care acum nu ne-o putem permite, faptul că echipa favorită a pierdut ultimul meci etc.) nu au nimic din puterea transformatoare pe care au avut-o suferinţele martirilor, ale prizonierilor din lagărele de concentrare sau chiar a celor din închisorile comuniste.

Poate că nu avem nici capacităţile extraordinare ale celor care au transformat lumea sau au transformat-o în ceva mai bun!

Dar, cu siguranţă, avem capacitatea de a relaţiona, de a iubi. Avem capacitatea să transformăm viaţa noastră şi a celorlalţi într-o comuniune autentică.

Avem puterea de a da acest sens vieţii noastre!

P.S. 1: Sunt sigur că ai pentru ce să-I fii recunoscător (oare) lui Dumnezeu! Te rog să faci o listă cu primele 5 lucruri de acest gen şi să o ai mereu la îndemână! Când ai senzaţia că lucrurile nu merg aşa cum vrei tu, uită-te pe această listă! Ajută! Enorm!

P.S. 2: Este adevărat că celor care se plâng tot timpul este un şir lung de nenorociri sau este doar o aparenţă? Tu ce părere ai?

Te rog să scrii gândurile tale în secţiunea pentru comentarii!

Moș Nicolae, între daruri şi nuieluşe

Acum, mi se pare amuzant. Chiar foarte amuzant! Dar, la vârsta la care credeam că bomboanele apar direct în magazin, nu era nostim deloc. De fiecare dată, de Moș Nicolae, primeam, pe lângă cadourile plasate cu grijă într-o ghetuță, și câte o nuielușă, un morcov sau o ceapă (Astea făceau parte din nota personală a tatălui meu!). Chestia asta se repeta cu atâta rigoare, an de an, încât ajunsesem să cred că aveam două ghetuțe, tocmai pentru ca, într-una, să-mi fie plasate nuielușele cu pricina.

Prin urmare, mi-am propus să dezleg enigme precum: „De ce vine Moş Nicolae cu cadouri?, Şi, dacă este un personaj atât de pozitiv, de ce aduce şi nuieluşe”? Așa că, după mai mulți ani și o colecție impresionantă de nuielușe de toate formele și mărimile, am reușit să dezleg enigma. Iată ce am aflat!

Moș Nicolae este, de fapt, un personaj mitologic care a fost inspirat de marea personalitate a sfântului Nicolae, episcop al cetății Mira (Myra) din provincia Lichia (în Turicia de astăzi), în prima parte a secolului al IV-lea. Acest sfânt a rămas cunoscut în tradiția creștină, în primul rând, datorită generozității sale.

Pentru alte informaţii click aici

Se spune că, în vremea în care era episcop al cetății Mira din provincia Lichia, într-o seară, când se plimba prin cetate, sfântul ar fi auzit prin fereastra deschisă a unei case pe un tată, care avea 3 fiice, cum se tânguia că nu are bani să-și mai întrețină familia. Prin urmare, pentru început, plănuia să o determine pe fiica cea mare să se prostitueze.

Ca să împiedice acest lucru, a doua seară, sfântul Nicolae a aruncat în curtea acelei familii o pungă cu bani. Când a găsit mica avere, tatăl a folosit-o pentru a o mărita pe fiica sa cea mare și a-i da banii pentru zestre.

La fel, s-a întâmplat și cu fiica cea mijlocie. Însă tatăl fetelor a vrut să știe cine este binefăcătorul misterios și a pândit pe fereastră. Când sfântul Nicolae a aruncat și cea de-a treia pungă cu bani, tatăl fetelor a alergat după el și i-a mulțumit.

Normal, în ciuda dorinței sfântului ca fapta sa să nu fie cunoscută în public, acest lucru s-a aflat și exemplul său a fost urmat și de alți creștini. Aceștia aruncau pe timpul nopții diverse daruri în curțile celor nevoiași. Și, astfel, a apărut o frumoasă tradiție creștină care s-a păstrat până astăzi.

Bine, bine, așa se explică de ce se primesc cadouri în papuci în timpul nopții dinspre 5 spre 6 decembrie. Dar asta nu lămurește în niciun fel  misterul legat de nuielușele pe care copiii le mai primesc ca răsplată a „cumințeniei” lor de peste an.

Răspunsul ni-l dă tot tradiția creștină care ne vorbește despre sfântul Nicolae ca de un apărător foarte înfocat al dreptei credințe. Cu ocazia primului Sinod ecumenic de la Niceea , din anul 325, a fost precizată învățătura de credință cu privire la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, fiind combătută erezia arianistă.

În timpul dezbaterilor, sfântul Nicolae, ațâțat de comportamentul obraznic al ereticului Arie, i-ar fi dat acestuia o palmă. Întrucât un astfel de comportament nu este demn de un creștin, cu atât mai puțin de un episcop, ceilalți părinți care au luat parte la ședințele sinodului au hotărât să-l depună pe sfântul Nicolae din treapta de episcop.

Dar, în timpul nopții, mai mulți dintre participanții la sinod au avut o vedenie în care Domnul Hristos și mama Sa, Fecioara Maria, au lăudat fapta sfântului și i-au dăruit din nou Evanghelia și omoforul, ca semn al repunerii în demnitatea de episcop.

Pe baza acestei întâmplări, s-a tras concluzia că Moș Nicolae poate aduce și altfel de „daruri”, sub forma unor nuielușe, care pot fi folosite pentru îndreptarea celor mai puțin cuminți.

Deci, faptul că sfântul Nicolae a salvat fiicele acelui tată de la o viaţă decadentă a rămas un model de viaţă creştină care trebuie copiat de fiecare dintre noi de câte ori avem ocazia să facem acest lucru. Până la urmă, asta înseamnă cu adevărat cinstirea unui sfânt – imitarea lui.

De asemenea, faptul că, pe lângă cadouri, nuieluşele şi-au găsit drumul prin istorie până în zilele noastre, ne spune că trebuie să fim atenţi la atitudinea noastră şi să ne corectăm cât mai des. La urma urmei,  nu putem avea întotdeauna dreptate. Aşa că, este bine să nu-i dăm nimănui ocazia să copieze şi celălalt model de comportament al sfântului Nicolae.

Vă dați seama că astfel de răspunsuri nu au cum să compenseze toate neliniștile provocate de nuielușele din copilărie. Dar nu mai contează! Peste ele, s-a așternut stratul uitării așa cum fulgii de zăpadă învelesc cu mantia lor albă pământul înghețat al iernii.

Însă bucuria din fiecare dimineață de 6 decembrie a rămas! Și ea m-a făcut să înțeleg că Moș Nicolae nu vine doar pentru copii, vine pentru toată lumea. Atât timp cât existăm, mai avem ascunse, acolo, undeva în sufletele noastre, licăriri din bucuria de odinioară. Iar aceste licăriri sunt prea valoroase pentru a nu fi reaprinse!

Așa că, mergeți repede și lustruiți-vă ghetuțele! Iar, dacă știți că Moș Nicolae nu poate ajunge la toată lumea, dați-i voi o mână de ajutor și încercați să-i țineți voi locul. Măcar de data asta! Am eu așa, un sentiment, că Moșul nu se va supăra și chiar vă va recompensa.

P.S.: Lăsați-l pe tot pe Moș să aducă nuielușele buclucașe, iar, dacă altfel nu se poate, puteți să le plantați și să le atârnați o etichetă cu mesajul „De la Moș Nicolae”. Peste ani, ele vor deveni adevărați copaci și impactul va fi și mai puternic. Dacă aveți o altă idee vă rog să comentați dedesubt!

Încă ceva, dacă v-a plăcut acest articol sau îl considerați relevant, vă rog să-l distribuiți!

Care este planul tău?

Viaţa trece foarte repede pe lângă noi! Pur şi simplu, se întâmplă! Tot felul de provocări se abat asupra noastră fără să putem să le controlăm. Dar putem face ceva! Putem hotărî cum să răspundem la tot ce ni se întâmplă. Iar pentru asta ne trebuie un plan! Un plan nu despre ce vrem să avem, ci despre cine vrem să fim! Un plan despre noi, pe baza căruia să putem scrie povestea vieţii noastre!

Fiecare dintre noi are câteva repere temporare şi fiecare dintre ele are câte un înţeles fie că este vorba de un eveniment deosebit din viaţă sau o sărbătoare a comunităţii. Însă, dincolo de aceste semnificaţii, reperele noastre ne spun că timpul trece.

Dacă eşti ca şi mine, probabil te întrebi, la începutul fiecărui decembrie, cum de a mai trecut încă un an atât de repede. Aveai atâtea de făcut, dar, pur şi simplu, nu ai mai avut timp. Pe de altă parte, viaţa pare să fie una destul de monotonă. Serviciu de luni până vineri, week-end şi de la capăt. Iar, în timpul acestui „film”, mai sunt şi câteva „pauze de publicitate” – concediul şi minivacanţele. Oare asta să fie tot? Asta înseamnă viaţa? Sau poate că viaţa încearcă să ne spună ceva şi noi ratăm mesajul.

Îmi aduc aminte de lecţiile de la seminar şi de la facultatea de teologie. Acolo ni se spunea despre faptul că Dumnezeu a avut un plan cu întreaga lume încă de dinainte de crearea ei. Adică chiar înainte ca timpul să existe. Şi, apoi, ni s-a mai spus că, o parte importantă din acest plan a fost liberul arbitru al fiinţelor create, care înseamnă că ele pot să-şi determine singure destinul, drumul în viaţă.

Normal, există mereu întrebarea: dacă Dumnezeu a planificat totul, mai putem vorbi despre liberul arbitru? Răspunsul este: „DA!” (cu majuscule)! Faptul că Dumnezeu a stabilit legile naturale şi i-a lăsat pe oameni ca stăpâni ai creaţiei văzute nu înseamnă nici că a lăsat lumea de izbelişte şi s-a „retras” în infinitatea Lui şi nici faptul că ne controlează minţile, astfel încât omul acţionează ca un mic roboţel în funcţie de un „software” implantat de la naştere.

După părerea mea, dovada cea mai puternică a faptului că Dumnezeu a avut un plan cu lumea încă de la început este chiar cartea Apocalipsei. Aici, ne este prezentat sfârşitul lumii aşa cum o cunoaştem noi. Partea cea mai interesantă este că nu ni se spune când va fi sfârşitul, ci doar cum se va întâmpla.

De aceea, este important să ne întrebăm dacă şi noi, înzestraţi cu voinţă liberă, avem un plan pentru vieţile noastre? Nu mă refer la chestiile alea pe care cei mai mulţi dintre noi le visăm cu ochii deschişi în ajunul celor mai dificile examene. Acolo, este vorba despre bani, maşini, case, vacanţe, haine superbe etc., adică, în general, ceea ce este asimilat cu succesul de către societatea noastră de consum. Eu mă refer la planul ală, adevărat, care ne dezvăluie adevărata personalitate. Planul despre cine vrem noi să devenim, despre amprenta pe care vrem să o lăsăm în lume, despre felul în care vrem ca lumea să-şi aducă aminte de noi.

Dacă nu aţi avut încă timp să vă gândiţi la un astfel de plan, atunci vă propun o un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că aţi fi povestitorul şi nu eroul principal al vieţii voastre. Cum aţi vrea ca ea să se desfăşoare? Şi, mai ales, cum aţi vrea ca ea să se termine?  Cu ce impresie aţi vrea să părăsească spectatorii sala, după ce ar vedea acest film?

Dacă tot vă este greu, atunci, mai am o sugestie. În cartea sa, „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”, Stephen Covey propune un exerciţiu de imaginaţie cu un impact emoţional profund. El ne cere să ne imaginăm că asistăm la propria noastră înmormântare şi că sunt invitaţi să vorbească despre noi patru persoane: o rudă, un prieten, unul dintre oamenii cu care am colaborat în profesia noastră şi un membru al comunităţii în mijlocul căreia am trăit. Ce aţi vrea să spună ei despre voi? Cum v-ar plăcea să vă descrie?

Ştiu! Nu este o impresie, chiar este un exerciţiu dur! Dar şi viaţa este la fel! Pur şi simplu, se întâmplă! Trece pe lângă noi şi suntem bombardaţi cu tot felul de evenimente asupra cărora nu avem niciun control. Iar noi trebuie să găsim cumva o cale să trecem prin aceste întâmplări şi, asemenea eroilor din poveşti, la sfârşit, să fim capabili să zâmbim!

De aceea, trebuie să învăţăm să ne spunem povestea vieţii noastre. Trebuie să ne-o imaginăm şi să ne gândim la tot felul de sfârşituri şi să-l alegem pe cel care ni se potriveşte cel mai bine. Şi, apoi, să începem să ne-o povestim! De cât mai multe ori! Pentru că poveştile au ceva magic, ceva care nu se poate explica, ci doar observa. Dacă sunt spuse de multe ori, ajung să-l transforme pe cel care le spune. Pentru că, de fiecare dată, povestea fiecăruia dintre noi va dezvălui sensuri şi învăţături noi.

Aşa vom înţelege că, în planul lui Dumnezeu pentru lume, se poate integra şi planul pe care fiecare îl gândim pentru viaţa noastră. Acest lucru se întâmplă, pentru că Dumnezeu a gândit lumea ca o comuniune de fiinţe care sunt atrase prin iubire către El. În consecinţă, povestea fiecărui om care iubeşte devine o poveste mai mică care este parte din povestea mare a iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie. Iar sfârşitul acestei poveşti se termină întotdeauna cu „au trăit fericiţi”, pentru că cel care iubeşte este în comuniune cu Dumnezeu, iar comuniunea cu Dumnezeu înseamnă că moartea nu este sfârşitul poveştii, ci continuarea ei fericită în alt plan de existenţă.

S-a spus despre religia creştină că îl învaţă pe om cum să moară, iar, pentru asta, el trebuie să fie pregătit. Să fie capabil să-şi aleagă sfârşitul pentru povestea vieţii sale! Deci, v-aţi gândit cum vreţi să fie vieţile voastre? Ştiţi care sunt obiectivele care vă definesc ca oameni spirituali şi nu doar ca oameni materiali? Care este sfârşitul pe care îl vreţi pentru poveştile voastre?

P.S.: Staţi, nu răspundeţi deocamdată! S-ar putea ca următoarea povestire să vă dea nişte idei!

Un tânăr care dorea să înveţe să scrie cărţi a venit într-o zi la mentorul său şi l-a văzut pe acesta cu trei lucruri aşezate pe birou – un bileţel scris de mână, un CD cu un desen animat şi un trofeu de la un turneu de polo călare. Curios, l-a întrebat la ce-i folosesc. Scriitorul i-a spus că acele obiecte îl ajută să scrie cartea la care lucra. Atunci, tânărul l-a întrebat, de ce nu se apucă, pur şi simplu, să o scrie. La urma urmei, era recunoscut pentru imaginaţia şi talentul său.

Atunci, scriitorul i-a explicat că, pe bileţel, scria „Nu scriu o carte. Nu scriu nici măcar un capitol. Dar ştiu că pot spune o poveste şi, dacă spun suficiente poveşti, o să ajung să scriu un capitol şi, dacă o să continui să povestesc, o să am suficiente capitole pentru o carte”.  Astfel, bileţelul îl ajuta să-şi împartă sarcina în ceva uşor şi amuzant. Prin urmare, el era concentrat pe sarcini mici, dar privea către un obiectiv important.

Desenul animat era despre un personaj care tocmai îşi terminase de scris autobiografia, când un trăsnet îi loveşte computerul şi toată munca lui de până atunci se pierde. În cadrul final, personajul era cu degetele pe tastatura unui computer nou şi, resemnat, spunea „Să trecem la varianta prescurtată”! Acest desen animat avea scopul de a-i reaminti scriitorului că, deşi s-ar putea să aibă un obiectiv clar şi să aibă un plan foarte exact pentru a-l atinge, viaţa este plină de provocări. Aşa că, indiferent de obstacole, pentru scriitor, era important să nu renunţe şi să înţeleagă că, de fapt, necazurile vin şi cu învăţăminte importante.

Al treilea obiect, trofeul de la polo călare, îi spunea două lucruri. Primul dintre ele îi aducea aminte de faptul că nu-i plăcea să cureţe bălegarul calului său, deşi îi lua doar 15 minute. Până într-o zi, când s-a plâns unui coleg, care a râs şi i-a spus: „Eşti dispus să petreci în şa mai multe ore în cadrul unui turneu de polo care ţine şi două zile, dar nu eşti pregătit să aloci 15 minute pentru igiena calului tău”?  Avea dreptate, în viaţă nu facem doar ce ne place, dar trebuie să ne ţinem atenţia concentrată asupra scopului.

Cel de-al doilea lucru pe care i-l transmitea trofeul de la polo consta în faptul că succesul este posibil. Echipa din care făcea parte scriitorul nu era cea mai bună, iar el şi colegii săi participau la competiţii, pentru că le plăcea jocul. Prin urmare, trofeul a venit ca o surpriză. El le spunea că, făcând ceea ce-ţi place, poţi deveni victorios şi că, în succes, există, totuşi, şi şansa plăcerii[1].

[1] Adaptare după George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru adulţi, trad. Daniela Ştefănescu, Editura Trei, București, 2012, pp. 287-290.

Despre visuri

Este foarte bine să visăm cu ochii deschişi. Este ceva ce ne ajută să ne descoperim acele dorinţe care ne motivează şi ne fac să evoluăm. Este vorba despre ceea ce stă la baza obiectivelor noastre de mâine! Dar ce se întâmplă când nu mai visăm? Când nu mai ştim ce vis să ne alegem? Am apelat la un guru în materie de visuri şi am aflat lucruri destul de interesante.

Fiica mea a împlinit de curând 4 ani. Şi, deşi are o vârstă foarte fragedă, este cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai bună…. fiinţă din câte cunosc, pentru că este… fiica mea. Dar, dincolo de aceste calităţi extraordinare, ea are o calitate care le depăşeşte de departe pe toate. Are darul de a mă uimi mereu.

De ziua ei, a primit un cadou care înseamnă instrumentarul doctoriţei Pluşica (Cei care nu ştiu cine este acest fascinant personaj, sunt rugaţi să-i aprofundeze biografia pe Disney Junior). Deodată, universul ei a devenit altul. Nu mai dorea să fie prinţesa Sofia (Normal, tot pe Disney Junior veţi găsi referinţe biografice!), ci doctoriţa Pluşica. Această schimbare subită m-a intrigat şi am încercat să aflu mai multe.

―  Nu mai vrei să fii prinţesa Sofia?

―  Nu, eu sunt doctoriţa Pluşica!

―  Păi, ieri, îţi doreai să fii prinţesa Sofia.

―  Nu, eu sunt doctoriţa Pluşica!

―  Şi de cei vrei să fii doctoriţa Pluşica?

―  Să o fac bine pe oiţă!

Cât de „profund”, nu? Şi cu toate astea… plin de învăţăminte! Cred că am reuşit să storc câteva picături din izvorul de înţelepciune care este fiica mea – acest guru al visării cu ochii deschişi.

1. Visurile se schimbă. Nu mai sunt aceleaşi pe care le aveam în urmă cu ceva timp. Ele progresează sau regresează în funcţie de progresul nostru spiritual, de experienţa de viaţă acumulată, de ceea ce am studiat. Pe scurt, ele spun foarte multe despre cine suntem! După un timp, în care s-a visat prinţesa Sofia, fiica mea a decis să fie şi altcineva – doctoriţa Pluşica!

2. Visurile depind foarte mult de sursele noastre de inspiraţie. Aşa cum spuneam mai devreme, mediul în care trăim, educaţia, persoanele pe care le admirăm şi care ne inspiră, sunt sursa visurilor noastre. Aşa că este foarte important să ne analizăm „idolii” sau mentorii. Sunt ei cu adevărat exemple pentru noi, ne-am dori să le copiem întreaga personalitate sau doar anumite părţi din ea? Mă bucur că, deocamdată, fiica mea se uită la Disney Junior. O să încep să mă îngrijorez când va începe să se preocupe de canale TV cu videoclipuri muzicale sau, şi mai rău, cu talk-show-uri politice.

3. Visurile unui copil urmăresc să facă bine celor din jur. Fie că este vorba de o activitate care înseamnă să-i ajute pe ceilalţi sau, pur şi simplu, de ceva care contribuie la crearea unei lumi mai bune, visurile unui copil nu înseamnă materializarea a ceva rău. Ei vor să facă ceva bun, vor să-i ştie pe ceilalţi fericiţi şi, mai ales, nu vor să se bucure singuri de împlinirea visurilor proprii. De aceea, fiica mea vrea să se facă doctor pentru „a o face bine pe oiţă”. (Cât de tare este asta!)

4. Visurile sunt centrate pe acţiune. Nu prea o să vedem copii care îşi propun să lenevească toată ziua, chiar şi dacă este vorba de un hamac, pe o plajă uitată de lume, undeva prin ţările tropicale. Ei vor să facă ceva concret. Vor să acţioneze. Să modifice, să schimbe, să creeze. Iar acţiunea, le aduce acel simţ al împlinirii, al faptului că au realizat ceva. Este foarte greu de urmărit un copil când îşi trăieşte visul. Spre exemplu, nici cel mai eficient serviciu de ambulanţă din lume, nu acţionează mai prompt decât fiica mea, când becul roşu care anunţă suferinţa oiţei se aprinde. După ce aceasta este vindecată, ea este cea mai fericită! (Iar eu sper să se termine bateriile cât mai repede!)

5. Visurile unui copil sunt în legătură cu posibilităţile pe care le are la un moment dat. Fiecare obiect din jur are magia de a se transforma într-un personaj extraordinar, care te face să evadezi într-un tărâm al fantasticului la care noi, cei mari, am pierdut între timp cheia. Cu toate acestea, ele nu sunt decât simple obiecte din jur. Pentru a visa, un copil nu-şi doreşte lucruri pe care nu le are, care nu-i sunt la îndemână. El este ancorat foarte bine în realitatea din jur. De aici, pleacă în călătoria sa imaginară. Practic, pentru a fi fericit în lumea lui, tot ce îi este accesibil este tot ce-i trebuie! Fiica mea îşi foloseşte imaginaţia pentru a crea mantii princiare, halate de doctor, coroane regale, sceptre etc. Ea nu cere nimic în plus. Dacă nu are ceva, desenează, colorează, decupează şi îşi continuă să-şi trăiască visul. (Acest principiu este valoros mai ales pentru părinţii care au rămas fără bani şi, până la următorul salariu, timpul se măsoară în secole.)

6. Visele trebuie să fie ale noastre, nu ale altora. Fiica mea nu vrea să fie altceva decât ceea ce îşi doreşte EA. Degeaba încercăm noi, Tati şi Mami, să îi spunem că poate să fie altcineva. Pur şi simplu, nu vrea. Şi este normal să fie aşa. Sunt visurile ei. Dumnezeu ne-a creat unici, prin urmare, este normal ca şi visurile noastre să fie unice. S-ar putea să semene cu alte altora, dar nu vor fi niciodată identice. (Celor care nu mă cred le doresc mult succes să o convingă pe fiica mea să fie, din nou, Sofia!)

7. Ca visurile să ne facă fericiţi, ele trebuie împlinite, iar, pentru asta, trebuie să acţionăm. Copiii fac acest lucru în mod natural. Ei nu analizează plusurile şi minusurile, nu se gândesc dacă este posibil sau nu, nu-şi fac planuri care de care mai detaliate şi care nu vor fi puse niciodată în practică. Nu! Pur şi simplu, îşi trăiesc visul! Dacă o fetiţă vrea să devină prinţesă, în clipa următoare, va găsi ceva care să fie transformat în mantie princiară. Dacă un băieţel doreşte să devină Superman, avem o idee destul de clară despre cum se va îmbrăca. (De aceea, sunt destul de grijuliu ca fiica mea să nu o considere pe Lady Gaga un model şi să încerce să-i copieze vestimentaţia! Dar asta este o altă poveste.)

8. Dacă visurile nu ne mai satisfac, trebuie să mergem mai departe. Copiii nu stau pe gânduri când vine vorba despre un nou vis, o nouă aventură. Dacă visul de până acum 5 minute s-a realizat şi el nu mai produce aceeaşi stare de fericire, copilul va căuta alt vis. Nu va sta să tânjească după „ce s-ar fi putut întâmpla dacă…”. El va merge mai departe. Va continua să viseze, va căuta alt vis şi-l va trăi şi pe acela. Pentru un copil, viaţa este întotdeauna foarte diversificată, chiar dacă dinafară pare monotonă, repetitivă.

Aşa că, acum, eu şi Mami aşteptăm să vedem care va fi următorul vis al copilului nostru. Dar încercăm să fim proactivi! De aceea, vă rog pe cei care sunteţi părinţi de adolescente să ne spuneţi care sunt principalele reguli de supravieţuire când personajele fantastice care o vor inspira pe fiica noastră îşi vor afla sălaşul pe MTv!

Până atunci, nu uitaţi să aveţi visuri şi să le trăiţi. Sunt sigur că, după vor fi împlinite, ele vor deveni amintiri care vă vor face să zâmbiţi şi vă vor inspira să mergeţi mai departe. Indiferent de locul în care veţi dori să ajungeţi!

Ţie îţi este frică de eşec?

Nu poţi câştiga nicio competiţie dacă nu participi şi, în niciun caz, nu ai cum să devii mai puternic, dacă nu te confrunţi cu obstacole, cu provocări. Cu toate acestea, mulţi dintre noi ignoră aceste legi universale şi nu mai evoluează. Unul dintre motive este tocmai frica de eşec – unul dintre aliaţii noştri pe care i-am transformat în duşmani!

 

Am auzit de multe ori că „nu se merită” să faci un lucru, pentru că efortul şi riscurile sunt prea mari. Unii chiar spuneau că este imposibil, pentru că dacă ar fi fost posibil, alţii ar fi reuşit până acum! De multe ori suntem cap

abili să facem faţă unor astfel de „încurajări” care vin din afara noastră şi să găsim argumente. Unele foarte pertinente! Dar ce se întâmplă când cei care ne spun aceste lucruri paralizante suntem chiar noi? Şi nu neapărat în mod conştient. Oare mai suntem la fel de capabili să le facem faţă?

Frica de eşec este reală! Ea nu face parte din categoria monştrilor inventaţi de scenariştii de la Hollywood pentru a ne ţine în faţa ecranelor. Nu! Ea este unul dintre acele sentimente care, la început, par atât de blânde şi inofensive, pentru ca, mai târziu, să se transforme în nişte lanţuri care devin din ce în ce mai grele.

Aceste lanţuri sunt cu atât mai periculoase, pentru că nu zăngănesc, nu sunt vizibile şi ne împiedică să evoluăm. Ne ţin pironiţi în trecut şi ne fac să credem că victoriile trecute ne dau dreptul să cerem mai mult fără a mai fi nevoiţi să luptăm pentru obiectivele noastre.

Frica de eşec apare, inevitabil, de fiecare dată când avem un vis, o viziune a viitorului nostru în care totul este mai bine decât în prezent! Ea se iveşte când suntem pe cale să începem un proiect major şi, dacă o lăsăm, este dispusă să ne însoţească pe tot drumul spre reuşită. Ne va urmări pas cu pas şi ne va spune simplu că „nu se poate”, că „nu se merită”, că „o să eşuăm”, că „ceilalţi îşi vor pierde respectul faţă de noi” şi că „nu vom mai putea să ne refacem niciodată reputaţia”.

Nu sunt lucruri noi! Cu siguranţă, fiecare a auzit aceste replici! Aşa că nu putem să nu ne întrebăm de unde şi de ce apar?

Cauze

Probabil, că este mai simplu să dăm vina ca, de cele mai multe ori, pe Dumnezeu care nu ne-a creat de la început puternici! Dar frica de eşec este un lucru care ţine, până la urmă, de noi şi de ceea ce ne dorim! Nu este vina lui Dumnezeu dacă noi ne dorim să învăţăm să cântăm la vioară şi ne temem că vom fi luaţi peste picior de prieteni, când vom merge împreună cu puştii de 5 ani la un profesor pentru începători. Deci, măcar „de data aceasta”, Dumnezeu nu are cum să fie de vină!

Atunci, poate ar trebui să dăm vina pe diavol, ce ziceţi? Nu este el ispititorul? Nu este el cel care luptă continuu pentru răspândirea răului în lume? Dar dacă mergem pe această pistă, trebuie să acceptăm şi că diavolul lucrează „cu materialul clientului”. Că, de fapt, el este cel care distorsionează realitatea astfel încât un rău să ne apară ca un bine. Dacă noi nu i-am oferi această frică, el nu ar avea nicio putere de influenţare.

În consecinţă, dacă dorim să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că frica de eşec este un sentiment care ne aparţine doar nouă! Şi, dacă ea provine din străfundul întunecat al gândirii noastre, înseamnă că putem avea control asupra ei! Că o putem învinge!

Dacă ne gândim mai bine, nu trebuie să ne fie frică de frică! Frica este un sentiment folositor! Dumnezeu ne-a înzestrat cu ea pentru a ne face atenţi, pentru a nu ne avânta nepregătiţi în faţa pericolelor. De aceea, un om care ne spune că nu are niciun fel de frică ar trebui privit cu suspiciune! Curajoşii nu sunt cei care nu cunosc frica, ci cei care au învăţat să o ţină sub control!

De aceea, frica de eşec ar trebui să fie, până la urmă, un lucru bun. Ea este o variantă a fricii care ne determină să ne pregătim cât putem de bine înaintea unui proiect şi să luăm în considerare riscurile care pot apărea. Ea ne este aliat! Problema apare, când acest sentiment preia controlul asupra iniţiativelor noastre şi le blochează!

Aşa că, dacă aţi amânat de prea multă vreme împlinirea unui obiectiv, pentru că vi se pare prea dificil de îndeplinit şi vă este frică să nu fiţi criticat în caz de nereuşită, sunteţi sub imperiul fricii de eşec.

Din punctul meu de vedere, frica de eşec provine din mândrie şi din lene. Mândria ne spune „Sunt cineva şi nu-mi pot permite să eşuez! Dacă nu reuşesc, reputaţia mea va avea de suferit”. Ei bine, cei care au reuşit în viaţă şi-au asumat riscul de a fi ridiculizaţi! Thomas Edison este cel mai bun exemplu. A încercat de 1000 de ori până ce a reuşit să inventeze becul pe care îl avem astăzi!

Marele baschetbalist Michael Jordan nu a ezitat niciodată în momentele cruciale din timpul jocului să ia mingea şi să arunce la coş. Era căpitanul echipei şi era datoria lui! Chiar dacă uneori a ratat şi echipa a pierdut meciuri importante din cauza lui, el şi-a asumat aceste înfrângeri. Cu siguranţă, nu i-au plăcut, dar nici nu i-a fost frică de ele. Mai târziu, avea să recunoască, loviturile la coş care l-au făcut să progreseze au fost tocmai mingile ratate în momentele cruciale ale jocului.

De asemenea, mândria apare şi sub o altă formă! „De ce să încep acest proiect? Asta ar însemna să mă schimb! Asta înseamnă că nu sunt bun aşa cum sunt”? Ba da! Dar poţi fi şi mai bun! Şi ai datoria să te transformi constant! În ritmul tău! Important este să nu pierzi niciodată din vedere că scopul vieţii nu este să trăieşti în trecut, reamintindu-ţi la nesfârşit victoriile de altă dată!

Dacă faci doar acest lucru, iroseşti darurile cu care Dumnezeu te-a înzestrat! Adică, eşti leneş! De obicei, leneşii vin cu varianta lor în privinţa fricii de eşec „Mi-e bine aşa! De ce să depun atâta efort pentru ceva care s-ar putea să nu-mi iasă şi să fiu nevoit şi să muncesc din nou ca să-mi recuperez pierderile”?

Oamenii de afaceri, conducătorii de armate, şefii de state sunt nevoiţi să ia decizii complicate. Prin urmare, decid să fructifice anumite oportunităţi, iar pe altele le resping. Dar sunt conştienţi că, indiferent de ceea ce fac, vor exista consecinţe, care presupun riscuri, pe care ei le iau în calcul. Pe care şi le asumă!

Şi noi facem acelaşi lucru, numai că la o scală mult mai mică. Şi noi alegem să facem sau să nu facem lucruri. Dar, dacă nu fructificăm darurile cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu, în timp, suntem măcinaţi de frământări interioare când simţim şi ştim că ar trebui să evoluăm şi noi ezităm.

Practic, ne dorim progresul, dar îl vrem fără a fi dispuşi să facem eforturi şi fără a ne asuma riscuri. Îl vrem fără ca mândria noastră să fie rănită şi fără ca imaginea noastră să fie afectată. Şi, pentru că nouă ne este frică să începem, ne-am dori ca lumea să stea pe loc. Să ne aştepte! Dar acest lucru nu este corect! Dumnezeu ne-a creat spre măreţie, spre un progres continuu, iar, prin ezitarea noastră permanentă, practic, luptăm împotriva voinţei Sale.

În plus, apare şi invidia. Nu mă deranjează că eu o duc rău, atât timp cât tu o duci la fel de rău ca mine sau chiar mai rău. De ce? Pentru că, în momentul în care reuşeşti, pui presiune pe mine, mă scoţi din zona de confort! Indirect, îmi spui adevărul despre mine: „Se poate şi se merită! Iar tu, în loc să depui efort să te motivezi pentru succes, ai depus acelaşi efort, ba chiar mai mare, pentru a-ţi crea, în mintea ta, bariere care să te protejeze de «eşec»”.

Acestea sunt veştile rele! Dar, ca de obicei, există şi veşti bune! Iar cea mai importantă este aceea că frica de eşec poate fi biruită! Pentru unii este mai greu, pentru alţii va fi mai uşor, dar fiecare dintre noi poate să o depăşească.

Cel mai important exemplu este cel cu privire la faptul că mergem. Copilul, când învaţă să meargă, cade şi se ridică, cade şi se ridică, cade şi se ridică… şi repetă acest comportament până reuşeşte să meargă şi chiar să alerge. El nu renunţă după primele căzături, deşi se poate lovi destul de grav. El are un obiectiv şi nu se lasă descurajat! Pur şi simplu, merge mai departe!

Remedii

Fiecare dintre noi are sădit în suflet tot ce-i trebuie pentru a învinge această frică de eşec. Dar, undeva pe parcurs, ea devine mai puternică decât ar trebui, iar asta se întâmplă pentru că noi permitem acest lucru.

Pentru că frica de eşec izvorăşte din mândrie, ea poate fi biruită prin opusul acesteia, prin smerenie care presupune solicitarea ajutorului de la Dumnezeu şi de la cei din jur. Sfinţii sunt exemple de smerenie, pentru că lor nu le mai este teamă de eşec. Ei ştiu că este în firea umană să cadă şi să se ridice. Ei acceptă că vor greşi şi, prin urmare, nu are sens să se mândrească.

Dar, spre deosebire de noi, continuă să progreseze. Ei ştiu că Dumnezeu îi va ierta de fiecare dată, dacă nu vor deznădăjdui şi nu se vor opri din urcuşul lor duhovnicesc! De aceea, indiferent cât de mult vor fi ispitiţi de diavoli, de lume sau de propria minte, ei continuă! Şi asta îi face să fie învingători!

Practic, eşuezi doar atunci când te opreşti să faci ce ţi-ai propus!

De asemenea, trebuie să fim conştienţi că eşecul are şi părţile lui bune! El ne testează caracterul, ne potoleşte mândria şi ne ajută să valorizăm ceea ce am obţinut şi ceea ce am devenit de-a lungul vieţii. Eşecul ne ajută să înţelegem că, dacă totul ar fi uşor, nu am mai preţui nimic!

De aceea, primul pas pentru a ne controla frica de eşec este să începem să valorificăm ceea ce vrem să devenim. Dacă nu înţelegem că ceea ce ne dorim este valoros, pentru că este greu de obţinut, nu avem cum să învingem.

Trebuie să ne pregătim mintea să înţeleagă că dificultatea presupune eşecuri şi dureri temporare! Nu ai cum să-ţi creşti muşchii fără să te doară! Nu ai cum să înveţi matematică fără să-ţi baţi capul cu probleme care mai de care mai complexe şi nici nu ai cum să ştii judo fără să ştii să cazi!

Apoi, este important să credem că putem face ceea ce ne propunem. Dacă până acum am trăit după dictonul „O să cred, când o să văd!”, trebuie să ne schimbăm mentalitatea şi să avem ne conducem după principiul „O să văd, când o să cred”! Faptul că noi putem zbura cu avionul se datorează tocmai unor „visători” care, mai întâi, au crezut că pot să zboare şi pe urmă au făcut acest lucru posibil.

Astăzi, o bună parte din antrenamentul psihologic al sportivilor de elită este centrat pe vizualizarea victoriei. Da! Marii sportivi ai lumii se văd, mai întâi, învingători, ajung să creadă acest lucru din toată fiinţa lor şi, pe urmă, această viziune devine o predicţie care se autoîmplineşte. Practic, ei se programează pentru succes!

Dar nu este de ajuns doar să visăm! Trebuie să depunem şi efort! Iar pentru a nu-i da timp minţii să hoinărească! De aceea, este recomandat să ne impunem o rutină care să nu-i dea timp fricii de eşec să se manifeste. În cazărmile militare sau în timpul cantonamentelor sportivilor, totul este programat la secundă. Nu ai prea mult timp la dispoziţie pentru tine şi pentru gândurile tale. Iar rezultatele vorbesc de la sine. Mintea este concentrată spre ceea ce este de făcut, iar frica de eşec, pur şi simplu, nu are timp să apară! Ea este înlocuită cu acţiune!

Pentru aceasta, este important să ne schimbăm mediul şi anturajul. Să eliminăm tentaţiile care ne fac să avem obiceiuri pe care nu le dorim şi să introducem acei stimuli care ne fac să declanşăm comportamentele dorite.

Dacă vrei să nu te mai uiţi atât de des la televizor şi să apuci să citeşti măcar cărţile copilăriei, cred că un bun început ar fi să scoţi televizorul din casă şi să instalezi, în locul lui, o bibliotecă. Dar, dacă nu ai în casă nicio carte şi majoritatea cunoscuţilor tăi au citit, în ultimul an, doar felicitări de Crăciun, atunci este recomandat să faci ceva în privinţa asta.

Până la urmă, totul este destul de simplu: trebuie să recunoaştem faptul că frica de eşec există la toţi oamenii şi că ea poate fi controlată. Pentru aceasta, este important să acceptăm faptul că suntem oameni şi că suntem supuşi greşelii, adică să fim smeriţi. Să fim dispuşi să cerem ajutor şi să ne inspirăm de la cei care au reuşit. Ei ne vor arăta că eşecul este o parte ca oricare din drumul spre succes.

În plus, trebuie să ştim că Dumnezeu ne-a creat spre progres, iar dacă nu evoluăm, înseamnă că nu facem voia Lui. Fiecare are ritmul lui propriu de dezvoltare şi că ceea ce contează este să nu ne oprim niciodată.

Frica de eşec nu este o soluţie, ea este un alt obstacol! Şi acest obstacol poate fi depăşit! Nimeni din cei care au reuşit în viaţă nu a spus că este uşor! Dar niciunul dintre ei nu a spus că este imposibil!

Trebuie să aveţi în minte că marea liniştită nu face marinari pricepuţi! Iar dacă, totuşi, naufragiaţi, uitaţi-vă spre cer şi veţi înţelege că, dacă ceea ce v-aţi propus nu este împotriva voinţei lui Dumnezeu, veţi fi ajutaţi!

Merită să fim mai buni?

Încercăm să devenim mai buni în fiecare zi sau cel puțin așa ne place să credem despre noi. Dar care este scopul? Ce încercăm să obținem dacă ne dorim doar să devenim mai puternici, mai inteligenți, mai bogați? Oare aceste lucruri ne fac și „mai fericiți”?

Haideți să facem un exercițiu de imaginație! Unde vă doriți să fiți peste cinci ani? Peste zece? Peste 25? Dar peste 50? Nu sunt profet, dar bănuiesc că majoritatea dintre noi se vede într-o vilă pe malul mării (sau la munte), înconjurat de cei pe care îi iubește, într-o atmosferă de bucurie și prosperitate! Și… cam atât!

Puțini sunt cei care se văd ajutându-i pe alții, care își propun ca prin activitatea lor să schimbe destinul celor mai puțini fericiți decât ei sau care își doresc să fie amintiți pentru ceva important pe care l-au făcut pentru cei din jur.

Poate că este vina sistemului nostru de educație unde suntem încurajați să nu colaborăm cu colegii, pentru că, altfel, notele noastre nu vor mai fi relevante. Poate că am suferit cândva lipsuri și nimeni nu ne-a ajutat și a trebuit să ne descurcăm singuri sau, pur și simplu, suntem copii unici, am beneficiat de atenția nedivizată a părinților și nu ne-am pus niciodată problema că, în afară de noi, mai există și alții. Oricare ar fi motivele, un lucru este cert: mulți dintre noi, își gândesc viața într-o atmosferă de izolare. Ei și câțiva apropiați versus restul lumii.

Au fost tot felul de situații în care istoria ne-a arătat că o astfel de abordare nu este cea corectă, pentru că poate aduce multă suferință și distrugere. Cel mai la îndemână exemplu este cel al naziștilor care proclamau faptul că rasa ariană este superioară celorlalte și că are nevoie de spațiu vital să se dezvolte. De aceea, era nevoie de un război, pentru a asigura acestei rase resursele necesare dezvoltării. Știm cu toții ce a urmat!

Dar, în afara acestui tipar de evoluție, au fost și altele care îndeamnă la comuniune, la o legătură cu ceilalți, chiar și dincolo de timp. Un astfel de exemplu este cel al vechilor egipteni care considerau că sufletul omului are 4 componente. Una dintre ele era „ran” (numele) care putea supraviețui atât timp cât cel trecut în împărăţia lui Osiris era pomenit de generațiile următoare.

Acest lucru se realiza prin urmași care aveau datoria de a păstra vie amintirea înaintașilor și prin fapte mărețe care îi făceau pe ceilalți să vorbească despre tine. De aceea, una dintre cele mai mari pedepse pe care le putea primi cineva consta în ștergerea numelui cu ciocanul de pe plăcile de piatră unde era însemnat.

De asemenea, și în creștinism, se vorbește despre pomenirea numelui cuiva cu un sens asemănător. A fi pomenit de Dumnezeu (Psalmul 6, versetul 5; Psalmul 24, versetul 8) este echivalent cu a trăi veșnic, pentru că Dumnezeu nu este un dumnezeu al morților, ci al viilor (Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetul 32; Evanghelia după Luca, capitolul 20, versetul 38).

Se pare că, în urmă cu mii de ani, oamenii aveau o altă percepție despre lume, despre rolul pe care oamenii îl pot avea în Univers și despre cum ar trebui să se comporte. Acum, că știm aceste lucruri, haideți să ne întrebăm: „Care ar fi motivele pentru care am vrea ca cei care ne cunosc să-și amintească de noi?” sau „Când cineva vorbește despre noi, care este primul lucru care am vrea să-i vină în minte?”!

Indiferent care ar fi răspunsul cred că este unul care vă aduce tot mai multă mulțumire cu cât aveți în vedere să ajutați cât mai mulți oameni. Iar pentru ca această viziune să se concretizeze trebuie să faceți lucrurile diferit decât le-ați făcut până acum. Nu vă propuneți să câștigați doar atât cât vă trebuie să vă fie bine vouă și celor din jur! Propuneți-vă să faceți diferența, să lăsați ceva în urmă!

Sunt sigur că, dacă faceți parte dintr-o echipă corporatistă, ați auzit această sintagmă, „să faceți diferența”, de mii de ori. Însă nimeni nu v-a spus până acum, în mod concret, cum trebuie făcut acest lucru. Probabil, pentru că nimeni nu știe.

Dar, în ceea ce ne privește pe noi, viața noastră și ceea ce vrem să facem cu ea, ar trebui să fim capabili să găsim o soluție. De aceea, recomandarea este să vă întrebați mai întâi „de ce?”. De ce vreau să fac pe alții să-și aducă aminte de mine? De ce și-ar aminti ei de mine?

Nu vă grăbiți! O să ajungeți să găsiți răspunsul la aceste întrebări, mai devreme sau mai târziu! Apoi, întrebați-vă „cum?”. Cum vreau să ajut? Cum ar trebui să acționez? Și, după ce o să aflați răspunsul și la acest tip de întrebări, o să vă vină în minte și „ce” să faceți.

Dar noi suntem oameni, iar capacitățile noastre sunt limitate. Cum putem face ca lucrurile pe care am reușit să le realizăm să aibă impact asupra unui număr cât mai mare de oameni? Simplu, împărtășiți-le cu ceilalți! Dacă savanții sau inventatorii, după ce au făcut descoperirile la care visau de multă vreme, ar fi ținut informațiile doar pentru ei, oare viața lumii ar fi fost mai bună? Cu siguranță nu!

Așa că, de fiecare dată când ați reușit, întoarceți-vă și trageți și pe altcineva după voi. Hristos, după înviere, nu ne-a abandonat! Nu a dispărut, pur și simplu, din istorie. Dimpotrivă, a revenit în mijlocul nostru și a continuat să-i inspire și pe alții prin exemplul Său și să le arate calea spre o nouă viață. Nu a păstrat totul pentru El, ci a dat și continuă să dea din viața Lui și celorlalți!

Mai rămâne totuși o întrebare: dacă este așa de ușor și, cel puțin unii oameni, au știut lucrurile astea de mii de ani, de ce nu sunt aplicate pe scară largă? De ce am preferat să ne omorâm între noi, de-a lungul istoriei, și să mai afectăm și planeta pe deasupra?

Nu a spus nimeni că este ușor! Însă, probabil, cel mai grav lucru în toată această devenire a noastră este faptul că am renunțat înainte de a începe. Am preferat să ducem o viață îmbelșugată decât să fim fericiți. Pur și simplu, am confundat satisfacerea nevoilor de zi cu zi cu fericirea. Când eziți să faci ceva important, nu începi nu din cauză că îți lipsește ceva, ci pentru că nu îți dai seama că fructul oricărui lucru care este bun în viață începe cu o provocare.

Dincolo de lucrurile care nu-ți plac, se găsește fericirea. Hristos ne vorbește despre cărarea cea strâmtă pe care cei mai mulți dintre noi o ignorăm și, în locul ei, alegem cărarea bătătorită pe care merge toată lumea (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 13-14). Cu siguranță este mai ușor, pare și mai sigur, dar este ceea ce avem nevoie? Oare toți suntem la fel? Oare toți avem același destin în viață?

Cu siguranță, nu! Pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut roboți. Nu ne-a făcut după o anumită matriță. Altfel, nu ar mai fi avut rost să ne ofere libertatea de a alege, de a avea propria voință cu care să ne hotărâm destinul. Suntem, în mare parte, produsul genelor primite de la înaintași, a educației și experienței noastre de viață și a mediului în care ne trăim.

Dar ceea ce vom deveni este cu totul altă poveste. Este determinat, în mare măsură, de gândurile noastre. Gânduri care înseamnă traducerea rațională a unei dorințe. Sau a mai multora! Așa suntem. Sentiment, rațiune, și voința liberă de a le pune în practică.

Așa că, haideți să începem cu ceva mărunt. Cu ceea ce la școală, în clasele primare, numeam o „faptă bună”.  Am găsit la un autor contemporan o anecdotă – „Circuitul binelui în natură”- care cred că ilustrează destul de bine impactul pe care îl putem avea în viața noastră și a celorlalți, plecând de la micile bucurii ale vieții. Vă doresc să vă inspire!

Se spune că unei tinere i-a înflorit cactusul după ce îl îngrijise câțiva ani. A plecat spre serviciu și, la metrou, cu gândul la cactusul ei înflorit, l-a călcat pe picioare pe un alt călător. Acesta a certat-o, dar ea nu a reacționat ca de obicei, pur și simplu, i-a spus că a greșit și, dacă vrea, o poate călca și el pe picioare și vor fi chit.

Bărbatul a coborât fără să se mai certe și, binedispus, nu a certat-o pe vânzătoarea de la chioșcul de ziare care îi dăduse restul greșit – „Lăsați, mă mai încurc și eu la numărat banii”.

După ce a plecat, vânzătoarea nu a redat distribuitorilor presa nevândută, ci i-a dat două reviste și un ziar unui bătrân căruia îi plăcea să citească, dar care nu avea bani pentru publicații mai bune.

La rândul lui, acesta, când a intrat pe scara blocului și a văzut-o pe vecina care locuia deasupra apartamentului său, nu a certat-o ca de obicei „Vă rog frumos să vă educați cum trebuie copilul! Sare ca un cal prin casă și face gălăgie!”. În schimb, i-a spus „Ce mare a crescut fiica dumneavoastră! Va fi foarte frumoasă! Credeți-mă că am ochiul format”.

Mirată, după ce și-a dus copilul la grădiniță, femeia s-a dus la serviciu, la o clinică unde era asistentă. Aici, nu a mai certat-o pe pacienta care a uitase să vină la programarea de ieri și i-a spus „Nu vă îngrijorați! Cu toate câte avem pe cap, e normal să mai uităm! Mă duc să vorbesc cu doctorul să văd dacă vă poate primi”.

Când a văzut o asemenea atitudine, pacienta nu a mai folosit replicile pe care le avea pregătite despre reclamații, plângeri pe la ziare și chiar procese la Curtea de la Strasbourg. Ba chiar a fost realistă și i-a spus doctorului „Domnule doctor v-am făcut capul calendar! Cred că trebuie să înțeleg și eu că bătrânețea nu se vindecă! Vă rog să mă iertați”!

Cu gândul la băbuță și la înțelepciunea ei, în drum spre casă, doctorul i-a cumpărat soției prăjituri și un buchet de flori. Când a ajuns acasă, i-a spus „Uite așa trece viața pe lângă noi. Ce rost are să ne mai certăm de parcă suntem copii? Uite, ți-am adus flori și prăjituri, dar cred că le-am strivit cu mapa! Dar prăjiturile au aceleași gust, nu știu dacă florile își mai revin”. „Lasă, că le punem în apă și le trezim la viață!”, i-a spus soția. După care, l-a pupat și i-a spus, „Uite, am uitat să-ți spun. Mi-a înflorit cactusul!”[1].

[1] Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Sofia, București, 2015, pp. 117-119.

Nu există rețete magice

Nu toţi cei care îşi doresc să fie campioni, super inteligenţi sau bogaţi ajung să-şi împlinească visul. De ce? Pentru că reuşita, în orice domeniu, presupune urmarea unei reţete simple, plictisitoare şi la îndemâna oricui: dorinţă, sacrificii şi multă muncă. În schimb, ei caută „reţete magice”, „scurtături”, modalităţi care să le aducă aceleaşi rezultate dar fără efort. Le dorim succes!

 

Experienţa arată că, în majoritatea cazurilor, cei care câştigă peste noapte o avere impresionantă nu reuşesc să o păstreze pentru mult timp. De ce? Pentru că ei nu au, la acel moment, cunoştinţele şi nici profilul psihologic al unui om bogat. Oamenii bogaţi nu au devenit bogaţi din întâmplare. Ei nu au folosit scurtături sau reţete magice. Şi acest lucru este valabil în orice domeniu!

Unul dintre cei mai mari campioni la box din toate timpurile, Muhammad Ali (Cassius Clay) a spus cândva că „toată lumea vrea să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară”. Era o referire directă la efortul extrem pe care îl presupune marea performanţă. Poate că mulţi sunt talentaţi, au tot ce la trebuie din punct de vedere fizic, însă clachează atunci când trebuie să muncească aproape neîncetat şi să respecte un regim strict de viaţă pentru a ajunge campioni.

Acesta a fost şi cazul oamenilor în rai. Erau acolo, erau înzestraţi cu tot ceea ce trebuia, se aflau în relaţie directă cu Dumnezeu şi aveau în faţă întreaga eternitate pentru a progresa din punct de vedere moral. Succesul, în cazul llor, însemna o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu şi, probabil, daruri spirituale extraordinare.

Dar diavolul i-a ispitit cu o reţetă magică, cu o scurtătură: „în ziua în care veţi mânca din el (pomul oprit) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facerea, capitolul 3, versetul 5). Nu le-a spus că veţi deveni dumnezei, ci doar le-a promis că vor avea una dintre calităţile pe care Dumnezeu le are şi ei nu le aveau. Şi cu toate acestea, au considerat că merită să încalce porunca. De ce?

Probabil, pentru că este vorba de o formă de mândrie care se apare sub forma unui dialog interior: „Eu sunt mai inteligent decât ceilalţi de până acum. Ei nu au fost capabili să vadă lucrurile pe care le înțeleg eu. Prin urmare, cum fac eu este mai bine şi o să le demonstrez că le sunt superior”! La prima vedere, pare ceva normal. Oare nu aşa apare progresul, prin provocarea lucrurilor şi stărilor de fapt? Dar există, totuşi, o diferenţă între îmbunătăţire continuă şi acest fel de mândrie.

Atunci, când vrei să progresezi, să aduci o îmbunătăţire sau să inovezi, trebuie să studiezi. Este absolut necesar să vezi cum au făcut alţii, de ce au făcut aşa, să te întrebi ce le-a scăpat, să-ţi baţi capul cu ce ai putea să faci mai repede şi mai bine, să faci o mulţime de experimente şi, abia apoi, să vii şi să le arăţi tuturor roadele muncii tale şi să fii dispus să accepţi şi criticile odată cu meritele.

În loc să urmeze această reţetă care şi-a dovedit valabilitatea de-a lungul timpului, cei care sunt adepţii reţetelor magice nu se mai obosesc să depună tot acest efort. Pur şi simplu, vor ceva mai repede şi mai bine, pentru că ei au senzaţia că sunt mai deştepţi decât ceilalţi şi aşa trebuie să procedeze. În consecinţă, vor trişa. Dar pentru a nu se simţi vinovaţi, vor încerca să se convingă şi vor încerca să-i convingă şi pe cei din jur că ei nu au furat, ci au muncit mai „eficient”, mai „inteligent”.

Cred că cel mai important exemplu din istorie în acest sens este cel al Domnului Hristos. El este  Dumnezeu şi, cu toate acestea, pentru a ne mântui, nu a folosit o scurtătură, nu a folosit o reţetă magică pe care, cu siguranţă, o ştia. El S-a coborât până la nivelul nostru şi a devenit om asemenea nouă (Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 2, versetele 7-8). El nu Şi-a îndumnezeit deodată firea Sa umană, ci a trăit pe pământ, a fost ispitit (Evanghelia după Matei, capitolul 4, versetele 1-11), a pătimit şi a murit (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 33).

Dacă nu ar fi făcut toate acestea, învierea Sa nu ar fi avut acelaşi rezultat. Ar fi fost „scurtătura”, „reţeta magică” care nu ar fi folosit nimănui. Firea umană din El nu ar fi avut cum să progreseze, nu ar fi avut cum să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 4, versetul 13).

Acest lucru trebuie să ne dea de gândit, pentru că, atunci când vine vorba de mântuire, nici noi nu putem să trişăm. Ştiu! Cazul tâlharului care, după o viaţă de fărădelegi a ajuns să „fure” mântuirea în ultimul moment al vieţii, pare să contrazică tot ce am spus până acum. Dar, în cazul lui, nu mai era vorba de trişat, nu mai era vorba de mândrie. El s-a transformat sincer. Şi-a recunoscut starea de decădere morală (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 41) şi, probabil, dacă ar mai fi trăit şi-ar fi schimbat radical şi modul de viaţă.

Celălalt tâlhar era adeptul soluţiei rapide, fără efort. Eu nu şi-a recunoscut starea de decădere, ba mai mult s-a considerat inteligent, ispitindu-L pe Hristos cu slava deşartă „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi” (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 39). De ce l-ar fi mântuit şi pe el Hristos, ce a făcut el diferit în ultimele clipe ale vieţii, care ar fi fost meritul acelui tâlhar? Niciunul! Şi cu toate acestea, nu a avut niciun fel de problemă în a-I cere lui Hristos mântuirea! Normal, dreptatea lui Dumnezeu nu i-a îngăduit să o obţină!

Este interesant acest episod din Evanghelia după Luca, pentru că ne demonstrează că mântuirea sau sfinţenia se câştigă în urma unui proces de transformare interioară, care are etape peste care nu se poate sări. Asemenea tâlharului de pe cruce, nici noi nu putem deveni peste noapte sfinţi, după ce am stat o viaţă întreagă departe de Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm modul de a fi, trebuie să ieşim din zona de confort spiritual şi să recunoaştem, mai întâi de toate, că avem păcate şi că avem nevoie de ajutor.

Orice campion, are lângă el cel puţin un antrenor, ca să nu mai vorbim de ceilalţi specialişti care îl ajută. Aşa şi noi, trebuie să ne găsim antrenorii noştri, călăuzele noastre. Fie că este vorba de mentori (oameni pe care îi admirăm pentru ceea ce au realizat), fie că este vorba de duhovnici care ne pot ajuta cu sfaturile şi rugăciunea lor, trebuie să acceptăm acest ajutor şi să urmăm indicaţiile lor.

Ca să ne mântuim, trebuie să credem în Dumnezeu şi să-L căutăm în fiecare zi din viaţa noastră. Căutarea lui Dumnezeu nu presupune doar citirea unei cărţi religioase pe terasa unei cafenele unde au o cafea extraordinară, într-o după-amiază cu un asfinţit de soare superb. Acest proces presupune șlefuirea sufletului nostru prin rugăciune (inclusiv participarea la slujbele Bisericii), întărirea voinţei prin înfrânare (post) şi fapte de milostenie. De asemenea, nu trebuie să fim egoişti, ci trebuie să mărturisim şi altora, când se impune, credinţa noastră. Să-i ajutăm şi pe ei să-şi transforme viaţa.

Cu siguranţă, nu toţi avem chemarea de a fi predicatori sau mari scriitori creştini. Nici nu este nevoie de acest lucru. Fiecare dintre noi dispune de cel mai puternic mijloc de comunicare – exemplul personal. Nu trebuie să luăm câte o trâmbiţă şi să ne ducem în piaţa din centrul oraşului şi să propovăduim. Pur şi simplu, trebuie „să ne facem treaba de creştini”, să vieţuim creştineşte.

Acest lucru va arăta celorlalţi că „se poate”! Că nu este vorba de nicio reţetă magică, ci de un mod de viaţă la îndemâna oricui. El presupune căderi, eşecuri, îndoieli, suferinţe. Dar aşa se nasc învingătorii! Învingătorilor nu le este frică să iasă din zona lor de confort, să muncească din greu ca să depăşească obstacolele şi să se transforme. Pentru că succesul nu are o reţetă magică, ci una simplă pe care o putem repeta şi noi!

Cât suntem de liberi?

Nu suntem liberi, sau, mă rog, nu suntem în totalitate liberi. În teorie, avem voie să facem orice, oricând, oriunde, să ne descătușăm potenţialul personal și să zburăm. Normal, există niște limite, dar, ne spun teoreticienii libertăţii, ele sunt foarte fragile și pot fi puse mereu mai departe. Deci, totul depinde de felul în care noi vrem să folosim această libertate. În teorie!

După părerea mea suntem o generaţie paradoxală. Poate greșesc, dar dacă vrei să stai mai mult timp acasă, pentru că ești bolnav și ţi-e frică să nu mergi la serviciu pentru că vei lua bani mai puţini și nu ai cum să-ţi plătești rata; dacă ai vrea să petreci mai mult timp cu copilul tău, cu părinţii, prietenii sau, și mai interesant, cu persoana iubită, dar trebuie să stai adesea peste program la serviciu; dacă vrei să-i spui ăluia care spune verzi și uscate la televizor, pe stradă sau la o petrecere că greşeşte și nu poţi pentru că nu este politic corect, atunci s-ar putea să-mi dai dreptate.

Oamenii s-au întrebat din cele mai vechi timpuri ce este bine să facă și ce nu; ce este permis și ce nu, într-un cuvânt, ce înseamnă să fii liber. De-a lungul timpului, au apărut tot felul de definiţii ale libertăţii și tot felul de explicaţii. Unele mai puţin exacte, altele mai precise, unele de care oamenii au vrut să ţină seama și sunt în uz și astăzi, unele de-a dreptul deranjante care sunt trecute cu vederea de câte ori este posibil.

Prima dintre cele mai cunoscute definiţii ne spune că „libertatea mea se sfârşeşte unde începe libertatea celuilalt”. Din punct de vedere filosofic, sună bine, numai că habar nu am la ce se referă. Ce fac dacă celălalt este „mai liber decât mine”, adică are de partea lui şi alte forţe decât cele ale bunului simţ? Cât de extinsă devine atunci libertatea mea? Până la urmă, nu toate regimurile totalitare spun că ele oferă „adevărata” libertate?

Însă, cel puţin din punct de vedere juridic, lucrurile par mai clare. Majoritatea sistemelor legislative moderne în general că „libertatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei, în afara faptelor oprite de lege”. Deci, dacă vrei să vezi cât eşti de liber, este bine să te apuci şi să citeşti cât mai multe legi şi, într-un final, ai să-ţi faci o idee. Dar legile se modifică în timp. Dacă nu ele, măcar interpretarea lor. În consecinţă, există posibilitatea ca, după ce te întorci dintr-o vacanţă petrecută în altă ţară, să nu mai fii la fel de liber.

Oricum am privi lucrurile, sunt şanse mari să ajungem la concluzia că alţii hotărăsc pentru noi cât suntem de liberi. Dar ce-ar fi dacă am vrea noi să decidem cât de liberi să fim? Pentru cei care nu vor să stea prea mult cu gândul la legi şi la modul de manifestare a celuilalt, Oscar Wilde vine cu o soluţie foarte practică. În romanul „Portretul lui Dorian Gray”, el spune că este bine ca omul „să nu facă niciun gest despre care nu i-ar conveni să discute după masa de seară”. Trebuie să recunoaştem că este o definiţie care ne oferă o libertate cât se poate de „liberă”! Numai că ne face să cădem în cealaltă extremă – nu mai ţinem cont de nimic, decât de propria noastră conştiinţă. Şi dacă toţi am face aşa…

Ar mai fi o soluţie! Ea este propusă de fericitul Augustin şi este foarte simplu exprimată „iubeşte şi fă ce vrei”. La prima vedere, suntem tentaţi să spunem „Wow!”. Un teolog de marcă al Bisericii ne spune să facem ce vrem? Da, dar cu condiţia să iubim! Şi acest detaliu schimbă totul! Nu ai cum să-l iubeşti pe cel de lângă tine şi să-ţi doreşti să-l faci să sufere! Şi, dacă eşti atent ca faptele tale să nu-l rănească, devine evident că o mare parte din ideile „originale” pe care le ai nu mai pot fi puse în practică. Deci, înţelesul cuvintelor lui Augustin ar fi „fă tot ce-ţi trece prin cap, cu condiţia să nu-l faci pre fratele tău să sufere”.

Dacă vă întrebaţi de unde atâta curaj la Fericitul Augustin, trebuie să ştiţi că Mântuitorul Hristos a fost sursa de inspiraţie când a rostit ceea ce avea să intre în istoria gândirii sub numele de „regula de aur”: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 12). Cu toate acestea, Domnul Iisus dă un alt sens libertăţii. Pentru El, adevărata libertate este ieşirea de sub robia păcatului. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi… Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetele 32, 34, 36).

Când ne vorbește despre libertate, Hristos o pune în legătură cu adevărul (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 32). Nu se poate una fără altul. Nu ai cum să te simţi liber atât timp cât nu ești sincer cu tine însuţi și cu ceilalţi. Poate că multe dintre problemele noastre ar fi eliminate, dacă am renunţa „să nu-i deranjăm” pe ceilalţi. Știu că, în religia creștină, se spune că atunci când ești lovit să întorci și obrazul celălalt (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 39). Dar, tot Hristos ne spune că, dacă cineva ţi-a greșit, să-l mustri, ca să-i dai șansa să se corecteze. Dacă nu îţi reușește, este indicat să chemi și pe alţii în ajutor, iar, dacă, nici după mustrarea comunităţii, acel frate nu se corectează, să-l părăsești, pentru că el nu dorește să se îndrepte (Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetele 15-17).

Iar aici, intervine, după „canoanele” lumii de azi, conceptul de „corect politic”, potrivit căruia nu ai voie să-i spui nimănui nimic care ar putea să-i lezeze convingerile. Cel mai la îndemână exemplu este cel cu privire la homosexuali. S-a ajuns până acolo încât să se încerce, chiar într-o comisie de specialitate interortodoxă, care s-a întrunit de curând la Chambessy, să fie scoase din textul Bibliei acele referinţe care i-ar putea leza pe homosexuali. Din fericire, nu s-a ajuns până acolo, dar gestul presiunilor externe rămâne!

Cu toate acestea, ni se spune că suntem liberi! Dar oare cât de liberi suntem? Şi după ce definiţie? În sistemele totalitare, era foarte clar ce ai și ce nu ai voie să spui! Știu de la bunicii și părinţii mei ce înseamnă acest lucru. Dar, „în democraţie”, aceste lucruri nu sunt precizate, așa că trebuie mereu să fii atent la ce spui! Sigur, în teorie, ai voie să te exprimi liber, dar nu prea îţi permiţi!

Există două metode de înrobire a unui popor: cu sabia și cu creditul! Istoria a demonstrat celor care au dorinţa de stăpânire că înrobirea cu forţa nu este eficientă. Tot timpul vor exista resentimente și, mereu, va exista riscul unei răscoale. Însă înrobirea cu creditul este cu totul altceva. În primul rând, este una care este dorită de cel înrobit. El vine să solicite împrumutul. Și, ca să-l plătească, va munci zi și noapte. Se va speti, să aibă un serviciu cât mai bine plătit și, după ce-l va obţine, va urmări să fie un angajat cât se poate de disciplinat, ca să nu-și piardă avantajele. Iar asta presupune tăcere, acceptarea unor compromisuri și tot felul de presiuni incredibile! Majoritatea dintre noi cunoaște aceste lucruri! Toţi știm ce gust are această „libertate”!

Creștinismul a propus dintotdeauna o altă variantă a libertăţii. Sigur, și această libertate presupune răbdare, dar este vorba de o răbdare ziditoare, nu de una a acceptării compromisurilor. Una este să aștepţi ca cel care ţi-a greșit să se îndrepte, și alta este să rabzi tot felul de gesturi imorale pentru a-ţi asigura niște avantaje personale. Una este să ai „libertatea” de a accepta un șantaj și altceva înseamnă să nu poţi fi șantajat de nimeni și nicicând. Părintele Savatie Baștovoi spune că „omul liber este cel care nu-și vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin și nici pe slavă. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte.”, adică, în viziunea lui, „libertatea înseamnă să nu ai motive să fugi de Dumnezeu”.

Facem asta de fiecare dată când, înainte de a-L căuta pe Dumnezeu, urmărim alte „priorităţi”. Dacă suntem sinceri cu noi, observăm că, în week-end, ne este prea greu să rezervăm două ore din mult râvnita noastră odihnă pentru a merge la biserică; ne este foarte greu să citim o rugăciune, pentru că trebuie să aflăm de la televizor sau de pe net „ultimele” știri; ne este foarte greu să postim, pentru că suntem prea ocupaţi la serviciu și, oricum, mâncăm ce „apucăm”, iar exemplele pot continua.

Întrebarea care se pune este următoarea: avem vreo șansă să scăpăm din acest cerc vicios? Da! Hristos ne-a spus acest lucru de aproape două mii de ani: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 31-34).

Dacă ne-am îngriji mai mult de lucrurile nemateriale, sigur vom fi mai liberi și vom duce o viaţă mai fericită. Vom putea să ne permitem să nu acceptăm tot felul de compromisuri, să spunem ce gândim cu adevărat, fără să ne mai fie teamă. Atunci când suntem legaţi de cele materiale, nu mai avem timp suficient pentru celelalte experienţe care fac cu adevărat ca viaţa să merite trăită. Sigur, nu ne vom mai petrece vacanţele la hoteluri de 4 sau 5 stele, dar nici nu vom rata prima zi de școală a copiilor noștri, nici nu ne vom mai întâlni cu părinţii doar când aceștia sunt deja la spital sau nu vom anula la nesfârșit acea întâlnire cu prietenii pe care o tot programăm de ceva timp.

Nu spun să renunţăm la visele noastre profesionale, nu propovăduiesc renunţarea la pasiunile noastre, la visele pe care le avem. Pur și simplu, îmi doresc să nu mai fim atât de preocupaţi de partea materială. Toţi trebuie să muncim, însă munca este menită să ne ajute să devenim mai buni, nu să ne înrobească.

Ca să fiu mai clar, o să redau o anecdotă care m-a făcut să meditez foarte mult! Un american a plecat în vacanţă, într-un sătuc din Spania. În fiecare dimineaţă, se plimba pe malul mării și vedea cum un pescar se întorcea de fiecare dată cu un pește mare, pe care îl vindea unor negustori locali și, apoi, pleca acasă. Mirat, turistul american l-a întrebat: „După ce vinzi peștele pe care îl prinzi în fiecare dimineaţă, ce faci”? Pescarul i-a răspuns: „Mă duc să-mi petrec timpul cu familia și cu prietenii mei”. Atunci americanul i-a spus: „Consider că este o abordare greșită”! „De ce?” a întrebat pescarul. Și atunci, ca și cum ar fi așteptat momentul acesta de când ajunsese în Spania, turistul a continuat: „Păi, după ce vinzi peștele, în loc să pleci să stai cu familia și prietenii, ai putea să te mai duci în larg de mai multe ori, ca să prinzi mai mult pește”. Mirat, pescarul a întrebat: „Cu ce scop”? „Păi, e evident! Dacă faci asta un timp, ai să ai bani să-ţi cumperi o barcă și mai mare și ai să poţi să-ţi angajezi chiar și niște ajutoare, care să te ajute să prinzi și mai mult pește”. Pescarul a întrebat din nou: „Care este scopul”? Americanul a continuat: „Dacă muncești în acest fel suficient de mult timp, ai putea să-ţi cumperi chiar un vapor. Apoi, dacă te ţii în continuare de treabă, ai să ai mai multe vapoare și tot așa. La un moment dat, ai să ai o întreagă flotă de pescuit doar a ta”. Ca și cum nu a înţeles nimic, pescarul spaniol a repetat întrebarea: „Cu ce scop”? La care americanul, înfierbântat, a răspuns: „Ca să petreci mai mult timp cu familia și cu prietenii tăi”.

Suntem doar ocupaţi, nu şi eficienţi

Viaţa noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o cursă contra cronometru. Chiar dacă ştim cu toţii că Dumnezeu a făcut întreaga lume în etape, noi vrem să facem totul deodată! Rezultatul îl ştim cu toţii: oboseală, frustrare şi un imens sentiment de neîmplinire!

Era obosit după o zi de muncă petrecută în soarele torid al verii. Cu toate acestea, era mulţumit şi liniştit, iar fumul calm al ţigării lui se ridica leneş ca o mărturie. Bunicul meu trecuse prin multe la viaţa lui şi, la vârsta pe care o am când scriu aceste rânduri, el deja construise vreo trei case, luptase în Al Doilea Război Mondial, supravieţuise unei foamete, crescuse trei copii şi trecuse prin provocări ale vieţii care puteau umple biblioteci întregi. Cu alte cuvinte, trăise şi realizase mai mult decât mine cu toate diplomele la un loc. Cum reuşise toate astea?

„Voi nu aveţi probleme! Voi, pur şi simplu, vă plângeţi! Vă fâţâiţi de acolo până acolo, fără să aveţi habar ce aveţi de făcut! Doar vă agitaţi”! Nu era tocmai ceea ce mi-aş fi dorit să aud, dar era adevărul! Aşa că l-am întrebat unde greşim şi el mi-a spus că suntem prea ocupaţi. Îmi venea să-i spun: „Hello! Păi, tocmai asta este problema! Cum să facem să nu mai fim aşa ocupaţi?”. Dar l-am lăsat în pace, convins că felul lui de a vedea lucrurile nu mai era unul actual. Aveau să treacă mai mulţi ani până să înţeleg ce a vrut să spună, pentru că, într-adevăr… suntem prea ocupaţi!

De dimineaţă până seara, telefoanele nu ne dau pace. Apeluri, mesaje, notificări, toate ne ocupă şi ne fragmentează timpul la infinit. La fel se întâmplă cu serviciile noastre, cu termenele lor limită, întâlnirile, ședințele şi o mulţime de instruiri care să ne ajute să fim tot mai eficienţi, dar degeaba! După aceea, vin ştirile, care mai de care mai noi, mai importante – pe care, dacă nu le ştim, riscăm să devenim cei mai „înapoiaţi”! Aşa se face că vieţile noastre devin pline de proiecte „personale”. Le ştim cu toţii, alea pe care le amânăm sau, şi mai fain, le începem şi le lăsăm baltă, fie că vorbim despre cea mai nouă dietă „super eficientă” sau despre vacanţa „de vis” pe care o amânăm de câţiva ani.

Majoritatea dintre noi cunoaşte, într-un fel sau altul, aceste „experienţe”. Însă ce este trist este faptul că ele ne ocupă tot timpul, suntem cumva conştienţi de ele şi, cu toate acestea, se pare că nu facem nimic. În acest fel, nu avem timp de noi, nu avem timp de ceilalţi, nu avem nici măcar timp de Dumnezeu, adică nu avem timp să trăim. Pare că suntem nişte roboţi ai unui sistem pe care, paradoxal, chiar noi ni l-am stabilit şi din care nu mai reuşim să ieşim. Timpul trece pe lângă noi cu o viteză ameţitoare şi lasă în urmă multe regrete pentru ceea ce ar fi putut să fie. Ce este de făcut?

Dacă ar fi după mine, probabil că, mai întâi, aş încerca să fac rost de puţină linişte. În fiecare zi! Câteva momente, nu multe, vreo 10-15 minute, înainte să adorm, timp în care să stau de vorbă cu mine! Doar 10 minute pe zi, dar în fiecare zi! Ideea nu este a mea. Această soluţie a fost tot timpul în faţa mea sau, mai precis, în atenţia urechilor mele, la fiecare Liturghie. De fiecare dată când se săvârşeşte slujba unei sfinte Taine, în tradiţia creştină ortodoxă, preotul începe cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată fie împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!”. La prima vedere, este doar o formulă ritualică, nimic mai mult! Însă menirea acestei binecuvântări este aceea de a ne transpune în alt spaţiu, în altă formă de existenţă, cea spirituală, unde timpul nostru uman nu mai curge. El este suspendat, ca noi să avem liniştea necesară să ne apropiem de Dumnezeu. Şi, în cazul meu, de cele mai multe ori funcţionează. Mă liniştesc de tot ceea ce înseamnă zbuciumul unei vieţi contemporane.

Revin la bunicul meu. El avea în tot ce făcea ritm! Un ritm pe care noi, cei de astăzi, l-am pierdut! Marele rege Solomon a spus cândva că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiastul, capitolul 3, versetul 1). Apoi, exemplifică această idee cu ajutorul principalelor momente din viaţa omului şi din activitatea cotidiană. Această înţelepciune a rămas valabilă şi astăzi, pentru că „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Ecclesiastul, capitolul 1, versetul 9).

De aceea, pentru bunicul meu, ziua avea ritmul ei, săptămâna avea ritmul ei, anul avea ritmul lui şi, în fine, viaţa avea un ritm al ei. În felul acesta, el ştia mereu ce are de făcut şi nu avea cum să fie luat prin surprindere. Chiar dacă apăreau situaţii neprevăzute, avea cum să fie flexibil şi să le facă faţă, pentru că, întâi, se ocupa de ceea ce era cu adevărat important şi, pe urmă, mai strecura şi restul.

Fiecare unitate de timp avea momentele clare de odihnă şi relaxare. Ziua avea orele ei de somn, săptămâna ziua de duminică, iar anul avea vremea iernii, când activitatea era redusă la ceea ce se întâmpla pe lângă casă. De asemenea, nu uita în această perioadă să se bucure de munca lui de peste an. Se întâlnea cu rudele şi prietenii, citea şi făcea lucruri pentru el. Da, în cazul lui, timpul avea răbdare cu oamenii!

Dar mai este o categorie de oameni cu care timpul are răbdare. Este vorba de oamenii credincioşi, pentru că Biserica are şi ea un ritm al ei. Fiecare zi este împărţită în momente care corespund săvârşirii uneia dintre cele 7 sfinte Laude. La fel, fiecare zi din săptămână are o anumită semnificaţie! La rândul lui, anul bisericesc este împărţit în trei mari perioade care au în centru una dintre cele trei demnităţi ale Mântuitorului Hristos: învăţătorească (profetică), arhierească şi împărătească. Totul este ordonat, previzibil şi plin de sens.

Haideţi să vedem care este situaţia noastră! Ritmul zilnic este infernal: ne trezim obosiţi, alergăm repede la serviciu de unde plecăm fără să fim convinşi că se cunoaşte ceva în urma noastră. Ajungem acasă, unde dăm drumul la televizor ca să vedem ne punem la curent cu ultimele „breaking news-uri”  şi ne pregătim pentru a doua zi. La fel, se întâmplă şi în ceea ce priveşte săptămâna: de luni până vineri după-amiază, muncă şi cam atât. După aceea, până duminică dimineaţă – „party” şi, pe urmă, refacere. Însă este vorba de o refacere doar a trupului, nu şi a spiritului. Aceasta este amânată, pentru că a doua zi, este luni şi întregul ciclu se reia.

O dovadă că spiritul nostru nu mai este chiar atât de important pentru noi este faptul că, în ceea ce priveşte ritmul anului, şi la noi, acesta este grupat în trei perioade care se scurg între vacanţa de vară şi cea de iarnă. Câteodată, şi o vacanţă de Paşti! Dar dacă suntem întrebaţi care este sensul Crăciunului, foarte puţini dintre noi se vor gândi mai întâi la evenimentul Naşterii lui Hristos. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Crăciunul înseamnă că vine Moş Crăciun. La fel, Paştile înseamnă că vine iepuraşul. Atât! Apropos, nici Moş Crăciun şi nici iepuraşul nu sunt la origine simboluri creştine!

Oricum ar fi, se pare că am pierdut sensul sacru al existenţei noastre. Iar fără acest sens, suntem ca o barcă fără direcţie şi, prin urmare, nu avem cum să ne fixăm un obiectiv (o destinaţie). Practic, lipsa unor obiective autentice accentuează şi mai mult sentimentul unui destin monoton. Dacă nu ştii încotro te îndrepţi, nu ai cum să faci paşi suplimentari, nu ai cum să progresezi. Prin urmare, totul se reduce la „aici şi acum”, pentru că nimic altceva nu mai contează. Şi, totuşi, ce putem face?

În primul rând, trebuie să ne dăm seama dacă suntem mulţumiţi sau nu de existenţa noastră. Aşa că este important să ştim dacă vrem şi altceva! În acest sens, un fragment din discursul lui Steve Jobs de la de la Stanford (12.06.2005) este emblematic: „Pentru ultimii 33 de ani, m-am uitat în fiecare dimineaţă în oglindă şi m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş face ceea ce urmează să fac?». Şi când răspunsul este „Nu!” pentru prea multe zile în şir, ştiu că trebuie să schimb ceva”!

Ar putea fi de interes şi: Discursul lui Steve Jobs de la Stanford (12.06.2005)

Apoi, trebuie să fim siguri că ceea ce vrem ne ajută să devenim mai buni, să progresăm spiritual, astfel încât să nu lăsăm în urmă doar case, maşini, haine, bijuterii sau mii de poze din vacanţe sau de la petreceri despre care nu ne mai amintim mare lucru.

După aceea, ne trebuie un plan: zilnic, săptămânal, anual şi pentru întreaga viaţă. Cu siguranţă, nu va fi uşor şi nu ne va ieşi de la început! Dar trebuie să perseverăm! Pentru început, sunt suficiente câte 10 minute în fiecare zi. Important este să fie la aceeaşi oră, ca să ne vină mai uşor să stabilim un obicei!

De asemenea, trebuie să fim conştienţi că planul nostru va presupune şi sacrificii. Dacă trebuie să mă rog mai mult, să citesc în plus sau să merg la sală, probabil va trebui să reduc din timpul petrecut la televizor! Doare, dar îmi voi mulţumi mai încolo!

În plus, nu trebuie să renunţăm, oricât de greu ni se va părea la început! M-au fascinat întotdeauna călugării! Ei petrec o viaţă întreagă străduindu-se să-şi poată „linişti gândurile”. Secretul lor? De fiecare dată când dau greş, o iau de la început! Până le iese! La fel trebuie să facem şi noi. Până la urmă, nu am făcut atâtea pregătiri, ca să nu ne punem în aplicare planul. O vom face pas cu pas! Apoi, din când în când, în funcţie de ce se întâmplă „în teren”,  ne vom revizui obiectivele şi modalităţile de a le îndeplini.

Dacă tot ce am spus până acum, vi se pare uşor, vă asigur că nu este! Însă nu este imposibil! Trebuie să fim convinşi că, dacă ceea ce ne-am propus este spre folosul nostru, Dumnezeu ne va ajuta! Dacă nu, trebuie să mai căutăm! Nu avem niciun motiv să mai amânăm! Uitaţi-vă cât de repede trec zilele, săptămânile şi chiar anii. Aşa că haideţi să închidem telefoanele şi să ne liniştim! Doar pentru 10 minute!… Doar pentru început!