Merită să fim mai buni?

Încercăm să devenim mai buni în fiecare zi sau cel puțin așa ne place să credem despre noi. Dar care este scopul? Ce încercăm să obținem dacă ne dorim doar să devenim mai puternici, mai inteligenți, mai bogați? Oare aceste lucruri ne fac și „mai fericiți”?

Haideți să facem un exercițiu de imaginație! Unde vă doriți să fiți peste cinci ani? Peste zece? Peste 25? Dar peste 50? Nu sunt profet, dar bănuiesc că majoritatea dintre noi se vede într-o vilă pe malul mării (sau la munte), înconjurat de cei pe care îi iubește, într-o atmosferă de bucurie și prosperitate! Și… cam atât!

Puțini sunt cei care se văd ajutându-i pe alții, care își propun ca prin activitatea lor să schimbe destinul celor mai puțini fericiți decât ei sau care își doresc să fie amintiți pentru ceva important pe care l-au făcut pentru cei din jur.

Poate că este vina sistemului nostru de educație unde suntem încurajați să nu colaborăm cu colegii, pentru că, altfel, notele noastre nu vor mai fi relevante.

Poate că am suferit cândva lipsuri și nimeni nu ne-a ajutat și a trebuit să ne descurcăm singuri sau, pur și simplu, suntem copii unici, am beneficiat de atenția nedivizată a părinților și nu ne-am pus niciodată problema că, în afară de noi, mai există și alții.

Oricare ar fi motivele, un lucru este cert: mulți dintre noi, își gândesc viața într-o atmosferă de izolare. Ei și câțiva apropiați versus restul lumii.

Au fost tot felul de situații în care istoria ne-a arătat că o astfel de abordare nu este cea corectă, pentru că poate aduce multă suferință și distrugere. Cel mai la îndemână exemplu este cel al naziștilor care proclamau faptul că rasa ariană este superioară celorlalte și că are nevoie de spațiu vital să se dezvolte.

De aceea, era nevoie de un război, pentru a asigura acestei rase resursele necesare dezvoltării. Știm cu toții ce a urmat!

Dar, în afara acestui tipar de evoluție, au fost și altele care îndeamnă la comuniune, la o legătură cu ceilalți, chiar și dincolo de timp. Un astfel de exemplu este cel al vechilor egipteni care considerau că sufletul omului are 4 componente.

Una dintre ele era „ran” (numele) care putea supraviețui atât timp cât cel trecut în împărăţia lui Osiris era pomenit de generațiile următoare.

Acest lucru se realiza prin urmași care aveau datoria de a păstra vie amintirea înaintașilor și prin fapte mărețe care îi făceau pe ceilalți să vorbească despre tine.

De aceea, una dintre cele mai mari pedepse pe care le putea primi cineva consta în ștergerea numelui cu ciocanul de pe plăcile de piatră unde era însemnat.

De asemenea, și în creștinism, se vorbește despre pomenirea numelui cuiva cu un sens asemănător. A fi pomenit de Dumnezeu (Psalmul 6, versetul 5; Psalmul 24, versetul 8) este echivalent cu a trăi veșnic, pentru că Dumnezeu nu este un dumnezeu al morților, ci al viilor (Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetul 32; Evanghelia după Luca, capitolul 20, versetul 38).

Se pare că, în urmă cu mii de ani, oamenii aveau o altă percepție despre lume, despre rolul pe care oamenii îl pot avea în Univers și despre cum ar trebui să se comporte.

Acum, că știm aceste lucruri, haideți să ne întrebăm: „Care ar fi motivele pentru care am vrea ca cei care ne cunosc să-și amintească de noi?” sau „Când cineva vorbește despre noi, care este primul lucru care am vrea să-i vină în minte?”!

Indiferent care ar fi răspunsul cred că este unul care vă aduce tot mai multă mulțumire cu cât aveți în vedere să ajutați cât mai mulți oameni. Iar pentru ca această viziune să se concretizeze trebuie să faceți lucrurile diferit decât le-ați făcut până acum.

Nu vă propuneți să câștigați doar atât cât vă trebuie să vă fie bine vouă și celor din jur! Propuneți-vă să faceți diferența, să lăsați ceva în urmă!

Sunt sigur că, dacă faceți parte dintr-o echipă corporatistă, ați auzit această sintagmă, „să faceți diferența”, de mii de ori. Însă nimeni nu v-a spus până acum, în mod concret, cum trebuie făcut acest lucru. Probabil, pentru că nimeni nu știe.

Dar, în ceea ce ne privește pe noi, viața noastră și ceea ce vrem să facem cu ea, ar trebui să fim capabili să găsim o soluție. De aceea, recomandarea este să vă întrebați mai întâi „de ce?”. De ce vreau să fac pe alții să-și aducă aminte de mine? De ce și-ar aminti ei de mine?

Nu vă grăbiți! O să ajungeți să găsiți răspunsul la aceste întrebări, mai devreme sau mai târziu! Apoi, întrebați-vă „cum?”. Cum vreau să ajut? Cum ar trebui să acționez? Și, după ce o să aflați răspunsul și la acest tip de întrebări, o să vă vină în minte și „ce” să faceți.

Dar noi suntem oameni, iar capacitățile noastre sunt limitate. Cum putem face ca lucrurile pe care am reușit să le realizăm să aibă impact asupra unui număr cât mai mare de oameni?

Simplu, împărtășiți-le cu ceilalți! Dacă savanții sau inventatorii, după ce au făcut descoperirile la care visau de multă vreme, ar fi ținut informațiile doar pentru ei, oare viața lumii ar fi fost mai bună? Cu siguranță nu!

Așa că, de fiecare dată când ați reușit, întoarceți-vă și trageți și pe altcineva după voi. Hristos, după înviere, nu ne-a abandonat! Nu a dispărut, pur și simplu, din istorie.

Dimpotrivă, a revenit în mijlocul nostru și a continuat să-i inspire și pe alții prin exemplul Său și să le arate calea spre o nouă viață. Nu a păstrat totul pentru El, ci a dat și continuă să dea din viața Lui și celorlalți!

Mai rămâne totuși o întrebare: dacă este așa de ușor și, cel puțin unii oameni, au știut lucrurile astea de mii de ani, de ce nu sunt aplicate pe scară largă? De ce am preferat să ne omorâm între noi, de-a lungul istoriei, și să mai afectăm și planeta pe deasupra?

Nu a spus nimeni că este ușor! Însă, probabil, cel mai grav lucru în toată această devenire a noastră este faptul că am renunțat înainte de a începe. Am preferat să ducem o viață îmbelșugată decât să fim fericiți. Pur și simplu, am confundat satisfacerea nevoilor de zi cu zi cu fericirea.

Când eziți să faci ceva important, nu începi nu din cauză că îți lipsește ceva, ci pentru că nu îți dai seama că fructul oricărui lucru care este bun în viață începe cu o provocare.

Dincolo de lucrurile care nu-ți plac, se găsește fericirea. Hristos ne vorbește despre cărarea cea strâmtă pe care cei mai mulți dintre noi o ignorăm și, în locul ei, alegem cărarea bătătorită pe care merge toată lumea (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 13-14).

Cu siguranță este mai ușor, pare și mai sigur, dar este ceea ce avem nevoie? Oare toți suntem la fel? Oare toți avem același destin în viață?

Cu siguranță, nu! Pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut roboți. Nu ne-a făcut după o anumită matriță. Altfel, nu ar mai fi avut rost să ne ofere libertatea de a alege, de a avea propria voință cu care să ne hotărâm destinul.

Suntem, în mare parte, produsul genelor primite de la înaintași, a educației și experienței noastre de viață și a mediului în care ne trăim.

Dar ceea ce vom deveni este cu totul altă poveste. Este determinat, în mare măsură, de gândurile noastre. Gânduri care înseamnă traducerea rațională a unei dorințe. Sau a mai multora! Așa suntem. Sentiment, rațiune, și voința liberă de a le pune în practică.

Așa că, haideți să începem cu ceva mărunt. Cu ceea ce la școală, în clasele primare, numeam o „faptă bună”.  Am găsit la un autor contemporan o anecdotă – „Circuitul binelui în natură”- care cred că ilustrează destul de bine impactul pe care îl putem avea în viața noastră și a celorlalți, plecând de la micile bucurii ale vieții. Vă doresc să vă inspire!

Se spune că unei tinere i-a înflorit cactusul după ce îl îngrijise câțiva ani. A plecat spre serviciu și, la metrou, cu gândul la cactusul ei înflorit, l-a călcat pe picioare pe un alt călător.

Acesta a certat-o, dar ea nu a reacționat ca de obicei, pur și simplu, i-a spus că a greșit și, dacă vrea, o poate călca și el pe picioare și vor fi chit.

Bărbatul a coborât fără să se mai certe și, binedispus, nu a certat-o pe vânzătoarea de la chioșcul de ziare care îi dăduse restul greșit – „Lăsați, mă mai încurc și eu la numărat banii”.

După ce a plecat, vânzătoarea nu a redat distribuitorilor presa nevândută, ci i-a dat două reviste și un ziar unui bătrân căruia îi plăcea să citească, dar care nu avea bani pentru publicații mai bune.

La rândul lui, acesta, când a intrat pe scara blocului și a văzut-o pe vecina care locuia deasupra apartamentului său, nu a certat-o ca de obicei „Vă rog frumos să vă educați cum trebuie copilul! Sare ca un cal prin casă și face gălăgie!”. În schimb, i-a spus „Ce mare a crescut fiica dumneavoastră! Va fi foarte frumoasă! Credeți-mă că am ochiul format”.

Mirată, după ce și-a dus copilul la grădiniță, femeia s-a dus la serviciu, la o clinică unde era asistentă. Aici, nu a mai certat-o pe pacienta care a uitase să vină la programarea de ieri și i-a spus „Nu vă îngrijorați! Cu toate câte avem pe cap, e normal să mai uităm! Mă duc să vorbesc cu doctorul să văd dacă vă poate primi”.

Când a văzut o asemenea atitudine, pacienta nu a mai folosit replicile pe care le avea pregătite despre reclamații, plângeri pe la ziare și chiar procese la Curtea de la Strasbourg.

Ba chiar a fost realistă și i-a spus doctorului „Domnule doctor v-am făcut capul calendar! Cred că trebuie să înțeleg și eu că bătrânețea nu se vindecă! Vă rog să mă iertați”!

Cu gândul la băbuță și la înțelepciunea ei, în drum spre casă, doctorul i-a cumpărat soției prăjituri și un buchet de flori. Când a ajuns acasă, i-a spus „Uite așa trece viața pe lângă noi. Ce rost are să ne mai certăm de parcă suntem copii? Uite, ți-am adus flori și prăjituri, dar cred că le-am strivit cu mapa! Dar prăjiturile au aceleași gust, nu știu dacă florile își mai revin”.

„Lasă, că le punem în apă și le trezim la viață!”, i-a spus soția. După care, l-a pupat și i-a spus, „Uite, am uitat să-ți spun. Mi-a înflorit cactusul!”[1].

[1] Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Sofia, București, 2015, pp. 117-119.

Nu există rețete magice

Nu toţi cei care îşi doresc să fie campioni, super inteligenţi sau bogaţi ajung să-şi împlinească visul. De ce? Pentru că reuşita, în orice domeniu, presupune urmarea unei reţete simple, plictisitoare şi la îndemâna oricui: dorinţă, sacrificii şi multă muncă. În schimb, ei caută „reţete magice”, „scurtături”, modalităţi care să le aducă aceleaşi rezultate dar fără efort. Le dorim succes!

 

Experienţa arată că, în majoritatea cazurilor, cei care câştigă peste noapte o avere impresionantă nu reuşesc să o păstreze pentru mult timp. De ce? Pentru că ei nu au, la acel moment, cunoştinţele şi nici profilul psihologic al unui om bogat. Oamenii bogaţi nu au devenit bogaţi din întâmplare. Ei nu au folosit scurtături sau reţete magice. Şi acest lucru este valabil în orice domeniu!

Unul dintre cei mai mari campioni la box din toate timpurile, Muhammad Ali (Cassius Clay) a spus cândva că „toată lumea vrea să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară”. Era o referire directă la efortul extrem pe care îl presupune marea performanţă.

Poate că mulţi sunt talentaţi, au tot ce la trebuie din punct de vedere fizic, însă clachează atunci când trebuie să muncească aproape neîncetat şi să respecte un regim strict de viaţă pentru a ajunge campioni.

Acesta a fost şi cazul oamenilor în rai. Erau acolo, erau înzestraţi cu tot ceea ce trebuia, se aflau în relaţie directă cu Dumnezeu şi aveau în faţă întreaga eternitate pentru a progresa din punct de vedere moral. Succesul, în cazul llor, însemna o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu şi, probabil, daruri spirituale extraordinare.

Dar diavolul i-a ispitit cu o reţetă magică, cu o scurtătură: „în ziua în care veţi mânca din el (pomul oprit) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facerea, capitolul 3, versetul 5).

Nu le-a spus că veţi deveni dumnezei, ci doar le-a promis că vor avea una dintre calităţile pe care Dumnezeu le are şi ei nu le aveau. Şi cu toate acestea, au considerat că merită să încalce porunca. De ce?

Probabil, pentru că este vorba de o formă de mândrie care se apare sub forma unui dialog interior: „Eu sunt mai inteligent decât ceilalţi de până acum. Ei nu au fost capabili să vadă lucrurile pe care le înțeleg eu.

Prin urmare, cum fac eu este mai bine şi o să le demonstrez că le sunt superior”! La prima vedere, pare ceva normal. Oare nu aşa apare progresul, prin provocarea lucrurilor şi stărilor de fapt? Dar există, totuşi, o diferenţă între îmbunătăţire continuă şi acest fel de mândrie.

Atunci, când vrei să progresezi, să aduci o îmbunătăţire sau să inovezi, trebuie să studiezi. Este absolut necesar să vezi cum au făcut alţii, de ce au făcut aşa, să te întrebi ce le-a scăpat, să-ţi baţi capul cu ce ai putea să faci mai repede şi mai bine, să faci o mulţime de experimente şi, abia apoi, să vii şi să le arăţi tuturor roadele muncii tale şi să fii dispus să accepţi şi criticile odată cu meritele.

În loc să urmeze această reţetă care şi-a dovedit valabilitatea de-a lungul timpului, cei care sunt adepţii reţetelor magice nu se mai obosesc să depună tot acest efort. Pur şi simplu, vor ceva mai repede şi mai bine, pentru că ei au senzaţia că sunt mai deştepţi decât ceilalţi şi aşa trebuie să procedeze.

În consecinţă, vor trişa. Dar pentru a nu se simţi vinovaţi, vor încerca să se convingă şi vor încerca să-i convingă şi pe cei din jur că ei nu au furat, ci au muncit mai „eficient”, mai „inteligent”.

Cred că cel mai important exemplu din istorie în acest sens este cel al Domnului Hristos. El este  Dumnezeu şi, cu toate acestea, pentru a ne mântui, nu a folosit o scurtătură, nu a folosit o reţetă magică pe care, cu siguranţă, o ştia. El S-a coborât până la nivelul nostru şi a devenit om asemenea nouă (Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 2, versetele 7-8).

El nu Şi-a îndumnezeit deodată firea Sa umană, ci a trăit pe pământ, a fost ispitit (Evanghelia după Matei, capitolul 4, versetele 1-11), a pătimit şi a murit (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 33).

Dacă nu ar fi făcut toate acestea, învierea Sa nu ar fi avut acelaşi rezultat. Ar fi fost „scurtătura”, „reţeta magică” care nu ar fi folosit nimănui. Firea umană din El nu ar fi avut cum să progreseze, nu ar fi avut cum să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 4, versetul 13).

Acest lucru trebuie să ne dea de gândit, pentru că, atunci când vine vorba de mântuire, nici noi nu putem să trişăm. Ştiu! Cazul tâlharului care, după o viaţă de fărădelegi a ajuns să „fure” mântuirea în ultimul moment al vieţii, pare să contrazică tot ce am spus până acum.

Dar, în cazul lui, nu mai era vorba de trişat, nu mai era vorba de mândrie. El s-a transformat sincer. Şi-a recunoscut starea de decădere morală (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 41) şi, probabil, dacă ar mai fi trăit şi-ar fi schimbat radical şi modul de viaţă.

Celălalt tâlhar era adeptul soluţiei rapide, fără efort. Eu nu şi-a recunoscut starea de decădere, ba mai mult s-a considerat inteligent, ispitindu-L pe Hristos cu slava deşartă „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi” (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 39).

De ce l-ar fi mântuit şi pe el Hristos, ce a făcut el diferit în ultimele clipe ale vieţii, care ar fi fost meritul acelui tâlhar? Niciunul! Şi cu toate acestea, nu a avut niciun fel de problemă în a-I cere lui Hristos mântuirea! Normal, dreptatea lui Dumnezeu nu i-a îngăduit să o obţină!

Este interesant acest episod din Evanghelia după Luca, pentru că ne demonstrează că mântuirea sau sfinţenia se câştigă în urma unui proces de transformare interioară, care are etape peste care nu se poate sări.

Asemenea tâlharului de pe cruce, nici noi nu putem deveni peste noapte sfinţi, după ce am stat o viaţă întreagă departe de Dumnezeu.

Pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm modul de a fi, trebuie să ieşim din zona de confort spiritual şi să recunoaştem, mai întâi de toate, că avem păcate şi că avem nevoie de ajutor.

Orice campion, are lângă el cel puţin un antrenor, ca să nu mai vorbim de ceilalţi specialişti care îl ajută. Aşa şi noi, trebuie să ne găsim antrenorii noştri, călăuzele noastre.

Fie că este vorba de mentori (oameni pe care îi admirăm pentru ceea ce au realizat), fie că este vorba de duhovnici care ne pot ajuta cu sfaturile şi rugăciunea lor, trebuie să acceptăm acest ajutor şi să urmăm indicaţiile lor.

Ca să ne mântuim, trebuie să credem în Dumnezeu şi să-L căutăm în fiecare zi din viaţa noastră. Căutarea lui Dumnezeu nu presupune doar citirea unei cărţi religioase pe terasa unei cafenele unde au o cafea extraordinară, într-o după-amiază cu un asfinţit de soare superb.

Acest proces presupune șlefuirea sufletului nostru prin rugăciune (inclusiv participarea la slujbele Bisericii), întărirea voinţei prin înfrânare (post) şi fapte de milostenie. De asemenea, nu trebuie să fim egoişti, ci trebuie să mărturisim şi altora, când se impune, credinţa noastră. Să-i ajutăm şi pe ei să-şi transforme viaţa.

Cu siguranţă, nu toţi avem chemarea de a fi predicatori sau mari scriitori creştini. Nici nu este nevoie de acest lucru. Fiecare dintre noi dispune de cel mai puternic mijloc de comunicare – exemplul personal.

Nu trebuie să luăm câte o trâmbiţă şi să ne ducem în piaţa din centrul oraşului şi să propovăduim. Pur şi simplu, trebuie „să ne facem treaba de creştini”, să vieţuim creştineşte.

Acest lucru va arăta celorlalţi că „se poate”! Că nu este vorba de nicio reţetă magică, ci de un mod de viaţă la îndemâna oricui. El presupune căderi, eşecuri, îndoieli, suferinţe. Dar aşa se nasc învingătorii!

Învingătorilor nu le este frică să iasă din zona lor de confort, să muncească din greu ca să depăşească obstacolele şi să se transforme. Pentru că succesul nu are o reţetă magică, ci una simplă pe care o putem repeta şi noi!

Cât suntem de liberi?

Nu suntem liberi, sau, mă rog, nu suntem în totalitate liberi. În teorie, avem voie să facem orice, oricând, oriunde, să ne descătușăm potenţialul personal și să zburăm. Normal, există niște limite, dar, ne spun teoreticienii libertăţii, ele sunt foarte fragile și pot fi puse mereu mai departe. Deci, totul depinde de felul în care noi vrem să folosim această libertate. În teorie!

După părerea mea suntem o generaţie paradoxală. Poate greșesc, dar:

  • dacă vrei să stai mai mult timp acasă, pentru că ești bolnav și ţi-e frică să nu mergi la serviciu, pentru că vei lua bani mai puţini și nu ai cum să-ţi plătești rata;
  • dacă ai vrea să petreci mai mult timp cu copilul tău, cu părinţii, prietenii sau, și mai interesant, cu persoana iubită, dar trebuie să stai adesea peste program la serviciu;
  • dacă vrei să-i spui ăluia care spune verzi și uscate la televizor, pe stradă sau la o petrecere că greşeşte și nu poţi pentru că nu este politic corect, atunci s-ar putea să-mi dai dreptate.

Oamenii s-au întrebat din cele mai vechi timpuri ce este bine să facă și ce nu; ce este permis și ce nu, într-un cuvânt, ce înseamnă să fii liber. De-a lungul timpului, au apărut tot felul de definiţii ale libertăţii și tot felul de explicaţii.

Unele mai puţin exacte, altele mai precise, unele de care oamenii au vrut să ţină seama și sunt în uz și astăzi, unele de-a dreptul deranjante care sunt trecute cu vederea de câte ori este posibil.

Prima dintre cele mai cunoscute definiţii ne spune că „libertatea mea se sfârşeşte unde începe libertatea celuilalt”. Din punct de vedere filosofic, sună bine, numai că habar nu am la ce se referă.

Ce fac dacă celălalt este „mai liber decât mine”, adică are de partea lui şi alte forţe decât cele ale bunului simţ? Cât de extinsă devine atunci libertatea mea? Până la urmă, nu toate regimurile totalitare spun că ele oferă „adevărata” libertate?

Însă, cel puţin din punct de vedere juridic, lucrurile par mai clare. Majoritatea sistemelor legislative moderne în general că „libertatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei, în afara faptelor oprite de lege”.

Deci, dacă vrei să vezi cât eşti de liber, este bine să te apuci şi să citeşti cât mai multe legi şi, într-un final, ai să-ţi faci o idee. Dar legile se modifică în timp. Dacă nu ele, măcar interpretarea lor. În consecinţă, există posibilitatea ca, după ce te întorci dintr-o vacanţă petrecută în altă ţară, să nu mai fii la fel de liber.

Oricum am privi lucrurile, sunt şanse mari să ajungem la concluzia că alţii hotărăsc pentru noi cât suntem de liberi. Dar ce-ar fi dacă am vrea noi să decidem cât de liberi să fim?

Pentru cei care nu vor să stea prea mult cu gândul la legi şi la modul de manifestare a celuilalt, Oscar Wilde vine cu o soluţie foarte practică. În romanul „Portretul lui Dorian Gray”, el spune că este bine ca omul „să nu facă niciun gest despre care nu i-ar conveni să discute după masa de seară”.

Trebuie să recunoaştem că este o definiţie care ne oferă o libertate cât se poate de „liberă”! Numai că ne face să cădem în cealaltă extremă – nu mai ţinem cont de nimic, decât de propria noastră conştiinţă. Şi dacă toţi am face aşa…

Ar mai fi o soluţie! Ea este propusă de fericitul Augustin şi este foarte simplu exprimată „iubeşte şi fă ce vrei”. La prima vedere, suntem tentaţi să spunem „Wow!”. Un teolog de marcă al Bisericii ne spune să facem ce vrem? Da, dar cu condiţia să iubim! Şi acest detaliu schimbă totul!

Nu ai cum să-l iubeşti pe cel de lângă tine şi să-ţi doreşti să-l faci să sufere! Şi, dacă eşti atent ca faptele tale să nu-l rănească, devine evident că o mare parte din ideile „originale” pe care le ai nu mai pot fi puse în practică. Deci, înţelesul cuvintelor lui Augustin ar fi „fă tot ce-ţi trece prin cap, cu condiţia să nu-l faci pre fratele tău să sufere”.

Dacă vă întrebaţi de unde atâta curaj la Fericitul Augustin, trebuie să ştiţi că Mântuitorul Hristos a fost sursa de inspiraţie când a rostit ceea ce avea să intre în istoria gândirii sub numele de „regula de aur”:

„Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 12).

Cu toate acestea, Domnul Iisus dă un alt sens libertăţii. Pentru El, adevărata libertate este ieşirea de sub robia păcatului. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi… Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului… Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetele 32, 34, 36).

Când ne vorbește despre libertate, Hristos o pune în legătură cu adevărul (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 32). Nu se poate una fără altul. Nu ai cum să te simţi liber atât timp cât nu ești sincer cu tine însuţi și cu ceilalţi. Poate că multe dintre problemele noastre ar fi eliminate, dacă am renunţa „să nu-i deranjăm” pe ceilalţi.

Știu că, în religia creștină, se spune că atunci când ești lovit să întorci și obrazul celălalt (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 39). Dar, tot Hristos ne spune că, dacă cineva ţi-a greșit, să-l mustri, ca să-i dai șansa să se corecteze.

Dacă nu îţi reușește, este indicat să chemi și pe alţii în ajutor, iar, dacă, nici după mustrarea comunităţii, acel frate nu se corectează, să-l părăsești, pentru că el nu dorește să se îndrepte (Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetele 15-17).

Iar aici, intervine, după „canoanele” lumii de azi, conceptul de „corect politic”, potrivit căruia nu ai voie să-i spui nimănui nimic care ar putea să-i lezeze convingerile.

Cel mai la îndemână exemplu este cel cu privire la homosexuali. S-a ajuns până acolo încât să se încerce, chiar într-o comisie de specialitate interortodoxă, care s-a întrunit de curând la Chambessy, să fie scoase din textul Bibliei acele referinţe care i-ar putea leza pe homosexuali.

Din fericire, nu s-a ajuns până acolo, dar gestul presiunilor externe rămâne!

Cu toate acestea, ni se spune că suntem liberi! Dar oare cât de liberi suntem? Şi după ce definiţie? În sistemele totalitare, era foarte clar ce ai și ce nu ai voie să spui! Știu de la bunicii și părinţii mei ce înseamnă acest lucru.

Dar, „în democraţie”, aceste lucruri nu sunt precizate, așa că trebuie mereu să fii atent la ce spui! Sigur, în teorie, ai voie să te exprimi liber, dar nu prea îţi permiţi!

Există două metode de înrobire a unui popor: cu sabia și cu creditul! Istoria a demonstrat celor care au dorinţa de stăpânire că înrobirea cu forţa nu este eficientă.

Tot timpul vor exista resentimente și, mereu, va exista riscul unei răscoale. Însă înrobirea cu creditul este cu totul altceva. În primul rând, este una care este dorită de cel înrobit.

El vine să solicite împrumutul. Și, ca să-l plătească, va munci zi și noapte. Se va speti, să aibă un serviciu cât mai bine plătit și, după ce-l va obţine, va urmări să fie un angajat cât se poate de disciplinat, ca să nu-și piardă avantajele.

Iar asta presupune tăcere, acceptarea unor compromisuri și tot felul de presiuni incredibile! Majoritatea dintre noi cunoaște aceste lucruri! Toţi știm ce gust are această „libertate”!

Creștinismul a propus dintotdeauna o altă variantă a libertăţii. Sigur, și această libertate presupune răbdare, dar este vorba de o răbdare ziditoare, nu de una a acceptării compromisurilor.

Una este să aștepţi ca cel care ţi-a greșit să se îndrepte, și alta este să rabzi tot felul de gesturi imorale pentru a-ţi asigura niște avantaje personale. Una este să ai „libertatea” de a accepta un șantaj și altceva înseamnă să nu poţi fi șantajat de nimeni și nicicând.

Părintele Savatie Baștovoi spune că „omul liber este cel care nu-și vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin și nici pe slavă. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte.”, adică, în viziunea lui, „libertatea înseamnă să nu ai motive să fugi de Dumnezeu”.

Facem asta de fiecare dată când, înainte de a-L căuta pe Dumnezeu, urmărim alte „priorităţi”. Dacă suntem sinceri cu noi, observăm că, în week-end:

  • ne este prea greu să rezervăm două ore din mult râvnita noastră odihnă pentru a merge la biserică;
  • ne este foarte greu să citim o rugăciune, pentru că trebuie să aflăm de la televizor sau de pe net „ultimele” știri;
  • ne este foarte greu să postim, pentru că suntem prea ocupaţi la serviciu și, oricum, mâncăm ce „apucăm”, iar exemplele pot continua.

Întrebarea care se pune este următoarea: avem vreo șansă să scăpăm din acest cerc vicios? Da! Hristos ne-a spus acest lucru de aproape două mii de ani: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 31-34).

Dacă ne-am îngriji mai mult de lucrurile nemateriale, sigur vom fi mai liberi și vom duce o viaţă mai fericită. Vom putea să ne permitem să nu acceptăm tot felul de compromisuri, să spunem ce gândim cu adevărat, fără să ne mai fie teamă.

Atunci când suntem legaţi de cele materiale, nu mai avem timp suficient pentru celelalte experienţe care fac cu adevărat ca viaţa să merite trăită. Sigur, nu ne vom mai petrece vacanţele la hoteluri de 4 sau 5 stele, dar nici nu vom rata prima zi de școală a copiilor noștri, nici nu ne vom mai întâlni cu părinţii doar când aceștia sunt deja la spital sau nu vom anula la nesfârșit acea întâlnire cu prietenii pe care o tot programăm de ceva timp.

Nu spun să renunţăm la visele noastre profesionale, nu propovăduiesc renunţarea la pasiunile noastre, la visele pe care le avem. Pur și simplu, îmi doresc să nu mai fim atât de preocupaţi de partea materială. Toţi trebuie să muncim, însă munca este menită să ne ajute să devenim mai buni, nu să ne înrobească.

Ca să fiu mai clar, o să redau o anecdotă care m-a făcut să meditez foarte mult! Un american a plecat în vacanţă, într-un sătuc din Spania. În fiecare dimineaţă, se plimba pe malul mării și vedea cum un pescar se întorcea de fiecare dată cu un pește mare, pe care îl vindea unor negustori locali și, apoi, pleca acasă.

Mirat, turistul american l-a întrebat: „După ce vinzi peștele pe care îl prinzi în fiecare dimineaţă, ce faci”? Pescarul i-a răspuns: „Mă duc să-mi petrec timpul cu familia și cu prietenii mei”. Atunci americanul i-a spus: „Consider că este o abordare greșită”! „De ce?” a întrebat pescarul.

Și atunci, ca și cum ar fi așteptat momentul acesta de când ajunsese în Spania, turistul a continuat: „Păi, după ce vinzi peștele, în loc să pleci să stai cu familia și prietenii, ai putea să te mai duci în larg de mai multe ori, ca să prinzi mai mult pește”. Mirat, pescarul a întrebat: „Cu ce scop”?

„Păi, e evident! Dacă faci asta un timp, ai să ai bani să-ţi cumperi o barcă și mai mare și ai să poţi să-ţi angajezi chiar și niște ajutoare, care să te ajute să prinzi și mai mult pește”.

Pescarul a întrebat din nou: „Care este scopul”? Americanul a continuat: „Dacă muncești în acest fel suficient de mult timp, ai putea să-ţi cumperi chiar un vapor. Apoi, dacă te ţii în continuare de treabă, ai să ai mai multe vapoare și tot așa. La un moment dat, ai să ai o întreagă flotă de pescuit doar a ta”.

Ca și cum nu a înţeles nimic, pescarul spaniol a repetat întrebarea: „Cu ce scop”? La care americanul, înfierbântat, a răspuns: „Ca să petreci mai mult timp cu familia și cu prietenii tăi”.

Suntem doar ocupaţi, nu şi eficienţi

Viaţa noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o cursă contra cronometru. Chiar dacă ştim cu toţii că Dumnezeu a făcut întreaga lume în etape, noi vrem să facem totul deodată! Rezultatul îl ştim cu toţii: oboseală, frustrare şi un imens sentiment de neîmplinire!

Era obosit după o zi de muncă petrecută în soarele torid al verii. Cu toate acestea, era mulţumit şi liniştit, iar fumul calm al ţigării lui se ridica leneş ca o mărturie.

Bunicul meu trecuse prin multe la viaţa lui şi, la vârsta pe care o am când scriu aceste rânduri, el deja construise vreo trei case, luptase în Al Doilea Război Mondial, supravieţuise unei foamete, crescuse trei copii şi trecuse prin provocări ale vieţii care puteau umple biblioteci întregi.

Cu alte cuvinte, trăise şi realizase mai mult decât mine cu toate diplomele la un loc. Cum reuşise toate astea?

„Voi nu aveţi probleme! Voi, pur şi simplu, vă plângeţi! Vă fâţâiţi de acolo până acolo, fără să aveţi habar ce aveţi de făcut! Doar vă agitaţi”! Nu era tocmai ceea ce mi-aş fi dorit să aud, dar era adevărul! Aşa că l-am întrebat unde greşim şi el mi-a spus că suntem prea ocupaţi.

Îmi venea să-i spun: „Hello! Păi, tocmai asta este problema! Cum să facem să nu mai fim aşa ocupaţi?”. Dar l-am lăsat în pace, convins că felul lui de a vedea lucrurile nu mai era unul actual. Aveau să treacă mai mulţi ani până să înţeleg ce a vrut să spună, pentru că, într-adevăr… suntem prea ocupaţi!

De dimineaţă până seara, telefoanele nu ne dau pace. Apeluri, mesaje, notificări, toate ne ocupă şi ne fragmentează timpul la infinit. La fel se întâmplă cu serviciile noastre, cu termenele lor limită, întâlnirile, ședințele şi o mulţime de instruiri care să ne ajute să fim tot mai eficienţi, dar degeaba!

După aceea, vin ştirile, care mai de care mai noi, mai importante – pe care, dacă nu le ştim, riscăm să devenim cei mai „înapoiaţi”! Aşa se face că vieţile noastre devin pline de proiecte „personale”.

Le ştim cu toţii, alea pe care le amânăm sau, şi mai fain, le începem şi le lăsăm baltă, fie că vorbim despre cea mai nouă dietă „super eficientă” sau despre vacanţa „de vis” pe care o amânăm de câţiva ani.

Majoritatea dintre noi cunoaşte, într-un fel sau altul, aceste „experienţe”. Însă ce este trist este faptul că ele ne ocupă tot timpul, suntem cumva conştienţi de ele şi, cu toate acestea, se pare că nu facem nimic.

În acest fel, nu avem timp de noi, nu avem timp de ceilalţi, nu avem nici măcar timp de Dumnezeu, adică nu avem timp să trăim. Pare că suntem nişte roboţi ai unui sistem pe care, paradoxal, chiar noi ni l-am stabilit şi din care nu mai reuşim să ieşim.

Timpul trece pe lângă noi cu o viteză ameţitoare şi lasă în urmă multe regrete pentru ceea ce ar fi putut să fie. Ce este de făcut?

Dacă ar fi după mine, probabil că, mai întâi, aş încerca să fac rost de puţină linişte. În fiecare zi! Câteva momente, nu multe, vreo 10-15 minute, înainte să adorm, timp în care să stau de vorbă cu mine! Doar 10 minute pe zi, dar în fiecare zi!

Ideea nu este a mea. Această soluţie a fost tot timpul în faţa mea sau, mai precis, în atenţia urechilor mele, la fiecare Liturghie. De fiecare dată când se săvârşeşte slujba unei sfinte Taine, în tradiţia creştină ortodoxă, preotul începe cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată fie împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!”.

La prima vedere, este doar o formulă ritualică, nimic mai mult! Însă menirea acestei binecuvântări este aceea de a ne transpune în alt spaţiu, în altă formă de existenţă, cea spirituală, unde timpul nostru uman nu mai curge. El este suspendat, ca noi să avem liniştea necesară să ne apropiem de Dumnezeu.

Şi, în cazul meu, de cele mai multe ori funcţionează. Mă liniştesc de tot ceea ce înseamnă zbuciumul unei vieţi contemporane.

Revin la bunicul meu. El avea în tot ce făcea ritm! Un ritm pe care noi, cei de astăzi, l-am pierdut! Marele rege Solomon a spus cândva că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiastul, capitolul 3, versetul 1).

Apoi, exemplifică această idee cu ajutorul principalelor momente din viaţa omului şi din activitatea cotidiană. Această înţelepciune a rămas valabilă şi astăzi, pentru că „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Ecclesiastul, capitolul 1, versetul 9).

De aceea, pentru bunicul meu, ziua avea ritmul ei, săptămâna avea ritmul ei, anul avea ritmul lui şi, în fine, viaţa avea un ritm al ei. În felul acesta, el ştia mereu ce are de făcut şi nu avea cum să fie luat prin surprindere.

Chiar dacă apăreau situaţii neprevăzute, avea cum să fie flexibil şi să le facă faţă, pentru că, întâi, se ocupa de ceea ce era cu adevărat important şi, pe urmă, mai strecura şi restul.

Fiecare unitate de timp avea momentele clare de odihnă şi relaxare. Ziua avea orele ei de somn, săptămâna ziua de duminică, iar anul avea vremea iernii, când activitatea era redusă la ceea ce se întâmpla pe lângă casă.

De asemenea, nu uita în această perioadă să se bucure de munca lui de peste an. Se întâlnea cu rudele şi prietenii, citea şi făcea lucruri pentru el. Da, în cazul lui, timpul avea răbdare cu oamenii!

Dar mai este o categorie de oameni cu care timpul are răbdare. Este vorba de oamenii credincioşi, pentru că Biserica are şi ea un ritm al ei. Fiecare zi este împărţită în momente care corespund săvârşirii uneia dintre cele 7 sfinte Laude.

La fel, fiecare zi din săptămână are o anumită semnificaţie! La rândul lui, anul bisericesc este împărţit în trei mari perioade care au în centru una dintre cele trei demnităţi ale Mântuitorului Hristos: învăţătorească (profetică), arhierească şi împărătească. Totul este ordonat, previzibil şi plin de sens.

Haideţi să vedem care este situaţia noastră! Ritmul zilnic este infernal: ne trezim obosiţi, alergăm repede la serviciu de unde plecăm fără să fim convinşi că se cunoaşte ceva în urma noastră.

Ajungem acasă, unde dăm drumul la televizor ca să vedem ne punem la curent cu ultimele „breaking news-uri”  şi ne pregătim pentru a doua zi. La fel, se întâmplă şi în ceea ce priveşte săptămâna: de luni până vineri după-amiază, muncă şi cam atât.

După aceea, până duminică dimineaţă – „party” şi, pe urmă, refacere. Însă este vorba de o refacere doar a trupului, nu şi a spiritului. Aceasta este amânată, pentru că a doua zi, este luni şi întregul ciclu se reia.

O dovadă că spiritul nostru nu mai este chiar atât de important pentru noi este faptul că, în ceea ce priveşte ritmul anului, şi la noi, acesta este grupat în trei perioade care se scurg între vacanţa de vară şi cea de iarnă. Câteodată, şi o vacanţă de Paşti!

Dar dacă suntem întrebaţi care este sensul Crăciunului, foarte puţini dintre noi se vor gândi mai întâi la evenimentul Naşterii lui Hristos. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Crăciunul înseamnă că vine Moş Crăciun. La fel, Paştile înseamnă că vine iepuraşul. Atât! Apropos, nici Moş Crăciun şi nici iepuraşul nu sunt la origine simboluri creştine!

Oricum ar fi, se pare că am pierdut sensul sacru al existenţei noastre. Iar fără acest sens, suntem ca o barcă fără direcţie şi, prin urmare, nu avem cum să ne fixăm un obiectiv (o destinaţie).

Practic, lipsa unor obiective autentice accentuează şi mai mult sentimentul unui destin monoton. Dacă nu ştii încotro te îndrepţi, nu ai cum să faci paşi suplimentari, nu ai cum să progresezi. Prin urmare, totul se reduce la „aici şi acum”, pentru că nimic altceva nu mai contează. Şi, totuşi, ce putem face?

În primul rând, trebuie să ne dăm seama dacă suntem mulţumiţi sau nu de existenţa noastră. Aşa că este important să ştim dacă vrem şi altceva! În acest sens, un fragment din discursul lui Steve Jobs de la de la Stanford (12.06.2005) este emblematic:

„Pentru ultimii 33 de ani, m-am uitat în fiecare dimineaţă în oglindă şi m-am întrebat: «Dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş face ceea ce urmează să fac?». Şi când răspunsul este „Nu!” pentru prea multe zile în şir, ştiu că trebuie să schimb ceva”!

Ar putea fi de interes şi: Discursul lui Steve Jobs de la Stanford (12.06.2005)

Apoi, trebuie să fim siguri că ceea ce vrem ne ajută să devenim mai buni, să progresăm spiritual, astfel încât să nu lăsăm în urmă doar case, maşini, haine, bijuterii sau mii de poze din vacanţe sau de la petreceri despre care nu ne mai amintim mare lucru.

După aceea, ne trebuie un plan: zilnic, săptămânal, anual şi pentru întreaga viaţă. Cu siguranţă, nu va fi uşor şi nu ne va ieşi de la început! Dar trebuie să perseverăm! Pentru început, sunt suficiente câte 10 minute în fiecare zi. Important este să fie la aceeaşi oră, ca să ne vină mai uşor să stabilim un obicei!

De asemenea, trebuie să fim conştienţi că planul nostru va presupune şi sacrificii. Dacă trebuie să mă rog mai mult, să citesc în plus sau să merg la sală, probabil va trebui să reduc din timpul petrecut la televizor! Doare, dar îmi voi mulţumi mai încolo!

În plus, nu trebuie să renunţăm, oricât de greu ni se va părea la început! M-au fascinat întotdeauna călugării! Ei petrec o viaţă întreagă străduindu-se să-şi poată „linişti gândurile”. Secretul lor? De fiecare dată când dau greş, o iau de la început! Până le iese!

La fel trebuie să facem şi noi. Până la urmă, nu am făcut atâtea pregătiri, ca să nu ne punem în aplicare planul. O vom face pas cu pas! Apoi, din când în când, în funcţie de ce se întâmplă „în teren”,  ne vom revizui obiectivele şi modalităţile de a le îndeplini.

Dacă tot ce am spus până acum, vi se pare uşor, vă asigur că nu este! Însă nu este imposibil! Trebuie să fim convinşi că, dacă ceea ce ne-am propus este spre folosul nostru, Dumnezeu ne va ajuta! Dacă nu, trebuie să mai căutăm!

Nu avem niciun motiv să mai amânăm! Uitaţi-vă cât de repede trec zilele, săptămânile şi chiar anii. Aşa că haideţi să închidem telefoanele şi să ne liniştim! Doar pentru 10 minute!… Doar pentru început!

Veşnicia înseamnă comuniune

Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit şi, cu toate acestea, prea mulţi dintre noi doresc să fie de neînlocuit, să fie cei mai buni. Dar cei mai buni la ce? Pentru cât timp? Oare ce-ar fi dacă în loc să intrăm în competiţie cu ceilalţi am coopera cu ei?

Am văzut oameni care se considerau de neînlocuit sau, mă rog, alţii îi considerau de neînlocuit. Această impresie a durat până când nu au mai putut să lucreze şi gata… au fost înlocuiţi şi jocul a mers mai departe. Este ciclul normal al vieţii! Nimic mai mult, nimic mai puţin!

Şi cu toate astea, există oameni care doresc să fie „de neînlocuit”, oameni care vor să câştige cu orice preţ, oameni pe care ne-am învăţat să-i numim „foarte competitivi”.

Mai mult, sunt unii dintre noi care doresc mereu ca lucrurile să meargă foarte repede, nu au răbdare să-i aştepte pe ceilalţi şi li se pare că totul în jur se întâmplă prea încet. Oare de se grăbesc? Unde doresc să ajungă?

Teoria jocurilor ne spune că există două tipuri de jocuri: finite şi infinite. Jocurile finite sunt acelea în care se ştiu cu exactitate regulile, obiectivele şi jucătorii. Exemplul cel mai la îndemână este fotbalul. Ştim echipele, ştim regulile, iar, la sfârşitul celor 90 de minute, cel care a înscris mai multe goluri câştigă.

În ceea ce priveşte jocurile infinite, situaţia se schimbă radical. Obiectivul este ca jocul să continue, regulile sunt într-o continuă evoluţie, iar jucătorii se schimbă mereu. Nu există nici învingători şi nici învinşi! Jucătorii părăsesc jocul când pierd dorinţa de a mai juca sau rămân fără resurse. Dar jocul merge mai departe şi alţi jucători le iau locul.

Să ne gândim numai la înfiriparea relaţiilor dintre îndrăgostiţi! Este unul dintre jocurile care a existat, există şi va exista mereu. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce se numeşte „războiul sexelor”? Oricum, nici nu contează!

Important este faptul că el reprezintă unul dintre cele mai interesante jocuri şi majoritatea dintre noi doreşte să-l joace, pentru că nu există învinşi. Pur şi simplu, ieşim din joc pe baza uneia dintre cele două motivaţii: ne pierdem dorinţa de a mai juca sau… resursele.

Complicaţia majoră apare atunci când se confruntă jucători cărora li se pare că joacă un joc finit cu jucători ai unui joc infinit. Războiul S.U.A. vs Vietnam este un astfel de exemplu. Americanii au luptat ca să câştige în timp ce vietnamezii au luptat pentru supravieţuire. La fel s-a întâmplat cu U.R.S.S. vs Afganistan, unde sovieticii care, la fel, îşi doreau victoria s-au confruntat cu mujahedinii care luptau pentru dreptul lor de a exista. Rezultatul: S.U.A. şi U.R.S.S. au pierdut şi au acumulat o doză imensă de frustrare.

Creştinismul ne spune că lumea în totalitatea ei a fost creată din perspectiva unui joc infinit. Dumnezeu ne-a creat, pentru că dorea ca şi alte fiinţe să aibă parte de fericire, iar fericirea adevărată este comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Cum Dumnezeu este veşnic şi neschimbabil, înseamnă că acest plan este unul pentru veşnicie.

Jucătorii  (oamenii) apar în această lume şi ies din ea, iar regulile se pot modifica, dar jocul vieţii continuă şi dincolo de această viaţă trecătoare. Dacă în viaţă ne-am manifestat, prin gândurile, cuvintele şi faptele noastre, dorinţa de comuniune cu Dumnezeu, continuăm să jucăm, dacă nu, ne izolăm şi părăsim jocul… pentru veşnicie. Este atât de simplu!

Ar putea fi de interes şi: Mântuire şi comuniune

Să punem această realitate în balanţă cu mentalitatea diavolului. El încearcă să „câştige”, el vrea să „marcheze cât mai multe puncte” împotriva lui Dumnezeu. Este clar şi pentru el că nu poate învinge. Nu ar avea cum. Potrivit Bibliei, el este un înger căzut.

Deci, o creatură care, ca şi noi, a avut şansa să ia parte la „jocul infinit” al vieţii. Dar el a vrut să fie cel mai puternic, a vrut să câştige. El, prin definiţie limitat, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care este infinit. Deci, a abordat un joc infinit cu o mentalitate de jucător finit.

Este şi ceea ce se întâmplă cu noi când vrem să–i depăşim pe ceilalţi, să devenim „cei mai buni”! Dar ce înseamnă să fii cel mai bun? Să fii cel mai inteligent, să fii cel mai rapid, să fii cel mai puternic, să ai cei mai mulţi bani, să fii cel mai cunoscut? Şi pentru cât timp: pentru o lună, un trimestru, un semestru, un an, cinci ani? Şi, până la urmă, cine a stabilit aceste criterii şi cât de relevante sunt? În orice caz, eu nu sunt de acord cu ele!

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că nimeni nu câştigă cu adevărat. Orice victorie, orice record, orice pisc al progresului nu sunt veşnice. Vor fi doborâte de alţii mai devreme sau mai târziu, pentru că întreaga creaţie progresează! Trebuie să acceptăm că, de fapt, progresul este destinul lumii, iar acest destin este un joc veşnic, infinit.

Infinitatea are sens doar în comuniune. Când ne certăm cu ceilalţi, ne izolăm, iar, după ce plecăm din această lume, izolarea noastră devine veşnică! Aşa că, dacă suntem singuri şi urmează să trăim veşnic, avem toate motivele să ne întrebăm care este rostul unei astfel de vieţi?

La urma urmei, nici călugării nu-şi propun să trăiască în afara comuniunii cu ceilalţi. În tradiţia ortodoxă, marii asceţi, chiar dacă trăiau perioade îndelungate în izolare, păstrau legătura cu comunităţile din care proveneau, iar, după un anumit timp, se întorceau în mijlocul fraţilor şi le împărtăşeau din experienţele acumulate. Iar aceasta este o formă de manifestare a comuniunii, nu a izolării.

Deci, morala este simplă: povestea acestei lumi, aşa cum a fost scrisă de Dumnezeu, este una fără sfârşit. Este un „joc” care continuă dincolo de existenţa noastră. Prin urmare, nu are rost să încercăm să câştigăm victorii asupra celorlalţi.

Cu alte cuvinte, scopul jocului nu este să devin „cel mai bun” sau „mai bun decât cel de lângă mine”, ci să devin „mai bun decât am fost ieri”. Acesta este progresul care este infinit!

Însă infinitatea înseamnă comuniune, cooperare. Oare unde ar fi fost umanitatea dacă, în loc să luptăm între noi, am fi lucrat împreună? Oare ce s-ar întâmpla, dacă, în loc să urmărim să devenim cei mai buni, cei mai eficienţi, cei mai frumoşi, cei mai bogaţi, cei mai inteligenţi … cei mai cei, am decide să ne ajutăm între noi? Cum ar fi, dacă, în locul eficienţei, am pune pe primul loc oamenii şi le-am acorda încredere?

Am auzit de prea multe ori ideea că „progresul este determinat de competitivitate”, pentru că ea este cea care ne motivează să devenim cei mai buni. Şi după ce devenim cei mai buni, ce mai urmează? Ne oprim, pentru că ne-am îndeplinit obiectivul?

Conceptul „kaizen” („îmbunătăţire continuă”) este cel care a făcut ca firmele japoneze să fie atât de eficiente. Oare el se bazează pe atingerea „obiectivului suprem” şi, după aceea, „stop joc”? Nu!

El spune că, indiferent de nivelul de progres atins, procesul de îmbunătăţire trebuie să continue! Iar această îmbunătăţire nu o putem face de unii singuri, ci în comuniune! Altfel, ce rost ar mai avea?

Trebuie să înțelegem că suntem parte din povestea iubirii veşnice a lui Dumnezeu care este fundamentul comuniunii. Dacă refuzăm comuniunea, înseamnă că nu iubim şi dorim să ne izolăm.

Însă, dacă ţinem cont că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, a trăi singuri pentru totdeauna nu este o perspectivă prea luminoasă.

Dacă urmărim tot timpul să fim mai buni, mai rapizi, mai puternici decât alţii, poate vom ajunge să câştigăm câteva victorii, dar, până la urmă, vom fi depăşiţi. Apoi, vom ajunge la concluzia că nu mai suntem buni şi că nu merităm respectul celorlalţi. Prin urmare, ne vom izola, iar aceasta nu este destinul nostru.

De aceea, trebuie să încercăm să trecem peste tot ce poate fi o piedică în cale comuniunii cu ceilalţi. Chiar dacă cineva ni se pare că nu este destul de bun, de frumos de deştept, de talentat, de muncitor etc. să nu uităm că nici noi nu suntem perfecţi.

De fiecare dată, există sau va exista cineva care să ne depăşească! Aşa că, ce ar fi, dacă am încerca să scoatem la lumină ce are fiecare mai bun? Sunt sigur că aşteptările noastre vor fi depăşite!

Este uimitor ce poate face omul dacă i se acordă încredere. Şi primul care i-a acordat omului încredere a fost Dumnezeu! El crede că putem deveni din ce în ce mai buni şi că putem să facem asta împreună, în comuniune. De fapt, acesta este scopul poveştii veşnice pe care Dumnezeu a scris-o pentru noi! Haideţi să nu o stricăm!

Iubire şi acceptare

„De ce să-l iert, dacă el este vinovat? Nu pot să vorbesc cu el până nu-și cere scuze!” – sunt întrebări, de multe ori legitime în ochii noștri, dar nu și din perspectiva învățăturii creștine. Iubirea înseamnă, până la urmă, iertare, iar aceasta înseamnă să-l acceptăm pe fratele nostru așa cum este, cu bune și cu rele.

 

Cei mai mulți dintre noi au auzit, cu siguranță, de celebrul proverb chinezesc – „Iubește-mă când merit ce mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie”. Și aici, ca de atâtea ori în viață, este vorba despre greșeli! Greșeli pe care noi, în virtutea faptului că suntem oameni, le facem și pe care nu ni le asumăm. Greșeli care ne bântuie, care ne urmăresc și care, uneori, se adâncesc atât de mult, încât ne influențează viața!

De cele mai multe ori, suntem obișnuiți să ne referim la greșeală ca la un cuvânt echivalent pentru păcat. În mod obișnuit, păcatul este considerat ca fiind încălcarea legii divine în mod liber și conștient de către om. Aceasta înseamnă că ființa umană știe care este legea pe care o încalcă și face acest lucru în mod voit fără să-i fie alterată în vreun fel voința.

Însă, sfântul Maxim Mărturisitorul merge mai departe și consideră păcatul ca fiind deturnarea ființelor, obiectelor, fenomenelor de la scopul pentru care Dumnezeu le-a creat.

Un exemplu în acest sens este hrana care, consumată în mod rațional ne ajută să ne păstrăm sănătatea corpului și ne furnizează energia pentru activitatea noastră. Dar, transformată în simplă plăcere, într-un scop în sine, ea duce la pierderea vitalității pe plan fizic și la slăbirea voinței pe plan duhovnicesc.

Despre o astfel de pervertire a scopului ne vorbește și proverbul chinez care, în opinia mea, se referă la unul din acele momente în care vorbim cu noi înșine și trecem în revistă tot ce „trebuia” să facem și nu am făcut pentru a ne îndeplini obiectivele personale.

De multe ori, acest dialog nu este unul constructiv, pentru că el nu are ca scop găsirea punctelor slabe din strategia noastră și îndreptarea lor, ci căutarea unor vinovați, alții decât noi.

Astfel, încercăm să ascundem nemulțumirea noastră față de noi înșine, fiindcă ne este frică să recunoaștem că noi suntem responsabili pentru ce ni se întâmplă.

Ne este greu să acceptăm că noi ne-am fixat obiectivele, noi am gândit planul de îndeplinire a lor și tot noi suntem cei care l-am aplicat. Chiar dacă peste tot este vorba despre noi, încercăm să transferăm responsabilitatea altora.

Este și cazul lui Adam care, deși păcătuise, când a fost întrebat de Dumnezeu dacă a mâncat din pomul oprit, în loc să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare a dat, indirect, vina tot pe Dumnezeu pentru cele întâmplate: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea, capitolul 3, versetul 12). Deci, cumva, Creatorul era de vină că i-a dat spre ajutor femeia și aceasta l-a dus în eroare.

Mai târziu, Domnul Iisus avea să accentueze această stare de nerecunoaștere a propriilor greșeli prin celebra metaforă: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 3).

De asemenea, un alt exemplu emblematic este episodul în care fariseii Îi aduc spre judecată o femeie prinsă în adulter, care, potrivit legii lui Moise, urma să fie omorâtă cu pietre.

Însă Mântuitorul le-a spus „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 7). Evanghelia ne spune că, în urma răspunsului dat de Hristos, toți au plecat rușinați.

Concluzia pe care o putem desprinde este că ne vine foarte greu să ne recunoaștem greșelile. De ce? Pentru că avem o problemă cu stima de sine. O astfel de idee, deși pare evidentă, a fost dedusă din celebra teorie a nevoilor umane pe care psihologul umanist Abraham Maslow a prezentat-o în cadrul articolului A Theory of Human Motivation, publicat în anul 1943 în revista „Psychological Review”.

Potrivit lui Maslow, toate nevoile umane pot fi grupate în 5 categorii:

1) de bază (aer, apă, hrană, somn, sex);
2) de siguranță (adăpost, sursă de hrană etc.);
3) de iubire (prieteni, relații de iubire);
4) de respect (stimă de sine, prestigiu);
5) de autoactualizare (atingerea potențialului propriu, activități de creație).

Deci, nevoia de respect este una reală. Iar dacă nu este satisfăcută, dă naștere la tensiuni psihice.  De aceea, a-ți recunoaște greșeala, pentru mulți dintre noi, înseamnă că riscăm să pierdem respectul celorlalți.

Iar, dacă acest lucru se întâmplă, este posibil să pierdem și respectul nostru față de noi înșine, ceea ce poate duce la o viață nefericită. De ce ne-a creat Dumnezeu cu această particularitate?

În momentul creației sale, omul a fost înzestrat cu absolut tot ce îi este necesar pentru a progresa duhovnicește ca să intre în comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Însă progresul duhovnicesc presupune înfruntarea ispitelor și biruirea lor. Pentru ca omul să nu se îndoiască de sine în timpul încercărilor, Dumnezeu i-a dat acest atribut al încrederii în sine.

O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că psihoterapia nu vine cu ceva suplimentar, ci, pe parcursul tratamentului, îl ajută pe pacient să-și folosească propriile resurse psihice într-un mod eficient.

Din păcate, noi am deturnat scopul acestui dar și l-am transformat în ceva care ne oprește din creșterea spirituală. Așa se întâmplă de fiecare dată când aruncăm vina pentru nemulțumirile noastre asupra celorlalți și, mai ales, a lui Dumnezeu.

Rezultatul acestui comportament nu poate fi decât însingurarea. În afară de Dumnezeu, Care nu ne va abandona niciodată (Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20), toți cei din jur s-ar putea să ne părăsească.

Şi au dreptate să facă acest lucru! Iar, de fiecare dată când suntem „singuri pe lume” ne piere pofta de viață, „cheful” de a mai face ceva și depresia pândește la ușă.

Cum putem, totuși, să depășim acest impas, când deja am dovedit celorlalți și nouă că nu suntem capabili să ne recunoaștem starea de decădere și nici să-i readucem pe apropiații noștri în viața noastră?

Soluția este mai dificil de pus în practică, pentru că este nevoie de cooperarea dintre noi și cei pe care i-am izgonit. Noi trebuie să ne dorim, cu adevărat, să ne schimbăm modul de gândire și să ieșim din starea de însingurare, iar celorlalți le revine sarcina să ne sprijine prin iubirea lor.

Ei trebuie să ne ofere siguranța că, indiferent cât ar dura și câte greșeli vom face pe acest drum al recuperării spirituale, nu vom mai fi singuri şi că ei vor fi mereu lângă noi. Nu uitați, este vorba despre refacerea respectului de sine și câștigarea respectului celorlalți, așa că toată lumea trebuie să aibă răbdare.

Știu că, la prima vedere, pare un nonsens, chiar o nedreptate – cel care greșește, tot el să fie cel care trebuie înțeles și ajutat, după ce i-a alungat toți de lângă el. Dar așa face Dumnezeu cu noi, de fiecare dată și așa ne-a învățat Hristos prin profunda parabolă a fiului risipitor.

Această pildă se găsește doar în Evanghelia după Luca, la capitolul 15, versetele 11-32. Aici, ni se spune că un om bogat avea doi fii. Cel mai mic și-a cerut de la părintele său partea de avere și a plecat într-o țară străină unde și-a cheltuit toți banii pe plăceri.

După ce a rămas sărac, părăsit de toți „prietenii” și neavând bani, s-a angajat să păzească o turmă de porci. Starea de sărăcie în care ajunsese era atât de gravă, încât era dispus să mănânce și mâncarea porcilor de care avea grijă, dar nu i se dădea voie.

Atunci, și-a dat seama de marea sa greșeală, și-a făcut curaj și s-a întors la tatăl său. Acesta îl așteptase tot timpul să se întoarcă așa că, atunci când l-a văzut în depărtare, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat, l-a îmbrăcat cu podoabe și a dat o mare petrecere în cinstea lui.

Dar, când fiul mai mare, care era plecat cu treburi, a văzut aceste lucruri nici nu dorea să intre în casă. El era supărat că muncise tot timpul și nu ieșise din cuvântul părintelui său și, fiind privat de multe bucurii, iar fratele mai mic, deși greșise foarte grav, avea parte de un tratament diferit.

A fost nevoie ca tatăl să iasă să discute cu el și să-i spună „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetul 32).

De aceea, este bine să fim și noi asemenea tatălui din parabolă, când îi vedem pe cei de lângă noi că se confruntă  cu însingurarea, mai ales dacă este vorba despre cei apropiați.

Chiar dacă știm că ei au greșit, este bine să nu fim orgolioși și să nu pretindem că, pentru a relua relațiile, mai întâi, ei „să-și ceară scuze”. Trebuie să înțelegem că nu au cum să facă acest lucru. Pur și simplu, nu au puterea necesară. Dacă ar fi avut-o, nu s-ar fi ajuns în impasul respectiv.

În ceea ce ne privește, nu trebuie să stăm lângă ei tot timpul și „să-i ținem de mână”. Nici măcar nu trebuie să-i ascultăm întotdeauna. Însă trebuie să le dăm de înțeles că suntem lângă ei și că-i așteptăm „pe malul celălalt” oricât va fi nevoie.

În plus, în parabola fiului risipitor, prezintă un amănunt interesat. Fiul cel mare, care a fost loial tatălui său, și-a păstrat statutul, însă fiul cel mic a fost acceptat, dar nu a recăpătat întreaga cinste pe care o avusese inițial. Ca să o recâștige trebuia să lupte.

Dacă nu suntem vigilenţi, tindem să devenim un fel de „tomberoane” emoționale pentru apropiații noștri, care vor greși la nesfârşit, iar, apoi, vor veni la noi  cerând ajutor. Într-un final, se va abuza de bunăvoința noastră.

De aceea, în cursul procesului de recuperare, trebuie să vedem că apropiații noștri încearcă să se vindece. Dacă iertăm totul şi de fiecare dată, riscăm ca, din prea multă iubire, aproapele nostru să nu fie motivat să se transforme, iar asta nu înseamnă că-l ajutăm.

În final, iubește-mă când merit mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie este un mesaj profund, ascuns în cufărul cu nestemate al înțelepciunii chineze, care se armonizează în totalitate cu învățătura creștină. Pe măsură ce sunt analizate cu respect și deschidere, învățăturile ortodoxe se dovedesc pietre de temelie extraordinar de stabile în nisipul vieții de astăzi.

Ele oferă sens și scop vieții noastre și ne dau putere să-i smulgem din tumultul cotidian pe cei care se simt singuri și nefericiți. Chiar dacă asemenea fratelui mai mare din parabola fiului risipitor nu ni se pare drept să-i acceptăm și pe cei care ne greşesc, este bine să ne amintim că suntem cu toții pe aceeași corabie și trebuie să colaborăm pentru a ajunge la destinația finală – Dumnezeu, iubirea și acceptarea supremă.

Dumnezeu ne-a creat generoși

Depresia şi lipsa de sens – sunt două dintre marile probleme ale lumii de astăzi. Deşi răspunsul oferit de creştinism la aceste provocări a fost desconsiderat în ultima perioadă, biologia vine să întărească ceea ce au spus dintotdeauna Părinţii Bisericii – comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi este calea spre adevărata fericire.

Viaţa oamenilor contemporani ar trebui să fie cea mai bună de până acum. Nicio altă generaţie înaintea noastră nu a avut standardul de confort de care ne bucurăm astăzi: maşini care să ne ducă în siguranţă, intimitate şi repede unde dorim; telefoane mobile să comunicăm instant cu oricine de pe planetă; calculatoare conectate la internet care fac să pară tâmpit orice savant de modă veche şi exemplele pot continua.

La fel, avem parte de servicii medicale de o calitate superioară, de o înţelegere a corpului uman care este cel puţin uimitoare şi sisteme de sănătate care au eradicat boli ce au şters de pe faţa pământului generaţii de înaintaşi.

În plus, hrana nu mai este o problemă! Dacă înainte trebuia să ne punem viaţa în pericol pentru a ne hrăni familiile, acum, tot ce trebuie să facem este să ne ducem la cel mai apropiat supermarket.

Totul este foarte uşor, confortabil şi din ce în ce mai accesibil. Aşa că nu avem cum să nu ne întrebăm: de ce suntem, totuşi, din ce în ce mai nefericiţi? De ce depresia este cea mai răspândită boală a societăţii noastre? Ce au avut înaintaşii noştri şi noi am pierdut?

Ar putea fi de interes și: Depression: let’s talk

S-ar putea ca răspunsul să fie mai la îndemână decât ne-am fi aşteptat şi să aibă legătură, ca de atâtea ori în ultima vreme, cu stricarea ordinii fireşti pe care Dumnezeu în infinita Sa înţelepciune a stabilit-o. Mai ţineţi minte lecţiile plictisitoare de biologie în care stăteam la cursuri pentru că trebuia?

Se pare că efortul de atunci nu a fost în zadar (Scuze, doamna profesoară!). Biologia aduce o nouă perspectivă asupra existenţei noastre cu mult diferită de înşiruirea de denumiri în latină şi rândurile interminabile de substanțe din corpurile fiinţelor vii.

Vă vine să credeţi sau nu, la acele lecţii se vorbea despre ceea ce ne lipseşte astăzi – despre fericire şi toate sentimentele care fac ca viaţa noastră să merite trăită.

Se vorbea despre viaţă într-un mod care ne este folositor nouă, oamenilor obişnuiţi. Dar, a fost nevoie să urmăresc una dintre prezentările lui Simon Sinek ca să ajung la această concluzie.

Ar putea fi de interes și: Simon Sinek: Why Leaders Eat Last

În prezentarea lui, Simon ne vorbeşte despre fericire şi despre cum este ea produsă la nivel biologic.

Concluzia la care el ajunge este că toate sentimentele care pot fi asociate cu starea de bine sunt produse de patru categorii de substanţe care ne conduc existenţa şi care ne fac să ne comportăm în modul în care o facem: endorfine, dopamină, serotonină şi oxitocină. Iar dintre toate acestea, cea mai importantă substanţă este oxitocina.

Ea este hormonul responsabil de senzaţia de iubire, de prietenie, de încredere şi cam de tot ceea ce face viaţa socială să merite să fie trăită. Practic, este esenţa biologică a tot ceea ce ne face umani.

Şi partea interesantă de-abia acum începe: nu ne costă aproape nimic să producem acest hormon care ne dă atâta satisfacţie. Prima modalitate care determină corpul nostru să producă această substanţă este prin atingere. De aceea, îmbrăţişarea are un rol atât de important în viaţa noastră. Îndrăgostiţii stau mai tot timpul unul în braţele celuilalt (Cel puţin la începutul relaţiei!).

Atunci, se eliberează mari cantităţi de oxitocină care ne „ajută” să vedem numai unicorni şi curcubeie. Este vorba despre dragoste cu toate plăcutele ei complicaţii! Dar, pe parcurs, cumva, acest gest simplu, necostisitor şi atât de benefic ajunge să fie uitat, iar relaţia se răceşte.

Însă există o altă situaţie care ilustrează şi mai bine efectele oxitocinei. Să ne amintim că, atunci când eram copii, eram foarte fericiţi când eram îmbrăţişaţi. Ne simţeam iubiţi, ocrotiţi, preţuiţi, simţeam că orice se întâmplă rău nu ne poate atinge în braţele părinţilor noştri.

De aceea, în Noul Testament, relaţia dintre părinţi şi copii este cea care ilustrează cel mai bine legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Hristos vorbeşte despre Divinitate ca despre „Părintele ceresc”, despre „Tatăl nostru”, după modelul relaţiei dintre prima şi a doua Persoană din cadrul Sfintei Treimi, cea dintre Tată şi Fiul.

O altă modalitate importantă de a obţine oxitocină, adică de a fi fericiţi este milostenia, generozitatea dezinteresată. Dar există, şi aici, o deosebire esenţială. Nu neapărat banii, ci timpul şi efortul personal pe care le punem în slujba altora sunt cele care au cel mai mare impact atât asupra noastră cât şi asupra celor pe care încercăm să-i ajutăm.

De ce? Pentru că generozitatea adevărată presupune sacrificiu. Banii pot fi recuperaţi, însă timpul şi efortul dăruit cuiva, niciodată. Încă ceva, a dărui efort şi bani cuiva înseamnă a pune o parte din tine în acel act, înseamnă o legătură personală mai profundă.

Este foarte interesant şi faptul că atât cel care face actul de generozitate cât şi cel care-l primeşte, au parte de câte o doză de oxitocină. Acelaşi gest îi face pe amândoi să se simtă mai bine! Iar dacă suntem martorii unui astfel de act, avem parte şi noi de oxitocină.

Deci, Dumnezeu ne-a creat să repetăm acele comportamente care sunt în beneficiul nostru. De aceea, mântuirea nu se obţine individual, ci, prin conlucrare, prin sinergie. Omul nu a fost făcut să fie solitar, ci este destinat comuniunii.

Părinţii Bisericii vorbesc despre rai ca despre comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi ceilalţi semeni care au demonstrat, în viaţa pământească, că doresc acest lucru. Mai mult, pe măsură ce comuniunea devine mai puternică, ne dorim ca ea să se adâncească şi să continue. Ne dorim ca ea să dureze la infinit.

Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi în sânul Căreia există, din eternitate, comuniunea. Trei, fiind un număr esenţial. Dumnezeu, adică Iubirea infinită, este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

La fel, nu putem vorbi despre iubirea noastră faţă de Dumnezeu, dacă nu-l iubim şi pe fratele nostru (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetele 20-21 ). În familie, nu se poate vorbi de o legătură de iubire totală fără a treia persoană, copilul.

Dar fericirea nu este un simplu moment în viaţa noastră. Ea este o stare. Nu poţi face un simplu gest şi să poţi spune că „Gata! Am găsit fericirea!”. Este nevoie de timp pentru a se forma acea legătură de încredere.

De aceea, dragostea la prima vedere este supraevaluată din punctul meu de vedere. Sunt de acord cu atracţie la prima vedere, dar dragostea implică mult mai mult de atât. Implică efort personal şi timp.

De aceea, omul generos tinde să devină din ce în ce mai generos, pentru că senzaţia lui este autentică, iar fericirea lui este adevărată. În timp ce persoana care face acest lucru doar „pentru a da bine”, nu va continua acest proces al ajutorării celorlalţi. Va da dovadă de câteva acte de generozitate şi atât.

Ba, dimpotrivă, va cere şi ceva în schimb. Aduceţi-vă aminte de politicieni sau de şefii de la serviciu care ne spun cât de mult ne preţuiesc şi petrec timp cu noi doar atunci când au ei nevoie.

Rezultatul? Nu sunt credibili, iar timpul petrecut împreună cu ei nu este cea mai încântătoare experienţă! Ei nu sunt generoşi, sunt doar interesaţi, iar noi simţim aceste lucruri. Suntem creaţi de Dumnezeu în acest fel.

Nimeni nu credea că poate desprinde atât de multe despre viaţă de la o lecţie de biologie. Dar nu avem cum să nu recunoaştem evidenţa când o trăim şi o simţim. Suntem fiinţe create spre comuniune, iar asta înseamnă să punem în comun darurile noastre.

Dumnezeu a ştiut ce face! De aceea, nimeni din lume nu a primit toate darurile. Nici măcar sfinţii. Unii au mai multe, alţii mai puţine, dar niciunul nu le are pe toate. Nici nu este nevoie. Dacă toţi punem în comun ceea ce avem, toţi ne putem bucura de toate darurile.

Aceasta este comuniunea! Iar dacă facem aşa nu numai că vom avea o viaţă mai uşoară, dar ne vom simţi şi mai bine, pentru că i-am ajutat pe cei din jur. Oxitocina este garanţia acestui lucru!

Nu mai staţi pe gânduri! Fiţi fericiţi! Începeţi să daţi voi primii şi veţi primi! Aşa face Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit întâi (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetul 19)!

În consecinţă, atunci când vreţi să-i spuneţi ceva cuiva, duceţi-vă până la el şi vorbiţi. Dacă nu puteţi, spuneţi-i la telefon! Nu-i transmiteţi e-mailuri sau mesaje! Acestea sunt nişte instrumente extraordinare pentru schimbul de informaţii, dar nu pentru a crea şi păstra comuniunea.

La fel, când aveţi timp, ajutaţi! Duceţi-vă la un azil de bătrâni, la copiii care sunt singuri şi, dacă nu puteţi face ceva practic, tangibil pentru ei, pur şi simplu, staţi de vorbă. Îmbrăţişaţi-i!

De asta au ei cea mai mare nevoie! O să vă simţiţi bine, împliniţi, fericiţi! Repetaţi! Fericirea este o stare care se creează în timp, dar, odată instalată, se autosusţine, pentru că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu lumea încă de dinainte de apariţia timpului!

O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”

Dacă suntem oameni, nu suntem străini de suferinţă. Cu toate acestea, de multe ori, atitudinea noastră în faţa provocărilor este diferită de cea recomandată de Biserica Ortodoxă. Ce putem face pentru a obţine, totuşi, maximul posibil din  aceste situaţii?

Nu cred că există un om care să fie cât de cât conștient care nu se fi confruntat cu încercări. Chiar dacă vorbim despre tipuri diferite de situații limită, unul dintre principiile psihoterapiei spune fără echivoc „problemele fiecăruia sunt cele mai importante pentru el”.

Deci, fie că vorbim despre frângerile de inimă cu care se termină relațiile dintre adolescenți, de traume pentru copiii ai căror părinți divorțează, falimentarea unor industrii întregi, moartea celor dragi sau războaie, toate acestea au un impact diferit asupra fiecăruia dintre noi.

După ce trecem peste şocul iniţial, începem să căutăm explicaţii şi vinovaţi. Iar, dacă sunteți oameni obișnuiți ca mine, este imposibil să nu vă fi trecut cel puțin o dată prin minte întrebări de genul: de ce au loc toate aceste tragedii? De ce Dumnezeul creștin al iubirii permite astfel de întâmplări care au drept rezultat suferința? Este sadic? Se contrazice?

Există două vești: una bună și alta… mai puțin bună! Vestea bună, dacă îi putem spune așa, este că nu suntem singurii care procedează aşa. De-a lungul timpului, au existat și alți oameni care și-au pus astfel de întrebări. Nu vorbesc aici despre celebrul caz al lui Iov, ci chiar de creștini care, la un moment dat, s-au clătinat în credință.

Ar putea fi de interes şi: Întâia predică a unui preot ateu

Acest lucru a făcut să existe chiar și o literatură cu explicații a părinților duhovnicești care abordează această problematică. Din aceste scrieri, se desprinde și vestea mai puțin bună pentru noi – în astfel de situații, punem întrebarea greșită. Marii duhovnici ne vorbesc despre faptul că întrebarea „de ce?” ar trebui înlocuită cu „pentru ce?”. Motivele pentru acest lucru sunt profunde!

În primul rând, dacă îi adresăm lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”, devenim foarte aroganți. Nu de alta, dar cine suntem noi să-L luăm la rost pe Dumnezeu și să mai avem și pretenția să ne răspundă.

Cu toate acestea, El comunică cu noi și pentru a-L auzi, trebuie mai întâi să ne liniștim. Știu! Când ești copleșit de durere este foarte greu să te liniștești! Dar există o soluție: rugăciunea!

Ar putea fi de interes şi: Starea de rugăciune

Oare Domnul Hristos S-a rugat degeaba în Grădina Ghetsimani? Știa ce-L așteaptă, iar firea Lui umană tremura din fiecare fibră, așa că S-a rugat! Iar această rugăciune ne-a rămas model până astăzi: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42).

Practic, acest mod de a ne ruga Îi transmite lui Dumnezeu că Îi acceptăm deciziile și ne punem încrederea în înțelepciunea Lui. Din acel moment, suntem pregătiți să înțelegem și care a fost intenția Lui în legătură cu noi!

Acum, intervine întrebarea corectă, „pentru ce?”. Ca să putem să ne dăm seama mai ușor despre scopul anumitor întâmplări, este important să ne amintim că Dumnezeu nu face nimic spre distrugerea, ci doar spre binele nostru. De asemenea, nu trebuie să uităm că și noi avem o oarecare „contribuție” în tot ce ni se întâmplă.

Dacă ne facem un proces de conștiință și suntem sinceri cu noi înșine, ne dăm seama că au existat gânduri, cuvinte sau fapte cu încărcătură negativă care au „ajutat” anumite evenimente să apară. Prin urmare, suferința are o valoare terapeutică, pentru că ea declanșează acel proces de întoarcere către noi, fără de care vindecarea sufletească nu este posibilă!

În acest sens, cuvintele apostolului Pavel sunt relevante: „Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7).

O astfel de mentalitate este cât se poate de justificată, pentru că tot Pavel ne spune că și el, cu toate calitățile pe care le avea și cu toată aprecierea de care se bucura în ochii lui Dumnezeu, suferea de o boală pe care nu și-o putea vindeca.

Iar el a acceptat-o pentru că a realizat că o astfel de situație era spre a-l feri de mândrie, adică spre binele lui: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7).

Încă nu sunteți convinși? Să facem un exercițiu de gândire și să analizăm cele două variante de întrebări. Să presupunem că într-o familie care se află în pragul destrămării, copilul se îmbolnăvește grav. Care ar trebui să fie atitudinea corectă a celor doi soți?

Să luăm în considerare varianta în care ei ar adresa lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”. Răspunsurile posibile ar fi: pentru că genele moștenite de la mine sau de la el (ea) sunt bolnave; pentru că nu am fost mai atenți cu copilul; pentru că cei de la grădiniță/școală au fost neglijenți; pentru că medicii au fost incompetenți; pentru că Dumnezeu este sadic și se răzbună pe copil pentru păcatele mele etc.

Dacă observăm, aceste răspunsuri nu au nimic constructiv și ne duc într-o zonă în care nu avem controlul asupra niciunui element, o zonă foarte apropiată de depresie.

Cea de-a doua variantă este total diferită. Dacă ne întrebăm „pentru ce? în ce scop?”, apar alte posibilități:

  • ca să comunicăm mai bine în familie, având un obiectiv comun; pentru că, fiind mai apropiaţi în acest necaz, putem să ne salvăm căsnicia;
  • pentru a găsi medici mai buni, cu competență în boala de care suferă copilul nostru;
  • pentru a petrece mai mult timp cu copilul; pentru a ne schimba stilul de viață și așa mai departe.

Concluzia: toate aceste opţiuni ne oferă control, ne îndreaptă spre ceva constructiv și ne ajută să progresăm, să nu mai fim blocați în trecut.

Ideea este una simplă! Ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă dintr-un anumit motiv, dar mai ales pentru un anumit motiv. Ca să-l aflăm este important să ne liniștim prin rugăciune și să ne gândim că Dumnezeu nu ne vrea răul și că lucrează spre binele nostru.

De aceea, vă invit să meditați la următoarea anecdotă: în urma unui naufragiu, a supraviețuit un singur bărbat care a fost dus de valuri pe malul unei insule pustii.

După ce s-a chinuit să salveze din ape puținele lucruri despre care a crezut că-i pot fi de folos, bărbatul s-a chinuit din răsputeri, cu mijloace limitate, să-și construiască o colibă în care să se adăpostească de stihii el și bunurile pe care le salvase din ape.

După un timp, a început să analizeze situația pe care a apreciat-o ca fiind disperată. Gândea că totul este fără sens, că nu mai are de ce să trăiască și, normal, Îi adresa lui Dumnezeu multe „de ce”-uri.

Într-una din zilele în care cu greu își făcuse curaj să caute de mâncare, s-a întors dintr-o zonă mai îndepărtată a insulei, ca să-și vadă coliba și toate obiectele folositoare mistuite de flăcări uriașe.

L-a cuprins cea mai mare deznădejde și a început să plângă! Într-un final, a adormit epuizat pe malul mării. A fost trezit a doua zi de dimineață de sirena unui vapor și de marinarii care veniseră pe insulă cu o barcă pentru a-l salva. Ei i-au spus că au văzut focul și fumul uriaș din depărtare și și-au dat seama că nu are cum să vină decât de la un om care avea nevoie de ajutor!

Puterea cuvintelor

Le folosim atât de des încât uităm care este puterea lor adevărată. Cuvintele au darul de a ne determina lumea, de a ne construi realitatea și de a ne schimba destinul. V-ați întrebat vreodată de ce?

Problema

Câteodată, pare că totul în jurul nostru devine monoton, fără sens și fără ieșire. Aceeași rutină zilnică la serviciu plină de termene limită, aceleași emisiuni apocaliptice la televizor, câteva cancanuri pe net, poate o bârfă sau două la o ieșire cu băieții/fetele, week-endul care trece foarte repede și totul se repetă. Așa că avem tot dreptul să ne întrebăm „Asta-i tot? La asta se reduce existența mea”?

Răspunsurile la aceste întrebări nu au întârziat să apară. Librăriile sunt pline de cărți care ne promit soluții salvatoare, începând cu genul „self-help” și până la lucrări de spiritualitate de orientare new-age.

De asemenea, dacă suntem prea ocupați sau obosiți să citim, există aceleași materiale sub formă de audiobook-uri sau videoclipuri pe YouTube.

Însă, fie că apelăm la psihoterapeut, la cei care promit vindecarea prin terapia iertării cu îngeri sau ascultăm audiobook-uri motivaționale, avem impresia că ceea ce ne spun este aceeași mesaj numai că este transmis sub forme diferite.

Acest mesaj sună ceva de genul „Totul depinde de tine! Ai în interiorul tău tot ce-ți trebuie ca să iei, din nou, controlul asupra vieții tale! Trebuie doar să vrei”!

Partea interesantă este că soluția la o existență anostă, aparent fără sens, a fost ceea ce a predicat Biserica dintotdeauna. Nu vreau să fac aici apologia creștinismului, dar învățătura acestei religii propune o explicație coerentă în această privință care, cu siguranță, a apărut cu mult înaintea conceptului modern de „dezvoltare personală”.

Explicația

Cei care au rezistența să rămână la biserică până mai târziu în noaptea de Înviere vor auzi că pericopa evanghelică care se citește în prima Liturghie a Paștilor este una cu totul specială. Nu mai este vorba de un episod din viața Domnului Hristos din care noi ar trebui să învățăm ceva.

Mesajul este cu totul altul și, la ora aceea din noapte, de multe ori, pare de neînțeles. Însă, din acea simfonie teologică cu care evanghelistul Ioan ne încântă, transpar adevăruri profunde pe care suntem obișnuiți să le ignorăm.

Așa că, haideți să mai analizăm încă o dată textul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.

Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o … Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 1-5, 9-10)

De ce se citește această pericopă în noaptea Paștilor, când totul ar trebui să fie despre Înviere? De ce nu insistă Biserica mai mult asupra morții și învierii lui Iisus chiar în noaptea în care tocmai despre asta este vorba? De fapt, chiar asta face!

Ceea ce ne prezintă apostolul Ioan este episodul de dinaintea celui din cartea Genezei, adică cel de dinainte de facerea lumii! În plus, ne spune care a fost rezultatul Învierii lui Hristos – refacerea lumii. Iar facerea cât și refacerea lumii s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt Care era Dumnezeu!

De asemenea, ni se spune că, în Dumnezeu-Cuvântul, era viața.  Astfel, lumea văzută a venit la viață prin Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia „Și a zis Dumnezeu: «Să fie…»” arată modul în care Creatorul a chemat totul la existență. Prin cuvinte!

Singurele ființe ale creației văzute care au dobândit viața altfel au fost oamenii. Pe ei, Dumnezeu i-a făcut din țărână printr-o lucrare directă și a suflat asupra lor suflare de viață (Facerea, capitolul 2, versetul 7).

Ar putea fi de interes şi: Despre Cuvântul lui Dumnezeu şi limitele făpturii

Lucrarea specială a lui Dumnezeu în legătură cu crearea ființelor umane ne arată statutul special de care aceștia se bucură din partea Divinității. Ca o recunoaștere a acestui statut, omului i-a fost dată întreaga stăpânire asupra lumii văzute (Facerea, capitolul 1, versetul 28), iar unul dintre semnele văzute ale acestei stăpâniri a fost faptul că omul a avut dreptul să-și creeze propria realitate prin cuvânt.

Astfel, după ce Creatorul i-a dat omului această cinste, Adam a avut dreptul să numească după cum a dorit toate vietățile (Facerea, capitolul 2, versetele 19-20), iar, prin aceasta, le-a luat în stăpânire.

Soluția

Deci, omul are puterea dată de Dumnezeu de a-și schimba, prin cuvinte, realitatea în care trăiește. Cum se face acest lucru? Celebrul filosof al limbajului, Ludwig Wittgenstein, a spus că „marginile limbajului nostru sunt marginile lumii noastre”.

Practic, cuvintele pe care le folosim cel mai des spun despre noi mai multe decât ne dăm seama. Ele arată care este nivelul nostru de cunoaștere, cum ne petrecem timpul, ce facem pentru a ne câștiga existența, care este cercul nostru de prieteni, care sunt dorințele noastre și așa mai departe.

Totul se oglindește în cuvinte! Deci, dacă vrem să ne schimbăm viața, trebuie, să ne schimbăm cuvintele pe care le folosim.

Imaginați-vă cum ar arăta viața noastră, dacă am elimina cuvinte precum „ură”, „dușman”, „minciună”, „ocupat”, „obosit”, „ghinionist”, „singur”, „eu” și am folosi mai des „dragoste”, „prieten”, „adevăr”, „rugăciune”, „ajutor”, „binecuvântat”, „împreună”, „tu” și, bineînțeles, „Dumnezeu”.

Probabil, am vedea realitatea cu alți ochi și ne-am simți mai bine, mai împliniți și mai în control cu privire la viața noastră.

Să exemplificăm! În loc de Îl urăsc pe prietenul/fratele/cunoscutul meu pentru că are atâția bani, iar eu sunt atât de ghinionist, cum ar fi să spunem Îl iubesc pe prietenul/fratele/cunoscutul meu, pentru că și eu am parte de binecuvântările mele.

Sau în loc de Mă simt atât de singur! Nimeni nu vrea să mai ia legătura cu mine!, putem spune Dumnezeu îmi vorbește în timpul rugăciunii! Când sunt împreună cu El, mă simt extraordinar!

La fel, propozițiile „Mă simt atât de obosit și de stresat! Toți mă mint și vor câte ceva de la mine!” ar putea fi restructurate  sub forma Dumnezeu mă iubește așa cum sunt! Iar acest adevăr îmi dă putere să depășesc orice provocare!

Atenție însă! Deși pare ceva simplu, psihologii estimează că sunt necesare 66 de zile pentru a ne forma un nou obicei. Însă vestea bună este că, dacă vom mai greși, revenind la vechile comportamente, și, pe urmă, vom relua, în mod voit, noua deprindere, lucrurile vor evolua în direcția dorită.

Deci, importante sunt decizia de a ne schimba viața și răbdarea până noul obicei devine stabil.  Așa că nu trebuie să disperăm, dacă această schimbare a cuvintelor nu se întâmplă peste noapte.

Poate fi de interes și: Vrei să schimbi un obicei nesănătos? Soluția nu este să renunți la el…

Primul pas este să facem o listă cu cuvintele pe care observăm că le folosim când ne simțim fără speranță. Pentru început, nu trebuie să fie toate, ci doar cele mai toxice! Apoi, să căutăm în dicționar opusul acestor cuvinte!

Toate acestea să le scriem de mână, pe o hârtie împărțită în două coloane, astfel încât să vizualizăm și să reținem mai bine.

După aceea, trebuie să ne propunem ca, la o anumită perioadă, pe care și-o stabilește fiecare, să schimbăm câte un cuvânt care ne face rău cu unul care ne ajută să ne simțim mai bine! Cel mai important este să ne păstrăm ritmul și să nu renunțăm.

Trebuie să subliniem că nu există costuri ascunse. Cuvintele sunt gratis, așa că schimbarea lor nu ne va costa nimic și ne va aduce numai beneficii! Sigur, este dificil să facem acest lucru deodată, însă vă asigur că eforturile vă vor fi răsplătite!