Tatuajele, piercingurile si alte chestii de body tuning

Salve, fani ai lui Ami James, admiratori ai lui Kate von D (Mie îmi place foarte mult Chris Garner!) şi voi, iubitori ai conceptului de înfrumuseţare corporală. În ultima perioadă, s-au tot perindat prin spaţiul media tot felul de emisiuni şi documentare cu cei care doresc să arate mai bine, să-şi afişeze apartenenţa la o comunitate, să aducă un omagiu cuiva sau, pur şi simplu, să exprime ceva despre propria personalitate. Normal, o astfel de stare de lucruri a dat naştere la tot felul de controverse, la dispute între adolescenţi şi părinţii lor speriaţi sau, de ce nu, între potenţiale sau actuale „partenere” şi sponsorii lor. Pe tapet, nici mai mult, nici mai puţin, decât o chestiune de care „depinde”, fără îndoială, viitorul umanităţii: este sau nu păcat să ne facem tatuaje sau piercinguri?

Toată treaba porneşte de la felul în care Biserica defineşte păcatul: călcarea conştientă şi liberă a voinţei divine exprimate în legea morală[1]. Ei, aici e aici! Păi, este scris undeva, negru pe alb, că a-ţi „înfrumuseţa” trupul este un păcat? Adică, Dumnezeu chiar nu are altă treabă decât să Se preocupe de modul în care îmi decorez corpul, pe care tocmai El mi l-a dăruit? Nu sau, cel puţin, nu în mod explicit. Ei, şi, de aici, „dă-i si luptă ca la pazeşopt”.

Tradiţionaliştii se opun vehement tatuajelor, pentru că ele ar „schimonosi” cumva trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Trupuri pe care trebuie să le considerăm un dar şi nu să le alterăm. O astfel de teză este şubredă, întrucât există o linie foarte fină între a „înfrumuseţa” şi a „schimonosi”, deoarece unii dintre susţinătorii tatuajelor şi a piercingurilor susţin (Şi, uneori, chiar aşa este!) că, de fapt, vorbim de o formă de artă, de ceva frumos.

De asemenea, se pune problema dacă nu cumva noi, oameni limitaţi, considerând că tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală, să-I transmitem subtil lui Dumnezeu că putem face corpurile şi mai frumoase decât El. Deci, vorbim, oarecum, de o formă de mândrie. După părerea mea, nici această teză nu se justifică, din cel puţin două motive.

În primul rând, nu toate tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală. Unele sunt dedicate unui moment sau persoane din viaţa celui care le poartă, altele reprezintă apartenenţa la o comunitate sau chiar au o funcţie practică de intimidare a adversarilor.

Apoi, nu ar trebui să ne supărăm puţin şi pe cei care îşi fac operaţii estetice? Ei nu se împotrivesc planului lui Dumnezeu? Sâni măriţi, fund evidenţiat, buze mărite, grăsimi eliminate – toate sunt, în baza acestei logici, păcate ale mândriei. Sau, cel puţin de unde stau eu, aşa se vede. Ştiu că doamnele şi domnişoarele din categoria „Piţi” ar putea fi suspectate de astfel de sentimente, dar să nu uităm că tot ce ţine de chirurgia estetică a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe cei care au probleme din naştere, în urma unor accidente sau boli (ex: extirparea unui sân afectat de cancer).

Acum, ar mai rămâne un detaliu de analizat: cazul în care, totuşi, arta tatuajelor, a piercingurilor sau cum s-o fi numind ea, nu mai poate fi considerată artă. Pur şi simplu, corpul este atât de transformat încât nu mai reprezintă sub nicio formă o „capodoperă”, ci un exemplu de automutilare. În aceste situaţii, vorbim despre cazuri patologice, pe care nu cred că ar trebui să le discutăm noi, ci psihologii! Deci, nu mai vorbim despre păcat, ci despre o boală care se manifestă şi în forma asta.

Practic, după această scurtă trecere în revistă, nu există motive solide să considerăm tatuajele, piercingurile sau alte exemple de body tuning drept păcat.

Însă, dacă mă întrebaţi, eu nu mi-aş putea face niciodată, cu mintea de acum un tatuaj. Mai întâi, pentru că s-ar putea să mă plictisesc de el. După aia, am auzit că doare rău de tot şi, sincer, nu sunt dispus să mai dau şi bani pentru asta (Ar fi chiar masochism!). Şi, nu în ultimul rând, nu aş pune un „abţibild pe un Ferrari”! Ei, şi abia acum vorbim despre mândrie!

[1] Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 388.

Dumnezeu vrea sa fim saraci?

Nu ştiu dacă aţi participat la discuţiile din faţa blocurilor, din parcuri, de la cozile la medicamente sau de la „berea de după serviciu”, dar această dezbatere ocupa, la un moment dat, un punct central. Părerile erau radical divizate între cei care susţineau cu înverşunare că este bine să fii sărac, pentru că banii sunt „ochiul dracului” şi, firesc, cei care susţin că nu este niciun fel de incompatibilitate între calitatea de creştin şi o sumă liniştitoare dintr-un cont bancar.

Să o luăm cu începutul. Nu o să vă vină să credeţi, dar Biserica a fost, după ştiinţa mea, prima instituţie care a implementat comunismul în varianta lui de comunitate a bunurilor (Sâc, Karl Marx!). Pe bune, este totul în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 4: 32-35.

Ştiu! Simţiţi nevoia să deschideţi fereastră sau să porniţi aerul condiţionat. Acum, după ce v-aţi mai liniştit, vă vine în minte o avalanşă de întrebări. Pun pariu că prima dintre ele este: de ce creştinii nu practică în continuare această formă de comuniune a bunurilor? Păi, pentru că apostolii şi-au dat seama repede că acest lucru nu încurajează munca.

Cei care aveau liberă iniţiativă şi doreau să progreseze trudeau în continuare şi îşi puneau roadele muncii la picioarele apostolilor. Din aceste contribuţii, erau ajutaţi cei cu probleme. În schimb, cei care, din cauza lenei, nu avuseseră prea mult spor, se complăceau pe mai departe în starea în care se aflau. Astfel, exista riscul ca cei harnici să muncească pentru cei leneşi, fără a se vedea vreo transformare la nivelul celor care erau asistaţi.

O astfel de stare de fapt l-a determinat pe apostolul Pavel să le spună răspicat creştinilor din vremea sa: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (Epistola a II-a către tesaloniceni cap. 3: 10). Sigur, asta nu însemnă că milostenia nu este încurajată. Dimpotrivă (Epistola I către corinteni cap. 16: 1-2), ea rămâne o virtute importantă în cadrul progresului creştin.

Prin urmare, Biserica nu este împotriva muncii sau a milosteniei. Dacă cineva munceşte şi, prin muncă cinstită, ajunge să prospere, este de apreciat. Ceea ce este însă criticat de morala creştină este ataşamentul faţă de bunurile materiale (Evanghelia după Matei, cap. 6: 19-21).

De asemenea, nu este acceptată nici atitudinea de tipul „nu mă interesează, fiecare pentru el”. Dacă cineva are nevoie de ajutor material şi este la îndemâna noastră să facem acest lucru, atunci este, într-adevăr, condamnabil să nu intervenim.

Dar trebuie să reţinem că fiecare este invitat să intervină „cât poate”! Acest „cât poate” este lăsat la aprecierea celui care face milostenia şi nu impus. O astfel de practică este menită să-l responsabilizeze pe cel care doreşte să-şi ajute aproapele, ţinând cont de faptul că mai are şi obligaţii faţă de familie şi creditori. Iar, dacă cineva doreşte să ajute mai mult, poate munci mai mult. Un exemplu în acest sens a venit de la magnatul american Warren Buffett care a donat fundaţiei lui Bill şi Melinda Gates 20 de miliarde de dolari (Este scris corect!) din cele 30 pe care le avea la un moment dat!

Ca să concluzionăm: Dumnezeu nu ne vrea săraci, ci responsabili! Trebuie să muncim, să ne fructificăm la maximum darurile (Evanghelia după Matei, cap. 25: 14-30) pe care le avem şi să nu vedem în bunurile materiale decât un alt mijloc de a ne manifesta iubirea. Este chiar atât de simplu!

Raiul si iadul intre „locul de picnic” si „poluarea cu smoala”

Pe astea le ştie toată lumea: dacă este vorba despre rai, atunci avem în minte un tăpşan plin cu verdeaţă, populat de oameni drepţi, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte albe (Neapărat până la glezne şi netransparente!!!), care se odihnesc pe nişte norişori pufoşi şi sunt înconjuraţi de mieluşei zburdalnici.

Pe de altă parte, pentru cei care „nu au fost cuminţi în timpul vieţii pământeşti”, imaginaţia iconografilor a plăsmuit chinuri care mai de care mai înspăimântătoare. Cadrul unde „se desfăşoară acţiunea” nu este plasat altundeva decât în măruntaiele pământului. Acolo este o beznă sfâşiată de flăcările „focului nestins” care-i perpeleşte pe răufăcătorii scufundaţi confortabil în cazane cu smoală.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, tot ce trebuie să faceţi este să vă aruncaţi ochii pe pereţii de vest ai bisericilor ortodoxe, unde este reprezentată, de obicei, scena „Judecăţii de Apoi”. Vă recomand, faţada vestică a bisericii mănăstirii Voroneţ care este celebră în toată lumea, fiind considerată pe drept cuvânt „Capela sixtină a Orientului”.

Bine, bine, da’ care-i problema? Aşa ne-a învăţat bunica încă de când eram mici şi făceam prostii, aşa ne-a ameninţat preotul în scurtele noastre escapade pe la biserică şi aşa ni se pare corect. Adică cei vinovaţi să plătească, în timp ce „ăia care s-au chinuit o viaţă întreagă” în lumea asta să aibă şi ei parte de tot ce e mai bun!

Nu vreau să spulber iluzii, dar de data asta chiar nu am ce face! Sorry! Este nevoie de câteva precizări, pe care o să încerc să le prezint într-o formă cât se poate de digerabilă!

În primul rând, nu este logică o astfel de viziune asupra raiului şi iadului, iar teologii creştini ortodocşi nu au susţinut niciodată aşa ceva. Păi, o să mă întrebaţi, cum rămâne cu imaginile la care m-am referit mai devreme? Nu cumva cineva minte? Răspunsul este: NU!

Să o luăm altfel! Imaginaţi-vă că sunteţi un teolog în perioada de început a Evului Mediu. Exact, este vorba de acela „Întunecat” (Dark Ages)! Şi aşa sunteţi printre puţinii care ştiu să citească, ce să mai vorbim despre înclinaţia spre meditaţie teologică. Cu toate acestea, trebuie să vă faceţi înţeles de ceilalţi! Ce faceţi? Nu aveţi altă şansă decât să le vorbiţi pe limba celor care vă ascultă şi ea este una destul de limitată ca fond lexical! Aşa că folosiţi imagini, metafore, ceva care să aibă corespondent pentru ei în viaţa de zi cu zi!

Dacă ne gândim, nici nu aveau cum altfel! Păi, să încerce cineva să explice că raiul şi iadul sunt de fapt stări existenţiale şi nu locuri delimitate în spaţiu! Da, aţi văzut bine: raiul şi iadul nu sunt nişte locuri „cu verdeaţă” sau „cu smoală”. Ele sunt stări în care se vor afla sufletele după moarte! Dostoievski a definit, în „Fraţii Karamazov”, iadul ca fiind „neputinţa de a iubi”! Foarte adevărat! Nu cred că există pedeapsă mai mare pentru cei care s-au pus o viaţă întreagă pe primul plan, decât să fie singuri! Vi se pare că li se face o favoare? Eu zic să vă mai gândiţi iar, de data aceasta, să aveţi în vedere faptul că vorbim despre eternitate. Adică, să fii singur pentru totdeauna! Oricât de mult ar preţui cineva momentele de singurătate, eu zic că veşnicia este totuşi o unitate de timp cam prea „lungă”!

Şi dacă tot a venit vorba despre eternitate, haideţi să ne gândim un pic şi la cei din rai. Oare toată veşnicia petrecută făcând mereu acelaşi lucru, chiar dacă este vorba despre joaca cu mieluşei, concerte la harpă sau tolăneală pe norişori, nu li se va părea, la un moment dat, plictisitoare şi, în consecinţă, o pedeapsă? Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu înclin să cred că da!

Practic, aceste imagini, au un minus important, pentru că scot din ecuaţie un criteriu fundamental: comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, aceasta este cea mai mare bucurie pentru cei care au înaintat pe calea virtuţilor şi cea mai mare tristeţe pentru cei care au părăsit acest drum.

În viziunea sfântului Grigorie de Nyssa despre epectaze se introduce o imagine plasticizată, dar mult mai corectă. Este vorba despre o spirală, care îşi are originea în Dumnezeu şi coboară în cercuri din ce în ce mai largi. Pe aceste cercuri, se găsesc diverse persoane în funcţie de  gradul lor de progres duhovnicesc. Fiecare înaintează tot mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu sau se depărtează de El.

Acum, să răspundem la câteva întrebări:

De ce este vorba de spirală şi nu de nişte cercuri concentrice ca în „Divina comedie” a lui Dante? R: Pentru ca toată lumea să vadă pe toată lumea.

Cum rămâne cu comuniunea? R: Păi simplu, cu cât eşti mai departe de Dumnezeu, cu atât eşti mai departe şi de ceilalţi şi, până la urmă, tot singur rămâi.

Şi cu plictiseala celor din rai? R: Trebuie să reţinem că progresul în comuniunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este unul special. Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu, ne dorim să-L cunoaştem din ce în ce mai mult şi să fim într-o comuniune tot mai strânsă cu El. Aceasta presupune progres duhovnicesc. Cum Dumnezeu este infinit, rezultă că progresul acesta va fi infinit, sentimentul de comuniune va fi tot mai intens şi, prin urmare, nu poate fi vorba, în niciun caz, de plictiseală.

Ştiu că nu este ce v-aţi fi aşteptat, dar este corect din punct de vedere teologic. Pentru cei care oftează încă după imagini, după metafore am totuşi o sugestie, filmul „What Dreams May Come” (1998) în care joacă Robin Williams şi Cuba Gooding Jr.. Este un film pe care eu îl găsesc plin de simboluri, unele foarte interesante şi corecte. Dar despre asta o să discutăm altă dată! Promit!

Completare la „Ghidul nesimtitului” – la biserica

 

Mi-am amintit de curând de o carte magistrală: „Ghidul nesimţitului”. Autorul ei, Radu Paraschivescu, reuşeşte să facă o trecere în revistă aproape a tuturor situaţiilor în care se manifestă în toată splendoarea sa – nesimţitul, un personaj pe cât de pitoresc pe atât de comun. Spun că este vorba de „aproape toate situaţiile”, pentru că maestrul Paraschivescu a trecut cu vederea contextul „La biserică”. De acesta ne vom ocupa în rândurile următoare.

Dacă aţi călcat cumva pragul sfântului locaş în trecutul vostru îndepărtat şi aţi dat piept vitejeşte cu câinii de pază ai evlaviei ecleziale şi aţi supravieţuit, vă felicit! Dacă nu, să ştiţi că nu este vina voastră! Aceste fiinţe au capacitatea să ia forme dintre cele mai diverse, dar metamorfozările preferate sunt cele de bătrâne cu ochii veşnic ageri, pregătite oricând, în ciuda reumatismelor nemiloase, să intervină cu aplomb atunci când situaţia o cere. Păi, şi cum să nu fie nevoie de intervenţia lor promptă când „tinerii din ziua de azi”, ăia care-şi bat joc de şcoală şi de banii părinţilor, nu ştiu cum să se comporte în biserică?

Ei trebuie să ştie că iconografia, considerată de Sfinţii Părinţi „Biblia neştiutorilor de carte”, nu trebuie privită în timpul slujbelor. Nu de alta, dar în loc să fii atent la slujbă şi să faci faţă cu stoicism coatelor pe care le împart cu generozitate creştinii veniţi mai târziu, te uiţi pe pereţi? Nu se face!

Apoi, ce înseamnă să vii la biserică fără batic? Adicătelea ce, faptul că te abaţi de la serviciu în drum spre casă şi îţi doreşti să te reculegi după o zi încărcată în câmpul muncii trebuie să fie o scuză? Nu dom’le, nu se acceptă! Păi, unde ajungem cu această atitudine!

Şi ţinuta tinerelor şi tinerilor din ziua de azi…Doamne fereşte! Să vii la biserică parfumat şi cu un machiaj discret este, încă din faza  de concepţie a acestor gânduri, o blasfemie! Ce dacă în faţa unei instanţe judecătoreşti, te-ai prezenta exact la fel? În faţa Stăpânului tuturor, se cade să fii cât se poate de neîngrijit! Este de preferat un trend setter care ar veni chiar cu un veşmânt clasic din sac, asezonat cu nişte cenuşă! Aşa, da! E altceva!

Cum este de la sine înţeles, efectele statornice în timp, sunt obţinute prin repetarea cu răbdare a principiilor de mai sus, pe parcursul a generaţii întregi de „femei care ştiu rânduielile” şi sunt specializate în circulaţia rutieră din spaţiul cultic („Nu ai voie pe acolo!”, „Nu ştii nici până la vârsta asta că, pe aici, trece numai preotul?” sau „Ia-o pe acolo, că, mai întâi, trebuie să săruţi toooaaaateeee icoanele!”).

Aşa se face că, încă de la intrarea în locaşul de cult, doamnele cu pricina „asistă” nemilos, dar prompt pe oricine ar îndrăzni să se aventureze în spaţiul sacru fără călăuzirea lor. Singura rază de speranţă pentru cei care nutresc să scape de privirea lor vigilentă este când sună telefoanele pe care le-au pus încă din vremuri imemoriale în labirintul de haine care le acoperă. Din fericire pentru cei care au norocul să se afle în raza lor de acţiune în acele momente, mesajul este rareori preluat în timp util. Aşa că cel care sună simte nevoia să revină cu un nou apel.

După ce doamnele cu pricina îşi încheie scurtele pledoarii în favoarea liniştii din timpul slujbelor cu nişte ghionturi bine plasate, ai putea crede că, pentru creştinii începători, acestea sunt printre cele mai concrete manifestări ale prezenţei divine.

La polul opus, se află şi o parte dintre enoriaşii cu state vechi într-ale duhovniciei. Urmaşi bravi ai vechilor creştini, aceştia înţeleg să ajungă la slujbă „pe la Evanghelie”, cu scopul învederat de a depune acatiste. Raţiunea este de un pragmatism înduioşător şi are de-a face cu dorinţa lor de a nu sta mai mult decât este necesar la biserică, mai ales dacă afară este „vreme de mici”. Au venit, au deranjat, au plecat!

O altă categorie pitorească o reprezintă „oamenii ocupaţi”, „afaceriştii”. Aşa se face că, în timpul actelor cultice celor mai importante, se aude discret, bine plasat în spaţiu, un ton de apel foarte modern. După cele câteva clipe de nedumerire iniţială, urmează un „Alo! Da!”, rostit o voce sigură, camuflată în secundele următoare de o mână care acoperă jumătate din faţa respondentului. După câteva replici schimbate cu ochii pătrunşi de evlavie, urmează un sec „Hai, că te sun eu mai încolo! Acuma am un pic de treabă!”. Şi, ca prin farmec, totul se pierde în ecourile rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt! Cu adevărat, sublim!

Este de prisos să spunem că astfel de conduite nu sunt numai indezirabile, dar şi contrare spiritului creştin. Biserica este „casa Domnului”, locul unde fiecare merge să se întâlnească cu Dumnezeu şi de unde speră să se întoarcă încărcat pozitiv.

De aceea, este bine să ajungem înainte de începerea slujbei iar, dacă, totuşi, nu am putut evita întârzierea, odată ajunşi în sfântul locaş, este indicat să aşteptăm sfârşitul slujbei pentru a ne închina la icoane şi a aduce jertfa noastă la altar. Vă asigur că unele altare  din România sunt vechi de sute de ani, am convingerea că vor fi acolo şi după ce preoţii vor încheia slujba!

Dom’ profesor, care-i treaba cu postu’?

„Dom’ profesor” ca formulă de adresare pentru un profesor de religie poate fi considerată ofensatoare? Deloc! Bineînţeles, dacă cel care o foloseşte mă convinge de intenţiile lui sincere de a afla informaţii.

Această întrebare mi-a fost adresată de un elev în drum spre casă. Părea sincer, aşa că i-am promis că o să-i dau un răspuns mai detaliat. Iată-l!

În primul rând, este important să înţelegem că postul nu este obligatoriu. Adică nimeni „nu trebuie” să postească, dacă nu vrea acest lucru.

Pe urmă, postul este mai mult decât o dietă care presupune abstinenţa de la alimente de origine animală. Pentru noi, cei de astăzi, este de ajuns să spui că nu trebuie să mănânci preparate din carne, lactate sau ouă şi deja apare ameţeala. Dar ameţeală, nu aşa! Păi, cum am putea noi, oamenii moderni, să trăim fără aripioarele picante de la KFC, fără hamburgeri de la McDonald’s şi fără alte „chestii” consacrate? Păi ce, mai suntem înapoiaţi ca cei dinaintea noastră, să ne dicteze vieţile nişte concepţii ale unor călugări din Evul Mediu?

Pe de altă parte, mai este o chestie foarte interesantă: dacă îţi place să nu mănânci carne şi eşti ahtiat după „buruieni”, postul, în varianta lui obişnuită, nu prea mai este…post! De ce? Pentru că postul presupune ideea de jertfă!

Da, asta este chestiunea de bază! Şi aici este deosebirea fundamentală faţă de o dietă propusă de nu ştiu ce specialist în nutriţie! Dacă nu ai convingerea că TU vrei să faci ceva pentru Dumnezeu, din proprie iniţiativă, nu-ţi mai bate capul cu postul! Nu are sens!

Postul este văzut, mai întâi de toate, ca un exerciţiu spiritual. El trebuie să ne ajute să progresăm în relaţia noastră cu Dumnezeu. Altfel, rămâne doar la nivelul de abstinenţă. Or o viaţă dominată de reţineri doar de dragul reţinerii nu are nimic creştinesc în ea!

Dacă vrem să postim cu adevărat, trebuie să ne punem întrebarea fundamentală: dacă tot ce am este de la Dumnezeu, cum aş putea să-I aduc ceva în dar? Răspunsul este simplu: prin iubire! Ea reprezintă motivul pentru care Dumnezeu ne-a creat, ea reprezintă cauza pentru care El S-a jertfit pentru noi, ea este ţinta devenirii noastre.

În concluzie, dacă ar trebui să reţinem câte ceva despre post am putea să ne gândim la următoarele:

  1. Postul nu este obligatoriu! Este un exerciţiu propus pentru cei care vor să progreseze pe calea spirituală.
  2. A te abţine de la anumite alimente, nu reprezintă decât o dietă. Pentru post, este necesară conştiinţa jertfei personale.
  3. Postul fără iubire nu este post! În consecinţă, „abstinenţii” ar face bine să sporească rugăciunea, milostenia şi nu să arate celorlalţi cât de „evlavioşi” sunt!
  4. Un exerciţiu presupune antrenament! Prin urmare, cei care nu sunt obişnuiţi cu rigorile postului trebuie să înceapă cu un post mai uşor sau mai scurt. Altfel, postul naşte frustrări şi nu acesta este scopul!

Aştept comentarii, critici şi propuneri! Important este să fie constructive şi într-un limbaj decent!

Terapia iertarii

Este unul dintre cele mai puternice cuvinte în orice limbă și, câteodată, este atât de încărcat de emoții încât nici nu mai trebuie rostit. Este vorba de „iertare” cu tot ce presupune ea mai bun sau mai puțin bun în noi, o manifestare a iubirii de care suntem sau nu capabili.

Din primul moment al existenței timpului, întreaga creație a avut un scop, un sens clar – comuniunea cu Dumnezeu pentru eternitate. Prin greșeala lor, primii oameni, conducătorii creației, au făcut ca întreaga lume văzută să aibă parte de suferință și de moarte. A fost nevoie de iertare, adică de încă un act de iubire din partea lui Dumnezeu, pentru ca această degradare să fie vindecată.

Iubirea lui Dumnezeu a făcut ca Însuși Fiul, una dintre Persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat, să Se întrupeze, să sufere și să-l izbăvească pe om și întreaga creație de urmările greșelii primilor oameni. După aceea, pentru că fiecare om greșește, Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca, prin Tainele Bisericii, să căpătăm iertarea pentru păcatele noastre şi să ne vindecăm sufletele. Concluzia: întreaga existență a creației văzute se desfășoară sub semnul iertării lui Dumnezeu.

   Putem și trebuie să iertăm

În timpul venirii Sale pe pământ, Hristos ne-a îndemnat mereu să ne iubim și, ca dovadă a iubirii noastre, să iertăm. Dar oare putem de fiecare dată? Suntem capabili după ani de ură și invidie să ștergem totul cu buretele? Se cuvine oare să punem capăt în timpul vieții noastre unor dihonii care există între familia noastră și alte familii de mai multe generații? Răspunsul este „Da!”. Putem și avem această datorie!

Putem, pentru că noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu (Facerea, capitolul 1, versetele 26-27). Avem rațiune, libertate de voință și suntem capabili de sentimente, cu alte cuvinte suntem capabili de iubire. Iar iertarea nu este altceva decât una dintre nenumăratele forme de manifestare a iubirii. În concluzie, suntem perfect capabili să iertăm!

Trebuie să iertăm pentru că și noi, la rândul nostru, suntem binecuvântați de Dumnezeu cu iertare și, dacă niciunul dintre noi nu ar ierta nimic, niciodată, lumea întreagă ar deveni un iad pentru toți. Practic, am contribui la instaurarea domniei răului și ne-am autodistruge. În plus, dacă am ierta toți, tuturor, răul nu ar mai putea exista. El nu este decât o lipsă a binelui, iar, prin iubirea noastră iertătoare, binele ar exista veșnic în mijlocul nostru.

    Cum se obține și cum se dăruiește iertarea

Deci, dacă putem și trebuie să iertăm, mai rămâne de văzut cum se obține și cum se dăruiește iertarea!

De obicei, nu conștientizăm, dar, pentru a vorbi de o terapie spirituală autentică,  iertarea se obține din trei surse. În primul rând, trebuie noi să ne iertăm pe noi. Sună paradoxal? Este realitatea! Nu putem să urâm pe cineva, fără ca, mai întâi, să trăim acest sentiment înăuntrul nostru și, abia după aceea, să-l exteriorizăm.

Cuvântul și fapta sunt semnele văzute ale urii noastre, iar gândurile constituie forma ei nevăzută. De aceea, rugăciunea Bisericii Îi cere lui Dumnezeu ca iertarea să ne fie acordată nu doar pentru ceea ce am săvârșit sau pentru ceea ce am spus, ci și pentru ce am gândit. În aceste condiții, este normal ca iertarea să înceapă cu stârpirea urii noastre de la rădăcină. În consecinţă, prima dată, trebuie să ne iertăm pe noi înșine pentru răul pe care ni l-am făcut prin gândurile noastre negative.

Urmează iertarea pe care trebuie să o obținem de la Dumnezeu. De ce trebuie să obținem această iertare, dacă ura noastră este împotriva unui alt om? De ce nu poate fi această treabă doar între noi și cel pe care îl urâm? Din cel puțin două motive! Primul este faptul că aproapele nostru este, ca și noi, chipul lui Dumnezeu, deci, urându-l, urâm chipul divin din celălalt. În al doilea rând, prin ura noastră, stricăm ordinea universală creată de Dumnezeu care dorește ca, în lume, să domnească binele, iar lipsa noastră de iubire multiplică răul.

Iertarea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea pe care noi trebuie să ne-o acordăm nouă. Nu putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte, dacă noi nu ne-am iertat mai întâi. De ce? Pentru că rugăciunea de a primi iertarea nu este sinceră. Noi Îi cerem lui Dumnezeu să șteargă răul făcut de noi în lume, dar noi nu-l ștergem din sufletul nostru și, astfel, îi dăm posibilitatea să reapară. Este una dintre explicațiile faptului că facem aceleași greșeli iar și iar. De aceea, nu prea se poate susține afirmația „L-am iertat, dar nu l-am uitat”! Ori îl iertăm pe aproapele nostru total, ori nu-l iertăm deloc. Cale de mijloc nu există!

În mod obișnuit, iertarea lui Dumnezeu se obține prin Tainele Bisericii. În acest sens, există 4 (Da, patru!) Taine prin care ne sunt iertate păcatele. Prima este a Botezului, prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele personale făcute până în momentul Botezului. Nu conștientizăm acest lucru, pentru că suntem obișnuiți să asistăm la botezul copiilor foarte mici, dar dacă un adult nebotezat se împărtășește de această Taină, este bine să știe că, în momentul ieșirii din apa Botezului, este curat de orice păcat!

A doua Taină a iertării este Spovedania sau Mărturisirea. În cadrul acestei Taine, ni se iartă păcatele pe care le conștientizăm, de care ne pare rău în mod sincer și pe care le mărturisim. Aici, intervine foarte clar iertarea pe care trebuie să ne-o acordăm nouă înșine. De aceea, înainte de prezentarea în fața duhovnicului, este bine să ne facem un proces de conștiință și să scriem pe o hârtie, de mână, păcatele care ne apasă. În felul acesta, le putem conștientiza mai bine!

     Ar putea fi de interes şi: Spovedanie şi nepostire

A treia Taină a vindecării sufleteşti este cea a Împărtășaniei (Euharistiei)! Nu trebuie să ne mirăm nici de acest lucru, pentru că, în momentul în care urmează să primim Trupul și Sângele Domnului Hristos, preotul rostește formula Tainei: „Se împărtășește robul/roaba lui Dumnezeu …., spre iertarea păcatelor și viața de veci!!”. La întrebarea ce păcate iartă această Taină, părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Împărtășania iartă păcatele care au rămas ascunse conştiinţei noastre[1]. Atenție, nu sunt iertate păcatele pe care nu am vrut să le spunem duhovnicului, chiar dacă le regretăm!

Ultima Taină prin care sunt iertate păcatele este cea a Sfântului Maslu! Lucrarea ei se referă la păcatele de care ne pare rău, dar, din cauza neputinței trupești, nu le mai putem mărturisi (ex. bolnavii care nu pot vorbi sau nu pot comunica). Deși această Taină este una a vindecării trupești, trebuie să reținem că, din perspectiva creștină, ea nu se poate obține decât după vindecarea sufletească, adică după iertarea păcatelor.

De aceea, Biserica vorbeşte despre obţinerea iertării ca despre o vindecare, o terapie spirituală. Așa se explică de ce, înainte de a acorda vindecarea trupească, Hristos oferea iertarea păcatelor. Biserica urmează această învățătură a Domnului Iisus și a rânduit ca, mai înainte de săvârșirea Sfântului Maslu, celui bolnav să i se administreze Taina Spovedaniei!

Procesul vindecării nu poate fi complet fără dobândirea iertării de la cel căruia i-am greșit. Prima mare provocare pentru însănătoşirea sufletească a celui care se spovedește este să renunțe la păcatele pe care le regretă și pe care tocmai le-a mărturisit. A doua mare încercare este să-și ceară iertare pentru greșelile sale celor pe care i-a nedreptățit și să repare răul săvârșit.

Câteodată, acest lucru nu mai este posibil, dar acolo unde acest lucru este la îndemână, iertarea trebuie obținută și paguba acoperită. Ca exemplu: nu se poate spune că îți pare rău că i-ai furat unui cunoscut banii, dar nu vrei să-i dai înapoi. Dacă nu îl despăgubești, înseamnă că nu-ți pare rău și, prin cererea iertării, încerci doar să-ți împaci conștiința! În consecință, nu se poate vorbi de o iertare autentică!

     Iertarea celorlalți

Mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu iertarea celor care ne greșesc! Prin cea de-a cincea cerere din rugăciunea „Tatăl nostru”, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte „greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! Nu se poate altfel! Dacă nu-i iertăm pe ceilalți, înseamnă că nu dorim ca legea lui Dumnezeu, săvârșirea binelui, să domnească în această lume și nici nu stârpim răul din sufletul nostru. Deci, ce rost ar avea ca Dumnezeu să ne arate iubire, dacă noi , la rândul nostru, nu dorim să iubim?

„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (Epistola întâi sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 4, versetele 20-21).

   Ar putea fi de interes şi: Iertarea în lumina învăţăturii creştine

Există și situații în care rănile provocate de ură sunt atât de adânci, încât ni se pare că nu suntem în stare și că „nu ar trebui” să iertăm. Poate că așa este, dar nu cred că există dovadă mai clară că se poate și că trebuie să iertăm decât iubirea lui Dumnezeu pentru noi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16).

Nu trebuie să uităm că, pe drumul evoluției spirituale, nu suntem singuri și că Dumnezeu este alături de noi la fiecare pas. Deci, dacă vi se pare că nu puteţi ierta, nu trebuie să vă pierdeţi nădejdea! După aceea, este bine să mergeţi la duhovnic și să vă sfătuiţi cu el. Cu siguranţă, împreună veţi găsi o soluţie! Este în joc sănătatea dumneavoastră spirituală, deci merită efortul!

     Ar putea fi de interes şi: Depășirea conflictelor nu se face decât prin iertare

În plus, este important să ne amintim că rezultatele stabile nu sunt cele imediate. Acestea din urmă apar doar în cazuri extraordinare, când, datorită unei întâmplări, de cele mai multe ori traumatizante, din viața noastră, realizăm ce contează cu adevărat. Nu ne dorim să ajungem acolo! Credeți-mă!

Ruta obișnuită  pe acest drum al iertării este cea a dragostei. Ea nu poate apărea decât din smerenie. Cel mândru se va vedea mereu în centrul universului și, prin urmare, iubirea lui este îndreptată doar spre el. În momentul în care realizăm că suntem doar o picătură din iubirea infinită a lui Dumnezeu, vom vedea lucrurile diferit.

Am fost chemați din neexistență la viață prin dragostea lui Dumnezeu. El a dorit să existe și alte ființe care să se împărtășească de comuniunea iubirii din sânul Sfintei Treimi. Prin urmare, nimeni nu ne datorează nimic, dar noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu! Iar iertarea pe care trebuie să o obținem de la noi înșine, de la Dumnezeu și de la ceilalți, iertare pe care și noi trebuie să o acordăm celor care ne-au greșit nu este decât recunoașterea acestui fapt!

[1] Astfel de păcate pot fi cele pe care le regretăm, dar, din diverse motive nu am mai apucat să le spunem duhovnicului.

Intelesuri ale rugaciunii „Tatal nostru”

Plină de sensuri spirituale, rugăciunea „Tatăl nostru” a fost dată de Hristos întregii lumi ca un reper pentru modul în care trebuie să ne rugăm. Ea este cea mai simplă, dar, în același timp, cea mai profundă și cea mai puternică rugăciune a creștinilor.

De multe ori, întâlnim tot felul de rugăciuni, câteva fiind atribuite și unor sfinți, și ni se promite pentru fiecare că ar fi cea mai „auzită” de Dumnezeu, cea mai „eficace”, cea mai „puternică” etc. După părerea mea, se uită un lucru extrem de important – Însuși Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, ne-a arătat cum să ne rugăm, când a rostit pentru prima dată „Tatăl nostru…”. De aceea, această rugăciune, numită și „Rugăciunea Domnească”, este rugăciunea rugăciunilor, fiind răspunsul lui Hristos la cererea ucenicilor Săi: „Doamne, învață-ne să ne rugăm…” (Evanghelia după Luca, capitolul 11, versetul 1).

Invocația

Prima parte a acestei rugăciuni, invocația, are menirea să ne introducă în atmosfera necesară pentru a intra în dialog cu Dumnezeu. Deși este extrem de scurtă („Tatăl nostru Care ești în ceruri”) ea este o exemplificare a îndrumărilor pe care Hristos le-a dat ucenicilor Săi: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.” (Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 6-7).

Formula cu care ne adresăm Divinității – „Tatăl nostru”, este una care a intrigat mințile teologilor și ale marilor rugători de-a lungul timpului. Ea exprimă într-o formă sintetică faptul că toți cei care cred în Hristos și se împărtășesc de roadele Jertfei Sale pot deveni fii ai lui Dumnezeu după har (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 12).

Un alt lucru interesant este faptul că Hristos ne spune să-L numim pe Dumnezeu Tată „al nostru”, de unde deducem că rugăciunea nu trebuie să fie doar personală, ci comunitară. Altfel spus, nu trebuie să ne rugăm numai pentru noi, ci și pentru semenii noștri și să avem convingerea că, în rugăciune, nu suntem niciodată singuri.

Ar putea fi de interes şi: Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru” nu „Tatăl meu”

La fel, sintagma „Care ești în ceruri” are un înțeles diferit de cel literal. Dumnezeu nu locuiește „în ceruri”, El fiind infinit, umplând spațiul și timpul. Prin urmare, termenul ceruri are un înțeles simbolic, referindu-se la faptul că, în timp ce ne adresăm Părintelui Ceresc, trebuie să ne smulgem cu mintea și simțirile noastre de la grijile pământești și să ne concentrăm asupra existenței de dincolo de lumea aceasta.

Cele 7 cereri

În a doua parte a Rugăciunii Domnești, Hristos ne învață să adresăm Tatălui nostru 7 cereri. Primele 3 se referă la preamărirea lui Dumnezeu, iar ultimele 4 ne au în vedere pe noi, oamenii.

1)  […] sfințească-se numele Tău… – Reprezintă o invitație ca Dumnezeu să Se sălășluiască cu harul Lui sfințitor în noi și să-Și facă lucrarea în lume cât mai evidentă. Dar, în același timp, este și o responsabilizarea a noastră, a creștinilor, care trebuie să ne sfințim viața, astfel încât să fim capabili să-L primim.

2)  […] vie împărăția Ta… – În primul rând, constă în rugămintea către Tatăl Ceresc de a ne ajuta ca, prin viața noastră, să transformăm lumea într-un mediu care să poată fi numit „Împărăția lui Dumnezeu”. În al doilea rând, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca această împărăție, spre care este îndreptată existența noastră, să ne fie arătată și nouă.

3)  […] facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ… – Prin această formulare, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să împlinim voia Lui pe pământ, așa cum îngerii o împlinesc în ceruri.

4)  […] Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… – Este prima cerere din cadrul Rugăciunii Domnești care se referă strict la existența noastră umană. Ea are în vedere toate elementele care ne sunt necesare atât pentru viața biologică, cât, mai ales, pentru suflet.

5)  […] și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… – Această rugăminte exprimă dorința noastră de a beneficia de iertarea păcatelor noastre în funcție de modul în care înțelegem să împărtășim iubirea lui Dumnezeu în mijlocul semenilor noștri. Dacă eu îi iert pe toți care mi-au greșit și ei, la rândul lor, îi iartă pe cei care le-au greșit, iar această rețea a iertării se perpetuează până la capătul lumii, avem toate șansele ca toată lumea să ierte pe toată lumea. Într-o astfel de societate, ura nu ar mai exista și nici răul. În cazurile (nu puține) în care nu avem capacitatea să-i iertăm pe cei care ne-au greșit, este recomandat să continuăm rugăciunea, pentru că, într-un final, Dumnezeu ne va ajuta să depășim acest obstacol din sufletul nostru.

6)  […] și nu ne duce pe noi în ispită… – La prima vedere, pare o cerere… paradoxală. O astfel de perspectivă este înlăturată, dacă avem în minte faptul că ispita nu este păcat. Mai mult, ea are rolul de a ne trezi din nepăsarea duhovnicească și de a ne da prilejul să exersăm practicarea virtuților. De aceea, interpretarea Bisericii este că, prin aceste cuvinte, Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea putere să trecem cu bine aceste teste spirituale și să învingem ispitele.

7)  […] ci ne izbăvește de cel rău – Ca și în cazul celorlalte cereri, această formulare este foarte profundă și are un dublu sens. Primul dintre ele se referă la faptul că Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de diavol. Însă, cel de-al doilea înțeles exprimă nevoia de protecție divină împotriva tuturor relelor din viața noastră.

      Doxologia

Partea finală a rugăciunii „Tatăl nostru” constituie un imn de mărire (doxologie) dedicat lui Dumnezeu și o recunoaștere a slavei Sale infinite. Expresia „că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.” mărturisește faptul că tot ceea ce s-a cerut până acum în Rugăciunea Domnească, va fi primit de către cei care cer. Acest lucru se întâmplă, deoarece Dumnezeu poate orice dorește și îi va ajuta pe cei care doresc să intre în comuniune cu El.

      Ar putea fi de interes şi: Rugăciunea Tatăl nostru

După parcurgerea acestor semnificații, putem deduce că „Tatăl nostru” este rugăciunea cea mai complexă și cea mai puternică pe care o are creștinătatea. Eficacitatea ei nu este dată de formule sau ritualuri magice, ci de faptul că autorul ei este chiar Dumnezeu – atotînțelept și atotputernic.

Practic, prin rugăciunea  „Tatăl nostru”, Dumnezeu ne-a învățat cum să ne rugăm lui Dumnezeu și, trebuie să recunoaștem, nu avem cum să obținem informații mai bune. De aceea, este important să avem cât mai des această rugăciune în sufletele și pe buzele noastre, iar puterea ei transformatoare se va impune de la sine.

Interzis la fructe in forma de cruce?

Sfânta Cruce este simbolul Jertfei lui Hristos. De aproape două mii de ani, ea a inspirat generaţii de creştini şi, în ciuda atacurilor îndreptate împotriva ei, continuă să fie simbolul distinctiv al creştinătăţii.



Era într-o după-amiază de duminică şi era 14 septembrie. A doua zi trebuia să înceapă şcoala! După cum vă daţi seama eram foarte „entuziasmat”. Deşi era ultima zi de vacanţă, încercam să-mi spun că până „mâine” mai sunt cel puţin câteva secole. Cu aceste sentimente în minte, am păşit în grădina bunicilor unde mă aşteptau îmbietori strugurii proaspăt pârguiţi şi umbra de sub nucul care veghease de generaţii asupra familiei noastre. M-am aşezat şi am început să mănânc struguri şi m-am căznit să sparg nuci. Spre bucuria mea, chiar mi-a ieşit. Cu mulţumirea reuşitei în suflet, m-am întors spre casă unde mama şi bunica chemau pe toată lumea la masă.

Când am ajuns, am constatat că toată lumea se uita la mine cu un aer dojenitor. Am început să mă uit pe haine, veşnica problemă! Erau puţin şifonate, dar erau curate! Nu înţelegeam. Nu a trecut mult timp şi mi-am dat seama că eram pătat la gură de la strugurii negri şi pe mâini începeau să-şi facă simţită prezenţa secreţiile de la cojile verzi de nuci. Atât!

Ca de obicei, bunica a început dojana! Aşa am aflat că nu ar fi trebuit să mănânc struguri şi nuci „astăzi”, adică de 14 septembrie, Ziua Crucii! Curios, mi-am zis! Ieri, se putea; din câte am aflat, se va putea şi mâine, numai astăzi nu. Aşa că am pus din nou sâcâitoarea întrebare: „De ce?”. Şi de data asta, bunica avea un răspuns, transmis de-a lungul generaţiilor: „Pentru că au semnul Crucii!”. N-am înţeles atunci şi recunosc că nu înţeleg nici…acum.

Aceste treburi e … „grele”! Sărbătoarea Sfintei Cruci, îşi are originea în secolul al IV-lea al erei creştine. După ce sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), a găsit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, a predat-o patriarhului Macarie al Ierusalimului care a înălţat-o în faţa întregii mulţimi înainte de a o aşeza cu fast în altar. Deci, până acum, nu avem niciun motiv să suspectăm de interdicţie bietele fructe.

Poate fi de interes şi: Înălţarea Sfintei Cruci – zi de post

Mergem mai departe! Semnificaţiile semnului Sfintei Cruci sunt foarte complexe. A fost  prefigurată încă din Vechiul Testament iar, în Noul Testament, Crucea este consacrată ca simbol al mântuirii noastre, pentru că pe ea a fost răstignit Domnul Hristos. De aceea, acest semn a devenit stindardul biruinţei creştinilor împotriva patimilor şi păcatelor. În plus, de fiecare dată când ne însemnăm cu acest semn, mărturisim sintetic credinţa în Sfânta Treime şi ne punem sub pavăza lui Dumnezeu. Prin urmare, este de dorit ca acest semn să fie cât mai mult prezent în viaţa noastră. Aşa că, nu înţeleg de ce nu ar fi recomandat ca tocmai de „Ziua Crucii” să nu consumăm fructe care au acest semn, ca să ni-l însuşim şi în acest mod.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei cruci şi a sfintelor icoane – precizări

Sfânta Împărtăşanie este, în mod real, Trupul şi Sângele lui Hristos iar unul dintre cele mai importante obiective ale vieţii creştine este o unire cât mai frecventă cu Fiul lui Dumnezeu, prin consumarea Sfintei Împărtăşanii. De ce nu ar fi la fel şi în cazul Sfintei Cruci? Este o întrebare la care nu cred că bunica ar fi vrut să răspundă!

Dar mai am o întrebare: cum ne dăm seama care sunt fructele însemnate cu Sfânta Cruce? Tradiţia căreia îi era fidelă bunica mea spunea că nu trebuie consumate nuci, struguri şi pepeni. La acestea, mai adăugăm şi usturoiul! Cum au făcut cei din vechime să stabilească ce fructe sau legume poartă acest semn venerat de creştini? Sigur or fi avut nişte instrumente cu laser sau alte dispozitive cu precizie nanometrică. Eu am încercat să studiez problema şi, sincer, nu prea mi-a ieşit. Dar aşa sunt eu, mai cârcotaş! Cei care susţin în continuare această tradiţie, sigur merg pe principiul: dacă vrei cu adevărat, poţi! Şi, dacă te apuci să cauţi suficient de mult, vei găsi până la urmă. Aşa că, spor la căutat!

Ar putea fi de interes şi: Cruce creştină

Cert este un lucru: în Biblie şi în canoanele Bisericii, nu există astfel de prevederi. În plus, Dumnezeu nu ar fi vrut să ne fie interzise roadele pământului pe care El le-a lăsat pentru hrana şi desfătarea noastră. Postul care a fost gândit de Biserică se referă, în principal, la înfrânarea de la hrana de origine animală şi nu la cea de origine vegetală. În concluzie, nu văd de ce, în Ziua Crucii, să nu se mănânce din toate fructele şi legumele.

În încheiere, trebuie să v-o spun şi pe asta! Ca să nu se dezmintă, poporul român a mai dat încă o dată măsura imaginaţiei sale neţărmurite. Ziua Crucii este serbată de creştini prin post. Aşa că a apărut o nouă „fiţă”: unii dintre noi (Asta e!), mănâncă de frupt (pentru că, altfel, „cad din picioare”), dar nu se ating de struguri, nuci, pepeni sau usturoi. Este cool sau ce?

Fericirile – Legea morala a Noului Testament

Date de Hristos cu aproape 2000 de ani în urmă, cele noua Fericiri au schimbat pentru totdeauna reperele morale ale umanităţii. În loc să interzică pur şi simplu comportamente, ele se axează pe stimularea dorinţei noastre de a creşte spiritual. Răsplata este de nedescris – o fericire supremă în comuniunea eternă cu Dumnezeu.

În cadrul Predicii de pe munte, Hristos a desăvârşit legea morală a Vechiului Testament, completând-o cu 9 principii de viaţă spirituală. Spre deosebire de cele 10 Porunci care condamnau, în principal, faptele văzute, cele 9 Fericiri (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 2-12) se referă, mai presus de toate, la transformarea interioară a omului, la emoţiile şi gândurile sale, astfel încât păcatul să nu se mai formeze în sufletele noastre.

Pentru a ajunge la un asemenea stadiu al desăvârşirii morale, este nevoie de schimbarea mentalităţii noastre. Acest proces are 9 trepte, fiecare presupunând dobândirea unei virtuţi care reprezintă o stare de fericire distinctă, culminând cu fericirea supremă a comuniunii cu Dumnezeu.

 

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Sintagma „săraci cu duhul” a fost folosită de multe ori cu sens peiorativ. În prezent, este folosită pentru a-i descrie pe cei cu un intelect mai redus sau pe cei care nu sunt de acord cu părerile noastre. Însă, perspectiva teologiei creştine este foarte diferită. Potrivit tradiţiei Bisericii, această fericire pune accent pe smerenia de care trebuie să dea dovadă orice următor al lui Hristos. În timp, prin eliminarea mândriei şi a egoismului se ajunge la un stadiu de vieţuire morală unde păcatele vor săvârşite din ce în ce mai puţin. Iar, într-un final, smerenia va duce la sărăcia de păcate a duhului nostru.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Nimeni nu este fără de păcat. De aceea, una dintre virtuţile de bază este cea a plângerii propriilor păcate. După ce ne-am dat seama de starea noastră morală şi de faptul că păcatele noastre au consecinţe pe care nu le putem controla, avem şanse mai mari să evităm săvârşirea lor. Este foarte uşor ca, în acest stadiu de progres duhovnicesc, să se treacă de la o extremă la alta. Astfel, dacă prima fericire este cea care pune capăt mândriei, aceasta ne arată care este stadiul evoluţiei noastre spirituale. De cele mai multe ori, acest adevăr doare şi plânsul păcatelor se poate transforma, pe nesimţite, în deznădejde. În astfel de situaţii, este important să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu este infinită şi El ne aşteaptă pe toţi să trăim împreună în veşnicie.

Ar putea fi de interes şi: Spovedanie sau psihoterapie?

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Cu toţii am auzit din copilărie tot felul de proverbe, sfaturi sau meditaţii ale unor înţelepţi care ne spuneau că de omul mereu morocănos este bine să ne depărtăm de la o vreme. Blândeţea este, practic, starea total opusă supărării continue pe care o îmbrăţişează unii dintre semenii noştri. Ea constă în două atitudini dificil de obţinut: evitarea mânierii şi neţinerea minte a răului. Chiar dacă sunt greu de atins, răsplata lor face să merite efortul – „moştenirea pământului”. Ce înseamnă asta? Cu siguranţă, Hristos nu Se referă la faptul că vom fi mai bogaţi decât Bill Gates, ci la faptul că omul blând este primit mereu cu plăcere, oriunde pe acest pământ.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

În acest caz, dreptatea se referă la dorinţa intrinsecă a creştinului de a săvârşi binele. După ce această virtute este stăpânită la nivel personal, ea trebuie extinsă şi asupra mediului în care trăim. Deci, suntem datori să luptăm şi pentru înfăptuirea dreptăţii la nivel de societate. Deşi pare un lucru imposibil, trebuie să ştim că există pe această planetă mici comunităţi unde nu se săvârşesc fapte penale şi unde nu este nevoie de forţe de ordine. Deci, se poate! Însă, pentru înfăptuirea acestui ideal, trebuie să depunem un efort constant cu toţii. Iar, la acest stadiu de vieţuire morală, se poate ajunge dacă vom considera înfăptuirea dreptăţii la fel de necesară precum hrana şi apa.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Despre importanţa milosteniei s-au spus şi se vor spune foarte multe. Această virtute a ajuns atât de populară încât, în cartea sa „Tată bogat, tată sărac”, Robert Kiyosaki o consideră unul dintre cei 10 paşi pentru dezvoltarea personală. Iar Robert Kiyosaki, la peste 100 de milioane de dolari obţinuţi din antreprenoriat, nu este nici pe departe un tip dedicat vieţii spirituale.

În creştinism, milostenia este de două feluri: materială şi spirituală. Milostenia materială constă în oferirea de hrană şi adăpost sau în ajutorarea cuiva când este bolnav sau trece printr-o situaţie dificilă. Din punct de vedere sufletesc, virtutea milosteniei se manifestă, în primul rând, prin rugăciunea pentru altul. De asemenea, este important să-i ajuţi pe ceilalţi cu sfaturi şi cu cuvinte de mângâiere sau de încurajare. Nu în ultimul rând, una dintre cele mai valoroase forme ale milei spirituale este cea a iertării greşelilor altora.

Răsplata pentru această virtute este imensă. Dincolo de faptul că, şi în această lume, vor fi răsplătiţi pentru gestul lor, în ziua judecăţii, Dumnezeu se va milostivi spre cei care, la rândul lor, au fost milostivi: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.” (Epistola sobornicească a sfântului apostol Iacov, capitolul 2, versetul 13)

Ar putea fi de interes şi: Dumnezeu ne vrea săraci?

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

„Curăţia inimii” este unul dintre dezideratele fundamentale ale vieţuirii creştine. Spre deosebire de legea Vechiului Testament care condamna doar fapta văzută, Domnul Iisus fixează ca standard pentru o viaţă morală şi mai înaltă, transformarea noastră interioară. La nivelul forului nostru interior, trebuie să luptăm pentru a elimina emoţiile negative şi gândurile rele înainte ca acestea să devină cuvinte sau fapte. Astfel, păcatul este tăiat din rădăcină. Cei care reuşesc acest lucru ajung pe cea mai înaltă treaptă a evoluţiei spirituale – sfinţenia, care este răsplătită cu vederea lui Dumnezeu.

Ar putea fi de interes şi: Cum este canonizat un sfânt?

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Este cam greu pentru cineva să fie un promotor al păcii, mai înainte ca el însuşi să fie împăcat cu sine, cu semenii şi, mai ales, cu Dumnezeu. Misticii creştini vorbesc, adesea, despre pacea inimii şi a gândurilor ca despre daruri spirituale de mare valoare care, odată dobândite, aproape că nu mai pot fi pierdute. De ce? Pentru că cei care a ajuns să stăpânească aceste virtuţi s-au transformat, de-a lungul întregului proces, în aşa măsură încât nimic nu-i mai poate tulbura. Ei sunt oamenii lângă care simţi o linişte profundă,  indiferent de necazurile sau frământările care te încearcă. Unii dintre marii duhovnici au rămas vestiţi pentru acest dar. Pur şi simplu, transmiteau pace prin simpla prezenţă, fără să fie nevoie să spună sau să facă ceva.

O astfel de persoană este perfect capabilă şi are autoritatea necesară să împiedice şi conflictele dintre ceilalţi, atât prin intervenţie directă cât şi prin exemplul personal. Un asemenea om ajunge să inducă celor din jur o stare de pace asemănătoare celei pe care Hristos a transmis-o ucenicilor înainte de patimile Sale, pace care avea să-i ajute să treacă peste imensa tulburare produsă de Jertfa Sa (Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 27). Din această cauză, „făcătorii de pace” sunt consideraţi „fiii lui Dumnezeu” după har.

 

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

„Cei prigoniţi pentru dreptate” sunt cei care au ajuns să sufere din cauza luptei lor împotriva păcatelor din lume. Unul dintre exemplele cele mai grăitoare în această privinţă este cel al sfântului Ioan Botezătorul. El a ajuns să fie închis şi, apoi, decapitat pentru curajul de a înfiera păcatul pe care regele Irod Antipa îl săvârşise, căsătorindu-se cu cumnata lui Irodiada.

Practic, în aceşti oameni nu mai este nicio urmă de egoism. Ei sunt dăruire pură, pentru că luptă pentru binele celor care nu se pot apăra singuri, pentru binele tuturor. De fapt, ei demonstrează că nu mai aparţin acestei lumi. De aceea, Hristos le făgăduieşte Împărăţia Cerurilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte… Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni…” (Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetele 19-20)

 

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Această fericire este rezervată celor care ajung să fie prigoniţi din pricina mărturisirii credinţei creştine şi a vestirii Evangheliei. Martirii creştini sunt cei care, prin jertfa lor, au atras atenţia asupra învăţăturii lui Hristos şi i-au făcut pe contemporani să-şi reconsidere existenţa. Despre aceşti mucenici Hristos ne spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetele 32-33).

Pentru fiecare dintre noi, fericirea înseamnă ceva diferit, în funcţie de viziunea noastră despre lume şi de povestea pe care ne-o spunem despre noi înşine. Aşa că, dacă, după ce ai parcurs aceste rânduri, încă te mai întrebi ce este fericirea, este important să reţii că, din perspectivă creştină, fericirea nu se regăseşte în lucrurile schimbătoare ale pământului: averi, plăceri trecătoare sau lauda din partea oamenilor.

Ea se dobândeşte la capătul unui proces de transformare interioară care presupune smerenie, regretarea propriilor greşeli, blândeţe, căutarea dreptăţii, milostenie, curăţia inimii şi a gândurilor, pace şi dorinţa de a lupta împotriva răului din lume. Dacă facem toate aceste lucruri, ajungem să-L mărturisim pe Hristos nu doar cu cuvintele, ci şi cu faptele noastre.

Nu este un drum uşor şi nu există scurtături. În plus, nimeni nu poate parcurge această cale pentru tine. Dar există veşti bune: dacă-L lăsăm, Hristos ne va călăuzi şi ne va ajuta la fiecare pas. Iar, la capătul drumului, ne aşteaptă fericirea veşnică – comuniunea cu Dumnezeu şi ceilalţi care, la rândul lor, au parcurs acest drum al devenirii spirituale.

Ar putea fi de interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Anul bisericesc – simbol al dragostei in Hristos

Dincolo de a fi considerat o simplă diviziune a trecerii timpului, anul bisericesc este bogat în semnificaţii teologice. Deşi începuturile lui au la bază o tradiţie veche iudaică, teologia creştină a găsit în el un prilej pentru exprimarea unor adevăruri profunde.

Spre deosebire de anul civil care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc debutează la data de 1 septembrie. Acest lucru se întâmplă ca urmare a preluării de către Biserică a unei vechi tradiţii iudaice, potrivit căreia lumea a fost creată la începutul toamnei. Este o abordare foarte originală a mersului timpului, iar o posibilă explicaţie este găsită în cartea Facerea din Biblie: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea, capitolul 2, versetele 7-9). Cum, de obicei, pomii rodesc toamna, s-a dedus că şi creaţia lumii ar fi trebuit să aibă loc… toamna.

Biserica a împărţit anul bisericesc în trei mari perioade care corespund celor 3 slujiri ale Domnului Hristos: învăţătorească (profetică), arhierească şi împărătească. În practică, aceste trei perioade sunt denumite după cele trei mari cărţi de imnuri folosite la slujbe: Triodul, Penticostarul şi Octoihul. Durata acestor intervale nu este fixă, ea fiind determinată de cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii – Învierea Domnului (Paştile).

Prima perioadă, a Triodului, ţine 10 săptămâni (de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica Învierii). Primele trei săptămâni au rostul de a ne obişnui treptat cu rigorile postului, iar următoarele 7 săptămâni formează însuşi Postul Mare. Acesta, la rândul lui, este sorocul destinat pregătirii pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului. Întrucât, în acest interval de timp, este serbată şi Vinerea Patimilor, ziua în care Hristos S-a jertfit pe cruce, perioada Triodului corespunde slujirii arhiereşti a Mântuitorului Care S-a adus Jertfă pentru mântuirea noastră.

Următoarele 8 săptămâni (de la Duminica Paştilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor) alcătuiesc perioada Penticostarului. Este un interval de timp care exprimă bucuria Învierii lui Hristos, Biruitor al iadului şi al morţii, a Înălţării Sale la cer şi a pogorârii Duhului Sfânt. În consecinţă, această diviziune a anului bisericesc scoate în evidenţă demnitatea împărătească a Domnului Iisus Hristos.

Începând cu Duminica I după Rusalii (a Pogorârii Duhului Sfânt) şi până la Duminica Vameşului şi Fariseului din anul calendaristic următor se desfăşoară perioada Octoihului. Este cea mai lungă dintre cele trei diviziuni ale anului bisericesc şi poate dura între 26 şi 40 de săptămâni în funcţie de datele de serbare a Paştilor din doi ani succesivi. La nivel simbolic, în această etapă a anului liturgic este adusă în prim plan chemarea învăţătorească (profetică) a Mântuitorului şi are ca sărbătoare centrală Naşterea Domnului (Crăciunul).

În acest context, perioada Octoihului reprezintă perioada în care Domnul Iisus a predicat Evanghelia, rolul ei fiind acela de pregătire pentru întâmpinarea Paştilor. Înainte de această mare sărbătoare, în intervalul dedicat Triodului, sunt comemorate Patimile, Jertfa Mântuitorului pe cruce şi punerea Sa în mormânt. După aceste momente de mare intensitate, sub semnul Penticostarului, Biserica trăieşte marea bucurie a Învierii Domnului, ca o încununare a întregii activităţi mântuitoare a Împăratului Hristos.

Practic, pe parcursul anului bisericesc, este retrăită la nivel simbolic întreaga viaţă a Mântuitorului din perspectiva celor trei aspecte ale misiunii Sale în lume: chemarea învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. O asemenea alcătuire a anului bisericesc care Îl are ca punct central pe Hristos exprimă idei teologice profunde. Potrivit Fericitului Augustin, lumea nu a fost făcută în timp, ci împreună cu timpul. De aici, deducem că timpul este, alături de spaţiu, una dintre dimensiunile în cadrul cărora se desfăşoară evoluţia (sau involuţia) noastră de la naştere şi până la întâlnirea cu Dumnezeu de după părăsirea acestei lumi.

În religia hindusă, se consideră că timpul este sacru, dar, prin activitatea umană, el este murdărit, profanat şi, de aceea, la un anumit interval de timp el trebuie resfinţit, reînnoit. Aşa se explică de ce avem nevoie de sărbătoarea anului nou care este, de fapt, un moment al ştergerii răului şi al unui alt început.

Însă, teologia creştină propune o altă interpretare. Faptul că, după un anumit interval, se revine la acelaşi moment al activităţii Mântuitorului se poate vorbi de anul bisericesc ca despre trasarea unui cerc pe axa timpului, cerc care este simbolul dragostei, fiind fără început şi fără sfârşit. Astfel, anul bisericesc plasează existenţa noastră într-o viaţă petrecută în şi spre iubirea care Îl are în centru pe Hristos.

Ar putea fi de interes şi: Logodna şi Căsătoria – semnificaţii teologice