Biserica și Monarhia – față în față cu istoria

0
78
Majestatea Sa Mihai I - ultimul rege al României

Istoria pare să fie un șir lung de întâmplări care ni se prezintă ca un mare puzzle din care unii scot piese importante, alții le modifică pe cele deja existente, iar restul pare să nu fie deranjat de aceste lucruri. Când tragem linie, oricum ai privi, nu avem imaginea completă și corectă a trecutului.

În clasa a IV-a, pe care am început-o în septembrie 1989, am primit un manual de istorie în care nu se spunea nimic despre Casa Regală a României și despre Biserică și nici despre rolurile pe care ele le-au avut pentru dăinuirea neamului. Pur și simplu, acestor două instituții le era interzisă existența în memoria noilor generații.

Era ca în romanul „1984” al lui George Orwell, unde se spune clar: cine controlează prezentul controlează trecutul și cine controlează trecutul controlează viitorul. Sec, dar eficient! Iar acest lucru m-a făcut să înțeleg că istoria nu este identică cu trecutul.

Odată cu moartea Regelui Mihai I al României, avem parte de o revelație continuă. Aspecte importante din trecutul nostru sunt peste noapte dezgropate, persoane și personalități care, până acum, au păstrat tăcerea sau nu au fost mediatizate, apar de nicăieri să ne spună cum au stat lucrurile.

Deci, este important ca trecutul să fie cunoscut și unele aspecte să fie clarificate. De aceea, este bine ca fiecare să se întrebe: „Biserica și Monarhia au contat pentru noi ca popor? Au avut și o contribuție benefică în trecutul nostru? De ce este atât de vizibilă Biserica la ceremonialele funerare ocazionate de adormirea Regelui Mihai I al României”?

Biserica a avut un rol foarte important, ca să nu spun esențial, în crearea Europei și chiar a lumii. Dar, astăzi, aceste contribuții nu sunt „cool”, nu au căutare pe piață, așa că nu sunt popularizate. În schimb, ni se vorbește doar de încreștinări forțate, discriminări de orice natură, corupție și desfrâu în rândul clerului, cruciade și inchiziție. Atât!

Nu ni se spune nimic sau, mă rog, ni se spune prea puțin din marea ei contribuție în domeniul alfabetizării, asistenței sociale, științelor și artelor și al spiritului național dezvoltat de Biserică în rândul statelor în care a slujit.

La fel, monarhia este privită doar ca o formă de organizare politică ce aparține trecutului, cu sublinierea intrigilor de la curțile regale, decadența familiilor princiare și nobiliare, cu un accent special pus pe abuzurile și limitarea drepturilor cetățenilor simpli.

Da! Aceste minusuri uriașe au existat și promit să vorbim în viitorul apropiat despre ele. Dar, în aceleași timp, trebuie să recunoaștem și meritele acestor două instituții.

Ca să fiu mai ușor înțeles, vă propun să analizăm și democrația, așa cum se vede din postura mea de cetățean obișnuit, ca formă de organizare politică actuală și înlocuitoare a monarhiei.

Monarhia și democrația

În primul rând, orice absolvent de clasa a IX-a își poate da seama că, cel puțin din punct de vedere logic, democrația este o eroare a gândirii politice, pentru că DEMOCRAȚIA SE PREZINTĂ SUB FORMA UNUI SOFISM!

Mai precis, este vorba despre argumentul ad populum, care, simplificat, se referă la demonstrarea unei afirmații, făcând apel la părerea majorității. Ceva de genul „dacă toată lumea sau majoritatea spune că X este adevărat, atunci X trebuie să fie adevărat, pentru că nu au cum să se înșele atâtea persoane”.

Încerc să nu râd și menționez doar două cazuri din istorie în care majoritatea a greșit în mod evident! Spre exemplu, au existat vremuri când majoritatea oamenilor credea că Pământul este plat sau că este în centrul sistemului nostru solar.

În democrația de astăzi, nu este diferit. Ne ducem la vot și lăsăm destinul unei comunități sau al unei țări în mâinile majorității celor care își exprimă voința sub forma unor voturi valabile. De multe ori, cei care votează nici măcar nu-i cunosc pe candidați, ce să mai vorbim despre platformele lor electorale sau despre competențele funcțiilor pentru care îi deleagă.

Eu, personal, am auzit în campanii electorale candidați la primării care promiteau că vor acorda pensii mai mari sau candidați la funcții de parlamentari care dădeau asigurări că, odată aleși, vor determinarea repararea de drumuri și podețe din unele sate.

Nu trebuie să fii geniu politic pentru a-ți da seama că, în niciun caz, primarul nu are în atribuții stabilirea cuantumul pensiilor care este treaba Guvernului și, la fel, deputatul sau senatorul, nu are cum să aloce fonduri pentru repararea drumurilor sătești, pentru că treaba lui este să facă legi.

Și, totuși, cu astfel de mesaje se câștigă alegerile într-o democrație europeană din secolul al XXI-lea. Aaaaa, și nu mai cred că acest lucru este specific doar cetățeanului român despre care se poate spune că, deocamdată, nu este familiarizat cu valorile democratice. Uitați-vă cât de informați au votat grecii în cadrul referendumului privitor la achitarea datoriilor externe, englezii la Brexit și americanii când au ales între Trump și Hillary Clinton.

Știu! Au fost scrutinuri corecte și voturi valabile, exprimate în mod liber! Nu la asta mă refer, ci la faptul că majoritatea celor care au votat nu au votat în cunoștință de cauză. Din mai multe motive! Dar acesta este unul dintre marile riscuri ale democrației!

Mai există, însă, și un alt risc! În cadrul unei democrații, este foarte dificil să fie coagulate toate forțele politice în jurul unor obiective naționale pe termen lung (de la 5 ani în sus). Dar, și mai interesant este faptul că, de cele mai multe ori, partidele politice nici măcar nu reușesc să stabilească pentru țară obiectivele respective.

Când este vorba despre o majoritate fragilă, formată din alianțe de partide politice lucrurile sunt clare. Fiecare vrea câte ceva pentru propriii alegători și, prin urmare, este foarte greu să se armonizeze viziunile politice.

Dar situația rămâne riscantă și când vorbim despre un partid care ajunge să guverneze pe baza unei majorități parlamentare proprii. După ce aleșii respectivi își termină mandatul, există foarte mari „șanse”, (Hai să le spunem „oportunități”!) ca cei care urmează la guvernare să strice tot ce au început predecesorii.

În felul acesta, este foarte greu ca o națiune democratică să progreseze. Știu că unele dintre cele mai puternice țări sunt democrații, dar, dacă suntem sinceri, este foarte dificil să credem că politicienii au avut meritele cele mai mari în aceste situații.

De ce? Și acum ajungem la un alt minus al democrației, pentru că este foarte dificil să-i responsabilizezi pe politicienii care ocupă funcții importante în stat. Ei știu de la început că au un mandat limitat în timp. Iar unii dintre ei sunt oameni de afaceri care, într-un an, ar câștiga mai mult dacă și-ar conduce firmele proprii decât toate salariile însumate din cei patru ani de mandat.

Prin urmare, dați-mi voie să-mi exprim îndoiala cu privire la faptul că ei doresc să ocupe funcțiile respective doar din pura intenție de a-l servi chiar și pe cel mai umil contribuabil sau din dorința de a rămâne în cărțile de istorie ca „mari ctitori de neam și țară”.

Cam atât, deocamdată, în ceea ce privește „plusurile” democrației față de regimul politic al monarhiei.

 Monarhia și Biserica

Dacă vorbim despre Biserică și Monarhie, vă pot spune că Regalitatea a fost dintotdeauna legată de Biserică. În ciuda unor episoade mai tensionate (care au avut loc și în Răsărit și în Apus) legate de cine pe cine legitimează, Biserica și Monarhia au fost instituții care au lucrat „în armonie” (εν συμφωνία), după cum spuneau bizantinii.

Biserica a dat dintotdeauna girul regilor, lucru reflectat în ritualurile de întronizare a episcopilor. Episcopul este hirotonit de un alt episcop, asistat de cel puțin doi alți ierarhi, și nu de rege. Însă regele este uns rege de episcop și nu de un alt rege.

Dar asta nu înseamnă că Biserica poate comanda Monarhiei și nici invers. Ele sunt instituții care deservesc planuri de existență diferite. Biserica reprezintă puterea spirituală, iar Regalitatea o reprezintă pe cea lumească.

Este bine de reținut  faptul că episcopul este reprezentatul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu el personal îl învestește pe monarh, ci Divinitatea. El este doar mesagerul Ei. Prin urmare, atât episcopul cât și regele primesc slujirea, respectiv demnitatea, prin „mila lui Dumnezeu” (misericorde Dei).

Acest raport de colaborare și nu de subordonare dintre episcop și rege este păstrat și în momentele adormirii lor pentru această lume. La fel, și unul și altul își termină drumul în această viață acolo unde l-au început, în biserică[1], în fața Arhiereului și Împăratului veșnic, Domnul Iisus Hristos. Așa se face că, în bisericile ortodoxe, nu este neobișnuit să vedem că dorm, alături, episcopi și domnitori.

Întrucât destinul unei Case Regale este atât de strâns de cel al credinței creștine, cel puțin la noi, în România, este cel puțin nepotrivit ca, atunci când sunt prezentate omagiile și condoleanțele, să se folosească expresia „trecere în neființă”. Regii noștri au adormit, crezând în Divinitatea creștină și, potrivit acestei credințe, dincolo de pragul morții, viața continuă în alt plan de existență și nu se „trece în neființă”.

Monarhia și istoria

Regalitatea creștină s-a născut odată cu primul împărat bizantin – Constantin cel Mare (306-337) care s-a botezat cu puțin înainte de moarte. Spre deosebire de Monarhie, Biserica a luat ființă în ziua de Rusalii din anul 33 (37), când, în urma predicii apostolilor, au primit botezul primii adepți creștini (Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41).

Deci, ambele instituții au o existență milenară și au rezistat cu bune și cu rele până astăzi. Ambele sunt populate cu oameni care încearcă să se ridice la înălțimea misiunilor care le-au fost încredințate de Dumnezeu și să devină modele pentru noi, oamenii obișnuiți.

De multe ori, evoluția acestor instituții nu prezintă nimic senzațional, ba, câteodată, se pot observa regrese. Însă, atunci când Dumnezeu vrea, în sânul acestor instituții, apar oameni extraordinari care devin faruri călăuzitoare pentru multe generații, indiferent de furtunile care învolburează marea istoriei. Acești oameni devin simboluri[2] care strâng în jurul lor multă energie constructivă și multe persoane.

Din ce s-a întâmplat în ultimele zile, a rezultat, fără echivoc, că Regele Mihai I al României a fost un astfel de simbol. El și-a câștigat acest statut, în primul rând, prin faptul că a reușit să se ridice deasupra suferinței. Aceasta nu l-a răpus, l-a transformat. Prin urmare, chiar dacă viața lui a fost una destul de dură, destinul i-a fost măreț.

Pentru alte informaţii: Despre sensul vieţii şi văicăreala continuă

În ciuda tuturor acestor merite, au existat și vor exista atâția care îl vor judeca după alte repere. Dar așa s-a scris istoria dintotdeauna! De aceea, eu prefer să mă raportez la judecata lui Dumnezeu și nu a oamenilor.

Așa că nu prea îmi doresc ca regele Mihai I al României să „intre în istorie”. Mi-e teamă că, peste ani, se vor găsi diverși specialiști care îl vor nedreptăți și, din personalitatea lui, vor fi evidențiate doar acele aspecte care vor face deliciul publicului.

Pur și simplu, vreau ca el să devină un simbol care să facă parte din trecutul, prezentul și din viitorul neamului nostru. Merită acest lucru din plin! Și nu doar pentru că niște autorități au hotărât acest lucru, ci, pentru că nu pot să-l mai nege!

El a fost unul dintre acei regi care chiar și-au meritat coroana și nu au purtat-o așa din inerție, pentru simplul fapt că s-au născut! Iar multe dintre petele pe care „istoricii” i le-au atribuit, astăzi, au fost spălate! Pentru că, deocamdată, nu mai reprezintă un pericol!

Dar nu despre asta este vorba, ci despre faptul că două instituții importante pentru români, Biserica și Monarhia, au fost puse în umbră, de mult timp și pentru mult timp! Iar dacă regele Mihai I i-a determinat doar pe unii dintre noi să se gândească la aceste lucruri, atunci rugăciunile și ceremonialele care se fac pentru el în aceste momente sunt pe deplin meritate!

Pentru istorie, regele Mihai I al României va fi o personalitate mai mult sau mai puțin evidențiată, dar pentru trecutul nostru va rămâne un simbol. Iar destinul simbolului este să ne fie alături, să ne însoțească mereu în timp! De aceea, la ieşirea lui din această viaţă, nu putem spune decât:

Odihniți-Vă în pace, Maiestate!

Deocamdată!

Referințe

[1] Spun acest lucru din perspectiva faptului că, în credința creștină, ființa umană începe să-și trăiască plenar viața spirituală din momentul Botezului, după ce persoanei care se botează, nou-născut sau adult, i se pune numele. Din acel moment, el devine membru cu drepturi depline al comunității Bisericii.

[2] Termenul „simbol” vinde de la un obicei grecesc antic, care presupunea spargerea unei tăblițe de lut în bucăți cu ocazia întâlnirii mai multor persoane. Fiecărui membru al adunării îi revenea, la despărțire, o astfel de bucățică. Când grupul se reunea, piesele se asamblau (sumballein), erau puse împreună, ca într-un mozaic și se confirma identitatea grupului. De aceea, simbolul, se referă și la elementul coagulant, unificator, „care aduce împreună” mai multe părți ale întregului. (A se vedea Claire Gibson, Semne și simboluri, trad. Ondine Fodor, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998, p. 7.) În antiteză, denumirea de divol (diábolos), este „cel care dezbină, depărtează” piesele întregului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here