Canonul sfântului Andrei Criteanul

0
67
Metania simbolizează recunoaşterea căderii noastre şi ridicarea din păcat prin schimbarea modului nostru de a gândi. Este una dintre cele mai profunde expresii a smereniei noastre şi a strigătului după ajutorul lui Dumnezeu!

Postul Mare este o vreme a pocăinţei. A conştientizării faptului că fiecare dintre noi greşeşte.

Dar, în acelaşi timp, Postul Paştilor este şi o perioadă de pregătire pentru cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Învierea Domnului Hristos. Şi, din această perspectivă, Postul Mare poate fi considerat un timp al speranţei infinite.

Această dublă semnificaţie a celor 7 săptămâni de dinaintea Paştilor este surprinsă în tradiţia Bisericii Ortodoxe de imnurile cuprinse în Canonul sfântul Andrei Criteanul[1] sau Canonul cel Mare.

Ce este Canonul cel Mare?

Din punct de vedere literar, Canonul sfântului Andrei Criteanul este o colecţie de 250 de versuri (stihiri) grupate în 9 cântări mari.

El se citeşte în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi din prima săptămână a Postului Mare şi în joia din a cincea săptămână.

Acest lucru se datorează faptului că acest canon, este o meditaţie bazată pe teologia biblică cu privire la starea de păcătoşenie a omului în general. O stare pe care este important să o conştientizăm, mai ales, la începutul Postului.

De aceea, invocarea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este laitmotivul acestei opere teologice în versuri şi desparte cele 9 cântări de care vorbeam mai devreme.

De fapt, vorbim de o rugăciune care ne trimite cu gândul la parabola spusă de Hristos cu privire la vameşul şi fariseul care se rugau în templu[2]. Spre deosebire de fariseul trufaş care se mândrea cu comportamentul său dominat de formalism, vameşul, conştient de păcatele sale, îi cerea lui Dumnezeu iertare într-un mod sincer.

Această trimitere nu este întâmplătoare. Ea este un semnal cu privire la ce presupune adevărata pocăinţă şi adevărata rugăciune. Firesc, şi noi suntem invitaţi să facem la fel.

O altă figură biblică de mare rezonanţă la care face referire Canonul sfântul Andrei Criteanul este fiul risipitor. Acest

Veşmintele cernite ale preoţilor din perioada Postului Mare simbolizează întunericul păcatelor care prin pocăinţă şi jertfă va fi transformat în lumina Învierii.

a, după ce şi-a risipit averea (darurile spirituale) primită de la tatăl său cu desfrânatele (patimile), a conştientizat condiţia lui de faliment (moral). Prin urmare, şi-a propus să se ridice din acea stare de decadenţă şi să se întoarcă la tatăl său (Părintele Ceresc)[3].

Singura deosebire dintre noi şi acest fiu risipitor este faptul că, de multe ori, nouă ne lipseşte curajul să ne recunoaştem greşelile şi să cerem iertare. Sfântul Andrei Criteanul ştia aceste lucruri şi ne-a amintit că nu suntem singurii în această situaţie.

În plus, trebuie să conştientizăm că smerenia este, de fapt, o ridicare a noastră pentru că presupune curajul de a cere iertare. De aceea, în cuprinsul Canonului Mare, autorul nu se referă la păcatele unui singur om, ci la starea de decădere spirituală pe care o trăieşte umanitatea, începând cu prima greşeală spirituală a lui Adam şi Eva.

În concepţia sfântului Andrei Criteanul, cauza fundamentală a păcatului este preocuparea excesivă pentru lucrurile pământeşti. Este ceea ce el exprimă poetic prin versul „toată mintea ţărână mi-am făcut”[4].

Însă, prin schimbarea modului de a gândi, se urmăreşte vindecarea acestei boli sufleteşti. Drumul pocăinţei începe cu recunoaşterea stării de  decadenţă, continuă cu hotărârea de a cere iertare şi tinde spre dedicarea noastră lui Dumnezeu şi nu lumii: „Ia aminte Cerule, şi voi grăi; pământule primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul”[5]!

Dar starea noastră de decădere morală nu este neapărat în favoarea noastră. De aceea, sfântul Andrei Criteanul consideră potrivit să cerem ajutorul sfinţilor apostoli şi, în special, al Maicii Domnului. Pe ei îi rugăm să mijlocească pentru noi înaintea Sfintei Treimi, ca să dobândim iertarea păcatelor noastre.

Pentru alte informaţii, click aici.

Normal, nici această invocare a sfinţilor apostoli nu este întâmplătoare. Ei sunt cei care au vestit lumii mântuirea pe care a adus-o Hristos pentru toţi. Ei sunt cei prin care lumea a început din nou să spere! Şi tot ei au vestit marea iubire a lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie.

La fel, Fecioara Maria este persoana cea mai curată pe care a putut-o oferi umanitatea ca sălaş al Dumnezeirii. Ea este cea care a născut, în mod real, pe Dumnezeu, ea este Maica Lui. Prin urmare, cine altcineva dintre oameni să aibă mai mare trecere decât ea înaintea lui Hristos, Fiul ei?

Însă, dincolo de aceste consideraţii, în invocarea sfinţilor, este vorba despre comuniunea care constituie, de fapt, esenţa Bisericii. Este vorba de o legătură mai presus de cuvinte care ne leagă pe noi din această viaţă, de cei din celălalt plan de existenţă şi care ne uneşte veşnic pe noi, care suntem păcătoşi, de cei  care au atins starea de sfinţenie.

Această comuniune are cauză, mijloc şi scop iubirea, forţa cea mai puternică din Univers care dărâmă orice zid şi reface orice legătură. Datorită ei, putem spera că Dumnezeu ne va ierta. Nu pentru faptele noastre de pocăinţă care (trebuie să recunoaştem!) nu sunt cele mai curate, ci pentru iubirea Lui infinită faţă de noi.

Canonul sfântului Andrei Criteanu – expresie a smereniei

Este interesant cum un imnograf care a murit cu aproape 13 secole în urmă a putut să ştie atât de multe despre psihologia umană.

Versurile sale şi muzica tânguitoare pe care acestea sunt rostite de secole ne arată că, atunci când vine vorba despre păcate, oamenii nu sunt atât de diferiţi.

Ce este diferită, este atitudinea noastră faţă de starea de decădere morală în care ne aflăm. Unii dintre noi refuză să o recunoască. Alţii o recunosc, dar aleg să nu facă nimic. În fine, alţii sunt dispuşi să se schimbe.

Ei sunt cei care au curajul să ceară iertare şi să se dedice lucrurilor cu adevărat importante. Ei sunt cei care devin sfinţi, mijlocitori şi modele pentru ceilalţi.

Pentru ei, totul a început cu o simplă rugăciune sinceră, rostită din adâncul sufletului: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”! După aceea, a urmat urcuşul spre Dumnezeu! Un urcuş care nu se va termina niciodată, pentru că Dumnezeu este infinit. La fel şi iubirea Lui.

Iar Canonul sfântului Andrei Criteanul ne spune de secole că acelaşi lucru este valabil şi pentru noi!

Poza a fost preluată de pe site-ul basilica.ro.

Referinţe

[1] Sfântul Andrei Criteanul s-a născut în anul 660, la Damasc. Datorită erudiţiei sale ajunge secretar al patriarhului de Constantinopol şi, din această calitate, ia parte la lucrările celui de-Al Şaselea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 681). În anul 692, este hirotonit episcop la Gortyna, localitate din insula Creta, de unde provine apelativul de „Cretanul” sau „Criteanul”. A închis ochii pentru această lume în anul 740, după o activitate misionară de excepţie în care a predicat intens, a ctitorit mănăstiri, a întreprins lucrări filantropice de mare amploare şi a luptat pentru păstrarea credinţei creştine în cadrul unei comunităţi aflată sub o intensă presiune arabă.

[2] Evanghelia după Luca, capitolul 18, versetele 9-14:

„Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig».

Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului».

Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetele 11-32:

„Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi».

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău». Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat». Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: «Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos».

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat».

Tatăl însă i-a zis: «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat»”.

[4] Cântarea a 2-a, versul 6 din Canonul sfântului Andrei Criteanul.

[5] Cântarea a 2-a, versul 2 din Canonul sfântului Andrei Criteanul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here