Care este planul tău?

Viaţa trece foarte repede pe lângă noi! Pur şi simplu, se întâmplă! Tot felul de provocări se abat asupra noastră fără să putem să le controlăm. Dar putem face ceva! Putem hotărî cum să răspundem la tot ce ni se întâmplă. Iar pentru asta ne trebuie un plan! Un plan nu despre ce vrem să avem, ci despre cine vrem să fim! Un plan despre noi, pe baza căruia să putem scrie povestea vieţii noastre!

Fiecare dintre noi are câteva repere temporare şi fiecare dintre ele are câte un înţeles fie că este vorba de un eveniment deosebit din viaţă sau o sărbătoare a comunităţii. Însă, dincolo de aceste semnificaţii, reperele noastre ne spun că timpul trece.

Dacă eşti ca şi mine, probabil te întrebi, la începutul fiecărui decembrie, cum de a mai trecut încă un an atât de repede. Aveai atâtea de făcut, dar, pur şi simplu, nu ai mai avut timp. Pe de altă parte, viaţa pare să fie una destul de monotonă. Serviciu de luni până vineri, week-end şi de la capăt. Iar, în timpul acestui „film”, mai sunt şi câteva „pauze de publicitate” – concediul şi minivacanţele. Oare asta să fie tot? Asta înseamnă viaţa? Sau poate că viaţa încearcă să ne spună ceva şi noi ratăm mesajul.

Îmi aduc aminte de lecţiile de la seminar şi de la facultatea de teologie. Acolo ni se spunea despre faptul că Dumnezeu a avut un plan cu întreaga lume încă de dinainte de crearea ei. Adică chiar înainte ca timpul să existe. Şi, apoi, ni s-a mai spus că, o parte importantă din acest plan a fost liberul arbitru al fiinţelor create, care înseamnă că ele pot să-şi determine singure destinul, drumul în viaţă.

Normal, există mereu întrebarea: dacă Dumnezeu a planificat totul, mai putem vorbi despre liberul arbitru? Răspunsul este: „DA!” (cu majuscule)! Faptul că Dumnezeu a stabilit legile naturale şi i-a lăsat pe oameni ca stăpâni ai creaţiei văzute nu înseamnă nici că a lăsat lumea de izbelişte şi s-a „retras” în infinitatea Lui şi nici faptul că ne controlează minţile, astfel încât omul acţionează ca un mic roboţel în funcţie de un „software” implantat de la naştere.

După părerea mea, dovada cea mai puternică a faptului că Dumnezeu a avut un plan cu lumea încă de la început este chiar cartea Apocalipsei. Aici, ne este prezentat sfârşitul lumii aşa cum o cunoaştem noi. Partea cea mai interesantă este că nu ni se spune când va fi sfârşitul, ci doar cum se va întâmpla.

De aceea, este important să ne întrebăm dacă şi noi, înzestraţi cu voinţă liberă, avem un plan pentru vieţile noastre? Nu mă refer la chestiile alea pe care cei mai mulţi dintre noi le visăm cu ochii deschişi în ajunul celor mai dificile examene. Acolo, este vorba despre bani, maşini, case, vacanţe, haine superbe etc., adică, în general, ceea ce este asimilat cu succesul de către societatea noastră de consum. Eu mă refer la planul ală, adevărat, care ne dezvăluie adevărata personalitate. Planul despre cine vrem noi să devenim, despre amprenta pe care vrem să o lăsăm în lume, despre felul în care vrem ca lumea să-şi aducă aminte de noi.

Dacă nu aţi avut încă timp să vă gândiţi la un astfel de plan, atunci vă propun o un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că aţi fi povestitorul şi nu eroul principal al vieţii voastre. Cum aţi vrea ca ea să se desfăşoare? Şi, mai ales, cum aţi vrea ca ea să se termine?  Cu ce impresie aţi vrea să părăsească spectatorii sala, după ce ar vedea acest film?

Dacă tot vă este greu, atunci, mai am o sugestie. În cartea sa, „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace”, Stephen Covey propune un exerciţiu de imaginaţie cu un impact emoţional profund. El ne cere să ne imaginăm că asistăm la propria noastră înmormântare şi că sunt invitaţi să vorbească despre noi patru persoane: o rudă, un prieten, unul dintre oamenii cu care am colaborat în profesia noastră şi un membru al comunităţii în mijlocul căreia am trăit. Ce aţi vrea să spună ei despre voi? Cum v-ar plăcea să vă descrie?

Ştiu! Nu este o impresie, chiar este un exerciţiu dur! Dar şi viaţa este la fel! Pur şi simplu, se întâmplă! Trece pe lângă noi şi suntem bombardaţi cu tot felul de evenimente asupra cărora nu avem niciun control. Iar noi trebuie să găsim cumva o cale să trecem prin aceste întâmplări şi, asemenea eroilor din poveşti, la sfârşit, să fim capabili să zâmbim!

De aceea, trebuie să învăţăm să ne spunem povestea vieţii noastre. Trebuie să ne-o imaginăm şi să ne gândim la tot felul de sfârşituri şi să-l alegem pe cel care ni se potriveşte cel mai bine. Şi, apoi, să începem să ne-o povestim! De cât mai multe ori! Pentru că poveştile au ceva magic, ceva care nu se poate explica, ci doar observa. Dacă sunt spuse de multe ori, ajung să-l transforme pe cel care le spune. Pentru că, de fiecare dată, povestea fiecăruia dintre noi va dezvălui sensuri şi învăţături noi.

Aşa vom înţelege că, în planul lui Dumnezeu pentru lume, se poate integra şi planul pe care fiecare îl gândim pentru viaţa noastră. Acest lucru se întâmplă, pentru că Dumnezeu a gândit lumea ca o comuniune de fiinţe care sunt atrase prin iubire către El. În consecinţă, povestea fiecărui om care iubeşte devine o poveste mai mică care este parte din povestea mare a iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie. Iar sfârşitul acestei poveşti se termină întotdeauna cu „au trăit fericiţi”, pentru că cel care iubeşte este în comuniune cu Dumnezeu, iar comuniunea cu Dumnezeu înseamnă că moartea nu este sfârşitul poveştii, ci continuarea ei fericită în alt plan de existenţă.

S-a spus despre religia creştină că îl învaţă pe om cum să moară, iar, pentru asta, el trebuie să fie pregătit. Să fie capabil să-şi aleagă sfârşitul pentru povestea vieţii sale! Deci, v-aţi gândit cum vreţi să fie vieţile voastre? Ştiţi care sunt obiectivele care vă definesc ca oameni spirituali şi nu doar ca oameni materiali? Care este sfârşitul pe care îl vreţi pentru poveştile voastre?

P.S.: Staţi, nu răspundeţi deocamdată! S-ar putea ca următoarea povestire să vă dea nişte idei!

Un tânăr care dorea să înveţe să scrie cărţi a venit într-o zi la mentorul său şi l-a văzut pe acesta cu trei lucruri aşezate pe birou – un bileţel scris de mână, un CD cu un desen animat şi un trofeu de la un turneu de polo călare. Curios, l-a întrebat la ce-i folosesc. Scriitorul i-a spus că acele obiecte îl ajută să scrie cartea la care lucra. Atunci, tânărul l-a întrebat, de ce nu se apucă, pur şi simplu, să o scrie. La urma urmei, era recunoscut pentru imaginaţia şi talentul său.

Atunci, scriitorul i-a explicat că, pe bileţel, scria „Nu scriu o carte. Nu scriu nici măcar un capitol. Dar ştiu că pot spune o poveste şi, dacă spun suficiente poveşti, o să ajung să scriu un capitol şi, dacă o să continui să povestesc, o să am suficiente capitole pentru o carte”.  Astfel, bileţelul îl ajuta să-şi împartă sarcina în ceva uşor şi amuzant. Prin urmare, el era concentrat pe sarcini mici, dar privea către un obiectiv important.

Desenul animat era despre un personaj care tocmai îşi terminase de scris autobiografia, când un trăsnet îi loveşte computerul şi toată munca lui de până atunci se pierde. În cadrul final, personajul era cu degetele pe tastatura unui computer nou şi, resemnat, spunea „Să trecem la varianta prescurtată”! Acest desen animat avea scopul de a-i reaminti scriitorului că, deşi s-ar putea să aibă un obiectiv clar şi să aibă un plan foarte exact pentru a-l atinge, viaţa este plină de provocări. Aşa că, indiferent de obstacole, pentru scriitor, era important să nu renunţe şi să înţeleagă că, de fapt, necazurile vin şi cu învăţăminte importante.

Al treilea obiect, trofeul de la polo călare, îi spunea două lucruri. Primul dintre ele îi aducea aminte de faptul că nu-i plăcea să cureţe bălegarul calului său, deşi îi lua doar 15 minute. Până într-o zi, când s-a plâns unui coleg, care a râs şi i-a spus: „Eşti dispus să petreci în şa mai multe ore în cadrul unui turneu de polo care ţine şi două zile, dar nu eşti pregătit să aloci 15 minute pentru igiena calului tău”?  Avea dreptate, în viaţă nu facem doar ce ne place, dar trebuie să ne ţinem atenţia concentrată asupra scopului.

Cel de-al doilea lucru pe care i-l transmitea trofeul de la polo consta în faptul că succesul este posibil. Echipa din care făcea parte scriitorul nu era cea mai bună, iar el şi colegii săi participau la competiţii, pentru că le plăcea jocul. Prin urmare, trofeul a venit ca o surpriză. El le spunea că, făcând ceea ce-ţi place, poţi deveni victorios şi că, în succes, există, totuşi, şi şansa plăcerii[1].

[1] Adaptare după George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru adulţi, trad. Daniela Ştefănescu, Editura Trei, București, 2012, pp. 287-290.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *