Căsătorie și tradiții

0
69
Căsătoria, în viziunea ortodoxă, poate fi definită simplu: un trup cu două inimi unite veşnic prin harul lui Dumnezeu.

Căsătoria! Ce poate fi mai frumos? Doi oameni care se iubesc îşi spun în faţa lui Dumnezeu şi a celor apropiaţi cel mai important „Da!”. Paradoxal, şcoala nu ne prea învaţă mai nimic despre acest minunat şi complicat moment. Este exact ca şi cu educaţia financiară!

Iar, ca să fie tacâmul complet, nici în poveştile din copilărie nu sunt prea multe detalii despre viaţa de cuplu. Aproape toate basmele noastre populare se termină după petrecerea de nuntă care ştim că este foarte faină, durează mult şi la ea participă numai personaje pozitive.

Unii cârcotași ar deduce că pentru cei din vechime, viaţa de familie nu era foarte importantă. Oricum, venea de la sine. Aşa că cea mai mare parte a atenţiei a fost dedicată momentului nunţii!

Dacă cineva ar avea zile să contabilizeze toate tradiţiile care însoţesc acest moment, cred că am putea renunţa uşor la telenovelele turceşti sau la documentarele de pe Discovery şi National Geographic. Ba chiar mai mult: drama, intriga, întorsăturile de situaţii, tensiunea ar putea să ne facă să renunţăm chiar şi la…Facebook! (Ştiu! Pare puțin probabil, dar am motivele mele!)

Tradiții legate de Nuntă

O să ne oprim, deocamdată, doar la două dintre ele, mai cunoscute. Prima tradiţie este cu impact vizual maxim. Miresei i se oferă şansa să ne arate cât de bine stă pe tocuri. Ea trebuie să se urce pe un scaun, ca să poată fi văzută de toată lumea şi trebuie să împartă în cele patru zări câte o bucată dintr-un colac sau, mai nou, dintr-un cozonac. (Dacă pâinea respectivă este mai tare şi mireasa are ciudă pe cineva… acum e momentul!)

Cea de-a doua tradiţie, deşi instituită în ritualul ortodox numai de Biserica Română, este cea a prezentării mirilor la biserică, în a opta zi după Cununie. Atunci, aceştia trebuie să vină cu lumânările de la cununie, dacă se poate, şi însoţiţi de naşi, pentru a li se citi o rugăciune specială. Aşa cum am spus, acest gest liturgic este instituit de Biserică, dar, de-a lungul timpului, a căpătat o semnificaţie asupra căreia trebuie să insistăm.

Cu siguranţă, fiecare dintre noi a avut şansa, cel puţin o dată în viaţă, să asiste la momentul în care o mireasă părăseşte simbolic casa părintească. Toată suflarea femeiască simte nevoia să ude acest moment cu lacrimi din belşug, ca şi cum hulpavul mire o smulge cu forţa pe biata fată din braţele iubitoare ale părinţilor îndureraţi. Ai senzaţia că este un moment de tristeţe şi nu unul de bucurie şi că năpăstuita mireasă nu ar fi fost de acord cu aşa ceva nici în ruptul capului. Dar asta este altă poveste!

Aruncatul colacului în semnul crucii

La un moment dat, când straturile de rimel profesional sunt în pericol de dezintegrare, se trece la momentul „ieşirii din casă”. Toate lacrimile dispar ca prin farmec şi intră în scenă maestrele de ceremonii! Ele au pregătit din timp tava cu colacul sau cozonacul despre care v-am vorbit! Acesta este tăiat în patru părţi egale şi aşteaptă cuminte să fie aruncat de mireasă.

Nu ştiu dacă vreun şugubăţ sau un profesor de educaţie fizică care vrea să arate că mireasa (fosta lui elevă) are calităţi de gimnastă este însărcinat cu furnizarea scaunului, dar obiectul respectiv, invariabil, pare a fi unul şubred, care scârţâie din toate încheieturile.

În fine, cu ezitările de rigoare, mireasa urcă pe scaun. Este un moment care nu trebuie ratat! Imaginaţi-vă o tânără emoţionată, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei, îmbrăcată cu o rochie frumoasă dar incomodă, care trebuie să se urce cu tocuri pe un scaun dezechilibrat. Nu ştii dacă trebuie să râzi sau să te apuce mila!

Doamnele care sunt însărcinate cu respectarea fidelă a tradiţiei, vin cu recuzita şi cu scenariul. Mireasa, în calitate de personaj principal, trebuie să ia de pe tavă câte o bucată din cozonacul porţionat, să-şi facă semnul crucii (Nu ştiu dacă o singură dată sau de trei ori. „Experţii” încă mai dezbat!) şi să o arunce în câte un punct cardinal.

Normal, după modelul patentat de regretatul Adrian Păunescu, cineva trebuie să rostească pentru mireasă rugăciunea („În numele Tatălui…şi al Fiului…şi al Sfântului Duh…Aruncă! Bravo!). Fireşte, cei care sunt în raza de acţiune a „proiectilului” se căznesc să-l prindă. Ca să nu avem dubii, trebuie spus că bucata respectivă de cozonac îi va reveni celui care are mai mult talent la rugby!

De ce nu este corect să fie aruncat colacul de către mireasă

Ce nu este în regulă cu acest obicei? Păi, în primul rând, dacă vorbim din perspectivă creştină, el nici măcar nu ar trebui să existe. De ce? Pentru că este un vechi ritual dacic (Să mai conteste cineva statornicia poporului nostru!) conform căruia, mireasa întruchipa o preoteasă cosmică care, în momentul însoţirii cu mirele, personificarea bărbatului cosmic, răspândea belşug (semnificat prin pâinea aruncată) peste întreaga lume (de aici aruncarea în cele 4 zări). De asemenea, acest ritual semnifica și aspirația nuntașilor necăsătoriți la împlinirea omului prin căsătorie [1].

Deci, nu are nimic de-a face cu tradiţia creştină instituită de Biserică. De aceea, folosirea semnului Sfintei Cruci în cadrul acestui ritual mi se pare, cel puţin, abuzivă. Nu are ce să caute un simbol creştin în cadrul unui ritual precreştin!

În concluzie, domnişoarele care urmează să se căsătorească şi nu au mai exersat urcatul cu tocuri pe scaun de ceva vreme pot scăpa foarte elegant şi natural de emoţii. Pur şi simplu, le spun celor din „comitetul de organizare” să treacă direct la „hora din faţa blocului” sau „din faţa porţii”!

„Îmbisericirea” mirilor din a opta zi după Nuntă

Cea de-a doua tradiţie, prezentarea mirilor la biserică cu lumânările în a opta zi după cununie, trebuie, la rândul ei, puţin detaliată. Pentru mulţi, ca şi pentru mine la vremea respectivă, a fost unul dintre sentimentele acelea că faci ceva despre care nu ştii că este bine sau rău, dar trebuie făcut oricum pentru că aşa… „trebuie”.

Ţin minte că eram cu soţia în faţa uşilor de la biserică, aşteptând terminarea sfintei Liturghii, când cineva din grupul nostru, ca să lămurească problema, a întrebat o venerabilă doamnă de ce trebuia să fim acolo. Răspunsul a venit prompt şi cu un aer de superioritate: „Ei maică, păi nu mai sunt feciori!”.

Deci, cum ar veni, trebuia să venim la biserică ca să primim iertare pentru o faptă binecuvântată de Biserică printr-o taină, a Căsătoriei. În mintea mea, a apărut brusc întrebarea: „Păi, nu asta era ideea?! La Cununie, preotul s-a rugat ca noua familie să aibă copii, care apar… dacă mirii îşi pierd fecioria!”.

Trebuie să recunosc că mi-a dat ceva bătaie de cap până am desluşit adevărata motivaţie a acestui ritual. Şi aceasta, pentru că, aşa cum am mai spus, este un gest liturgic care nu este găsit la celelalte Biserici ortodoxe. De ce?

Răspunsul a venit când am răsfoit introducerea la o colecţie de poveşti culese de Arthur Schott sub denumirea de „Basme valahe”. Aici, el descrie care erau obiceiurile strămoşilor noştri, prin sec. al XIX-lea, cu privire la momentul nunţii. Este exact ca la sfârşitul poveştilor româneşti, cu sublinierea faptului că petrecerea de după căsătorie dura foarte mult. Uneori, chiar 7 zile [2]!

Deci, era normal, spun eu, ca proaspeţii însurăţei, după 7 zile de sărbătorit, să revină la biserică pentru o purificare. Nu ştiu dacă, astăzi, „masa, dansul şi felicitările” mai ţin 7 zile, dar ritualul a rămas.

Însă este important să se reţină că mirii nu sunt întinaţi după nuntă, pentru că şi-au pierdut „fecioria”. Dimpotrivă,  tocmai despre asta era vorba şi totul s-a făcut cu binecuvântarea Bisericii!

Concluzii

Continui să cred că imaginaţia poporului român este un izvor nesecat, mai ales în materie de ritualuri şi de interpretări teologice!  De aceea, consider că alte neamuri care nu se simt prea creative ar trebui să ne invidieze!

Însă, până să ajungem la acest stadiu, recomand prudenţă atunci când căutăm semnificaţii! Pentru că, potrivit lui Einstein, „logica te duce din punctul A în punctul B, dar imaginaţia te duce oriunde”. Şi câteodată, acest „oriunde”, este un „prea departe”!

Referinţe

[1] Nicolae Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, ediţia a II-a, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000, p. 232.

[2]  Arthur şi Albert Schott, Basme valahe, trad. Viorica Nişcov, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 95.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here