Câtă apă bea un „mort”?

0
171
Apa este indispensabilă vieții trupești. Oare, ce nevoie o fi având sufletele adormiților de ea?

Moartea este unul dintre cele mai misterioase şi mai solemne momente ale existenţei noastre, dar şi…setea. Am constatat asta când eram de-o şchioapă şi stăteam vara pe la bunicii de la ţară. Cu ocazia diverselor înmormântări la care bunicii mei erau implicaţi, am observat că erau cel puţin două situaţii în care „apa” avea rolul principal.

Prima se consuma în primele 3 zile după momentul despărţirii sufletului de trup. Atunci, cu mare grijă, se punea pe pervazul ferestrei un pahar cu apă şi o farfurioară cu zahăr. Am întrebat de ce. Răspunsul a fost atât de categoric, încât nu lăsa loc de alte comentarii: „Pentru sufletul mortului!”. Bunica mea era o „femeie care ştia rânduiala” iar eu un ţânc. Ce puteam şti eu?

A doua situaţie în care apa era, din nou, importantă era imediat după înmormântare. Atunci, se punea problema „cine îi duce mortului apa”? Era vorba de 40 de zile în care cineva din familia celui răposat sau, mă rog, un apropiat trebuia să ducă câte o găleată cu apă unei alte persoane, de obicei, o bătrână sau un bătrân.

La vremea aceea, nu ştiam încă tabla înmulţirii, dar oricum, mi s-a părut o cantitate destul de importantă de apă. Aşa că, în mintea mea, s-a născut firesc întrebarea „câtă apă bea un mort”?

Înainte de a răspunde vreau să clarificăm o chestiune. Moartea este considerată de teologie drept despărţirea sufletului de trup. Cum sufletul este nemuritor, este impropriu spus că persoana a „murit” în sensul că şi-a „încetat existenţa” sau că „a trecut în nefiinţă”. Ea trăieşte, dar într-o altă formă de existenţă şi aşteaptă învierea.

De aceea, Biserica foloseşte termenii de „răposat”,  „repausat” sau „adormit”. De altfel, şi termenul „cimitir” în limba greacă înseamnă „dormitor”. În consecinţă, tradiţia creştină foloseşte aceşti termeni tocmai pentru a sublinia credinţa în învierea universală.

Cu privire la cantitatea de apă care îi este necesară unui răposat, treaba este complicată. Cel puţin din perspectiva oamenilor din popor. Ei se bazează pe faptul că, potrivit unei tradiţii populare, imediat după momentul morţii şi până la înmormântare, cam 3 zile, sufletul celui adormit colindă locurile prin care a fost în viaţă.

Sigur, dacă vorbim de sufletul un pasionat de călătorii acesta cam trebuie să străbată o bună parte din globul pământesc (Oare i-o mai fi trebuind viză?). În orice caz, după atâta umblătură, cineva mai practic s-a gândit că bietului suflet i-ar prinde un pahar cu apă. În plus, ca să se mai întremeze, i s-a pus şi nişte zahăr  (Probabil, ca să nu-i scadă glicemia!).

În cea de-a doua situaţie, aia cu 40 de găleţi cu apă datee unei alte persoane timp de 40 de zile după înmormântare, treaba este şi mai complicată. La un calcul sumar, vorbim de 40 găleţi x 10 l/găleată = 400 l de apă. Da, 400 l de apă! La ce-i trebuie sufletului atâta apă şi, mai ales, unde o ţine?

Se pare că această practică provine dintr-o altă concepţie a creştinilor din vechime. Aceasta spune că, după înmormântare, sufletul îşi ia rămas bun de la lumea pământească şi porneşte spre cer. Era logic ca şi în această călătorie care ar dura 40 de zile, sufletul să aibă nevoie de …apă. Ce-i drept, un pic mai multă! (Poate s-o fi şi spălând!). Vestea bună este că nu-i mai trebuie şi zahăr!

Haideţi să vedem care este adevărul! În momentul în care vorbim de suflet, trebuie să ne gândim la „suflarea de viaţă” pe care Dumnezeu a insuflat-o trupului omenesc făcut din pământ. Prin urmare, această suflare de viaţă îşi are existenţa de la Dumnezeu! Deci, nu are nevoie de hrană, apă sau odihnă aşa cum are trupul.

Este drept că, după înviere, Mântuitorul a stat la masă cu ucenicii Săi în mai multe rânduri. Dar, în cazul Lui, trupul era înviat şi spiritualizat, altfel nu ar fi putut trece prin piatra mormântului sau prin uşile încuiate.

În consecinţă, nici acelui trup nu i-ar fi fost necesare hrana şi apa. Faptul că Hristos a stat la masă cu ucenicii se explică prin faptul că El a vrut să-i convingă că este real, că nu este o închipuire şi nu pentru că ar fi avut nevoie să mănânce.

În consecinţă, sufletele celor răposaţi nu au nevoie nici de apă şi nici de zahăr. Deci, treaba cu paharul şi cu farfurioara de zahăr nu sunt explicabile din punct de vedere teologic. Iar, dacă cineva constată că apa din pahar se diminuează, trebuie să ştie că vorbim de un fenomen natural, perfect explicabil – evaporarea – şi nu de faptul că o „bea” sufletul celui adormit.

Cu privire la cele 40 de găleţi de apă, chestiunea este un pic mai complexă. Într-adevăr, sufletul celui răposat nu are nevoie de apa respectivă, însă ea este o pomană. Adică o jertfă care se face pentru sufletul celui care a plecat dintre noi.

Prin urmare, ea este o manifestare a dragostei faţă de cel adormit însoţită de rugăciune. Acest lucru se întâmplă atunci când cel care primeşte pomana spune „Bogdaproste”, care tradus din slavona veche înseamnă „Doamne miluieşte!” sau „Doamne ai milă!”.

În plus, să nu uităm că, la ţară, în trecut, nu toată lumea avea o fântână în curte. Deci, să-i aduci 40 de zile câte o găleată cu apă unui bătrân era într-adevăr o mare pomană.

În concluzie, trebuie să ştim că nu de obiectele care se dau în numele lui are nevoie cel răposat, ci de dragostea şi rugăciunea care le însoţesc.

De aceea, este bine ca paharul cu apă, în loc să stea degeaba pe pervaz, să fie dat de pomană unui trecător însetat.

De asemenea, dacă este de folos cuiva, este bine să se păstreze şi practica celor 40 de găleţi cu apă. Cu condiţia să ştim care este semnificaţia ei şi să o transmitem cum trebuie pe mai departe. Nu este greu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here