Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu apostolii

În fiecare an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Dacă în legătură cu viaţa împărătesei Elena lucrurile sunt cât de cât clare, în ceea ce priveşte personalitatea împăratului Constantin cel Mare, lucrurile rămân oarecum controversate.

Sfinţii impăraţi Constantin şi mama sa Elena au fost cei care s-au preocupat să scoată creştinismul din anonimat!

De aceea, până astăzi, viaţa acestor sfinţi împărăţi reprezintă un reper pentru creştinii autentici şi o piatră de poticnire pentru cei care vor „să se convingă” de adevărul credinţei creştine.

Uneltiri, morţi şi lupte pentru putere

Pentru cei care aşteaptă cu sufletul la gură să înceapă noul sezon al serialului „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) viaţa împăratului Constantin cel Mare (306-337) nu ar trebui să fie una senzaţională.

Tatăl său era generalul Constantius Chlorus, cezar al Occidentului la curtea împăratului roman Diocleţan (284-305)[1]. Mama sa, Elena, a fost repudiată de tatăl său pentru ca el să se poată căsători cu Theodora, fiica împăratului Maximian[2] care era august peste partea occidentală a Imperiului Roman.

În aceste condiţii, Constantin este trimis la curtea imperială a împăratului Diocleţian (august peste Orient), pentru ca acesta să se asigure că tatăl său îi va asculta ordinele.

Situaţia se precipită odată cu abdicarea lui Diocleţian şi a lui Maximian, când Constantin fuge la tatăl său în Britania. Dar, în anul 306, Constantius Chlorus moare şi Constantin este proclamat împărat de armată.

În luna noiembrie a anului 308, în cadrul conferinţei de la Carnutum, Constantin este recunoscut oficial cezar în Occident, iar Maxentius (fiul lui Maximian) care se proclamase, la rândul său cezar, este considerat uzurpator.

Pentru a-şi apăra tronul, Constantin pătrunde cu armatele sale în Spania (310) şi, pe urmă, în nordul Italiei, unde îl înfrânge pe Maxentius la Turin şi Verona. Însă bătălia decisivă avea să se dea în anul 312, la Pons Milvius, lângă Roma.

După cum spuneam, până aici, nimic senzaţional. Doar intrigile obişnuite din istorie şi din filmele inspirate din perioadele Antică sau a Evului Mediu. Însă, aşa cum ştim, viaţa bate filmul!

Constantin – împăratul providenţial

Ştiu că pare aproape imposibil pentru noi, cei de astăzi, să credem în minuni cu cruci din lumină care apar pe cer în miez de zi. Adică, pe bune? La câte prezintă televiziunile, ne vine, mai degrabă, să credem că este vorba de o punere în scenă ieftină a unui candidat la vreo funcţie publică.

Constantin cel Mare – împăratul care a schimbat istoria!

Dar, Biserica ne spune că un astfel de eveniment a avut loc de-adevăratelea. El s-a întâmplat înaintea bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 dintre viitorul împărat Constantin cel Mare şi uzurpatorul Maxenţiu.

Istoricul care a stat lângă Constantin, Eusebiu de Cezareea[3], ne relatează că, înaintea bătăliei, Constantin avea mult mai puţini soldaţi decât adversarul său. De aceea, s-a rugat „Diviniţăţii unice” pe care începuse să o adore tatăl său şi I-a cerut ajutorul. Ca răspuns la rugăciunile sale, în timpul zilei, Constantin, alături de întreaga armată, a văzut pe cer o cruce de lumină. Însă nu a ştiut cum să interpreteze această viziune.

Abia în timpul nopţii, Domnul Hristos I s-a arătat cu aceeaşi cruce în mână şi i-a spus să folosească acest semn în toate luptele cu duşmanii săi.

La prima vedere, o astfel de relatare pare una incredibilă şi menită să justifice, ca de atâtea ori în istorie, faptele unui pretendent la tron. Mai mult, unii spun că este posibil să fi fost vorba de o halucinaţie a unui om aflat în momente de maximă tensiune psihică[4]. Dar, hai să analizăm un pic situaţia!

În primul rând, crucea de lumină fusese văzută de întreaga armată.

Apoi, Constantin i-a întărit istoricului Eusebiu de Cezareea, printr-un jurământ, veridicitatea celor relatate. La prima vedere, chestia asta cu jurământul nu pare o mare scofală. Însă Constantin nu ar fi avut de ce să se mai jure în faţa unui supus de-al său în momentul când i-a povestit această întâmplare, pentru că era deja împărat. Deci, această experienţă îl marcase.

Dar cel mai important argument îl reprezintă ce s-a întâmplat după aceea în viaţa lui Constantin cel Mare. Pur şi simplu, dis-de-dimineaţă, el s-a trezit şi a dat ordin să fie confecţionate stindarde cu semnul Crucii pe care el îl văzuse în viziune şi în vis. După cum se ştie, acel semn i-a adus mereu victoria.

Aşa se face că în semn de recunoştinţă, în anul 313, împreună cu cumnatul său Licinius, va emite edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi) prin care hotăra ca religia creştină să aibă drepturi egale cu celelalte religii recunoscute în Imperiul Roman.

Constantin cel Mare şi creştinismul

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, începe o nouă eră creştină. Dacă până atunci, adepţii lui Hristos trebuiau să se ascundă şi să se roage în catacombe, acum lucrurile se schimbă radical.

Pentru alte informaţii: Constantin şi Elena, Sfinții Împărați care au scos creștinismul din catacombe

Noul împărat, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul primit de la Dumnezeul creştinilor, începe să se identifice cu această credinţă. Astfel, pe monedele imperiale pe care Constantin le emite apar simboluri creştine.

De asemenea, preoţii şi episcopii primesc diverse scutiri de taxe şi impozite, se permite folosirea tribunalelor ca locaşuri de cult, iar clerul creştin primeşte subvenţii.

Mai mult, episcopii aveau dreptul să judece, iar sentinţele lor erau irevocabile. În plus, tot lor, li s-a acordat şi dreptul de a elibera sclavi, drept care, până atunci, era rezervat guvernatorilor.

În continuare, Constantin construieşte biserici la Ierusalim (Sfântul Mormânt) şi la Bethleem, adică în locurile unde Hristos a înviat şi unde S-a născut. Tot el proclamă duminica, prima zi a săptămânii, sărbătoare oficială a creştinilor.

Merită Constantin să fie considerat un sfânt creştin?

În ciuda măsurilor administrative pe care Constantin cel Mare le-a luat în favoarea creştinilor, au fost unele voci care au contestat faptul că el ar fi crezut cu adevărat în Hristos.

O privire hotărâtă, da totuşi serenă – sfântul împărat Constantin cel Mare.

Printre argumentele lor se numără faptul că el s-ar fi botezat abia pe patul de moarte, că a păstrat titlul de preot suprem (pontifex maximus) al tuturor religiilor din Imperiul Roman şi că noua sa capitală, Constantinopolul, ar fi fost consacrată după ritualul păgân.

De fapt, raţiunea lui Constantin a fost una foarte practică. Păstrând titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu, el nu a putut fi niciodată acuzat de partizanat în favoarea creştinilor.

Sub domnia sa, începând cu anul 324, după ce l-a învins pe Licinius la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Imperiul Roman era din nou unificat, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285. Prin urmare, era nevoie de multă abilitate politică pentru a armoniza atâtea religii şi atâtea populaţii diferite.

Dacă nu ar fi procedat în acest fel, Constantin ar fi riscat un război religios intern.

Că este aşa ne-o demonstrează faptul că el s-a ocupat de organizarea Primului Sinod Ecumenic, din anul 325 de la Niceea. În afară de faptul că această întâlnire a episcopilor creştini a adus religia înfiinţată de Hristos în prim plan, Constantin a urmărit ca Biserica să nu fie dezbinată, situaţie care ar fi provocat mari tulburări în imperiu.

De asemenea, în Constantinopol,  noua sa capitală, a dat ordin să fie începută construirea a două biserici impozante – una dedicată Sfintei Înţelepciuni (Divine) şi alta Sfintei Păci (Divine). În consecinţă, orientarea creştină a lui Constantin nu poate fi pusă la îndoială.

Deci, el era foarte atent la problema religiozităţii din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul că a păstrat titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu care îi permitea să intervină în viaţa religioasă a fost unul pe deplin justificat.

Aşa se explică şi de ce el nu s-a botezat de la început! Însă dinastia pe care a întemeiat-o s-a bazat pe credinţa că el, Constantin, este alesul lui Dumnezeul pe pământ.

El a murit în ziua de 21 mai 337 (mai precis, noaptea dinspre 21 spre 22 mai), la Nicomedia, după ce, cu scurt timp înainte, primise Botezul.

Analizând din punctul de vedere al vieţii publice, putem spune că, într-adevăr, viaţa lui Constantin cel Mare a fost una a unui  împărat care a trebuit să ordone execuţii, care a întreprins expediţii militare în urma cărora au murit oameni şi familii întregi au fost nenorocite sau care a trebuit să uneltească, să manipuleze şi să facă tot felul de aranjamente politice pentru a-şi atinge scopurile.

Însă, din punct de vedere, strict al vieţii creştine, asemeni tâlharului de pe cruce, pentru faptul că s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, este clar că i-au fost iertate, împreună cu păcatul strămoşesc, toate păcatele personale.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

După aceea, trebuie să vorbim despre opera lui de scoatere din anonimat a religiei creştine şi despre acţiunile sale care au dus la încreştinări şi la întărirea credinţei atâtor oameni. O lucrare demnă de un adevărat apostol!

În afară de acest lucru, viziunea pe care a avut-o şi modul în care au decurs evenimentele în favoarea lui ne arată că el a fost, într-adevăr, un ales al lui Dumnezeu.

Sunt doar câteva dintre elementele pe care Biserica s-a bazat atunci când l-a declarat pe Constantin cel Mare sfânt şi l-a considerat „întocmai cu apostolii”. Şi cred că această canonizare a fost una pe deplin justificată!

Pentru alte informaţii: Cum este canonizat un sfânt?

Sfânta împărăteasă Elena – mama lui Constantin cel Mare

Alături de împăratul Constantin cel Mare, în ziua de 21 mai, este celebrată şi mama sa, împărăteasa Elena.

Sfântul Ambrozie de Milano ne spune despre ea că a avut origini umile, fiind o „stabularia” (o femeie care slujea într-un han sau tavernă). Însă frumuseţea ei şi viaţa curată l-au determinat pe generalul Constantius Chlorus să treacă peste regulile de atunci şi să se căsătorească cu ea.

Deşi ea îi dăruise un fiu, pe Constantin, el a trebuit să o repudieze, pentru a se căsători cu Theodora, fiica augustului Maximian.

După ce Constantin ajunge cezar al Occidentului, în anul 306, ea este chemată la curte şi rămâne până la sfârşitul vieţii alături de fiul ei, influenţându-i deciziile legate de religia creştină.

Deşi ea a rămas în istorie prin faptul că, între anii 325-326, a plecat la Locurile Sfinte unde a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Hristos şi locul unde Mântuitorul S-a născut, meritele împărătesei Elena au fost cu mult mai multe.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin” (Vita Constantini) ne vorbeşte despre viaţa ei curată, despre milosteniile pe care le făcea, despre modul în care îi ajuta şi îi înţelegea pe cei nevoiaşi[5].

În plus, ea a fost un mare ctitor de locaşuri de cult. Din porunca sfintei împărătesei Elena, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, la locul naşterii Domnului Iisus din Bethleem şi pe Muntele Măslinilor de unde El S-a înălţat la cer, au fost dărâmate edificiile păgâne şi ridicate biserici creştine pe care ea, împreună cu fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, le-au împodobit cu generozitate.

Concluzii

Minunile există, fie că vrem să le acceptăm sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat cu împăratul Constantin cel Mare este un lucru grăitor în acest sens.

Pentru alte informaţii: Despre minuni

Viaţa lui de după momentul viziunii, pe care unii nu o consideră reală, ne dovedeşte că, în urma acelui eveniment, tânărul Constantin s-a transformat total. Practic, a avut parte de o schimbare din temelii a modului său de gândire, a perspectivei asupra vieţii.

Dintr-un cezar educat într-un mediu păgân (curtea împăratului Diocleţian), Constantin se transformă, peste noapte, într-un ales al lui Hristos pe pământ. Deci da, minunile se întâmplă!

La fel, mama lui, împărăteasa Elena, a reuşit să afle care este Crucea adevărată a Mântuitorului după ce a atins-o de trupul unui mort şi acesta a înviat. Deci, încă o minune!

Chiar dacă ele ne par evenimente luate din filme ştiinţifico-fantastice, aceste minuni au existat, au avut martori şi au rămas consemnate. Iar ele, în schimb, au schimbat cursul istoriei, pentru că, dacă nu ar fi fost Constantin cel Mare împreună cu mama sa, soarta creştinismului cu toată contribuţia pe care el a adus-o la progresul umanităţii ar fi fost puse sub semnul întrebării.

Este remarcabil modul în care lucrează Dumnezeu şi perfecta sincronizare de care dă dovadă.

După veacuri în care creştinii au fost persecutaţi şi nevoiţi să se ascundă, pur şi simplu, deodată, întregul context s-a schimbat, datorită intervenţiei pe care Dumnezeu a făcut-o în istorie prin intermediul lui Constantin cel Mare. Dar toate s-au întâmplat la momentul cel mai potrivit!

De aceea, dacă ar fi să desprind nişte lecţii din viaţa acestor doi mari sfinţi, una ar fi cea care îmi spune să nu renunţ niciodată şi altă lecţie care îmi spune să am răbdare. Pentru că, dincolo de aparenţe, stă întotdeauna Dumnezeu care lucrează spre binele tuturor!

Referinţe

[1] Constantin cel Mare/Flavius Valerius Constantinus în Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 95.

[2] Prof. univ. Emilian Popescu, Note de curs, anul universitar 1999-2000.

[3] http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf, pp. 944-947.

[4] A se vedea nota 3109, pp. 944-945  din http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf.

[5] Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, 1, 44-47.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=d84122c36abd00f6a2, https://lindsayclansman.wordpress.com/2015/03/03/the-conversions-of-constantine-and-clovis-compared-and-contrasted/, https://www.google.ro/search?q=constantin+the+great&hl=ro&tbm=isch&source=lnt&tbs=isz:l&sa=X&ved=0ahUKEwjauo_7kZbbAhVDKywKHS1hCJQQpwUIHg&biw=1440&bih=794&dpr=1#imgrc=GviPTO2k3dikyM:

 

Martirii creștini

Suntem tentați să credem că, în condiții limită (ex. când viața ne este în pericol) toți ajungem să reacționăm la fel. Sau, cel puțin, așa ar spune Sigmund Freud, bazându-se pe existența instinctului de autoconservare[1].

Martiri, Brîncoveanu, Brâncoveanu
Martirii Brîncoveni – un exemplu de jertfă şi mărturisire creştină

Însă istoria ne-a arătat că nu este întotdeauna așa. Au existat, există și, probabil, vor exista oameni deosebiți care vor reacționa diferit. Oameni care se vor sacrifica pentru valori pe care le consideră mai importante decât propria persoană.

În creștinism, acești oameni se numesc martiri!

Cine sunt martirii

Practic, religia creștină a avut parte încă de la începuturile ei de martiri. Ei au fost cei care au acceptat să se jertfească pentru mărturisirea credinței în Hristos[2]. Indiferent de clasă socială, avere sau educație, întotdeauna, s-au găsit oameni care nu au fost dispuși să se lepede de Hristos.

Acest gest este unul considerat de Biserică atât de important, încât se vorbește chiar de un „botez al sângelui”. Adică cel care nu a primit Taina Botezului (deci, în mod normal, nu poate fi considerat creștin), prin gestul său de a se jertfi mărturisind pe Hristos, este considerat creștin autentic.

Unul dintre cazuri este cel al soldatului care s-a sacrificat alături de cei 39 de mucenici din lacul înghețat al Sevastei.  El nu fusese botezat, dar a fost impresionat de statornicia celor 40 de mărturisitori. De aceea, a considerat mai potrivit să intre în apa înghețată în locul unui creștin care, doborât de frig, renunțase la credință.

Martirii, eroii și rebelii

Martirii creștini nu trebuie confundați cu eroii și nici cu rebelii.

Eroii erau persoane deosebite care alegeau să lupte pentru ceilalți oameni sau chiar pentru propria lor glorie[3]. Spre deosebire de ei, martirii creștini au ales să se jertfească pentru Hristos și pentru învățătura lui. În plus, eroii manifestau un instinct de conservare ca al oamenilor obișnuiți, chiar dacă erau dispuși să lupte și cu zeii. Însă, pentru martiri, nu conta dacă trăiau sau mureau. Pentru ei, era importantă doar mărturisirea credinței lor.

De asemenea, martirii nu trebuie confundați cu rebelii. Ei nu și-au propus „să lupte cu sistemul și nu doreau să schimbe starea de lucruri existentă. În antiteză, rebelii sunt „contra” pur și simplu, pentru că ei doresc să schimbe sistemul căruia i se opun.

Che Guevara – modelul de rebel prin excelenţă

Dar, diferența majoră, atât față de eroi cât și față de rebeli, constă în iubirea iertătoare a martirilor. Ei nu se supără pe cei care îi chinuie. Ei nu doresc să se răzbune pe torționarii lor. Pentru noi, par niște naivi. Dar martirii știu că, mărturisindu-L pe Hristos, vor ajunge în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Deci, restul nu mai contează!

 Martirii în istorie

Primul martir creștin a fost arhidiaconul Ștefan[4], pomenit de Biserică la 27 decembrie. El a acceptat mai degrabă să fie ucis cu pietre, decât să nu le arate evreilor că greșeau în ceea ce-L privea pe Hristos[5].

Aceste persecuții au continuat, la început, în Palestina, apoi, și în alte părți ale Imperiului Roman. Însă primele persecuții generalizate pe întinsul întregului Imperiu Roman, au apărut după ce împăratul Decius a edictat, în ianuarie 250, ca toți cetățenii Imperiului să jertfească zeilor romani[6]. Această stare de fapt a durat până în anul 313, când, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin și cumnatul său Licinius au permis religiei întemeiate de Mântuitorul Hristos să existe.

Pentru alte informații: Răspândirea creștinimsului

După o perioadă de acalmie, creștinii au început să fie din nou persecutați pentru religia lor de islamiști, apoi de membrii altor comunități religioase în rândul cărora doreau să facă misiune. În cele din urmă, creștinii au ajuns să fie pedepsiți și de statele atee (U.R.S.S., Coreea de Nord, România etc.) pentru convingerile lor.

Din păcate, nici astăzi nu putem spune că situația creștinilor, la nivel planetar, este una confortabilă. Există voci care estimează că, în zilele noastre, la nivel mondial, un creștin este ucis la fiecare 5 minute[7].

Pentru alte informații: Persecuția creștinilor

Mai sunt martirii de actualitate?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere și faptul că „martirul” este și un martor și nu doar un mucenic.  El nu doar suferă pentru Hristos, ci el Îl și mărturisește, indiferent de urmări.

De aceea, din perspectiva mărturisirii creștine, martirii vor fi mereu „de actualitate”. Hristos chiar spune: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri”[8].

În ceea ce ne privește pe noi, ortodocși ai mileniului al III-lea, putem spune că nimeni nu se așteaptă să fim torturați pentru convingerile noastre religioase. Însă Domnul Iisus așteaptă de la noi să nu ne fie rușine să spunem că suntem creștini și să dovedim prin gesturile mici de zi cu zi acest lucru.

Prin urmare, nu trebuie să ne simțim stânjeniți, dacă suntem de părere că:

  • căsătorie trebuie încheiată între un bărbat și o femeie;
  • icoana poate să stea într-o sală de clasă;
  • nu este ceva în neregulă dacă facem semnul crucii în public;
  • teoria evoluționistă nu este una coerentă din punct de vedere științific;
  • astrologia, oricât de seducătoare, nu este o știință etc.

Nu cred că, dacă adoptăm această atitudine, indiferent câte reacții negative ne atragem, putem să ne considerăm martiri. Nici pe departe! Însă dacă vrem să ne numim creștini, avem datoria morală să facem măcar aceste lucruri.

Este un omagiu pe care noi, cei de astăzi, îl aducem celor care ne-au demonstrat că a crede în valori mai presus de propria persoană și a suferi pentru ele nu este o formă de naivitate, ci o dovadă de putere.

Referinţe

[1] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, trad. Silvian Guranda, Meteor Press, București, 2009, pp. 167-168.

[2] Preot dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 334.

[3] Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, ediția a II-a, Tehnopress, Iași, 2000, pp. 177-178.

[4] Hristos nu poate fi considerat primul martir creștin, pentru că martirii nu sunt ființe supranaturale. Pur și simplu, ei sunt oameni care mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 54-60.

[6] Margaret M. Mitchell, Frances M. Young (editori), Cambridge History of the Christianity, vol. I: Origins to Constantine, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, P. 389.

[7] Massimo Introvigne, Cristiani uccisi nel mondo: uno ogni cinque minuti în http://www.cesnur.org/2011/mi-cri.html, 20.04.2018, 00:07:15.

[8] Evanghelia după Marcu, capitolul 8, versetul 38.

Răspândirea creștinismului

 

Creștinismul numără astăzi în jur de 2,4 miliarde de adepți[1]. Este cea mai răspândită religie de pe planetă, deși are „doar” 2000 de ani. Este, într-adevăr, un miracol și avem tot dreptul să ne întrebăm cum s-a ajuns aici și cât va dura această poveste.

Harta răspândirii creştinismului (cu culoare închisă sunt reprezentate regiunile unde creştinismul este religia majoritară)

Perioada de început a misiunii creștine

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în timp, în zona Israelului de astăzi, la momentul când Hristos i-a trimis pe ucenici în misiune: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”[2].

Astfel, după ce au așteptat să se „îmbrace cu putere de sus”[3], apostolii L-au primit în ziua Cincizecimii (Rusaliilor) pe Sfântul Duh[4], cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi – Mângâietorul promis de Domnul Iisus[5].  Atunci, a avut loc prima predică în calitate de misionari a apostolilor, reprezentați de sfântul apostol Petru[6].

A fost vorba de o schimbare radicală în devenirea lumii, pentru că un pescar a avut curajul să vorbească unei mari mulțimi de oameni și a avut elocința să determine botezarea unui număr de aproximativ „3000 de suflete”[7]. Acesta a fost momentul oficial când creștinismul a intrat istorie ca religie.

Noua credință a profitat din plin de condițiile prielnice pe care le prezenta la acea vreme Imperiul Roman:

  • un teritoriu foarte vast,
  • rute comerciale clar stabilite,
  • celebra „pax romana” – starea de liniște garantată de împăratul de la Roma prin legiunile sale.

În acest context, în afară de misionarii profesioniști care erau selectați, pregătiți și trimiși în lume cu însărcinarea expresă de a predica, au mai fost și alte categorii de oameni care au răspândit ideile noii religii. Este vorba despre:

  • coloniști,
  • negustori,
  • soldați.

Coloniștii. Aceștia erau cetățeni din Imperiul Roman care erau încurajați să se stabilească în regiunile cucerite de curând de către armată. Ei plecau cu tot cu familii, datorită unor avantaje pe care administrația romană le oferea, pentru că Imperiul dorea să romanizeze cât mai repede și cât mai stabil noile teritorii.

Negustorii. Datorită mobilității lor foarte mari pentru acele timpuri, ei ajungeau în zone foarte diverse și îndepărtate. Odată sosiți în centrele comerciale vizate, ei schimbau și informații nu doar mărfuri.

Soldații. Cum era de așteptat, noii recruți erau trimiși să lupte în alte zone decât cele de origine, pentru ca loialitatea lor să nu fie afectată de afinitățile față de localnicii dintre care proveneau. Prin urmare, nu era nimic ieșit din comun ca un proaspăt soldat care se înrolase în Palestina să ajungă să lupte în Dacia.

După ce terminau stagiul militar (46 de ani la cerere și 47 de ani de drept), soldații romani erau încurajați să rămână în regiunile în care fuseseră cantonați. Pe lângă un lot de teren, de obicei, li se ofereau și posturi în administrație, fiind încurajați să-și întemeieze familii cu femeile localnice.

În felul acesta, Imperiul se asigura de loaialitatea funcționarilor și  latiniza spațiul respectiv mai repede. Normal, în aceste condiții, ideile creștine puteau fi transmise în rândul localnicilor de către foștii militari care intraseră în contact cu această învățătură.

Martirii. Martiriul constituie una dintre cele mai curioase și mai eficiente modalități de transmitere a învățăturii creștine. Într-o lume dominată de un relativism religios și de o decadență morală aproape totală, moartea cuiva pentru credința într-un Dumnezeu al iubirii avea un impact fundamental.

Unii dintre cei care asistau la astfel de execuții publice se întrebau dacă acei oameni erau bolnavi psihici, naivi sau aveau alte motive pentru care acceptau cele mai crunte suferințe.

Nu era neobişnuit ca primii martiri creştini să moară în arenele romane sfâşiaţi de animalele sălbatice.

Cei care considerau că martirii creștini erau oameni absolut normali, ancorați în realitate, dar dispuși să primească moartea cu zâmbetul pe buze pentru mărturisirea credinței lor, doreau să afle mai mult despre această religie. Și făceau tot posibilul să intre în contact cu comunitatea creștină și cu învățătura ei[8].

Creștinismul devine religie acceptată

Însă, aceste episoade se vor termina odată cu emiterea Edictului de la Milano (Mediolanum) din anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare și cumnatul său Licinius. Prin această lege cu valabilitate în întreg imperiul,  creștinismul era considerat o religie acceptată de autoritatea romană. Deci, adepții lui nu mai puteau fi persecutați.

După acest moment, creștinismul intră în faza de expansiune. Începând cu secolul al IV-lea, adepții lui Hristos își construiesc locașuri de cult proprii, își definitivează cultul (în special Liturghia) și își stabilesc dogmele fundamentale în cadrul sinoadelor ecumenice și locale.

Părea că totul merge foarte bine pentru noua religie. Și, o perioadă, chiar așa a fost. Dar, începând cu anul 330, când capitala Imperiului Roman s-a mutat la Constantinopol (Noua Romă), vechea Romă începe să-și piardă din strălucire. Mai ales după anul 476, când este cucerită de herulii lui Odoacru și ultimul împărat roman este detronat.

În aceste condiții, singura autoritate în regiune a rămas episcopul creștin al Romei – papa. Noua realitate va fi speculată de conducătorii statelor nou înființate în urma procesului de centralizare statală. Aceștia aveau nevoie de recunoașterea pe plan internațional a statelor pe care tocmai le înființaseră, iar papa era cel mai potrivit pentru acest lucru.

Creștinismul între politică și diplomație

Astfel, în perioada de început a Evului Mediu, mai mulți suverani (ex. regii popoarelor nordice) au dorit să fie încoronați de către papă. Dar, pentru a putea fi realizat acest lucru, acești șefi de state trebuiau să se boteze împreună cu supușii lor. Astfel, au avut loc „încreștinări” în masă,  conform principiului cuius regio, eius religio (a căruia este domnia, a aceluia este și religia).

Din păcate, fără o convingere interioară, aceste încreștinări au fost formale și ele nu au sporit comunitatea creștină cu membri autentici. Acest lucru a fost o greșeală, iar istoria avea să o dovedească.

În estul Europei, situația a fost diferită, pentru că populațiile slave, care încep să vină în această zonă începând cu anul 602, au prezentat particularități. Acest lucru s-a datorat faptului că Imperiul Bizantin,  condus de la Constantinopol, a folosit creștinismul ca o armă diplomatică.

Misionarii trimiși de basileii bizantini la populațiile de la granițele Imperiului converteau în primul rând soția conducătorului unei populații importante. Apoi, acesta era invitat la Constantinopol în mod oficial de către împărat. Delegația barbară era condusă pe cele mai strălucitoare artere ale marelui oraș și, apoi, era primită de întreaga curte bizantină cu un fast impunător. La sfârșitul șederii, conducătorului barbar i se acorda un titlu onorific, era încărcat cu cadouri și era convins să semneze un tratat de alianță. Odată ajuns acasă, noul aliat al Bizanțului făcea tot posibilul să păstreze vie relația cu basileul și era dispus chiar să-i apere acestuia teritoriile[9]. Deci, creștinismul era folosit, oarecum, diferit față de ce se întâmpla în Apus. Dar era, totuși, folosit!

Colonizare și misionarism creștin

Această practică îi va inspira, mai târziu, pe apuseni. Marile state creștine din Occidentul Europei vor finanța expediții pentru colonizarea diverselor teritorii. Cum era de așteptat, în cadrul echipajelor respective, se vor afla și misionari creștini care vor răspândi Evanghelia în diverse regiuni ale Terrei.

Nu punem la îndoială convingerea și puritatea credinței acelor misionari care, de multe ori, au suferit și martirii. Însă, putem să ne întrebăm dacă regii apuseni au fost de acord cu participarea misionarilor în procesul de colonizare doar pentru „o glorie mai mare a lui Dumnezeu”[10]. Spun acest lucru, pentru că misionarii respectivi au fost nevoiți să argumenteze populațiilor băștinașe existența unui Dumnezeu al iubirii, însă doar pentru omul alb nu și pentru cel negru, roșu sau de altă culoare a pielii[11].

Bartolomeo de Las Casas – conchistadorul care, în calitate de misionar, a demascat practicile coloniale ale marilor puteri europene.

Normal, rezultatele acestor greșeli nu s-au lăsat prea mult timp așteptate.

Decăderea creștinismului în Europa

În Răsărit

În secolul al VII-lea, mahomedanismul va acapara, aproape fără opoziție, centre creștine importante cum ar fi cele de la Locurile Sfinte și Egipt. Cauzele pentru care o armată slab antrenată și primitiv echipată, în comparație cu armata bizantină, avea să ocupe cetăți importante nu au fost doar de ordin militar, ci și pastoral religios.

Datorită aroganței marilor prelați creștini, populația s-a simțit abandonată și a fost dispusă să deschidă porțile unei religii care propovăduia o taxare mai ușoară[12].

În Apus

Papa și regii care nu mai aveau acum nevoie de recunoașterea suveranului pontif se certau pentru întâietate. Această controversă a rămas în istorie sub numele de „cearta pentru investitură”. Pe scurt, era vorba despre cine pe cine recunoaște, papa pe rege sau regele pe papă.

La început, papalitatea va avea parte de o victorie de etapă asupra regalității. Pentru sfidarea sa, regele german Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman va fi nevoit să aștepte în frig, îmbrăcat doar într-o haină de penitent, în fața cetății de la Canossa, ca papa Grigorie al VII-lea să-i acorde, de pe metereze, iertarea. Se întâmpla în 1077[13].

După aceea, papii încep să piardă teren constant. Mai întâi, vor fi nevoiți să-și mute reședința la Avignon[14], între 1309 și 1377, perioadă care se va numi „captivitatea babilonică a papilor”.

Papa Clement al V-lea. Este episcopul Romei sub al cărui pontificat a fost ucis marele maestru al cavalerilor templieri şi a început „captivitatea babilornică” a papilor.

Apoi, mai mulți suverani vor renunța la autoritatea pontifului roman îmbrățișând variante ale învățăturii creștine diferite de cea propovăduită de Biserica primară, dar care, pe plan politic, le permiteau să iasă de sub autoritatea papei.

Astfel, în Germania și Țările de Jos, se va instaura lutheranismul, calvinismul și alte forme ale protestantismului.

În Anglia, situația va fi și mai radicală, pentru că regele Henric al VIII-lea s-a autoproclamat cap al Bisericii Anglicane.

Toate aceste transformări au culminat cu Revoluția franceză (1789-1792), când a fost proclamat ateismul. După aceea, în secolul al XIX-lea, această atitudine de separare a Bisericii de Stat, va primi și o bază ideologică. Este vorba de teoria evoluționistă, care a fost inițiată de scrierile lui Charles Darwin.

În Răsărit, acest lucru avea să se întâmple mai târziu, odată cu apariția regimului comunist în Rusia, începând cu prima parte a secolului al XX-lea.

Situația actuală

Contextul actual este unul destul de complex și de complicat. La nivelul specialiștilor din anii 1980, situația se prezenta în felul următor:

„Bisericile creștine, de vreme ce sunt din punct de vedere istoric legate de cultura europeană și de istoria americană, trebuie, de asemenea, să recunoască ca religia creștină însăși devine un fenomen al Lumii a Treia.

[…] Indonezia, care are cea mai mare populație musulmană a lumii, a câștigat 5,6 milioane de creștini în anii 1970. În Nigeria anilor 1900, 73% din populație erau adepții religiilor tribale și 26% erau islamici; astăzi 49% sunt creștini și 45% musulmani.

În 1900, două treimi din totalul creștinilor locuiau în Europa și în Rusia dar, până în anul 2000, 60% vor locui în Africa, Asia și America Latină. «În timp ce apusenii încetează să mai practice creștinismul cu o rată de 7600 pe zi, Africa câștigă 4000 de creștini pe zi prin conversiunile de la alte religii și de trei ori pe atât prin nașteri».”[15]

Concluzii

Se pare că, pentru majoritatea europenilor din vestul continentului, nu mai este „cool” să fii creștin. Dar, pentru că universul spiritual al omului reclamă o relație cu Divinitatea, ei au început să caute alte forme de religie. În consecință, în Europa, am ajuns să vorbim despre religii asiatice (budism, hinduism), despre mahomedanism (în special în Anglia), despre întoarcerea la religiile precreștine (în țările nordice) sau despre sincretism religios (New Age).

Cu toate acestea, povestea creștinismului este departe de a se fi terminat. Chiar dacă acum el pierde foarte mulți „adepți”, în vestul Europei, încep să se consolideze comunitățile formate din creștini autentici. Este un pas important!

Faptul că au fost atât de controversate și de disputate a ajutat ca valorile creștine să fie cunoscute în adevărata lor măreție și recunoscute ca atare.

De asemenea, mișcarea ecumenică dă posibilitatea creștinilor cu convingeri diferite să cunoască valorile tradiționale ale Bisericii primare. Practic, are loc o întoarcere la origini.

În plus, dinspre spațiul laic apar tot mai multe variante de integrare a învățăturii creștine în viața de zi cu zi. Unele dintre ele, după părerea mea, sunt diferite de spiritul creștin, dar altele sunt de o valoare incontestabilă.

Cu alte cuvinte, Biserica începe să se recupereze de pe urma rănilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, începând cu cel de-al șaptelea secol al erei creștine.

Până atunci, nu era important să fii cool, ci doar sincer cu tine însuși, să accepți de bună voie Evanghelia și să integrezi învățăturile lui Hristos în viața de zi cu zi. Aceste lucruri au rămas valabile și astăzi!

Referințe

Imaginile sunt preluate în ordine din: wikipedia.org, http://salveazamonumentul.blogspot.ro/2013/04/martiri-ai-crestinismului.html, wikipedia.org.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 1-4.

[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[6] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele, 6-8, 14.

[7] Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 41.

[8] Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al celor 40 de mucenici de la Sevasta, sărbătoriți de Biserică la 9 martie. Pentru a-i determina să renunțe la credința creștină, autoritățile i-au forțat să intre în apele înghețate ale unui lac și le-au dat posibilitatea să aleagă: fie să moară creștini, fie să iasă din apă și să renunțe la credință. Când unul dintre cei 40 nu a mai putut răbda frigul și a ieșit afară din lac, lepădându-se în acest fel de credința creștină, a fost înlocuit de unul dintre soldații care asigurau paza. Cu siguranță, acel militar a considerat că a se jertfi pentru credința creștină, alături de ceilalți 39 care înghețau în apele lacului, nu era o nebunie, ci o cale de a accede la o viață mai bună, bazată pe iubire și nu pe violență.

[9]   Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 119, 121.

[10] În cazul Americii Latine, termenul „colonizare” nu a fost niciodată corelat cu conceptul de „avantaj reciproc”, întrucât băștinașii au avut foarte mult de suferit de pe urma invaziilor europene. După ce conducătorii Bisericii Romano-Catolice au ajuns la concluzia că aborigenii sunt „ființe umane”, regii Spaniei și Portugaliei au pretins că este necesară colonizarea acestor spații cu scopul de a duce păgânilor mesajul evanghelic. Astfel, în 1494, s-a semnat la Roma Tratatul Tordesillas prin care cei doi monarhi, cu „binecuvântarea” prelaților catolici, au împărțit lumea neeuropeană în zone de influență pentru comerț și misiune religioasă. Dar măsurile prin care cele două puteri europene au înțeles să-și pună în practică intențiile au fost oribile, încât unul dintre conchistadori, Bartolemeu de Las Casas (1474?-1566), va deveni el însuși misionar și le va denunța în lucrarea „O scurtă dare de seamă despre distrugerea Indiilor”. A se vedea   William H. Beezley, Religion and State in Latin America în Marianne Cline Horowitz (coord.), „New Dictionary of the History of Ideas”, vol. V, Thompson Gale, 2005, p. 2081.

[11] Acest lucru a fost recunoscut și de papa Ioan Paul al II-lea, care a cerut public scuze pentru ororile Inchiziției și a condamnat scalvia și exploatarea. A se vedea Bradford E. Hinze, Ecclesial Repentance and the Demands of Dialogue în „Theological Studies”, vol. 61, nr. 2, 2000, p. 207. Cf. Gerald O’Collins, Mario Farrugia, The Story of Catholic Christianity, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 343.

[12] Dan Zamfirescu, Ortodoxie și Romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, Roza Vânturilor, București, 1992, pp. 62-64.

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_IV-lea_al_Sf%C3%A2ntului_Imperiu_Roman.

[14] https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_V.

[15] Donald Goergen, Current Trends: The New Ecumenism în „Spirituality Today”, vol. 34, nr. 4, 1982, p. 361.

Despre ecumenism cu sinceritate

În fiecare an, în a treia săptămână a lunii ianuarie, Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică îşi propun să se roage împreună.

Întâlnire dintre papa Francisc I şi patriarhul ecumenic Bartolomeu.

Acest ritual are la bază unul dintre dezideratele Bisericilor creştine de a lăsa diferenţele deoparte şi de a forma din nou o singură comunitate.

Curentul acesta de opinie care militează pentru unificarea tuturor confesiunilor creştine poartă numele generic de mişcare ecumenică sau ecumenism.

Ecumenismul nu este ceva recent. Nu l-am inventat noi, cei care aparținem sfârșitului de secol XX sau începutului de secol XXI. Nici pe departe!

De fapt, inițiativa unei mișcări care să-i unească pe toți creștinii nici măcar nu a aparținut uneia dintre cele două ramuri mai vechi ale religiei întemeiate de Hristos: Ortodoxia sau Catolicismul. Dimpotrivă, ea a apărut din dorința creștinilor anglicani.

Istoric

Cu siguranță, au mai fost tentative, dar istoricii menționează ca punct oficial de început al ecumenismului  asocierea dintre Bisericile Anglicană și Ortodoxă Răsăriteană. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1864, la inițiativa ministrului britanic H. J. Fynes-Clinton.

Apoi, în 1910, la Edinburgh, a  avut loc prima conferință a Consiliului Misionar Internațional, la care au participat reprezentanți ai mai multor confesiuni creștine. Această întâlnire este considerată baza mișcării ecumenice de astăzi.

Cel mai cunoscut organism ecumenic este Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) care a fost înființat  în urma întâlnirilor de la Utrecht (1938) și la Amsterdam (1948). În acest organism, Biserica Ortodoxă Română este membră cu drepturi depline din anul 1961, odată cu conferința C.E.B. de la New Delhi (India).

Pentru alte informaţii, click aici

Ce este ecumenismul și ce își propune

Din punctul meu de vedere, mișcarea ecumenică este o îndreptare a relelor istoriei și încercarea de a șterge mai multe pete de pe obrazul Bisericii creștine.

Pentru că Hristos este unul și El este capul Bisericii[1], este de la sine înțeles că nu au cum să existe mai multe biserici „adevărate”.

Cu siguranță, creștinii știau aceste lucruri încă din zorii creștinismului, numai că a durat ceva timp până le-au conștientizat. „Numai” câteva sute de ani!

Prin urmare, primele încercări de unire de tip ecumenist între Bisericile creștine au fost unele care au încercat să pună în practică esența învățăturii lui Hristos – iubirea față de celălalt[2]. În consecinţă, obiectivul mișcării ecumenice a fost unirea Bisericilor creștine pentru înlăturarea războaielor și vindecarea relelor sociale.

În acest sens, începând cu anul 1944, C.E.B. a activat pentru limitarea efectelor produse de cel de-Al Doilea Război Mondial.

După aceste încercări, destul de reușite, pe tărâm practic, a început lungul proces al cunoașterii reciproce aprofundate, pentru a se realiza și unirea pe tărâmul învățăturii, moralei, cultului și al organizării bisericești. Deocamdată, acest proces este în desfășurare.

Obstacole

După cum era de așteptat, odată despărțite, fiecare dintre Bisericile creștine a dezvoltat o identitate proprie. Câteva dintre cele mai cunoscute exemple sunt date de faptul că preoții romano-catolici sunt doar necăsătoriți, în timp ce o majoritatea preoților ortodocși sunt căsătoriți.

De asemenea, în cadrul unora dintre Bisericile protestante, femeile pot fi preoți și episcopi.

În plus, unele Biserici protestante acceptă în rândul clerului şi persoane de orientare homosexuală sau transsexuali.

Și acestea sunt doar chestiuni care țin de organizarea clerului, fără să fi intrat în chestiuni dogmatice sau morale de finețe. Deci, nu mai putem vorbi de un tablou unitar al creștinismului, ci de un puzzle nerezolvat.

Pentru alte informaţii, click aici

Câteva principii

Cred cu tărie că unirea Bisericilor este un lucru foarte greu de realizat, dar nu imposibil. Deci, acest proces este unul care trebuie să continue. Însă nu oricum. Este nevoie de răbdare, luciditate și principii clare pe baza cărora să se desfășoare acest proces.

  • Este nevoie de cunoaștere

În anul 1054, s-a produs Marea Schismă dintre Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică. Iar acesta a fost doar începutul. De-a lungul timpului, au apărut mai multe ramuri ale creștinismului și fiecare are identitatea proprie (învățătură, morală, cult și organizare). Pentru a vorbi de unire, trebuie, mai întâi, să fie cunoscute diferențele dintre aceste modalități de mărturisire a lui Hristos.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Adevărul nu este undeva la mijloc, ci este unul singur

Când vorbim despre adevărul revelat, vorbim de Hristos care este „Calea, Adevărul și Viața[3]”. Prin urmare, în dialogul ecumenic, nu se poate aplica principiul negocierii – „mai las eu, mai lași tu și ne întâlnim la mijloc”. Adevărul este unul singur și el trebuie găsit și acceptat!

  • Nu trebuie să ne grăbim

Rănile pe care le-au provocat rupturile din sânul Bisericii au rămas deschise sute de ani. Este păcat să ne grăbim să le închidem fără să curățăm în totalitate puroiul. Dacă nu facem așa, nu putem vorbi de o vindecare autentică.

Repet, confesiunile creștine și-au format identități proprii exprimate în sărbători, ritualuri specifice, mod de a-L vedea pe Dumnezeu etc. Dacă, în urma dezbaterilor, se ajunge la concluzia că practicile unei confesiuni sunt greșite, este foarte greu pentru preoții și credincioșii respectivi să accepte că ceea ce au crezut ei și strămoșii lor de-a lungul sutelor de ani nu este corect.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Să-i lăsăm pe teologi să lucreze

Einstein spunea că o problemă nu poate fi rezolvată de același nivel de inteligență care a creat-o. Iar istoria ne spune că nu neapărat diferențele de învățătură au stat la baza rupturilor dintre Biserici, ci, mai degrabă, chestiuni de politică bisericească.

Deci, mai mult ca niciodată, acolo unde orgoliul unor prelați sau interesele de moment au creat rupturi, este nevoie de rugăciune și de luciditate teologică. Sau, altfel spus, de smerenie și de argumente.

Pentru alte informaţii, click aici

În căutarea lui Dumnezeu

Deocamdată, ecumenismul este văzut doar ca o rugăciune în comun cu ceilalți creștini. La fel, el mai este şi o modalitate de a aplica la nivel practic principiile dragostei creștine în comuniune cu membrii altor confesiuni. Dar el este mai mult de atât!

Chiar dacă, la suprafață, pare a fi vorba doar despre unirea Bisericilor creștine, el este, de fapt, căutarea împreună a lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut dintotdeauna acea metaforă care vorbește despre Dumnezeu ca despre un munte foarte înalt pe care toți vor să-L urce. Dar fiecare pornește dintr-un punct diferit și, prin urmare, fiecare va avea un drum propriu către vârf.

Însă ceea ce este important de reținut este faptul că, în ciuda obstacolelor, pe măsură ce fiecare se apropie de vârf, se apropie și de ceilalți.

Poate că aceasta este, de fapt, esența mișcării ecumenice. Să pornim, mai întâi, în căutarea lui  Dumnezeu și, pe urmă, ne vom apropia, în mod firesc, unii de ceilalți.

Referinţe

[1] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 5, versetul 23: Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 34-35: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.

[3] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 6.

Marea Schismă

Din păcate, în 16 iulie 1054, la capătul unor evenimente care avuseseră loc cu sute de ani în urmă, Bisericile creştine cele mai importante la acea dată, de la Constantinopol şi de la Roma, s-au declarat una pe cealaltă ca fiind eretice.

Este greu să căutăm răspunsuri după 964 de ani de la acel eveniment absolut nefericit. Pe de altă parte, suntem martorii unei realităţi care reclamă aceste răspunsuri.

Mi-aş dori să spun că se pot identifica vinovaţii. Mai mult, mi-aş dori să spun că, la baza despărţirii dintre cele două Biserici, au stat doar motive religioase sau, cel puţin, că ele au avut rolul determinant. Dar convingerea mea de acum este că ele au fost folosite doar ca pretext.

Ce s-a întâmplat?

Evenimentele care au dus la Marea Schismă s-au desfăşurat după un tipar atât de obişnuit, încât Holywood-ul nu s-a sinchisit să-l ecranizeze până acum într-o megaproducţie.

În secolul al XI-lea, Apusul creştin trecea printr-o perioadă foarte favorabilă. Procesul de centralizare statală era în mare parte încheiat şi, în locul zbuciumului de la începutul Evului Mediu, domnea o linişte care era garantată de noile regate care tocmai se formaseră.

În schimb, în răsărit, marele Imperiu Bizantin de odinioară se afla într-un declin care începea să fie tot mai vizibil. Luptele dintre familii nobiliare  care doreau să-şi impună favoriţii erodau puterea împăratului de la Constantinopol, în timp ce la turcii forţau cu un curaj din ce în ce mai mare graniţele de est.

Tronul Bizanţului era ocupat în această perioadă de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), considerat un împărat slab.

Însă pe plan religios, situaţia stătea total diferit. Atât scaunul papal de la Roma cât şi cel patriarhal de la Constantinopol erau ocupate de două personalităţi foarte puternice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Este vorba de papa Leon al IX-lea (1048-1054) care, în calitate de adept al reformei iniţiate la mănăstirea Cluny (Franţa), dorea ca puterea papală să fie ridicată pe noi culmi. Alături de el, era cardinalul Humbert care era un antibizantin convins.

În contrapartidă, scaunul patriarhal de pe malurile Bosforului era ocupat de patriarhul Mihail Celularie (1043-1058), care era foarte ambiţios şi foarte autoritar. El a fost descris de călugărul cronicar Mihail Psellos ca „plin de iubirea de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor, având pretenţia de a mişca dintr-o încruntare din sprâncene cerul şi Olimpul, conştient de mărirea şi gloria scaunului său…hotărât la luptă cu adversarul său de la Roma”.

Să fim realişti! Nu avea cum să nu iasă cu scântei!

Prima mutare o face patriarhul Mihail Celularie care, dând dovadă de o fină diplomaţie, „încurajează” pe doi teologi, arhiepiscopul Leon de Ohrida şi Nichita Pectoratul, stareţ la mănăstirea Studion din Constantinopol, să scrie mai multe lucrări împotriva unor idei teologice şi practici liturgice ale apusenilor.

Cardinalul Humbert intră în scenă şi-i prezintă papei situaţia ca un mare afront. Papa răspunde prin trei scrisori polemice care, de fapt, îl au ca autor pe cardinalul Humbert, şi radicalizează conflictul printr-un ultimatum: „când cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează Biserica”.

În loc să vedem un dialog într-un spirit creştin autentic, în care fiecare să-l asculte pe fiecare şi apoi, împreună, să analizeze diferenţele de opinii, eventual în cadrul unui sinod, cei doi prelaţi au preferat să folosească metode specifice oamenilor politici.

Dar, de data asta, tocmai un om politic, împăratul bizantin Constantin al IX-lea, a propus o soluţie, după părerea mea, corectă – convocarea unui sinod la Constantinopol în care să se analizeze această stare de fapt.

Delegaţia papală, condusă de cardinalul Humbert de Silva Candida, cancelarul papal Friederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi, a fost primită cu onoruri de împăratul Constantin al IX-lea şi găzduită tocmai la mănăstirea Studion.

Ca semn de pace, stareţul Nichita Pectoratul, unul dintre adversarii teologiei apusene, îşi arde cele două lucrări polemice[1]. Din păcate, gestul său a fost considerat unul de slăbiciune din partea cardinalului Humbert care îi adresează cuvinte foarte dure: „Câine murdar, muşcă-ţi limba”! (Într-adevăr, asta da probă pentru testarea stăpânirii de sine!)

Patriarhul Mihail Celularie simte că lucrurile se pot termina înainte de a începe şi domoleşte spiritele, spunând că toate divergenţele vor fi lămurite în cadrul sinodului.

Părerea mea este că el spera ca, în cadrul sinodului, care avea loc „la el acasă”, să obţină o condamnare oficială a ideilor teologice şi a practicilor apusene.

Dar cardinalul Humbert nu a vrut să participe la sinod, deşi delegaţia sa avea tocmai acest scop. Ceea ce ne face să credem că el nu venise să discute divergenţele de opinii dintre Răsărit şi Apus, ci avea în intenţie doar să-şi impună punctul de vedere.

În această situaţie, patriarhul Mihail Celularie nu vrea să discute cu delegaţia romană şi le interzice reprezentanţilor papei să săvârşească liturghia în Constantinopol. Probabil, a fost o măsură justificată, dar, oarecum, excesivă.

Pe data de 19 aprilie 1054, papa Leon al IX-lea murise, iar delegaţia condusă de cardinalul Humbert a ajuns la Constantinopol în luna iunie. Prin urmare, de îndată ce a păşit pe teritoriu bizantin, cardinalul ştia că, până la numirea unui nou papă, nu avea superior. Deci, putea să facă ce dorea.

În consecinţă, el compune de unul singur un act de excomunicare a lui Mihail Celularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida şi a stareţului Nichita Pectoratul şi a tuturor celor care se vor asocia cu ei. Pe data de 16 iulie 1054, el va pune acest act pe sfânta masă din catedrala patriarhală Sfânta Sofia. Iar, a doua zi, delegaţia papală va părăsi Constantinopolul.

Pentru că legăturile dintre Orientul şi Occidentul creştin erau, în fapt, de mult timp rupte, a fost nevoie să treacă ceva timp până să se găsească un traducător din limba latină care să le interpreteze orientalilor  mesajul lui Humbert. Oricum, la momentul în care grecii şi-au dat seama ce se întâmplase, cardinalul Humbert era departe.

După 8 zile, pe 24 iulie 1054, în cadrul sinodului patriarhal permanent[2] care a avut loc la Sfânta Sofia, s-a hotărât anatema contra Bisericii Romei şi a delegaţilor papali. Astfel, ruptura dintre cele două Biserici, din răsărit (Ortodoxă) şi din apus (Romano-Catolică), era oficială.

Pentru alte informaţii, click aici.

Ca şi cum nu era suficient, în anul 1204, în cadrul celei de-a patra cruciade, latinii, în loc să cucerească Ţara Sfântă, au ocupat Constantinopolul. Astfel, ruptura dintre Orient şi Occident s-a accentuat iremediabil.

Cauzele Marii Schisme

Să fim obiectivi! Vina pentru producerea Marii Schisme o poartă ambele tabere. Indiferent cine a început primul şi oricare ar fi fost pretenţiile sale, spiritul creştin îndeamnă la uniune.

În astfel de situaţii, cuvintele lui Domnului Hristos sunt cea mai bună călăuză: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”[3].

Sunt de acord că totul a pornit de la pretenţia papilor Calixt (217-222), Ştefan (254-257) şi Damasus I (366-384) ca scaunul papal să se bucure de întâietate în condiţiile în care, la primele două sinoade ecumenice (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381) s-a hotărât egalitatea celor cinci mari scaune episcopale de la Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Ierusalim şi Roma[4].

Dar reacţia celorlalte patriarhii, în special a celei de Constantinopol, nu a fost tocmai fericită.

Din cauza orgoliului marilor prelaţi care, de-a lungul timpului, au încercat să-şi afirme întâietatea s-a produs o ruptură între creştini care, din păcate, a avut prea puţin de a face cu motivele teologice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Sincer, nu ştiu ce avantaje le-ar fi adus „întâietatea” în cadrul unei religii unde organul deliberativ suprem a fost, de la început, sinodul.

Încă din anul 50, când a avut loc primul sinod creştin[5], toate deciziile importante în Biserică au fost luate în cadrul sinoadelor, unde fiecare participant era egal cu ceilalţi.

Deci, nu se poate vorbi decât de o întâietate onorifică (ex. cine să stea în capul mesei sau cine să intre primul într-o încăpere).

Dar există o speranţă! În încercarea de a vindeca această mare rană a trecutului, la 7 decembrie 1965, au fost ridicate oficial anatemele pe care cele două Biserici şi le aruncaseră reciproc în anul 1054.

Acest lucru s-a petrecut prin citirea simultană a „Declaraţiei comune” în catedralele Sfântul Petru din Roma şi Sfântul Gheorghe din Constantinopol (Istanbul) de către papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972).

Deci, din punct de vedere al dreptului bisericesc, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu se mai consideră „despărţite”.

Ce este de făcut?

Părerea mea este că trebuie acţionat pe mai multe planuri.

În primul rând, întrebarea „cine este vinovat?” trebuie înlocuită cu „ce este de făcut?”. Căutarea vinovaţilor s-a dovedit neproductivă până acum, aşa că este important să nu ne mai preocupăm de aflarea unor cauze evidente ale Marii Schisme şi să ne concentrăm pe soluţii.

În al doilea rând, mişcarea ecumenică care a început să ia amploare în ultima perioadă nu trebuie grăbită. Ea nu este soluţia, ci doar cadrul sau premisa unui dialog autentic între cele două mari comunităţi creştine, ortodoxă şi catolică.

Faptul că eu mă rog împreună cu cei de altă confesiune nu înseamnă că m-am unit cu ei, ci că, împreună cu ei, Îl rog pe Dumnezeu să ne lumineze pentru descoperirea şi acceptarea adevărului.

Nu în ultimul rând, ceea ce mi se pare cel mai important aspect, acest dialog trebuie să se desfăşoare pe tărâmul argumentelor teologice. Iar, pentru a le găsi pe cele mai bune, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: 1) multă rugăciune şi 2) lipsa amestecului politicienilor, atât a celor laici cât şi a celor religioşi.

Rugăciunea înseamnă că vorbim cu Dumnezeu, iar glasul nostru este mai puternic cu cât suntem mai mulţi. De asemenea, ea înseamnă că Duhul Sfânt este tot mai mult alături de noi şi că ne poate ajuta să găsim răspunsurile pe care nu am fost capabili să le identificăm într-o perioadă de aproape un mileniu.

După aceea, nu trebuie să uităm că orgoliul unor oameni care au confundat slujirea lui Hristos cu o activitate politică ne-a adus în această situaţie. Începând cu prima sămânţă a Marii Schisme şi mergând până la grădina de buruieni pe care ea o reprezintă acum, totul a fost udat cu dorinţa de mărire şi de dominare.

Din acest motiv, teologii trebuie lăsaţi să se roage şi să argumenteze şi nu să fie influenţaţi.

De prea mult timp, Dumnezeu a fost scos de oameni din această ecuaţie a Marii Schisme. Iar eu sunt convins că dacă Îl vom găsi mai întâi pe El, restul se va rezolva de la sine.

 

Referinţe

[1] Prima era îndreptată împotriva celibatului preoţilor şi a folosirii azimei în loc de pâine în cadrul ritualului Sfintei Împărtăşanii. Cea de-a doua lucrare condamna unele practici apusene legate de Postul Mare (al Paştilor).

[2] Organul deliberativ de urgenţă al Patriarhiei de Constantinopol care trebuia să analizeze chestiunile urgente, care nu mai puteau aştepta întrunirea tuturor episcopilor din patriarhie. Era compus din patriarh, 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetele 15-17.

[4] Aceste scaune patriarhale au fost menţionate în ordine alfabetică.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 15, versetele 6-29.