De multe ori, bucuria unui eveniment precum Botezul cuiva apropiat este umbrită de stresul organizării ceremoniei respective.
Ca şi cum acest lucru nu ar fi suficient, lucrurile sunt complicate, absolut inutil, de aşa-zişii „experţi” sau „femei care ştiu rânduiala” care propun tot felul de ritualuri şi de recuzite. (Unele, trebuie să recunaoştem, sunt atât de originale încât i-ar face să pălească şi pe cei mai titraţi autori de science-fiction.)
Oricât de dificil ar părea, nu trebuie să ne supărăm pe astfel de persoane, pentru că, de fapt, ele chiar vor să ajute.
Dar, ca să fie mai uşor pentru toată lumea, în continuare se găseşte o listă cu ceea ce este nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale a Botezului şi cu explicaţiile pe care le-am considerat necesare, astfel încât totul să capete sens.
Deci, pentru desfăşurarea în condiţii normale a unui Botez (cu sau fără intervenţia experţilor de ocazie) sunt necesare următoarele:
Faşă – este un articol obligatoriu, pentru că este folosită în cadrul ritualului Botezului: 1) în momentul în care copilul care urmează să fie botezat este aşteptat de preot în pridvor şi i se desface faşa pentru a semnifica dezbrăcarea de omul cel vechi şi 2) în momentul în care, după citirea Evangheliei, preotul îl „spală” pe noul creştin, stropindu-l şi ştergându-l cu faşa în locurile unde a fost miruit.
Deşi, s-a împământenit obiceiul ca băieţii să aibă faşă de culoarea albastră sau bleu şi fetiţele de culoare roşie sau roz, acest amănunt nu are importanţă în cadrul ritualului slujbei.
Untdelemn – este recomandabil să fie adus de către familie sau naşi. Acest ulei este utilizat în cadrul slujbei Botezului în două momente: 1) primul este cel în care este turnat în semnul sfintei Cruci în cristelniţă peste apa Botezului şi, 2) în a doua situaţie, este folosit pentru ungerea pruncului semnificând darurile Duhului Sfânt şi împăcarea Dumnezeu cu oamenii de după potop.
Ceea ce rămâne din acest ulei, poate fi luat acasă şi consumat de către familia celui care urmează să se boteze, după cum ne spune şi rugăciunea prin care această materie este binecuvântată, având rolul de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[1].
Crijma, adică o haină sau o bucată de pânzăalbă – de asemenea, este obligatorie, ea fiind utilizată imediat după scoaterea din apa Botezului a pruncului sau a adultului care tocmai a fost botezat. Este strict interzis ca acest articol vestimentar să fie de altă culoare decât albul, întrucât simbolizează puritatea sufletului noului creştin conferită acestuia prin Botez.
Lumânarea de la Botez – unul dintre simbolurile Luminii veşnice.
Lumânarea – articolobligatoriu, întrucât simbolizează lumina harului dumnezeiesc care străluceşte în sufletul noului botezat. Ea este aprinsă de preot şi înmânată naşului (naşei), imediat după scoaterea finului (ei) din apa Botezului.
Un rând de haine – este opţional şi, de obicei, împreună cu crijma şi cu lumânarea cade în sarcina naşului (naşei). El este folosit la îmbrăcarea pruncului după ritualul „spălării”.
Prosopul şi săpunul – articole opţionale, fiind folosite de preot pentru a se şterge, respectiv pentru a se spăla pe mâini, în principal, după săvârşirea ritualului afundării în apă a celui care este botezat.
Cristelniţa – locul în care începe viaţa duhovnicească din perspectiva creştină.
Împodobirea cristelniţei cu flori – nu este un gest care are legătură cu ritualul bisericesc, fiind la libera alegere a familiei celui botezat sau a naşilor. Este foarte important să se reţină că, în cristelniţă, nu se pun bani şi nici flori. Singura intervenţie permisă este cea pe suprafaţa de exterior a cristelniţei.
Concluzii
După cum se poate vedea, Biserica solicită lucruri de o valoare simbolică şi care au un rol important în cadrul slujbei Botezului.
De aceea, în situaţia în care vă veţi ocupa cu organizarea unui astfel de eveniment pentru familia sau apropiaţii dumneavoastră şi vi se va „recomanda” să faceţi un anume act sau să procurat un anumit obiect al cărui rol nu-l cunoaşteţi este bine să vă sfătuiţi cu preotul.
Dacă acest lucru nu este posibil, este bine să-i cereţi persoanei care vă „consiliază” să vă răspundă la întrebarea „De ce?”. Dacă nu ştie să vă răspundă sau vă argumentează cu un sec „Pentru că aşa se face!”, este mai bine să vă abţineţi.
Referinţe
Imaginile au fost preluate, în ordine, de pe: Imod Flowers, Cherry Accessories.
[1]Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.
Suntem trecători prin această lume! O simţim cu fiecare cunoscut care pleacă dintre noi și cu fiecare neputinţă care ne răvășește corpurile fragile!
Dar asta nu înseamnă că nu suntem nemuritori!
Cina cea de Taină, momentul în care Dumnezeu Însuşi ne-a spus să-i pomenim pe cei răposaţi.
De aceea, o să auziţi despre faptul că cei care au trecut prin moarte au primit dintotdeauna o cinstire deosebită din partea celor rămași în această viaţă.
De asemenea, vi se va spune că, în operele scriitorilor creștini, a existat ca un fir roșu menţionată practica rugăciunii pentru cei răposaţi.
Întrebarea fundamentală este „de ce”?
Temeiul rugăciunilor pentru cei adormiţi
Legătura dintre cei din această lume și cei care au pășit dincolo de moarte a fost subliniată, fără echivoc, de Mântuitorul Hristos. La Cina cea de Taină, după instituirea Sfintei Împărtășanii, El le-a spus apostolilor „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”[1] având în vedere faptul că El urma să plece din această lume.
Deci, rugăciunile pentru cei care s-au dus „dincolo” au fost poruncite de Însuși Dumnezeu. Dar de ce?
Pentru că sufletul omului nu moare. El este de esenţă divină și nu se poate descompune în alte elemente așa cum se întâmplă cu trupul[2]. Prin urmare, el nu are o existenţă întreruptă, ci își păstrează conștiinţa identităţii proprii și memoria faptelor sale.
Care este rolul rugăciunilor pentru cei răposaţi?
În aceste condiţii, rugăciunile pentru cei răposaţi nu sunt fără sens. Ele au menirea de a-L ruga pe Dumnezeu să le ierte celor care nu mai sunt în această lume greșelile. Iar acest lucru este posibil doar până la Judecata de Apoi.
Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, după moarte, urmează judecata sufletului celui răposat. La această judecată particulară, se iau în considerare gândurile, vorbele și faptele săvârșite până în momentul morţii nu și consecinţele pe care acestea le vor produce după moartea celui judecat. De aceea, verdictul pe care Hristos îl dă atunci este unul provizoriu.
Soarta noastră definitivă va fi stabilită la Judecata Universală, unde sufletul se va prezenta reunit cu trupul înviat și spiritualizat, adică nemuritor. Spre deosebire de prima judecată, acum, Hristos va ţine cont și de efectele pe care acţiunile celor adormiţi le-au produs, între momentul morţii lor și Judecata de Apoi.
În categoria efectelor pe care le produc faptele celor care au adormit, se includ și rugăciunile celor din această lume pentru ei. Practic, rugăciunile noastre sunt o manifestare a iubirii faţă de ei, gest care nu are cum să fie trecut cu vederea de Dumnezeul Iubirii infinite.
În consecinţă, aceste rugăciuni ne ajută și pe noi, care le facem, pentru că dăm dovadă de iubire, dar le folosesc și celor pentru care le facem, pentru că, până la urmă, faptele sau atitudinile lor ne-au determinat să-i pomenim.
Tipurile de rugăciuni pentru adormiţi
Înmormântarea
După cum îi spune și numele (în + mormânt), este slujba (ansamblu de rugăciuni și gesturi ritualice) prin care trupul creștinului este pus în mormânt. Ritualul este unul solemn și este inspirat din ritualurile funerare de care aveau parte militarii din vechime.
Însă, importanţa acestei slujbe este dată de rugăciunile de iertare pe care preotul le rostește.
În plus, imnurile care sunt intonate cu această ocazie ne aduc aminte de faptul că singura incertitudine legată de moarte este momentul în care ea survine. De aceea, este necesar să fim pregătiţi din timp pentru acest moment.
Parastasul
Parastasele sunt slujbe dedicate pomenirii celor răposaţi. Numele lor provine din limba greacă şi înseamnă a se alinia alături de cineva, a fi camaradul de luptă, tovarășul de sacrificiu al cuiva. Practic, o astfel de denumire exprima faptul că noi ne alăturăm în rugăciune celui adormit, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele. Acest tip de slujbă se poate face de câte ori dorim.
Pomenirea
Această formă de rugăciune constă într-o prescurtare a parastasului sau în pronunţarea numelui(lor) celor răposaţi la Proscomidie și la Liturghie. Ea este, de obicei, rezultatul pomelnicelor depuse la altar!
Aşezarea miridelor pe sfântul Disc reprezintă simbolic întreaga Biserică. În partea stângă, sunt reprezentate miridele (fărmâmiturile) care-i semnifică pe cei adormiţi, uniţi în rugăciune cu noi!
Pomenile
Pomana reprezintă milostenia pe care o facem în numele unuia sau mai multor răposaţi. Formula ritualică împământenită este următoarea: cel care face milostenia rostește „Să fie de (pentru) sufletul lui X”, iar cel care primește milostenia răspunde „Bogdaproste” (Doamne miluiește!).
Milostenia – un gest simplu care este o profundă manifestare a iubirii.
Chiar dacă nu pare, această formulă reprezintă o rugăciune, prin care, atât cel care oferă cât și cel care primește pomana se roagă împreună pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
Uneori, pomana ia forma unei mese de milostenie ce se dă în amintirea celui sau celor adormiţi. Dacă acest lucru nu este posibil, alimentele respective se pot da și sub forma unor pachete.
În plus, este bine de știut că milostenia nu trebuie să constea neapărat în alimente. Se pot oferi și alte lucruri!
Ziua de sâmbătă
Zilele de sâmbătă, în cultul ortodox, sunt destinate pomenirii morţilor, pentru că sâmbăta Hristos a stat cu trupul în mormânt. În plus, sub aspect simbolic, sâmbăta reprezintă starea în care se afla neamul omenesc înainte de Învierea lui Hristos care a avut loc duminica.
În afară de aceste zile generale, mai există zile de sâmbătă speciale denumite popular „moși”, tocmai pentru că, în cadrul lor, se face pomenirea strămoșilor și moșilor noștri. În cursul anului bisericesc, există 3 astfel de sâmbete: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne de dinaintea Postului Paștilor (moșii de iarnă), sâmbăta de dinaintea duminicii Pogorârii Duhului Sfânt sau a Rusaliilor (moșii de vară) și prima sâmbătă din luna noiembrie (moșii de toamnă).
Concluzii
Potrivit credinţei creștine, existenţa omului nu este una efemeră, ci veșnică. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte, ci pentru a ne bucura de comuniunea cu El.
De aceea, Biserica nu vorbește despre „morţi”, ci despre „adormiţi”, „răposaţi” sau „repausaţi” (cei care se odihnesc). Așa se explică și faptul că locul unde își dorm somnul trupurile celor care au plecat din această lume se numește „cimitir” (în greacă „dormitor”).
Cu alte cuvinte, a ne ruga pentru cei care au pășit dincolo de moarte nu este ceva lipsit de sens sau o simplă responsabilitate pe care o avem faţă de ei.
Trebuie să fim conștienţi de faptul că rugăciunile noastre pot transforma oameni, pot schimba destine și, da, pot aduce alinare sufletelor celor care nu mai sunt cu noi în această viaţă. Ele sunt o manifestare a iubirii noastre faţă de ei, adică a virtuţii care exprimă însuși sensul existenţei noastre.
Așadar, dacă pretindem că i-am iubit sau am ţinut la cei adormiţi, atunci putem face ceva pentru ei și dincolo de moarte.
Dumnezeu ne-a dat această șansă! Ţine de noi să nu o irosim!
Referinţe
[1] Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.
[2] Facerea, capitolul 3, versetul 19: „În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.
De multe ori, nu prețuim mai deloc rugăciunea! Unora chiar li se pare la limita patologicului să vorbești cu o ființă despre care „cercetătorii americani” nu au publicat, deocamdată, niciun articol într-o revistă academică.
Cu siguranță, cu toții am avut momentele noastre în care nimic nu mergea. Clipe pe care le dorim uitate cât mai repede, perioade de care nu ne face plăcere să ne amintim. Le știm! Sunt acolo, dar nu vrem să auzim de ele!
Rugăciunea în comun are o putere deosebită. Ea este manifestarea dragostei mai multor oameni uniţi în cererea lor către Dumnezeu.
Timpul, normal, ajută, dar nu pe moment! Când totul se dărâmă în jur, vrei să știi că Cineva este lângă tine. Fie El și nevăzut! Atunci, este important să știi că nu ești singur! Că este Cineva lângă tine Care te ascultă și te înțelege. Care te ocrotește și-ți oferă soluții! Care îţi dă siguranţa că, într-un final, totul va fi bine!
Dar un astfel de comportament ajută! Și, uneori, valorează cât lumea toată!
1. Ce este rugăciunea
Rugăciunea a fost definită de Biserică drept „vorbirea cu Dumnezeu”.
Şi, dacă este făcută din suflet, te vindecă. Îți adună toate bucățile sufletului pe care loviturile vieții ți l-au făcut țăndări și le pune la loc. Una câte una.
Dar are loc şi un miracol, pentru că sufletul devine nou și întărit!
Ca să înțelegeți la ce mă refer, spargeți un vas și, pe urmă, refaceți-l. Indiferent de adezivul folosit, se va cunoaște că este un obiect refăcut. Însă, în timpul rugăciunii, nu se întâmplă la fel. Suntem reînnoiți şi devenim mai puternici!
2. Cum funcționează rugăciunea
Vestea proastă este că rugăciunea nu este o „activitate procedurabilă”. Nu poate fi încadrată într-un protocol terapeutic. Nu ai cum să descoperi niște activități care sunt eficiente și, când ai nevoie, să le repeți în același context și în aceeași ordine și, gata, să aştepţi să se producă miracolul.
Rugăciunea este o experiență de viață care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Fiecare suntem unici și rugăciunea fiecăruia va di deosebită de a celui de lângă el.
Nu există rețete infailibile. De aceea, starea de rugăciune autentică este atât de greu de atins.
Rugăciunea şi citirea textelor biblice nu se exclud, ci se completează. Când citim Biblia, „Îl ascultăm pe Dumnezeu”, iar, când ne rugăm, „vorbim cu El”.
Și, atunci, dacă „profesioniștii” rugăciunii, călugării, au o rată atât de scăzută de „succes”, ce șanse avem noi, începătorii? Am fi tentați să credem că sorții sunt împotriva noastră, că procentul reușită/eșec este atât de redus încât nu mai are rost să ne apucăm! Și am greși! Enorm!
Istoria mântuirii este una presărată cu excepții. Așa se face că nu drepții Vechiului Testament, aleșii lui Dumnezeu, au intrat primii în rai, după alungarea lui Adam și Eva.
Primul om mântuit a fost un tâlhar. Da, un tâlhar! Un tip care a îmbinat hoția cu violența, probabil, și cu crima! Un astfel de om a fost primul mântuit! De ce?
Pentru că, în ultimele clipe ale vieții sale păcătoase, și-a dat seama de greșelile pe care le făcuse, le-a regretat, și-a asumat consecințele lor și s-a rugat!
Dar rugăciunea lui a fost rugăciune. Adică a unui om care și-a recunoscut starea de păcătoșenie, și-a dat seama că situația grea în care se afla era rezultatul faptelor sale și era meritată și a încercat să schimbe ceva. Din trufia celui care inspira teama, nu mai rămăsese decât smerenia și neputința celui care dorea să fie altfel. Și a fost suficient!
2.2. Iubire
O altă caracteristică a rugăciunii adevărate este iubirea. Da, iubirea! Nu poți să ai pretenția ca rugăciunea ta să fie ascultată de Dumnezeul Iubirii și tu să urăști. Ura este bazată pe egoism, pe plasarea ființei noastre în centrul Universului! Deci, nu poate fi vorba despre smerenie!
De aceea, când te rogi, trebuie să-ți demonstrezi, mai întâi, ție și, apoi, lui Dumnezeu că ești într-o stare de iubire. Cum se face asta? Rugându-te pentru ceilalți! Mai ales, dacă îți fac rău[1]!
Iar, dacă nu avem această putere, trebuie să ne rugăm să o dobândim.
3. Timpul rugăciunii
Dacă ați fost deranjați în diminețile libere de „zgomotul” clopotelor de la bisericile din apropiere, probabil, ați avut gânduri… să le spunem „necucernice”. Și, cu siguranță, v-ați întrebat ce i-a apucat pe „popi și babe” de s-au dus cu „noaptea-n cap” la biserică. Și, ca mulți alții, nu ați găsit nicio explicație „plauzibilă”.
Nu vreau să scuz pe nimeni pentru faptul că v-a privat de odihna din week-end, dar vreau să spun și că acele clopote nu au sunat fără sens. Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a conceput un tipic propriu, după care se scurge timpul în cadrul cultului.
Fiecare slujbă se face într-un anume context, pentru că aduce aminte de un eveniment cu semnificații profunde din istoria mântuirii. Liturghia, spre exemplu, se face dimineața și durează până după amiază, pentru că, în momentul de maximă intensitate a slujbei[2], sunt comemorate Patimile lui Hristos de pe cruce care au avut loc în vremea prânzului (ceasul al VI-lea din vechime)[3].
Însă viața nu este atât de ordonată, atât de previzibilă. De aceea, cel mai potrivit moment pentru rugăciune este cel în care simțim că trebuie să ne rugăm. Fie că vrem să ne reculegem după frământarea zilei (rugăciunea de seară), fie că dorim să ne începem ziua cu o nouă energie (rugăciunea de dimineață) sau trecem prin momente tensionate (examen, necaz) sau, și mai bine, vrem să mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, rugăciunea este binevenită.
4. Locul rugăciunii
Hristos a fost foarte clar: „când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”[4].
Nu este vorba despre faptul că trebuie să așteptăm să ajungem într-o încăpere și să ne rugăm acolo sau numai la biserică.
În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul lămurește și acest aspect[5], când spune că rugăciunea nu este legată de spațiu, de anumite locuri, şi că poate fi făcută oriunde cu condiția să fie făcută în „Duh și în adevăr”.
Creştinul se poate ruga oriunde, atât timp cât rugăciunea lui este „în Duh şi în adevăr”.
Din context, deducem că acea „cămară” la care se referă Domnul Iisus are un înțeles material și unul spiritual. Din perspectivă materială, este, într-adevăr, vorba despre faptul că nu trebuie să facem din rugăciune o chestiune publică. Așadar, este bine să ne rugăm, pe cât posibil, feriți de ochii lumii.
Această idee este întărită și de sensul spiritual al cuvântului „cămară”, pentru că el se referă la „cămara sufletului nostru”, spațiul cel mai intim al ființei noastre.
În concluzie, ne putem ruga oriunde și oricând, atât timp cât o facem având în minte faptul că Dumnezeu este Cel care ne ascultă (deci nu în club, la o „băută cu băieții).
5. Cum se face rugăciunea
Aici, pur și simplu, nu există norme restrictive, ci, mai degrabă, linii directoare. Să luăm cazul deținuților politici din perioada comunistă. Aceștia erau îmbrăcați cu haine ponosite și, adesea, rupte, şi trăiau într-o înghesuială perpetuă sau într-o izolare apăsătoare, fără a putea avea repere concrete despre trecerea timpului[6].
În mod evident, nu se putea vorbi de o ținută decentă, de respectarea orelor de rugăciune, de intimitate. Cu toate acestea, am convingerea că rugăciunile lor, făcute în comun sau în gând, aveau o putere mult mai mare decât ale multora dintre noi care respectam toate „regulile” formale ale rugăciunii.
Deci, este important ca, la rugăciune, să ne comportăm cu conștiința faptului că Dumnezeul Căruia ne rugăm este Dumnezeul Iubirii dar, în același timp, este și „Domnul Domnilor și Împăratul împăraților”[7].
6. Efectele rugăciunii
De obicei, vorbim despre rezistența în fața ispitelor și eliberarea de patimi, despre vindecări miraculoase, despre revelații, de depășirea unui moment dificil din viață sau, pur și simplul de evitarea singurătății. Dar acestea sunt semnele văzute ale adevăratelor transformări care se produc în interiorul celui care se roagă frecvent și cu inimă curată.
Dacă ar fi să sintetizăm, ajungem la aceleași efecte despre care Biserica a vorbit mereu: schimbarea atitudinii față de problemele vieții, o ordine în gândire și în simțuri, mai multă concentrare și iubire. Practic, transformarea totală a vieții.
7. Concluzii
Rugăciunea ar trebui să fie pentru viața noastră spirituală la fel de naturală ca respirația pentru viața biologică. Practic, în creștinism, nimic nu se face fără rugăciune.
Iar, aici, nu vorbesc despre călugării care se separă de viața oamenilor obișnuiți.
Vorbesc de oameni „normali”, care se trezesc după alarma de la ceas, aleargă cu copiii la „grădi” sau la școală; după aceea, au grijă să nu întârzie la serviciu, iar după ce scapă de acolo, se duc acasă unde se apucă de teme, curățenie sau gătit, ca, într-un final, să adoarmă în timpul emisiunii preferate.
Gesturi simple şi cuvinte puţine, dar din suflet – caracterizarea pe scurt a rugăciunii autentice!
În tot acest iureș cotidian, pare că nu mai este loc pentru nimic. Dar, totuși, se pot rupe 5 minute dimineața și 5 seara pentru o scurtă convorbire cu Dumnezeu. Nu trebuie „să spunem multe … că știe Tatăl (n)vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El”[8].
Pentru început, este de ajuns să spunem rugăciunea „Tatăl nostru” care este cea mai completă, cea mai puternică… cea mai cea rugăciune creștină, pentru că ne-a fost dată de Domnul Iisus Hristos, adică de Dumnezeu Însuși.
Iar, dacă uităm să facem și acest gest, care ne ia doar 2-3 minute, este bine să știm că, în drum spre serviciu, putem să spunem o scurtă rugăciune în gând.
Da, putem vorbi cu Dumnezeu în timp ce mergem pe stradă sau stăm într-un mijloc de transport.
Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar noi avem!
Ele ne ajută să ne smerim, să ne vindecăm, să depășim situații limită, să iertăm și să iubim. Ele ne ajută să fim creștini! Ne ajută să fim oameni!
Dacă vrem să scăpăm de frică, de stres, de boli, de singurătate, dacă vrem să trăim o viață care să aibă și alt sens decât cel stabilit de societatea de astăzi, este bine să ne rugăm!
Un „Doamne, ajută-mă!” este suficient! Cel puțin, pentru început!
8. Referinţe
Prima poză aparţine site-ului web ziarullumina.ro.
[1] Evanghelia după matei, capitolul 5, versetul, 44: „rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”.
[2] Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului când, la strană, se cântă imnul „Pe Tine Te lăudăm…”.
[3] Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 45; Evanghelia după Marcu, capitolul 15, versetul 33; Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 44.
[4] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetul 6.
[5] Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetele 20-21: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui”.
[6] A se vedea celebra carte a părintelui Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”.
[7] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 15.
[8] Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 7-8.
O să vă placă! Este vorba despre un fenomen care se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română de generaţii. Este vorba despre fiinţa noastră ca popor! Este vorba despre… „băbisme”!
Dacă numele nu este destul de sugestiv, daţi-mi voie să intru în detalii! De când lumea şi pământu’, au existat două tipuri de raportare religioasă: oficială, promovată de ierarhia sacerdotală care o justifica prin sursa supranaturală a informaţiilor descoperite de divinităţi unor iniţiaţi şi populară, promovată în special de femeile în vârstă care o justificau prin exemple şi autoritate personală. Cu alte cuvinte, expresii de tipul „eu am făcut şi a funcţionat” sau „aşa se face pentru că şi cutare a făcut şi a dat rezultate” au fost arhisuficiente pentru oamenii disperaţi care doreau să-şi rezolve o problemă. Dacă se obţineau rezultate pozitive, normal se întărea convingerea că ritualul sau credinţa respectivă era eficientă, dacă nu, atunci, sigur, nereuşita se datora faptului că practica respectivă nu a fost pusă în aplicare aşa cum ar fi trebuit. La urma urmei, la alţii a mers! Doar sunt atâtea exemple! Nu?
Mai rămâne să răspundem la întrebarea de ce astfel de practici au fost păstrate şi transmise mai departe de femei şi, în special, de cele vârstnice? Explicaţia are legătură cu organizarea socială care favoriza pe bărbaţi datorită forţei lor fizice şi îndatoririi lor de a asigura familiei cele necesare traiului. Femeile… e suficient să spunem că nu erau apreciate la adevărata lor valoare. Prin urmare, a fost necesar ca şi ele să aibă un as în mânecă, ceva care să le ferească de marginalizare socială. Şi ce putea fi mai la îndemână decât cunoştinţele dintr-un domeniu în care experienţa de viaţă şi ignoranţa celorlalţi se împleteau în cel mai armonios mod cu putinţă: superstiţiile.
Aici, este ca la programatorii IT: pentru fiecare problemă tehnică se vine cu câte un program sau, în cazul nostru, cu un ritual distinct. Crede cineva că va avea timp în această viaţă să cunoască toate combinaţiile posibile de ritualuri? Dacă este sincer cu el însuşi, nu! Şi atunci, ce faci? Apelezi la profesionişti, adică la „femeile care ştiu rânduiala”, ca să folosim un termen tehnic.
Problema apare, cu adevărat, în momentul în care aceste ritualuri sunt atât de împământenite şi, uneori, îmbrăţişate cu evlavia cuvenită chiar şi de reprezentanţi ai ierarhiei bisericeşti, încât, dacă te opui, eşti pus pe rug mai ceva ca un eretic medieval.
Aşa se face că, în timpul Cununiei, mireasa are o preocupare foarte importantă: să găsească momentul în care să-l calce pe viitorul soţ pe picior ca să-şi asigure dominaţia în cadrul viitoarei familii. Dacă mă întrebaţi pe mine, simplu fapt că l-a determinat pe mire să o aducă la altar este suficient pentru a ne da seama cine va conduce în cadrul familiei. Dar, dacă se forţează nota şi viitorul dominat simte presiunea concentrată a unui toc cui pe bombeu, nu ştiu dacă rezultatul nu va fi opus celui scontat. Oricum ar fi, slujba în sine, rafinată de Biserică de-a lungul generaţiilor de ierarhi slujitori şi încărcată cu un simbolism profund, beneficiază, în cel mai fericit caz, de o „atenţie divizată”.
După aceea, apare în viaţa tânărului cuplu şi momentul magic al naşterii primului copil şi, bineînţeles, Botezul. Emoţii cu organizarea, emoţii cu invitaţii, emoţii cu copilul, în fine… emoţii. Dar, dacă faceţi greşeala să credeţi că acestea sunt cele mai importante, vă înşelaţi. Cele mai importante preocupări ale părinţilor şi ale celor din jurul lor se referă la îndeplinirea „întocmai şi la timp” a obiceiurilor. Raţionamentul este simplu: toate chestiunile organizatorice se referă momente distincte din prezent, dar cele care ţin de ritualurile paralele celor bisericeşti se referă la o perioadă viitoare nedefinită. Haideţi să discutăm despre două dintre ele: lungimea pamblicii de la lumânarea de botez (!!?) şi busuiocul de la baia de după Botez. Prima dintre ele trebuie măsurată, mai nou, cu un dispozitiv laser care, din câte ştiu, este printre cele mai precise. Dacă apar erori, fie ele şi de ordinul micronilor, copilul se va căsători prea devreme sau prea târziu şi care naş îşi doreşte să afecteze viitorul proaspătului creştin într-o chestiune atât de importantă. Nu ştim care este dimensiunea potrivită a pamblicii („specialiştii” încă nu s-au pronunţat definitiv), dar este de reţinut că o pamblică mai scurtă înseamnă o căsătorie prea devreme iar una mai lungă va determina o căsătorie mai timpurie. Încă mai rămâne în dezbatere ce ecouri va avea această lungime a pamblicii în viaţa proaspătului botezat dacă el decide să se urmeze calea călugăriei. Oare călugării să nu fi avut pamblică la lumânarea de la botez?
După aceea, tot naşul trebuie să performeze un ritual foarte important la „băiţa de acasă” – suflatul cu busuioc. Este exact ceea ce pare: naşul ia în gură un fir de busuioc cu care îi suflă finului pe la încheieturi ca să „nu miroase urât în viaţă”. Staţi liniştiţi! Faptul că nu aţi ştiut până acum de acest ritual se datorează muşamalizării în masă din partea firmelor care produc şi/sau comercializează produse cosmetice. Păi, vă daţi seama, dacă s-ar afla?
Sigur, exemplele ar mai putea continua, dar nu avem cum să nu sesizăm că, în ciuda diversităţii lor, se desprinde o constantă: rezistenţa lor în timp. Acest lucru trebuie să se schimbe! Dacă, în trecut, situaţia a fost una diferită, astăzi, accesul la informaţie este foarte la îndemână. Aşa că, atunci când daţi peste un ritual care vi se pare suspect, întrebaţi ce semnifică şi pe ce se bazează! Părerea mea este că veţi avea parte de explicaţii care îi vor face chiar şi pe cei mai titraţi autori ai genului science fiction să roşească de invidie. Şi, să fim sinceri, nu vreţi să pierdeţi aşa ceva!
Este, în sfârşit, primăvară! Şi, dacă nu aveţi examene sau copii care trebuie să treacă prin furcile caudine ale sistemului românesc de învăţământ, ar trebui să fi început numărătoarea inversă până la plecarea în concediu. Încep pregătirile! Dacă aveţi şi o persoană de sex feminin prin preajmă, deja începeţi să simţiţi febra concediului cu săptămâni bune înainte. Fetele intră pe net să vadă ce s-a mai întâmplat cu cazarea, dacă are review-uri bune, iau legătura cu cunoştinţele care au mai fost unde trebuie să ajungeţi, se întreabă de vreme, de ce este prin zonă de vizitat (mai degrabă mall-uri, decât muzee) şi încep să apară listele. O, da! Tipic feminin!
După ce se parcurg toate etapele de mai sus, vine şi ziua mult aşteptată! Totul este „gata” şi se poate porni la drum! Totuşi, înainte de plecare, se face o ultimă verificare, ca să fim siguri! O cruce, un „Doamne ajută!” şi suntem, în sfârşit, gata de drum! Am plecat! Dar, totuşi… parcă s-a uitat ceva! Aaaaaa, asta e! O scurtă rugăciune către sfântul Simeon al Trimitudnei, protectorul călătorilor! Şi după asta, parcă totul se aşează de la sine!
În timpul călătoriei, apar tot felul de situaţii pentru care este bine să fim pregătiţi! Dacă unuia dintre noi i se face rău, după o pastilă, merge şi o rugăciune către sfinţii Cosma şi Damian, protectorii medicilor şi ai bolnavilor. Apoi, dacă ne dispare ceva şi bănuim că a fost furat, repede o invocare a sfântului Mina, patronul obiectelor furate. Agricultorii ar trebui să fie foarte atenţi să intre în graţiile sfântului Gheorghe (chiar dacă acesta a fost militar), după cum aviatorii ar trebui să-l aibă la inimă pe sfântul Ilie. Ce să mai vorbim despre mineri care trebuie să fie atenţi cu sfânta Varvara! Şi să nu uităm ce este mai important, de sfântul Valentin, care, ştim cu toţii, este protectorul îndrăgostiţilor. Până acum, totul este bine şi frumos, dar există şi o problemă! Mare! Ce se întâmplă, dacă, în rugăciunile noastre, nu ştim căruia dintre sfinţi trebuie să ne adresăm? Sau, şi mai rău, dacă greşim specializarea sfântului pe care-l invocăm şi-l rugăm, spre exemplu, pe sfântul Stelian, protectorul copiilor, să ne ajute cu o problemă de la serviciu? Păi, nu se supără şi, în consecinţă, o să ne agravăm situaţia?
Puteţi răsufla uşuraţi, pentru că nu o să ne agravăm nicio situaţie! Sfinţii invocaţi „greşit” nu se vor simţi ofensaţi din cel puţin două motive: primul, sfinţii sunt, prin definiţie, campioni ai virtuţii iubirii, deci, vă vor ierta imediat; şi, în al doilea rând, nu există „specializări” la nivelul cetelor cereşti! De unde vine, atunci, toată vânzoleala asta? Răspunsul trebuie căutat în străvechea Antichitate!
La vechii egipteni, unele dintre zeităţi aveau o viaţă foarte tumultoasă, plină de aventuri, cu multe răsturnări de situaţii şi, bineînţeles, cu happy end. În urma provocărilor respective, ei se alegeau cu o anumită „experienţă de viaţă” care le permitea să depăşească ulterior, situaţii similare cu cele prin care trecuseră. Astfel, Ra, după ce intra, la sfârşitul zilei, în lumea subpământeană, se lupta cu demonul-şarpe Apophis şi cetele lui de demoni pentru a-şi proteja barca solară. Victoria lui Ra permitea soarelui să răsară din nou. De aceea, cei care doreau protecţie împotriva demonilor îl invocau pe Ra, pentru că el avea experienţă în lupta contra spiritelor malefice şi îi putea ajuta. La fel, vrăjitorii şi magicienii o aveau protectoare pe Isis, sora şi soţia lui Osiris (Ştiu, era vorba incest!), pentru că, aceasta, prin incantaţii, a putut să readucă la viaţă trupul soţului ei, tăiat în 17 bucăţi de către fratele lor, zeul Seth (Nici în „Urzeala tronurilor” nu găsiţi aşa ceva!).
Grecii antici, la rândul lor, au transferat o astfel de practică asupra eroilor. Aceştia erau muritori cu calităţi speciale, de obicei copii ai unor zeităţi cu pământeni, care se dedicau ajutorării celorlalţi. Prin urmare, Hercule, chiar dacă trebuia să-şi ducă la bun sfârşit cele 12 munci, drept pedeapsă pentru că şi-a ucis familia, el o făcea şi din conştiinţa faptului că îi ajuta pe oameni. Toţi monştrii ucişi de el, erau, de fapt, pericole pentru comunităţile din apropiere. De aceea, militarii din vechime şi, în special, spartanii l-au ales ca protector. La fel au făcut şi medicii cu Asclepios, fiul lui Apollo, care avea darul vindecărilor sau cântăreţii, care s-au pus sub patronajul lui Orfeu.
Buuun! Dar ce legătură are specializarea zeilor şi eroilor din vechime cu „calificările profesionale” ale sfinţilor creştini? Păi, simplu: cultul sfinţilor s-a dezvoltat având la bază cultul eroilor, pentru că şi mormintele lor constituiau adevărate locuri de pelerinaj, unde oamenii care le cereau ajutorul depuneau ofrande. Prin urmare, a existat o translaţie aproape naturală a unor astfel de practici precreştine la nivelul mentalului colectiv. Dacă la aceasta mai adăugăm şi unele practici ale unor oameni ai Bisericii care nu au fost foarte atenţi la exprimare şi, în predicile lor, au făcut afirmaţii de genul „astăzi Biserica pomeneşte pe sfântul (nţii) ocrotitor (i) al (i)…”, situaţia devine foarte clară.
Chiar dacă pentru credinciosul obişnuit este mult mai simplu ca, din multitudinea de sfinţi care se regăsesc în calendarele creştine să-şi aleagă doi sau trei care îi inspiră o „evlavie” deosebită, este important să se reţină că sfinţii nu au „specializări”. Prin definiţie, sfinţii sunt următori exemplari ai lui Hristos, care au transpus în viaţa personală, cu mare fidelitate, învăţăturile revelate. Marea deosebire între sfinţii creştini şi eroii vechii Elade, este că, spre deosebire de aceştia din urmă, care aveau puteri supranaturale înnăscute sau sporite cu diferite artefacte, sfinţii au calităţile speciale obţinute de la Dumnezeu, în urma unei vieţi spirituale sporite. De aceea, venerându-i pe sfinţi, de fapt, Îl adorăm pe Dumnezeu care le-a dat aceste daruri.
Aşa că, data viitoare când plecaţi în vacanţă, nu trebuie să vă faceţi griji că vă rugaţi unui sfânt „nepotrivit”! Pur şi simplu, rugaţi-vă! (Mai ales dacă una dintre fete şi-a uitat telefonul acasă!!!!!)
Am auzit-o şi pe asta! Şi, culmea, e cât se poate de legitimă! Păi, cum să nu-i dai dreptate celei/celui care spune o astfel de „blasfemie”, când, la biserică dai de orice numai de linişte nu?
Mai întâi, cel puţin în bisericile din oraşe, şi nu mă refer la perioadele de la sărbători sau campaniile electorale, este o aglomeraţie sufocantă. Nu am nimic împotriva celor care doresc să vină la biserică şi să asculte slujba. Să vină, să fie în număr cât mai mare, pentru că, aşa, rugăciunea este mai puternică. Dar nu prea am cum să fiu de acord cu cei care ajung la sfântul locaş, fac poza de rigoare (Să se ştie despre ei ce creştini „practicanţi” sunt.), după aceea, îi iau la coate pe ceilalţi care chiar au venit (Culmea!) să asculte slujba. Şi, după ce termină de plătit pomelnicele, îşi iau tălpăşiţa, în sunetul inconfundabil al ţocăitului de icoane. Pe bune?
Nu de alta, dar cei care vor, totuşi, să asculte imnurile creştine cu texte neschimbate de sute de ani, datorită profunzimii lor dogmatice, să audă predica preotului sau să surprindă semnificaţia simbolică a gesturilor liturgice nu prea au cum să facă toate aceste lucruri din cauza acelui du-te – vino din timpul slujbei. Practic, în astfel de situaţii, eşti îndreptăţit să consideri că nu te afli într-un locaş al regăsirii spirituale, ci într-o atmosferă asemănătoare celei de la coadă la ouă de pe vremea comunismului. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu astfel de cadre pitoreşti ale trecutului, este de ajuns să spunem că, dacă supravieţuiai unei astfel de experienţe, aveai toate şansele să fii titular la o echipă profesionistă de rugby!
În al doilea rând, dacă tot nu te poţi concentra la slujbă, dacă nu ai cum să respiri şi dacă nu ai cum să te protejezi de avalanşa constantă de coate, cum să nu te apuce…pandaliile? Adică, în loc să te purifici prin rugăciune, ai toate motivele să te enervezi pe…viaţă, pentru că ai vrut să te linişteşti, să te reculegi şi să te întorci la traiul de zi cu zi cu mai multă răbdare şi înţelegere faţă de ceilalţi.
În plus, există şi creştini, să le zicem „fără vocaţie mistică”, aşa cum i-a numit mitropolitul Bartolomeu Anania, care nu se regăsesc în mersul frecvent la biserică. Ştiu că pare o contradicţie între conceptul de „creştin practicant” şi „rugăciunea în comun”, dar este o realitate. Regretatul mitropolit, a recunoscut într-un interviu, că, în două duminici, nu s-a dus la sfânta Liturghie, pentru că nu simţea acest lucru. Prin urmare, în loc să se ducă şi să nu fie prezent 100%, a preferat să se roage în particular, atât cât s-a putut! De condamnat? Eu zic că nu!
Aşa că se pune întrebarea: este un păcat să nu mergem la biserică? De data aceasta, răspunsul este unul nuanţat! Mersul la biserică nu este neapărat o călătorie de „tratament spiritual”, cu alte cuvinte nu te duci la biserică numai când eşti obosit sufleteşte, încărcat de nelinişti sau au o problemă cât se poate de concretă. La biserică, te duci şi să te întâlneşti cu Dumnezeu, să „stai de vorbă cu El”, deci şi atunci când nu ai niciun necaz!
După aceea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului care a spus că „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei, cap. 18: 20). Prin urmare, rugăciunea noastră este cu atât mai puternică cu cât sunt mai mulţi care o săvârşesc.
În plus, faptul că mergem la „casa lui Dumnezeu” este un lucru care presupune o jertfă suplimentară din partea noastră. Duminica este ultima zi de week-end şi parcă ne-am dori să ne refacem după vineri şi sâmbătă. Dar, cu toate acestea, unii dintre noi găsesc resurse să se trezească de dimineaţă ca să se roage şi pentru ceilalţi.
Bun, şi cum rămâne cu ce am spus la început, cu aglomeraţia care ne împiedică să ne concentrăm, cu ispita de a ne enerva sau cu „lipsa de vocaţie mistică”?
Ideea este cât se poate de simplă, ca să nu te duci la biserică în momentul de maximă aglomeraţie, pentru că nu vrei să faci mai multe păcate, cred că este bine să ajungi la momentele în care nu există prea multă lume! Rugăciunea trebuie să ne conducă la o relaţie mai profundă cu Dumnezeu şi nu să fie prilej de ispită!
Cei care nu au vocaţie mistică, este bine să aibă un dialog profund cu ei înşişi şi să se lămurească dacă această lipsă nu poate fi confundată cu lenea. Dacă, într-adevăr, este vorba de o senzaţie „pe bune”, trebuie să ştie că nu sunt „nevindecabili”. Este nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Prin urmare, este bine să-şi găsească o biserică unde se simt în largul lor şi să prelungească treptat perioada petrecută la slujbă. Cine ştie, s-ar putea ca, până la urmă, să le placă!
Deci, dacă nu vreţi să vă duceţi la biserică pentru că nu vă puteţi concentra, nu vă duceţi! Nu este un păcat, decât în măsura în care ne minţim pe noi înşine că nu mergem, pentru că suntem leneşi sau „nu avem chef”.
P.S.: Ştiu că, la slujba Învierii, va fi o aglomeraţie de nedescris, dar este bine să ne amintim că aceasta are loc o singură dată pe an! Deci, înarmaţi-vă cu răbdare şi luaţi lumină! Merită!
Mi-am amintit de curând de o carte magistrală: „Ghidul nesimţitului”. Autorul ei, Radu Paraschivescu, reuşeşte să facă o trecere în revistă aproape a tuturor situaţiilor în care se manifestă în toată splendoarea sa – nesimţitul, un personaj pe cât de pitoresc pe atât de comun. Spun că este vorba de „aproape toate situaţiile”, pentru că maestrul Paraschivescu a trecut cu vederea contextul „La biserică”. De acesta ne vom ocupa în rândurile următoare.
Dacă aţi călcat cumva pragul sfântului locaş în trecutul vostru îndepărtat şi aţi dat piept vitejeşte cu câinii de pază ai evlaviei ecleziale şi aţi supravieţuit, vă felicit! Dacă nu, să ştiţi că nu este vina voastră! Aceste fiinţe au capacitatea să ia forme dintre cele mai diverse, dar metamorfozările preferate sunt cele de bătrâne cu ochii veşnic ageri, pregătite oricând, în ciuda reumatismelor nemiloase, să intervină cu aplomb atunci când situaţia o cere. Păi, şi cum să nu fie nevoie de intervenţia lor promptă când „tinerii din ziua de azi”, ăia care-şi bat joc de şcoală şi de banii părinţilor, nu ştiu cum să se comporte în biserică?
Ei trebuie să ştie că iconografia, considerată de Sfinţii Părinţi „Biblia neştiutorilor de carte”, nu trebuie privită în timpul slujbelor. Nu de alta, dar în loc să fii atent la slujbă şi să faci faţă cu stoicism coatelor pe care le împart cu generozitate creştinii veniţi mai târziu, te uiţi pe pereţi? Nu se face!
Apoi, ce înseamnă să vii la biserică fără batic? Adicătelea ce, faptul că te abaţi de la serviciu în drum spre casă şi îţi doreşti să te reculegi după o zi încărcată în câmpul muncii trebuie să fie o scuză? Nu dom’le, nu se acceptă! Păi, unde ajungem cu această atitudine!
Şi ţinuta tinerelor şi tinerilor din ziua de azi…Doamne fereşte! Să vii la biserică parfumat şi cu un machiaj discret este, încă din faza de concepţie a acestor gânduri, o blasfemie! Ce dacă în faţa unei instanţe judecătoreşti, te-ai prezenta exact la fel? În faţa Stăpânului tuturor, se cade să fii cât se poate de neîngrijit! Este de preferat un trend setter care ar veni chiar cu un veşmânt clasic din sac, asezonat cu nişte cenuşă! Aşa, da! E altceva!
Cum este de la sine înţeles, efectele statornice în timp, sunt obţinute prin repetarea cu răbdare a principiilor de mai sus, pe parcursul a generaţii întregi de „femei care ştiu rânduielile” şi sunt specializate în circulaţia rutieră din spaţiul cultic („Nu ai voie pe acolo!”, „Nu ştii nici până la vârsta asta că, pe aici, trece numai preotul?” sau „Ia-o pe acolo, că, mai întâi, trebuie să săruţi toooaaaateeee icoanele!”).
Aşa se face că, încă de la intrarea în locaşul de cult, doamnele cu pricina „asistă” nemilos, dar prompt pe oricine ar îndrăzni să se aventureze în spaţiul sacru fără călăuzirea lor. Singura rază de speranţă pentru cei care nutresc să scape de privirea lor vigilentă este când sună telefoanele pe care le-au pus încă din vremuri imemoriale în labirintul de haine care le acoperă. Din fericire pentru cei care au norocul să se afle în raza lor de acţiune în acele momente, mesajul este rareori preluat în timp util. Aşa că cel care sună simte nevoia să revină cu un nou apel.
După ce doamnele cu pricina îşi încheie scurtele pledoarii în favoarea liniştii din timpul slujbelor cu nişte ghionturi bine plasate, ai putea crede că, pentru creştinii începători, acestea sunt printre cele mai concrete manifestări ale prezenţei divine.
La polul opus, se află şi o parte dintre enoriaşii cu state vechi într-ale duhovniciei. Urmaşi bravi ai vechilor creştini, aceştia înţeleg să ajungă la slujbă „pe la Evanghelie”, cu scopul învederat de a depune acatiste. Raţiunea este de un pragmatism înduioşător şi are de-a face cu dorinţa lor de a nu sta mai mult decât este necesar la biserică, mai ales dacă afară este „vreme de mici”. Au venit, au deranjat, au plecat!
O altă categorie pitorească o reprezintă „oamenii ocupaţi”, „afaceriştii”. Aşa se face că, în timpul actelor cultice celor mai importante, se aude discret, bine plasat în spaţiu, un ton de apel foarte modern. După cele câteva clipe de nedumerire iniţială, urmează un „Alo! Da!”, rostit o voce sigură, camuflată în secundele următoare de o mână care acoperă jumătate din faţa respondentului. După câteva replici schimbate cu ochii pătrunşi de evlavie, urmează un sec „Hai, că te sun eu mai încolo! Acuma am un pic de treabă!”. Şi, ca prin farmec, totul se pierde în ecourile rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt! Cu adevărat, sublim!
Este de prisos să spunem că astfel de conduite nu sunt numai indezirabile, dar şi contrare spiritului creştin. Biserica este „casa Domnului”, locul unde fiecare merge să se întâlnească cu Dumnezeu şi de unde speră să se întoarcă încărcat pozitiv.
De aceea, este bine să ajungem înainte de începerea slujbei iar, dacă, totuşi, nu am putut evita întârzierea, odată ajunşi în sfântul locaş, este indicat să aşteptăm sfârşitul slujbei pentru a ne închina la icoane şi a aduce jertfa noastă la altar. Vă asigur că unele altare din România sunt vechi de sute de ani, am convingerea că vor fi acolo şi după ce preoţii vor încheia slujba!
„Dom’ profesor” ca formulă de adresare pentru un profesor de religie poate fi considerată ofensatoare? Deloc! Bineînţeles, dacă cel care o foloseşte mă convinge de intenţiile lui sincere de a afla informaţii.
Această întrebare mi-a fost adresată de un elev în drum spre casă. Părea sincer, aşa că i-am promis că o să-i dau un răspuns mai detaliat. Iată-l!
În primul rând, este important să înţelegem că postul nu este obligatoriu. Adică nimeni „nu trebuie” să postească, dacă nu vrea acest lucru.
Pe urmă, postul este mai mult decât o dietă care presupune abstinenţa de la alimente de origine animală. Pentru noi, cei de astăzi, este de ajuns să spui că nu trebuie să mănânci preparate din carne, lactate sau ouă şi deja apare ameţeala. Dar ameţeală, nu aşa! Păi, cum am putea noi, oamenii moderni, să trăim fără aripioarele picante de la KFC, fără hamburgeri de la McDonald’s şi fără alte „chestii” consacrate? Păi ce, mai suntem înapoiaţi ca cei dinaintea noastră, să ne dicteze vieţile nişte concepţii ale unor călugări din Evul Mediu?
Pe de altă parte, mai este o chestie foarte interesantă: dacă îţi place să nu mănânci carne şi eşti ahtiat după „buruieni”, postul, în varianta lui obişnuită, nu prea mai este…post! De ce? Pentru că postul presupune ideea de jertfă!
Da, asta este chestiunea de bază! Şi aici este deosebirea fundamentală faţă de o dietă propusă de nu ştiu ce specialist în nutriţie! Dacă nu ai convingerea că TU vrei să faci ceva pentru Dumnezeu, din proprie iniţiativă, nu-ţi mai bate capul cu postul! Nu are sens!
Postul este văzut, mai întâi de toate, ca un exerciţiu spiritual. El trebuie să ne ajute să progresăm în relaţia noastră cu Dumnezeu. Altfel, rămâne doar la nivelul de abstinenţă. Or o viaţă dominată de reţineri doar de dragul reţinerii nu are nimic creştinesc în ea!
Dacă vrem să postim cu adevărat, trebuie să ne punem întrebarea fundamentală: dacă tot ce am este de la Dumnezeu, cum aş putea să-I aduc ceva în dar? Răspunsul este simplu: prin iubire! Ea reprezintă motivul pentru care Dumnezeu ne-a creat, ea reprezintă cauza pentru care El S-a jertfit pentru noi, ea este ţinta devenirii noastre.
În concluzie, dacă ar trebui să reţinem câte ceva despre post am putea să ne gândim la următoarele:
Postul nu este obligatoriu! Este un exerciţiu propus pentru cei care vor să progreseze pe calea spirituală.
A te abţine de la anumite alimente, nu reprezintă decât o dietă. Pentru post, este necesară conştiinţa jertfei personale.
Postul fără iubire nu este post! În consecinţă, „abstinenţii” ar face bine să sporească rugăciunea, milostenia şi nu să arate celorlalţi cât de „evlavioşi” sunt!
Un exerciţiu presupune antrenament! Prin urmare, cei care nu sunt obişnuiţi cu rigorile postului trebuie să înceapă cu un post mai uşor sau mai scurt. Altfel, postul naşte frustrări şi nu acesta este scopul!
Aştept comentarii, critici şi propuneri! Important este să fie constructive şi într-un limbaj decent!
Plină de sensuri spirituale, rugăciunea „Tatăl nostru” a fost dată de Hristos întregii lumi ca un reper pentru modul în care trebuie să ne rugăm. Ea este cea mai simplă, dar, în același timp, cea mai profundă și cea mai puternică rugăciune a creștinilor.
De multe ori, întâlnim tot felul de rugăciuni, câteva fiind atribuite și unor sfinți, și ni se promite pentru fiecare că ar fi cea mai „auzită” de Dumnezeu, cea mai „eficace”, cea mai „puternică” etc. După părerea mea, se uită un lucru extrem de important – Însuși Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, ne-a arătat cum să ne rugăm, când a rostit pentru prima dată „Tatăl nostru…”. De aceea, această rugăciune, numită și „Rugăciunea Domnească”, este rugăciunea rugăciunilor, fiind răspunsul lui Hristos la cererea ucenicilor Săi: „Doamne, învață-ne să ne rugăm…” (Evanghelia după Luca, capitolul 11, versetul 1).
Invocația
Prima parte a acestei rugăciuni, invocația, are menirea să ne introducă în atmosfera necesară pentru a intra în dialog cu Dumnezeu. Deși este extrem de scurtă („Tatăl nostru Care ești în ceruri”) ea este o exemplificare a îndrumărilor pe care Hristos le-a dat ucenicilor Săi: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.” (Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 6-7).
Formula cu care ne adresăm Divinității – „Tatăl nostru”, este una care a intrigat mințile teologilor și ale marilor rugători de-a lungul timpului. Ea exprimă într-o formă sintetică faptul că toți cei care cred în Hristos și se împărtășesc de roadele Jertfei Sale pot deveni fii ai lui Dumnezeu după har (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetul 12).
Un alt lucru interesant este faptul că Hristos ne spune să-L numim pe Dumnezeu Tată „al nostru”, de unde deducem că rugăciunea nu trebuie să fie doar personală, ci comunitară. Altfel spus, nu trebuie să ne rugăm numai pentru noi, ci și pentru semenii noștri și să avem convingerea că, în rugăciune, nu suntem niciodată singuri.
La fel, sintagma „Care ești în ceruri” are un înțeles diferit de cel literal. Dumnezeu nu locuiește „în ceruri”, El fiind infinit, umplând spațiul și timpul. Prin urmare, termenul ceruri are un înțeles simbolic, referindu-se la faptul că, în timp ce ne adresăm Părintelui Ceresc, trebuie să ne smulgem cu mintea și simțirile noastre de la grijile pământești și să ne concentrăm asupra existenței de dincolo de lumea aceasta.
Cele 7 cereri
În a doua parte a Rugăciunii Domnești, Hristos ne învață să adresăm Tatălui nostru 7 cereri. Primele 3 se referă la preamărirea lui Dumnezeu, iar ultimele 4 ne au în vedere pe noi, oamenii.
1) […] sfințească-se numele Tău… – Reprezintă o invitație ca Dumnezeu să Se sălășluiască cu harul Lui sfințitor în noi și să-Și facă lucrarea în lume cât mai evidentă. Dar, în același timp, este și o responsabilizarea a noastră, a creștinilor, care trebuie să ne sfințim viața, astfel încât să fim capabili să-L primim.
2) […] vie împărăția Ta… – În primul rând, constă în rugămintea către Tatăl Ceresc de a ne ajuta ca, prin viața noastră, să transformăm lumea într-un mediu care să poată fi numit „Împărăția lui Dumnezeu”. În al doilea rând, ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca această împărăție, spre care este îndreptată existența noastră, să ne fie arătată și nouă.
3) […] facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ… – Prin această formulare, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să împlinim voia Lui pe pământ, așa cum îngerii o împlinesc în ceruri.
4) […] Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… – Este prima cerere din cadrul Rugăciunii Domnești care se referă strict la existența noastră umană. Ea are în vedere toate elementele care ne sunt necesare atât pentru viața biologică, cât, mai ales, pentru suflet.
5) […] și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… – Această rugăminte exprimă dorința noastră de a beneficia de iertarea păcatelor noastre în funcție de modul în care înțelegem să împărtășim iubirea lui Dumnezeu în mijlocul semenilor noștri. Dacă eu îi iert pe toți care mi-au greșit și ei, la rândul lor, îi iartă pe cei care le-au greșit, iar această rețea a iertării se perpetuează până la capătul lumii, avem toate șansele ca toată lumea să ierte pe toată lumea. Într-o astfel de societate, ura nu ar mai exista și nici răul. În cazurile (nu puține) în care nu avem capacitatea să-i iertăm pe cei care ne-au greșit, este recomandat să continuăm rugăciunea, pentru că, într-un final, Dumnezeu ne va ajuta să depășim acest obstacol din sufletul nostru.
6) […] și nu ne duce pe noi în ispită… – La prima vedere, pare o cerere… paradoxală. O astfel de perspectivă este înlăturată, dacă avem în minte faptul că ispita nu este păcat. Mai mult, ea are rolul de a ne trezi din nepăsarea duhovnicească și de a ne da prilejul să exersăm practicarea virtuților. De aceea, interpretarea Bisericii este că, prin aceste cuvinte, Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea putere să trecem cu bine aceste teste spirituale și să învingem ispitele.
7) […] ci ne izbăvește de cel rău – Ca și în cazul celorlalte cereri, această formulare este foarte profundă și are un dublu sens. Primul dintre ele se referă la faptul că Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de diavol. Însă, cel de-al doilea înțeles exprimă nevoia de protecție divină împotriva tuturor relelor din viața noastră.
Doxologia
Partea finală a rugăciunii „Tatăl nostru” constituie un imn de mărire (doxologie) dedicat lui Dumnezeu și o recunoaștere a slavei Sale infinite. Expresia „că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.” mărturisește faptul că tot ceea ce s-a cerut până acum în Rugăciunea Domnească, va fi primit de către cei care cer. Acest lucru se întâmplă, deoarece Dumnezeu poate orice dorește și îi va ajuta pe cei care doresc să intre în comuniune cu El.
După parcurgerea acestor semnificații, putem deduce că „Tatăl nostru” este rugăciunea cea mai complexă și cea mai puternică pe care o are creștinătatea. Eficacitatea ei nu este dată de formule sau ritualuri magice, ci de faptul că autorul ei este chiar Dumnezeu – atotînțelept și atotputernic.
Practic, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, Dumnezeu ne-a învățat cum să ne rugăm lui Dumnezeu și, trebuie să recunoaștem, nu avem cum să obținem informații mai bune. De aceea, este important să avem cât mai des această rugăciune în sufletele și pe buzele noastre, iar puterea ei transformatoare se va impune de la sine.
Sfânta Cruce este simbolul Jertfei lui Hristos. De aproape două mii de ani, ea a inspirat generaţii de creştini şi, în ciuda atacurilor îndreptate împotriva ei, continuă să fie simbolul distinctiv al creştinătăţii.
Era într-o după-amiază de duminică şi era 14 septembrie. A doua zi trebuia să înceapă şcoala! După cum vă daţi seama eram foarte „entuziasmat”. Deşi era ultima zi de vacanţă, încercam să-mi spun că până „mâine” mai sunt cel puţin câteva secole. Cu aceste sentimente în minte, am păşit în grădina bunicilor unde mă aşteptau îmbietori strugurii proaspăt pârguiţi şi umbra de sub nucul care veghease de generaţii asupra familiei noastre. M-am aşezat şi am început să mănânc struguri şi m-am căznit să sparg nuci. Spre bucuria mea, chiar mi-a ieşit. Cu mulţumirea reuşitei în suflet, m-am întors spre casă unde mama şi bunica chemau pe toată lumea la masă.
Când am ajuns, am constatat că toată lumea se uita la mine cu un aer dojenitor. Am început să mă uit pe haine, veşnica problemă! Erau puţin şifonate, dar erau curate! Nu înţelegeam. Nu a trecut mult timp şi mi-am dat seama că eram pătat la gură de la strugurii negri şi pe mâini începeau să-şi facă simţită prezenţa secreţiile de la cojile verzi de nuci. Atât!
Ca de obicei, bunica a început dojana! Aşa am aflat că nu ar fi trebuit să mănânc struguri şi nuci „astăzi”, adică de 14 septembrie, Ziua Crucii! Curios, mi-am zis! Ieri, se putea; din câte am aflat, se va putea şi mâine, numai astăzi nu. Aşa că am pus din nou sâcâitoarea întrebare: „De ce?”. Şi de data asta, bunica avea un răspuns, transmis de-a lungul generaţiilor: „Pentru că au semnul Crucii!”. N-am înţeles atunci şi recunosc că nu înţeleg nici…acum.
Aceste treburi e … „grele”! Sărbătoarea Sfintei Cruci, îşi are originea în secolul al IV-lea al erei creştine. După ce sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), a găsit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, a predat-o patriarhului Macarie al Ierusalimului care a înălţat-o în faţa întregii mulţimi înainte de a o aşeza cu fast în altar. Deci, până acum, nu avem niciun motiv să suspectăm de interdicţie bietele fructe.
Mergem mai departe! Semnificaţiile semnului Sfintei Cruci sunt foarte complexe. A fost prefigurată încă din Vechiul Testament iar, în Noul Testament, Crucea este consacrată ca simbol al mântuirii noastre, pentru că pe ea a fost răstignit Domnul Hristos. De aceea, acest semn a devenit stindardul biruinţei creştinilor împotriva patimilor şi păcatelor. În plus, de fiecare dată când ne însemnăm cu acest semn, mărturisim sintetic credinţa în Sfânta Treime şi ne punem sub pavăza lui Dumnezeu. Prin urmare, este de dorit ca acest semn să fie cât mai mult prezent în viaţa noastră. Aşa că, nu înţeleg de ce nu ar fi recomandat ca tocmai de „Ziua Crucii” să nu consumăm fructe care au acest semn, ca să ni-l însuşim şi în acest mod.
Sfânta Împărtăşanie este, în mod real, Trupul şi Sângele lui Hristos iar unul dintre cele mai importante obiective ale vieţii creştine este o unire cât mai frecventă cu Fiul lui Dumnezeu, prin consumarea Sfintei Împărtăşanii. De ce nu ar fi la fel şi în cazul Sfintei Cruci? Este o întrebare la care nu cred că bunica ar fi vrut să răspundă!
Dar mai am o întrebare: cum ne dăm seama care sunt fructele însemnate cu Sfânta Cruce? Tradiţia căreia îi era fidelă bunica mea spunea că nu trebuie consumate nuci, struguri şi pepeni. La acestea, mai adăugăm şi usturoiul! Cum au făcut cei din vechime să stabilească ce fructe sau legume poartă acest semn venerat de creştini? Sigur or fi avut nişte instrumente cu laser sau alte dispozitive cu precizie nanometrică. Eu am încercat să studiez problema şi, sincer, nu prea mi-a ieşit. Dar aşa sunt eu, mai cârcotaş! Cei care susţin în continuare această tradiţie, sigur merg pe principiul: dacă vrei cu adevărat, poţi! Şi, dacă te apuci să cauţi suficient de mult, vei găsi până la urmă. Aşa că, spor la căutat!
Cert este un lucru: în Biblie şi în canoanele Bisericii, nu există astfel de prevederi. În plus, Dumnezeu nu ar fi vrut să ne fie interzise roadele pământului pe care El le-a lăsat pentru hrana şi desfătarea noastră. Postul care a fost gândit de Biserică se referă, în principal, la înfrânarea de la hrana de origine animală şi nu la cea de origine vegetală. În concluzie, nu văd de ce, în Ziua Crucii, să nu se mănânce din toate fructele şi legumele.
În încheiere, trebuie să v-o spun şi pe asta! Ca să nu se dezmintă, poporul român a mai dat încă o dată măsura imaginaţiei sale neţărmurite. Ziua Crucii este serbată de creştini prin post. Aşa că a apărut o nouă „fiţă”: unii dintre noi (Asta e!), mănâncă de frupt (pentru că, altfel, „cad din picioare”), dar nu se ating de struguri, nuci, pepeni sau usturoi. Este cool sau ce?
