Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi nu-şi amintesc momentele în care au fost botezaţi şi miruiţi. Ele s-au pierdut undeva pe drum şi cumva, refuză să mai iasă la iveală. Dar avem o scuză şi încă una destul de solidă – eram muuuult prea mici.

Probabil, aşa se explică toată curiozitatea legată de momentele în care participăm (ca naşi) sau asistăm la administrarea acestor Taine.

Botez, întreita afundare, păcatul strămoşesc
Întreita afundare în apa Botezului – actul de consacrare în creştinism.

Ce este Botezul?

Botezul este prima Taină pe care o primeşte creştinul, fiind poarta de intrare în Biserică. Prin această lucrare harică, primitorul este curăţit de întinăciunea păcatului strămoşesc (dacă este prunc) şi de toate celelalte păcate pe care le-a săvârşit până atunci (dacă este adult).

Rânduiala Botezului şi semnificaţiile actelor ritualice

Asemenea părintelui care îşi aşteaptă fiul, preotul îl întâmpină pe cel care urmează să fie botezat la intrarea în pronaos şi îi desface faşa sau, dacă este adult, îl descalţă şi îl dezbracă până la cămaşă. Apoi, suflă de 3 ori peste faţa lui şi-l însemnează cu semnul sfintei cruci, după care citeşte rugăciunea de primire în rândul catehumenilor.

Primirea celui care urmează să se boteze în faţa uşilor bisericii este un ritual menit să semnifice faptul că el are încă păcatul strămoşesc şi încă nu este membru al Bisericii.

Desfacerea feșii în cazul în care cel care urmează să se boteze este prunc sau dezbrăcarea până la cămaşă şi descălţarea adultului reprezintă faptul că el doreşte să se dezbrace de omul cel vechi pentru a deveni o făptură nouă care vrea să trăiască în concordanţă cu învăţătura Evangheliei.

Suflarea de 3 ori în semnul crucii peste faţa celui care va fi botezat ne aminteşte de faptul că primul om a primit, prin suflarea lui Dumnezeu, duhul vieţii[1] şi, de asemenea, este o referire directă la faptul că Hristos a dat apostolilor puterea Duhului Sfânt prin suflare[2].

Însemnarea viitorului creştin cu semnul sfintei Cruci[3]  se face la frunte –pentru ca mintea să-i fie luminată şi să poată pătrunde învăţăturile creştine; la gură – pentru a spune doar adevărul şi la inimă – cu intenţia ca cel care se va boteza să se umple de iubire faţă de Hristos şi faţă de întreaga creaţie.

În continuare, preotul citeşte rugăciunile de exorcizare, apoi, candidatul la botez sau naşul rosteşte formulele de lepădare de satana şi îşi exprimă dorinţa fermă de a se uni cu Hristos, urmată de mărturisirea de credinţă (Crezul).

Exorcizările şi lepădările au menirea de a-l alunga pe diavol[4], respectiv de a se asigura că cel care doreşte să devină creştin a renunţat la „satana, la toate lucrurile lui, la toţi slujitorii lui şi la toată trufia lui”. De aceea, ele se fac în pridvorul locaşului de cult, adică în afara încăperii din biserică destinată credincioşilor.

După ce sunt citite cele 4 rugăciuni de exorcizare şi cel care doreşte să se boteze sau naşul[5] a declarat de 3 ori că se leapădă de satana, se întoarce cu faţa spre răsărit şi mărturiseşte, tot de 3 ori, că doreşte să se unească cu Hristos. Această intenţie este pecetluită prin rostirea întreită a Crezului.

Formula de lepădare se repetă de 3 ori, pentru că de 3 ori l-a alungat Hristos pe diavol când acesta a încercat să-L ispitească în Muntele Carantaniei[6].

Lepădările se fac cu faţa spre apus, punct cardinal considerat, în plan simbolic, sediul celui rău. În antiteză, mărturisirea unirii cu Hristos se face cu faţa spre răsărit. Acest lucru se întâmplă pentru că, înspre răsărit, era aşezată grădina raiului[7], dar, mai ales, pentru că Domnul Iisus este numit „Răsăritul cel de sus”[8] şi „Lumina lumii”[9].

După această etapă ritualică, se intră în biserică unde este aşezată cristelniţa şi o masă pe care se află Evanghelia, Sfânta Cruce, sticluța cu Sfântul Mir, vasul cu untdelemn, sfeşnice cu lumânări aprinse şi celelalte elemente necesare săvârşirii Botezului şi Mirungerii.

De aici înainte, rânduiala acestor Taine are următoarele momente principale:

  • sfinţirea apei pentru Botez;
  • binecuvântarea untdelemnului bucuriei şi ungerea celui care se botează cu acest ulei;
  • întreita afundare în apă – punctul central al Tainei Botezului;
  • ungerea cu Sfântul Mir – partea esenţială a Tainei Mirungerii;
  • dansul ritualic împrejurul mesei şi al cristelniţei;
  • ritualul spălării pruncului;
  • tunderea noului botezat.

După săvârşirea acestor două Taine, noul creştin va primi pentru prima dată Taina Tainelor (Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia), adică se va împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Apa Botezului este o apă sfinţită printr-o rugăciune specială de invocare a Duhului Sfânt[10]. În acest caz, vorbim de o simbolistică profundă, pentru că apa este elementul vital fără de care nu se poate susţine viaţa şi care se foloseşte şi pentru curăţire. Prin urmare, ea este cea mai potrivită materie pentru a semnifica curățirea de păcatul strămoşesc şi renaşterea la o nouă viaţă. De asemenea, se mai poate vorbi şi despre faptul că ea ne aduce aminte de apele de la începutul creaţiei peste care se întindea lucrarea Duhului Sfânt[11] şi de cele ale potopului prin care s-au spălat păcatele oamenilor.

Botez, cristelniţă
Cristelniţa – locul unde cei mai mulţi dintre noi am renăscut la o nouă viaţă spirituală.

Cristelniţa (creştinătoarea, colimvitra) este un vas mare în care se pune apa în care se va boteza viitorul creştin. Ea aduce aminte de apa râului Iordan în care Hristos a fost botezat de sfântul Ioan Botezătorul. Însă cea mai importantă semnificaţie a cristelniţei este cea de simbol al mormântului din care Domnul Iisus a înviat a treia zi.

Pentru alte informaţii: Boboteaza sau Arătarea (Epifania) Sfintei Treimi

Uleiul binecuvântat este simbolul darului Duhului Sfânt, Care S-a pogorât în apa Botezului, în timpul rugăciunii de invocare a preotului, şi semnul împăcării dintre Dumnezeu şi oameni de după potop[12]. De aceea, el se numeşte „untdelemnul bucuriei”[13].

Rolul lui este de a „înlătura toate răutăţile pentru cei ce se ung cu credinţă sau vor gusta din el”[14].

Prin urmare, ungerea cu untdelemnului bucuriei[15] aduce aminte de ungerea din Vechiul Testament prin care erau consacraţi arhiereii, profeţii şi regii.

Dar, în primul rând, ea ne aduce aminte de Hristos (Χριστός), numele Fiului lui Dumnezeu care, în limba greacă, înseamnă „Unsul” (Domnului)[16]. Acest lucru este foarte important, pentru că, de aici, provine şi numele nostru de „creştini” (unşi).

Pentru alte informaţii: Cum se spune corect „Hristos” sau „Christos”?

Întreita afundare în apă a celui care se botează sau botezarea propriu-zisă are la bază un simbolism profund. Aşa cum ne arată şi formula Tainei Botezului[17], afundarea se face de 3 ori pentru a O simboliza pe Sfânta Treime în numele Căreia se botează cel care doreşte să devină creştin.

La fel, numărul  3 ne duce cu gândul la cele 3 zile pe care le-a petrecut Domnul Iisus în mormânt. Astfel, afundarea în apă înseamnă moartea faţă de păcat şi îngroparea celui botezat cu Hristos, iar scoaterea din apă reprezintă învierea împreună cu Hristos la viaţa cea nouă.

Haina (pânza) albă (crijma)[18] cu care este înfăşurat cel botezat imediat după scoaterea din apă este veşmântul luminat al celor curăţiţi de păcate şi simbolizează lumina slavei de care se vor bucura drepţii în viaţa viitoare.

Botez, lumânare, luminare
Lumânarea Botezului – simbolul luminii dumnezeieşti din sufletele noastre.

Lumânarea pe care preotul o dă naşului/naşei este semnul luminii pe care harul dumnezeiesc primit prin Botez o face să strălucească în sufletul proaspătului botezat. În plus, ea mai reprezintă lumina din candela faptelor bune cu care neofitul (noul botezat) Îl va întâmpina pe Mirele ceresc ca fecioarele înţelepte din pilda evanghelică[19].

Practic, în acest moment al slujbei, am putea spune că se termină rânduiala Botezului şi începe cea a Mirungerii. Însă, pentru că cele două Taine sunt foarte strâns legate una de cealaltă, ele sunt săvârşite imediat, una în continuarea celeilalte, fiind unite în cadrul aceluiaşi ritual. De aceea, avem un singur început al slujbei celor două Taine şi un singur sfârşit.

Taina Mirungerii

Mirungerea este Taina prin care cel botezat primeşte darurile Sfântului Duh necesare pentru progresul în noua viaţă spirituală începută prin Botez.

Dacă ar fi să încercăm o analogie, am putea spune că Botezul este tratamentul, iar Mirungerea este administrarea vitaminelor necesare pentru imunizarea împotriva bolii păcatului.

Sfântul Mir este alcătuit din ulei de măsline amestecat cu multe mirodenii care, prin numărul lor mare, simbolizează diversitatea darurilor Sfântului Duh. O altă semnificaţie a Sfântului Mir ni-L prezintă pe Hristos, prefigurat de profetul rege Solomon, în Cântarea Cântărilor[20], şi, din această cauză, el este folosit şi la sfinţirea bisericilor şi antimiselor[21].

Ungerea cu Sfântul Mir sau Mirungerea propriu-zisă este semnul văzut al împărtăşirii reale din darurile Duhului Sfânt. Ea se face imediat după Botez, pentru că, şi peste Hristos, Duhul Sfânt S-a pogorât imediat după ce Fiul lui Dumnezeu a ieşit din apa râului Iordan, unde fusese botezat de sfântul Ioan Botezătorul.

Această ungere se face în semnul sfintei Cruci ca semn al pecetlurii apartenenţei noului botezat la comunitatea Bisericii. Formula ritualică[22] este diferită de cea de la ungerea cu untdelemn din cadrul Botezului, dar locurile de pe trup unde se aplică Sfântul Mir sunt aceleaşi: la frunte – pentru sfinţirea gândurilor; la ochi, nări, urechi, gură – pentru sfinţirea simţurilor şi a vorbirii; pe piept şi pe spate – pentru sfinţirea inimii şi a voinţei; la mâini – pentru sfinţirea faptelor şi la picioare – pentru sfinţirea căilor noului creştin.

Înconjurarea mesei şi a cristelniţei[23] este un act ritualic care exprimă bucuria Bisericii pentru intrarea în comunitatea creştină a unui nou membru. Această bucurie este reprezentată de un dans sub forma unei hore, a unui cerc.

În creştinism, cercul reprezintă iubirea fără de început şi fără de sfârşit. Iar, în cazul de faţă, această iubire Îl are în centru pe Hristos-Cuvântul[24] Care este prezent, pe masă, sub forma Evangheliei.

Normal, înconjurarea mesei se face de trei  ori, spre slava Sfintei Treimi.

Pentru alte informaţii: Logodna şi căsătoria – semnificaţii teologice

După acest moment de exprimare a bucuriei, urmează cele două lecturi biblice: Apostolul şi Evanghelia. În cadrul pericopei provenite din Epistola către romani a sfântului apostol Pavel (capitolul 6, versetele 3-11), ne este prezentat simbolismul Tainei Botezului care este dat de moartea împreună cu Hristos pentru păcat şi învierea împreună cu El la o nouă viaţă. Iar, în fragmentul din Evanghelia după Matei (capitolul 28, versetele 16-20), ne este descris episodul în care Hristos le încredinţează apostolilor misiunea de a învăţa şi a boteza toate popoarele în numele Sfintei Treimi.

Apoi, noul botezat este spălat[25], în sensul că se şterg cu faşa înmuiată în apă locurile de pe trup unde s-a făcut ungerea cu Sfântul Mir, spre a feri această materie sfinţită de o eventuală profanare prin atingerea ei de ceva necurat.

Urmează tunderea neofitului în semnul sfintei Cruci (pecetea lui Hristos). Acest gest ritualic pleacă de la importanţa pe care cei din vechime o acordau părului capului, considerat un simbol al puterii fizice[26]. În aceste condiţii, tunderea echivalează cu predarea totală a noului creştin sub stăpânirea lui Dumnezeu. Ca să marcheze şi mai clar acest lucru, părul este depus de preot în cristelniţă, ca o jertfă a trupului noului botezat adusă lui Hristos.

La sfârşitul slujbei, noul botezat primeşte Sfânta Împărtăşanie, o urmare firească a primelor două Taine. Astfel, după ce proaspătul creştin s-a curăţit de urmările păcatului strămoşesc prin baia Botezului şi s-a întărit cu darurile Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii, el se uneşte deplin cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie care este considerată Taina Tainelor.

Despre naşii de la Botez

Naşul de la botez este considerat părintele duhovnicesc al celui care se botează şi garantul faptului că noul botezat îşi va însuşi învăţătura de credinţă a Bisericii şi va duce o viaţă conformă cu idealurile creştine. De aceea, naşul este unul singur şi trebuie să fie o persoană matură, creştin-ortodoxă şi de acelaşi sex cu cel care se botează.

Este important de ştiut că nu pot fi naşi părinţii viitorului creştin şi nici călugării, întrucât aceştia, ducându-şi viaţa în incinta unei mănăstiri, nu se pot ocupa de creşterea duhovnicească a finilor.

Însă, în cazuri extraordinare, Botezul se poate săvârşi şi fără naş.

Pentru alte informaţii: Naşul şi colacii

Dacă aţi avut răbdare până acum….

Intrarea în comunitatea Bisericii este marcată prin parcurgerea unei succesiuni de ritualuri foarte complexe. Fiecare gest liturgic are o semnificaţie teologică profundă care exprimă, sub formă sintetică, istoria mântuirii întregii creaţii.

Din această cauză, totul se desfăşoară sub semnul luminii şi al bucuriei. Este vorba de o bucurie care are la bază iubirea lui Hristos pentru noi, o iubire care străbate spaţiul şi timpul, născându-se din veşnicie şi dăinuind pentru veşnicie.

De altfel, Botezul este una dintre Tainele care nu mai pot fi repetate. Efectele ei sunt pentru totdeauna.

De aceea, în cazul în care cineva renunţă la religia creştină şi, după aceea, doreşte să revină în sânul Bisericii nu mai este botezat încă o dată. Nu mai este nevoie, pentru că urmările păcatului strămoşesc au fost şterse deja. Lumina sădită în sufletul creştinului la Botez nu poate fi stinsă. Ea izvorăşte din Lumina care este Hristos şi pe Care întunericul nu a cuprins-o.

Însă, unei astfel de persoane, i se administrează Taina Mirungerii, tocmai pentru ca cel rătăcit şi regăsit să fie, din nou, întărit în adevărata credinţă prin darurile Duhului Sfânt.

Este un lucru extraordinar care ne dovedeşte, încă o dată, marea dragoste a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi. În schimbul acestei iubiri, asemenea unui Părinte, Dumnezeu nu doreşte nimic de la noi, ci pentru noi.

El îşi doreşte ca noi să ne găsim sensul propriei existenţe şi să fim fericiţi pentru eternitate. Iar acest lucru se poate obţine numai în comuniune cu El. Tot ceea ce trebuie să facem este să răspundem „Da!” la chemarea Lui şi pe cât posibil să ne străduim să fim la fel de curaţi ca atunci când am ieşit din apa Botezului!

Pentru alte informaţii: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Referinţe

Pozele au fost luate, în ordine, de pe următoarele site-uri: bibliocanonica.com şi Happyflower.ro.

[1] Facerea, capitolul 2, versetul 7: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 20, versetul 22-23: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

[3] Săvârşitorul Botezului rosteşte de fiecare dată formula: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”.

[4] Formula consacrată a celei de-a treia rugăciuni de exorcizare este „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în inima lui…”.

[5] Naşul rosteşte în locul celui care se botează toate formulele ritualice când cel care urmează să se boteze este prunc, nu poate vorbi sau nu cunoaşte îndeajuns limba română sau nu ştie să citească.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 4, versetele 1-11.

[7] Facerea, capitolul 2, versetul 8: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”.

[8] Evanghelia după Luca, capitolul 1, versetul 78: „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus…”.

[9] Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 12: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

[10] Formula de invocare a Duhului Sfânt asupra apei Botezului este: „Tu Însuţi dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta”!

[11] Facerea, capitolul 1, versetul 2: „Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.

[12] Facerea, capitolul 8, versetul 11: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului”.

[13] Psalmul 44, versetul 9: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”.

[14] Rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

[15] Formula este (pe frunte): „Se unge robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”, (pe piept) „Spre tămăduirea sufletului…”, (pe spate) „Şi a trupului…”, (la urechi) „Spre ascultarea credinţei…”, (la mâini) „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit…”, (la picioare) „Ca să umble pe căile Tale”.

[16] Isaia, capitolul 61, versetul 1: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate…”.

[17] (Prima afundare) „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (Numele) în numele Tatălui. Amin”. (a doua afundare) „şi al Fiului. Amin”. (a treia afundare) şi al Duhului Sfânt. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

[18] Numele vine de la termenul grecesc „chrisma” (χρισμα).

[19] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 1-13.

[20] Cântarea Cântărilor, capitolul 1, versetul 2: „Mir vărsat este numele tău”.

[21] Antimisul este o bucată de pânză de in sau mătase, în formă de pătrat cu latura între 50-60 cm, pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului. În cele 4 colţuri ale sale, sunt reprezentaţi cei 4 evanghelişti, iar, pe margini, se regăseşte textul troparului: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L, în mormânt nou L-a pus”. El are un buzunar în care sunt cusute moaşte de sfinţi martiri şi are rolul de altar mobil. Aşa se explică de ce sfinţirea lui se face de către episcop, prin ungerea cu Sfântul Mir, după aceeaşi rânduială ca şi sfinţirea Sfintei Mese. Semnificaţia antimisului este una specială, el simbolizând mormântul Domnului şi giulgiul cu care El a fost înfăşurat înainte de a fi pus în mormânt. De asemenea, el reprezintă semnul văzut al binecuvântării şi autorităţii canonice a episcopului, fiind unic. În acest sens, el poartă semnătura episcopului, denumirea parohiei, hramul bisericii şi data la care a fost dat.

[22] Formula de la Taina Mirungerii este: „Pecetea darului Duhului Sfânt” şi este preluată din Epistola a doua către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 1, versetele 21-22: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre”.

[23] În timpul acesta, cântăreţii intonează: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, text preluat din Epistola către galateni a sfântului apostol Pavel, capitolul 3, versetul 27.

[24] Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 1-5: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

[25] Formula ritualică este: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”. Ea provine din Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 11: „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”.

[26] Exemplul celebru este cel al judecătorului Samson (Judecători, capitolul 16, versetele 18-20).

Anul bisericesc – simbol al dragostei in Hristos

Dincolo de a fi considerat o simplă diviziune a trecerii timpului, anul bisericesc este bogat în semnificaţii teologice. Deşi începuturile lui au la bază o tradiţie veche iudaică, teologia creştină a găsit în el un prilej pentru exprimarea unor adevăruri profunde.

Spre deosebire de anul civil care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc debutează la data de 1 septembrie. Acest lucru se întâmplă ca urmare a preluării de către Biserică a unei vechi tradiţii iudaice, potrivit căreia lumea a fost creată la începutul toamnei. Este o abordare foarte originală a mersului timpului, iar o posibilă explicaţie este găsită în cartea Facerea din Biblie: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea, capitolul 2, versetele 7-9). Cum, de obicei, pomii rodesc toamna, s-a dedus că şi creaţia lumii ar fi trebuit să aibă loc… toamna.

Biserica a împărţit anul bisericesc în trei mari perioade care corespund celor 3 slujiri ale Domnului Hristos: învăţătorească (profetică), arhierească şi împărătească. În practică, aceste trei perioade sunt denumite după cele trei mari cărţi de imnuri folosite la slujbe: Triodul, Penticostarul şi Octoihul. Durata acestor intervale nu este fixă, ea fiind determinată de cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii – Învierea Domnului (Paştile).

Prima perioadă, a Triodului, ţine 10 săptămâni (de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica Învierii). Primele trei săptămâni au rostul de a ne obişnui treptat cu rigorile postului, iar următoarele 7 săptămâni formează însuşi Postul Mare. Acesta, la rândul lui, este sorocul destinat pregătirii pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului. Întrucât, în acest interval de timp, este serbată şi Vinerea Patimilor, ziua în care Hristos S-a jertfit pe cruce, perioada Triodului corespunde slujirii arhiereşti a Mântuitorului Care S-a adus Jertfă pentru mântuirea noastră.

Următoarele 8 săptămâni (de la Duminica Paştilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor) alcătuiesc perioada Penticostarului. Este un interval de timp care exprimă bucuria Învierii lui Hristos, Biruitor al iadului şi al morţii, a Înălţării Sale la cer şi a pogorârii Duhului Sfânt. În consecinţă, această diviziune a anului bisericesc scoate în evidenţă demnitatea împărătească a Domnului Iisus Hristos.

Începând cu Duminica I după Rusalii (a Pogorârii Duhului Sfânt) şi până la Duminica Vameşului şi Fariseului din anul calendaristic următor se desfăşoară perioada Octoihului. Este cea mai lungă dintre cele trei diviziuni ale anului bisericesc şi poate dura între 26 şi 40 de săptămâni în funcţie de datele de serbare a Paştilor din doi ani succesivi. La nivel simbolic, în această etapă a anului liturgic este adusă în prim plan chemarea învăţătorească (profetică) a Mântuitorului şi are ca sărbătoare centrală Naşterea Domnului (Crăciunul).

În acest context, perioada Octoihului reprezintă perioada în care Domnul Iisus a predicat Evanghelia, rolul ei fiind acela de pregătire pentru întâmpinarea Paştilor. Înainte de această mare sărbătoare, în intervalul dedicat Triodului, sunt comemorate Patimile, Jertfa Mântuitorului pe cruce şi punerea Sa în mormânt. După aceste momente de mare intensitate, sub semnul Penticostarului, Biserica trăieşte marea bucurie a Învierii Domnului, ca o încununare a întregii activităţi mântuitoare a Împăratului Hristos.

Practic, pe parcursul anului bisericesc, este retrăită la nivel simbolic întreaga viaţă a Mântuitorului din perspectiva celor trei aspecte ale misiunii Sale în lume: chemarea învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. O asemenea alcătuire a anului bisericesc care Îl are ca punct central pe Hristos exprimă idei teologice profunde. Potrivit Fericitului Augustin, lumea nu a fost făcută în timp, ci împreună cu timpul. De aici, deducem că timpul este, alături de spaţiu, una dintre dimensiunile în cadrul cărora se desfăşoară evoluţia (sau involuţia) noastră de la naştere şi până la întâlnirea cu Dumnezeu de după părăsirea acestei lumi.

În religia hindusă, se consideră că timpul este sacru, dar, prin activitatea umană, el este murdărit, profanat şi, de aceea, la un anumit interval de timp el trebuie resfinţit, reînnoit. Aşa se explică de ce avem nevoie de sărbătoarea anului nou care este, de fapt, un moment al ştergerii răului şi al unui alt început.

Însă, teologia creştină propune o altă interpretare. Faptul că, după un anumit interval, se revine la acelaşi moment al activităţii Mântuitorului se poate vorbi de anul bisericesc ca despre trasarea unui cerc pe axa timpului, cerc care este simbolul dragostei, fiind fără început şi fără sfârşit. Astfel, anul bisericesc plasează existenţa noastră într-o viaţă petrecută în şi spre iubirea care Îl are în centru pe Hristos.

Ar putea fi de interes şi: Logodna şi Căsătoria – semnificaţii teologice

Logodna si casatoria – semnificatii teologice

Bogate în semnificații teologice, așteptate de părinți și miri deopotrivă, Logodna și Căsătoria se desfășoară sub semnul iubirii. Simbolul acestui sentiment suprem este cercul prezent sub forma inelelor de logodnă, al cununiilor și al dansului ritualic.

Hristos, Cununie, Evanghelie, coroane
Hristos-Cuvântul este simbolizat în Taina Cununiei sub forma Evangheliei care tronează în centrul bisericii.

Am auzit toată viața mea bancuri cu și despre logodnă sau căsătorie, despre viața grea a soților împreună, despre cât de periculoase pot fi soacrele sau cât de posesivi sunt socrii. Așa că nu am cum să nu mă întreb: dacă toată lumea se plânge de căsătorie, de ce se mai însoară oamenii? Oare nu știu în ce se bagă? Indiferent de răspuns, vreau să mă asigur că, măcar din punctul de vedere al teologiei creștine ortodoxe, lucrurile sunt clare. De aceea, în continuare, o să vorbim despre principalele componente ale ritualului Logodnei și al Tainei Cununiei și semnificația lor liturgică.

Ar putea fi de interes şi: Divorţul religios, moartea căsătoriei

Cununia sau Nunta este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii, prin care se oferă celor doi miri un har special, ridicându-se, astfel, legătura de iubire dintre ei la un nivel spiritual superior, după modelul celui dintre Hristos și Biserică. Această legătură este una care ne aduce aminte de momentele de la sfârșitul operei de creare a lumii. Atunci, Dumnezeu a creat pe om în deplinătatea lui sub forma legăturii dintre bărbat și femeie.

Astfel, bărbatul și femeia sunt așezați pe aceeași treaptă a umanității, chiar dacă, din punct de vedere fizic și al construcției psihologice, cei doi nu sunt egali, ci complementari. Era normal să se întâmple așa, pentru că nici Dumnezeu nu este o singură persoană, ci comuniune de Persoane. Prin urmare, și omul, chip al Său, nu avea cum să fie creat decât spre a fi împreună cu cineva asemenea lui. Iar modul prin care se realizează această legătură nu poate fi decât iubirea.

Ar putea fi de interes şi: Oare trebuie să fim toţi homosexuali?

Logodna

Acest lucru este simbolizat prin cele două inele (verighete) care se pun pe degetele mirilor în timpul Logodnei, slujba care se oficiază înainte de Taina Căsătoriei. În vechime, inelul era un simbol al puterii și al încrederii care se acorda cuiva. Însă, fiindcă nu are nici început și nici sfârșit, el a ajuns să simbolizeze dragostea dintre soți care este veșnică (fără început și fără sfârșit) și trăinicia legăturii dintre ei.

Un lucru interesant este faptul că inelele sunt așezate pe Evanghelie diferit de modul în care vor fi purtate. În stânga preotului, se află inelul pe care urmează să-l poarte soțul, iar, în dreapta lui, cel pe care-l va purta soția. Apoi, în numele Sfintei Treimi, fiecare inel este atins de fruntea celor doi miri de 3 ori înainte de a fi pus pe deget. Imediat după momentul în care preotul, cu ajutorul nașului (la mire) și al nașei (la mireasă), pune inelele pe degetele inelare ale celor care se căsătoresc, cei doi miri împreună cu nașii le vor schimba între ei. De ce se face așa?

Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să ne aducem aminte că Logodna era o slujbă prin care se consfințea un legământ, un acord între cei doi miri care se făgăduiau unul altuia. De altfel, în slavonă, termenul de logodnă are semnificația de angajament, garanție. Astfel, după ce doi tineri se plăceau și luau decizia să se căsătorească, ea era anunțată oficial în cadrul comunității și consfințită prin slujba oficiată de preot. După aceea, începea organizarea nunții.

Cu ocazia Logodnei, cei doi miri își dăruiau inelele care erau făcute din materiale diferite față de cele de astăzi. Pentru mire, inelul putea fi din fier ca simbol al tăriei bărbătești, iar al miresei din aur simbolizând frumusețea și gingășia ei. De asemenea, mai exista varianta ca inelul pe care mirele îl dăruia miresei să fie din aur, semn al strălucirii soarelui. În schimb, inelul pe care viitoarea soție îl încredința soțului era din argint, semn al strălucirii lunii care își primește strălucirea de la soare. (Deși pare complicat, în realitate, era mai simplu, și într-un caz și într-altul, femeia se alegea cu inelul de aur.)

Lumânările de cununie, pe care le țin în mână nașii, sunt, de asemenea, un simbol preluat din vechime. La greci, flacăra nunții era urmărită cu atenție. Dacă scotea un fum înecăcios, se considera că era un semn nefast.  Însă, în creștinism, cele două făclii reprezintă lumina darului lui Dumnezeu, curăția mirilor și bucuria nuntașilor.

Taina Cununiei

Slujba Tainei Cununiei începe cu citirea Psalmului 127, în care este prezentată fericirea vieții de familie a celor care se tem de Dumnezeu: „Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.” (versetele 3-4). (Nu este tocmai ce-şi doresc unii dintre miri, dar, cu timpul…)

În cadrul celei de-a treia rugăciuni de binecuvântare a mirilor, la rostirea de către episcop sau preot a cuvintelor: „Însuți, și acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N) cu roaba Ta…”, se consideră că este sfințită legătura dintre mire și mireasă în chip nevăzut, fapt simbolizat prin unirea mâinilor drepte ale viitorilor soți.

Taina Cununiei este considerată săvârșită la rostirea formulelor ritualice: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu…” și „Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu…” și punerea cununiilor.  Aceste cununii (pirostrii) sunt asemănătoare celor pe care le purtau regii sau care erau acordate învingătorilor din cadrul jocurilor antice. În acest sens, ele erau semne ale autorității și biruinței (la bărbați) și ale frumuseții și curăției (la fecioare) şi atrăgeau admirația și respectul celor din jur.

Căsătorie, Cununie, pişcoturi, vin, pahar
Paharul cu vin şi pişcoturile reprezintă provocările şi bucuriile Căsătoriei.

Însă, tot din punct de vedere al semnificațiilor teologice, cununiile mai pot simboliza și recrearea primei perechi de oameni, care au fost încoronați regi ai creației, urmând să se înmulțească și să stăpânească pământul. De aceea, un aspect important al căsătoriei este nașterea de prunci pentru care preotul s-a rugat imediat după ce le-a unit mâinile celor doi miri. Devenind soț și soție, ei formează un singur trup, fapt semnificat şi prin rugăciunea preotului: „Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”.

Imediat după momentul punerii coroanelor pe capetele mirilor, se cântă rugăciunea „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste, încununează-i pe dânșii!” și se citesc Apostolul și Evanghelia. Prima lectură biblică este din Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel (capitolul 5, versetele 20-33), unde căsătoria este asemănată cu unirea dintre Hristos și Biserică, iar soții sunt îndemnați să tindă spre același ideal al dragostei.

Evanghelia relatează episodul în care Hristos a luat parte la nunta din Cana Galileei (Evanghelia după Ioan, capitolul 2, versetele 1-11), recunoscând astfel valoarea unirii dintre bărbat și femeie.

Paharul cu vin și bucata de pâine (cozonac sau pișcot) ne aduc aminte de faptul că Taina Cununiei se săvârșea imediat după slujba Liturghiei, iar cei doi miri se împărtășeau în acest moment al slujbei. De aceea, se cântă imnul „Paharul mântuirii…” care se intonează, de obicei, în timpul împărtășirii credincioșilor din timpul Liturghiei. Însă simbolismul acestor două elemente este altul – ele semnifică atât dulceața cât și necazurile vieții de familie în care cei doi soți au pășit. Astfel, ei gustă împreună, de trei ori fiecare, din același pahar și din aceeași bucată de pâine.

După acest gest ritualic, preotul, împreună cu mirii și nașii, înconjoară masa sub formă de horă. Această înconjurare a mesei este asemănătoare cu cele de Botez și Hirotonie și reprezintă bucuria care însoțește Nunta. Ea este un simbol al comuniunii și al legământului mirilor, pentru că acest dans ritualic este o horă, un cerc care, ca și în cazul inelului, nu are început și sfârșit și reprezintă unitatea.

Este vorba de unitatea familiei celor doi miri, care s-au legat să o păstreze și să o respecte față de ei înșiși, față de comunitate și, în special, în fața lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, această unire Îl are ca punct central pe Hristos-Cuvântul, care este prezent, simbolic, în mijlocul acestei hore, pe masă, sub forma Evangheliei, pe care au stat pe rând inelele  de logodnă și cununiile.

Garanții acestui legământ sunt nașii (nunii). Așa se explică de ce, atât la punerea inelelor de la Logodnă cât și a cununiilor din timpul săvârșirii Nunții, ei săvârșesc împreună cu preotul aceste gesturi ritualice. De aceea, ei trebuie să fie creștini ortodocși pentru a-i putea călăuzi pe proaspeții soți către adevărul învățăturilor de credință și pentru a le fi modele în viața de familie.

Întrucât Nunta se face și spre naștere de prunci, se cântă prima dată imnul „Isaie dănțuiește! Fecioara a avut în pântece…”, care a vestit cândva nașterea Pruncului Hristos, Cel care avea să mântuiască lumea. Urmează intonarea a încă două imnuri dedicate sfinților (Sfinților mucenici… și Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule…) prin care mirii sunt îndemnați să urmeze modelul lui Hristos și al sfinților Săi prin viața curată pe care trebuie să o ducă în cadrul familiei pe care tocmai și-au întemeiat-o.

Referirea la sfinții mucenici, nu trebuie să sperie pe nimeni, chiar dacă, uneori, în cadrul vieții de cuplu, soții vor resimți sacrificiile „mucenicești” pe care urmează să le facă. Ci, mai degrabă, se urmărește să se sublinieze faptul că cele două cununi purtate de ei sunt asemănătoare cu cele pe care Hristos le dă mucenicilor Săi, fapt reprezentat şi în iconografia ortodoxă.

Ritualul specific Tainei Cununiei se încheie cu depunerea cununiilor în momentul urărilor pe care preotul le face celor doi soți: „Mărit să fii mire ca Avraam…” și „Iar tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra…” și cu încredințarea lor în grija Sfintei Treimi, exprimată prin cele două rugăciuni finale.

În a opta zi după Cununie, există obiceiul ca cei doi soți să vină la biserică pentru dezlegarea cununiilor care are o corespondență cu ritualul tunderii și spălării noului botezat care, odinioară, se făcea la 8 zile după Botez. Însă, dat fiind faptul că acest obicei este specific Bisericii Ortodoxe Române, ne rezervăm dreptul de a propune și o altă interpretare.

Ar putea fi de interes şi: Căsătorie şi tradiţii

În numele iubirii

Știu că nu este asemănător cu ceea ce ne-au obișnuit filmele americane, dar ritualul ortodox al Cununiei este mai vechi și mai bogat în semnificații decât ceea ce se exprimă în cultura saxonă prin „ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru”.

În Ortodoxie, Taina Nunții este una dintre Tainele în care relația noastră cu Dumnezeu nu mai este directă ca la Botez sau Euharistie (Împărtăşanie). În cadrul acestui ritual, cei doi miri primesc harul împreună și pentru a-l întrebuința unul în folosul celuilalt. De asemenea, viața de familie, departe de a fi una numai cu raze de soare și străluciri de lună, este mediul în care creștinii se desăvârșesc, ajutându-se unul pe celălalt. În momentul în care apar și copii, se observă un lucru extraordinar – privirea celor doi soți nu mai este îndreptată doar către celălalt, ci, împreună, privesc în aceeași direcție, către urmași.

Însă, poate cel mai important lucru de reținut, este simbolul sub care se oficiază întreaga Cununie – cel al cercului. El este prezent atât sub forma inelelor, sub forma cununiilor cât și sub forma dansului ritualic. Practic, vorbim de o dragoste, semnificată de trei ori, în numele Sfintei Treimi, Iubirea supremă, Căreia Îi este încredințată noua familie.

Cum este canonizat un sfant?

Vă rog să nu mă întrebaţi despre Ştefan cel Mare sau, cel puţin, nu deocamdată! Deşi tomosul de canonizare a fost emis la 20 iunie 1992 de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, dezbaterea este departe de a se fi terminat. Această stare de fapt dovedeşte că actul de canonizare a unui sfânt este un act de autoritate, dar, mai ales, de responsabilitate a unei Biserici autocefale (independente).

Vă pot spune aceste lucruri în urma numeroaselor dezbateri la care am participat, cu sau fără voia mea, în legătură cu canonizarea voievodului Ştefan cel Mare. Mulţi dintre cei care au fost la şcoală ca să şi studieze, au aflat despre viaţa controversată din punct de vedere moral a domnitorului Moldovei. Nu numai că avea obiceiul să decapiteze boieri,  de multe ori „fără judeţ”, dar a rămas legendar şi pentru numărul urmaşilor săi proveniţi din legături din afara celor 3 căsătorii (Da, a avut parte şi de momente fericite şi nu doar de campanii militare!). În lumina acestor elemente, pentru mulţi, aproape că nu mai contează celelalte faţete ale personalităţii impunătoare despre care a trebuit să învăţăm pentru BAC. Aşa că, în final, cine are dreptate: cei care îşi aduc aminte de copiii nelegitimi şi de măcelărirea boierilor sau cei care pledează pentru un voievod apărător al dreptei credinţe în faţa turcilor şi ctitor de multe biserici?

Totul porneşte de la faptul că sfântul este o persoană care nu mai aparţine acestei lumi aşa cum se întâmplă cu noi, ceilalţi. În teorie, se presupune că el şi-a dedicat întreaga viaţă cultivării virtuţilor creştine şi înfrânării patimilor. Prin urmare, în funcţie de progresul duhovnicesc înregistrat, unii sfinţi primesc de la Dumnezeu diverse daruri speciale. Partea interesantă este că aceste daruri (harisme) nu-i sunt date sfântului doar pentru el. Dimpotrivă, ele trebuie puse la dispoziţia celorlalţi creştini, altfel aceste daruri nu ar avea nicio valoare. Însă trebuie să avem în vedere că aceste daruri, pentru că produc efecte extraordinare, nu pot fi valorificate mereu, ci selectiv, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Deci, chiar dacă sfinţii pot face minuni (vindecări miraculoase, cunoaşterea gândurilor, prezicerea viitorului etc.), asta nu înseamnă că ei vor folosi aceste daruri tot timpul şi pentru oricine.

Sunt sigur că ar fi mulţi doritori care ar fi dispuşi să obţină astfel de daruri. Dar cei care doresc să se apropie de Dumnezeu doar pentru a obţine aceste puteri miraculoase ar face o mare greşeală. Datorită faptului că nu vorbim de scenarii pentru filmele cu călugări shaolin, ceea ce contează cu adevărat este dragostea faţă de Dumnezeu şi semeni. În al doilea rând, viaţa dedicată sfinţeniei presupune nişte sacrificii pe care puţini dintre noi sunt capabili să le facă. Ca să ne dăm seama ce presupun aceste nevoinţe, este de ajuns să ne aducem aminte cu ce ne-am confruntat când a trebuit să ţinem post negru sau aspru. Nu ştiu dacă mulţi dintre noi au putut să facă acest lucru mai mult de 3 zile, fără să se resimtă. Acum, imaginaţi-vă că acesta ar trebui să fie modul vostru de viaţă pentru majoritatea timpului. La acest fapt, adăugaţi ore întregi de rugăciune şi concentrare, dublate cu fapte din care să reiasă iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni. Parcă acele daruri nu mai sunt atât de „cool”, nu? Dar aceste daruri nu sunt decât semnul văzut al preţuirii pe care Dumnezeu o arată acestor oameni! De aceea, Biserica îşi recunoaşte sfinţii numai pe baza vredniciei de care au dat dovadă pe parcursul vieţii.

Încă un lucru care merită reţinut este dat de faptul că nu Biserica acordă sfinţenia, ci singur Dumnezeu, în urma vieţuirii nepătate. Prin urmare, actul de canonizare a unui sfânt nu are un caracter imperativ, constitutiv, ci doar unul declarativ, prin care Biserica recunoaşte starea de sfinţenie a unei persoane. Cum se face acest lucru?

Procedura formală a canonizării este declanşată la propunerea unui ierarh, membru al sinodului care constată existenţa unui cult spontan sau a unui miracol care trebuie analizat. În Biserica Ortodoxă, practica presupune numirea de către sinodul bisericii autocefale a unei comisii care trebuie să cerceteze în amănunt tot ceea ce este legat despre viaţa persoanei propuse spre canonizare, despre ecoul pe care ea l-a avut în cadrul comunităţii, despre părerile celor care i-au fost împotrivă şi aşa mai departe. În urma cercetării, se întocmeşte un raport care este prezentat sinodului reunit. În acest moment, începe dezbaterea propunerii de canonizare şi se au în vedere următoarele criterii:

  1. menţinerea dreptei credinţe până în momentul morţii. Este importantă această precizare, întrucât poate exista şansa ca cineva să trăiască toată viaţa după principiile creştine, iar în clipa morţii să abdice de la această învăţătură. Acesta este motivul principal pentru care nimeni nu este declarat sfânt din timpul vieţii.
  2. cinstirea din partea lui Dumnezeu prin acordarea unor daruri deosebite. Cele mai importante forme de cinstire de acest fel sunt:
  3. ajutor în vederea suportării prigonirilor pentru dreapta credinţă. În acest punct, trebuie să precizăm că sfinţii mucenici nu au fost nişte masochişti care îşi doreau neapărat să sufere. Dimpotrivă, aveau un instinct de conservare normal. Numai că este cam greu să suporţi chinurile la care a fost supus, să spunem sfântul Gheorghe, fără să fii ajutat de Dumnezeu;
  4. suferinţele martirice. În tradiţia creştină, martiriul sau moartea pentru Hristos a fost considerat un privilegiu. Unii dintre creştinii primilor veacuri, printre care şi marele scriitor bisericesc Origen, îşi doreau să slăvească în acest fel pe Dumnezeu. Cum era de aşteptat, Dumnezeu avea planul Său cu fiecare iar dacă cineva are posibilitatea să citească opera lui Origen, îşi va da seama despre ce vorbesc.
  5. săvârşirea minunilor – în viaţă sau după moarte.
  6. sfinţenia vieţii. Ea trebuie să fie confirmată, după moartea persoanei respective, printr-un cult spontan din partea credincioşilor din zona în care a vieţuit. De la acest criteriu, fac excepţie martirii!

­      existenţa sfintelor moaşte – acesta nu este un criteriu de fond ca primele trei, ci unul suplimentar care poate să nu existe.

După cum se poate vedea, nu prea avem repere foarte exacte. S-ar putea ca persoana propusă spre canonizare să aibă câţiva adepţi care să fie duşi în eroare de personalitatea sa şi să ne lase o cronică a vieţii sale foarte favorabilă. De asemenea, există pericolul ca nişte contemporani răuvoitori să vadă numai părţi negative.

La fel este şi cu constatarea minunilor. Există multe cazuri în care evlavia populară a văzut minuni acolo unde nu ar fi trebuit. Spre exemplu, în satul bunicilor mei, a ars bisericuţa din lemn şi printre ruinele fumegânde a fost găsit un fragment din cartea cu pericopele evanghelice. Mie nu mi s-a părut că ar fi fost un fenomen extraordinar, dar, pentru cei din sat, aceasta era o minune în toată regula. Imaginaţi-vă cam care ar fi ecoul unei astfel de întâmplări de-a lungul a două sau trei generaţii.

În ceea ce priveşte sfinţenia vieţii, este şi mai mult de discutat. Dacă ţinem cont de  faptul că primele două criterii ar putea fi viciate, există şanse ca, în comunitatea respectivă, să existe persoane care să fi fost influenţate de personalitatea celui propus spre canonizare şi să fi declanşat un cult spontan. De aceea, este important ca aceste chestiuni să nu fie grăbite şi să se aştepte până ce lucrurile „se aşează”. Este şi cazul părinţilor Paisie Olaru, Ilie Cleopa şi Arsenie Boca.

Revenind la Ştefan cel Mare, Biserica spune că, de fapt, ea a aşteptat aproape 500 de ani până l-a canonizat. Aceasta s-a datorat faptului că a fost constatat un cult restrâns care exista în rândul credincioşilor din nordul Moldovei. De aici, au început cercetările. Sincer, nu cred că argumentul cu ctitorirea multor locaşuri de cult a fost luat în considerare. Vă daţi seama cam care ar fi cota de sfinţi din rândul politicienilor actuali, ctitori ai numeroase locaşuri de cult?

În ceea ce priveşte ortodoxia credinţei, nu cred că există dubii cu privire la domnitorul moldovean, însă sunt ceva probleme cu privire la cel de-al doilea criteriu fundamental, cinstirea din partea lui Dumnezeu prin daruri deosebite. Pe de altă parte, cred că sunt puţini dintre noi care au avut acces la raportul comisiei care a analizat calitatea de sfânt a lui Ştefan cel Mare şi, de aceea, nu am cum să mă pronunţ.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că Biserica are un mijloc de protecţie suplimentar: consensul Bisericii de pretutindeni (consensus Ecclesiae dispersae). Acest control din partea întregii comunităţi creştine este cel care a făcut posibil ca hotărârile unor sinoade ecumenice să nu fie acceptate (cum a fost cazul sinodului tâlhăresc de la Efes din 429).

Prin urmare, Biserica nu poate impune cultul unui sfânt, ci ea doar îl constată şi îl propune prin actul de canonizare. Dacă venerarea acelei persoane astfel canonizată nu va fi validată de comunitate în ansamblul ei, de-a lungul timpului, atunci, se poate concluziona că nu a fost vorba de un sfânt autentic. Dumnezeu nu se supără dacă suntem reticenţi în astfel de privinţe. Dacă El vrea să preamărească pe cineva, va găsi cel mai potrivit mod şi moment să o facă. Cazul sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi este o mărturie în acest sens. Important este să avem credinţă şi răbdare iar răspunsurile vor veni.

Casatorie si traditii

Căsătoria! Ce poate fi mai frumos? Doi oameni care se iubesc îşi spun în faţa lui Dumnezeu şi a celor apropiaţi cel mai important „Da!”. Paradoxal, şcoala nu ne prea învaţă mai nimic despre acest minunat şi complicat moment. Este exact ca şi cu educaţia financiară! Iar, ca să fie tacâmul complet, nici în poveştile din copilărie nu sunt prea multe detalii despre viaţa de cuplu. Aproape toate basmele noastre populare se termină după petrecerea de nuntă care ştim că este foarte faină, durează mult şi la ea participă numai personaje pozitive.

Ce deducem de aici? Că, pentru românii din vechime, viaţa de familie nu este foarte importantă. Oricum, vine de la sine. Aşa că cea mai mare parte a atenţiei a fost dedicată momentului nunţii! Dacă cineva ar avea zile să contabilizeze toate tradiţiile care însoţesc acest moment, cred că am putea renunţa uşor la telenovelele turceşti sau la documentarele de pe Discovery şi National Geographic. Ba chiar mai mult: drama, intriga, întorsăturile de situaţii, tensiunea ar putea să ne facă să renunţăm chiar şi la…Facebook! (Ştiu! Pare cam radical, dar îmi asum!)

O să ne oprim, deocamdată, doar la două dintre ele, mai cunoscute. Prima tradiţie este cu impact vizual maxim. Miresei i se oferă şansa să ne arate cât de bine stă pe tocuri. Ea trebuie să se urce pe un scaun, ca să poată fi văzută de toată lumea şi trebuie să împartă în cele patru zări câte o bucată dintr-un colac sau, mai nou, dintr-un cozonac. (Dacă pâinea respectivă este mai tare şi mireasa are ciudă pe cineva, acum e momentul!)

Cea de-a doua tradiţie, deşi instituită în ritualul ortodox numai de Biserica Română, este cea a prezentării mirilor la biserică, în a opta zi după Cununie. Atunci, aceştia trebuie să vină cu lumânările de la cununie, dacă se poate, şi însoţiţi de naşi, pentru a li se citi o rugăciune specială. Aşa cum am spus, acest gest liturgic este instituit de Biserică, dar, de-a lungul timpului, a căpătat o semnificaţie asupra căreia trebuie să insistăm.

Cu siguranţă, fiecare dintre noi a avut şansa, cel puţin o dată în viaţă, să asiste la momentul în care o mireasă părăseşte simbolic casa părintească. Toată suflarea femeiască simte nevoia să ude acest moment cu lacrimi din belşug, ca şi cum hulpavul mire o smulge cu forţa pe biata fată din braţele iubitoare ale părinţilor îndureraţi. La un moment dat, ai senzaţia că este un moment de tristeţe şi nu unul de bucurie şi că biata mireasă nu ar fi fost de acord cu aşa ceva nici în ruptul capului. Dar asta este altă poveste.

La un moment dat, când straturile de rimel profesional sunt în iminent pericol de dezintegrare, se trece la momentul „ieşirii din casă”. Toate lacrimile dispar ca prin farmec şi intră în scenă maestrele de ceremonii! Ele au pregătit din timp tava cu colacul sau cozonacul despre care v-am vorbit! Acesta este tăiat în patru părţi egale şi aşteaptă cuminte să fie aruncat de mireasă. Nu ştiu dacă vreun şugubăţ sau un fost profesor de educaţie fizică care vrea să arate că mireasa (fosta lui elevă) are calităţi de gimnastă este însărcinat cu furnizarea scaunului, dar obiectul respectiv, invariabil, pare a fi unul şubred, care scârţâie din toate încheieturile. Apoi, cu ezitările de rigoare, mireasa urcă pe scaun. Este un moment care nu trebuie ratat! Imaginaţi-vă o tânără emoţionată, cu toţii ochii aţintiţi asupra ei, îmbrăcată cu o rochie frumoasă dar incomodă, care trebuie să se urce cu tocuri pe un scaun dezechilibrat. Nu ştii dacă trebuie să râzi sau să te apuce mila!

Doamnele care sunt însărcinate cu respectarea fidelă a tradiţiei, vin cu recuzita şi cu scenariul. Mireasa, în calitate de personaj principal, trebuie să ia de pe tavă câte o bucată din cozonacul porţionat, să-şi facă semnul crucii (Nu ştiu dacă o singură dată sau de trei ori. „Experţii” încă mai dezbat!) şi să o arunce în câte un punct cardinal. Normal, după modelul patentat de regretatul Adrian Păunescu, cineva trebuie să rostească pentru mireasă rugăciunea („În numele Tatălui…şi al Fiului…şi al Sfântului Duh…Aruncă! Bravo!). Fireşte, cei care sunt în raza de acţiune a „proiectilului” se căznesc să-l prindă. Ca să nu avem dubii, trebuie spus că bucata respectivă de cozonac îi va reveni celui care are mai mult talent la rugby!

Ce nu este în regulă cu acest obicei? Păi, în primul rând, dacă vorbim din perspectivă creştină, el nici măcar nu ar trebui să existe. De ce? Pentru că este un vechi ritual dacic (Să mai conteste cineva statornicia poporului nostru!) conform căruia, mireasa întruchipa o preoteasă cosmică care, în momentul însoţirii cu mirele, personificarea bărbatului cosmic, răspândea belşug (semnificat prin pâinea aruncată) peste întreaga lume (de aici aruncarea în cele 4 zări). Deci, nu are nimic de-a face cu tradiţia creştină instituită de Biserică. De aceea, folosirea semnului Sfintei Cruci în cadrul acestui ritual mi se pare, cel puţin, abuzivă. Nu are ce să caute un simbol creştin în cadrul unui ritual precreştin! În concluzie, domnişoarele care urmează să se căsătorească şi nu au mai exersat urcatul cu tocuri pe scaun de ceva vreme pot scăpa foarte elegant şi natural de emoţii. Pur şi simplu, le spun celor din „comitetul de organizare” să treacă direct la „hora din faţa blocului” sau „din faţa porţii”!

Cea de-a doua tradiţie, prezentarea mirilor la biserică cu lumânările în a opta zi după cununie, trebuie, la rândul ei, puţin detaliată. Pentru mulţi, ca şi pentru mine la vremea respectivă, a fost unul dintre sentimentele acelea că faci ceva despre care nu ştii că este bine sau rău, dar trebuie făcut oricum pentru că aşa… „trebuie”. Ţin minte că eram cu soţia în faţa uşilor de la biserică, aşteptând terminarea sfintei Liturghii, când cineva din grupul nostru, ca să lămurească problema, a întrebat o venerabilă doamnă de ce trebuia să fim acolo. Răspunsul a venit prompt şi pe un aer de superioritate: „Ei maică, păi nu mai sunt feciori!”. Deci, cum ar veni, trebuia să venim la biserică ca să primim iertare pentru o faptă binecuvântată de Biserică printr-o taină, a Căsătoriei. În mintea mea a apărut brusc întrebarea: „Păi, nu asta era ideea! La Cununie, preotul s-a rugat ca noua familie să aibă copii, care apar…dacă mirii îşi pierd fecioria!”.

Trebuie să recunosc că mi-a dat ceva bătaie de cap până am desluşit adevărata motivaţie a acestui ritual. Şi aceasta, pentru că, aşa cum am mai spus, este un gest liturgic care nu este găsit la celelalte Biserici ortodoxe. De ce? Răspunsul a venit când am răsfoit introducerea la o colecţie de poveşti culese de Arthur Schott sub denumirea de „Basme valahe”. Aici, el descrie care erau obiceiurile strămoşilor noştri prin sec. al XIX-lea cu privire la momentul nunţii. Este exact ca la sfârşitul poveştilor româneşti, cu sublinierea faptului că petrecerea dura foarte mult. Uneori, chiar 7 zile! Deci, era normal, spun eu, ca proaspeţii însurăţei, după 7 zile de sărbătorit, să revină la biserică pentru o purificare. Nu ştiu dacă, astăzi, „masa, dansul şi felicitările” mai ţin 7 zile, dar ritualul a rămas. Însă este important să se reţină că mirii nu sunt întinaţi după nuntă, pentru că şi-au pierdut „fecioria”. Dimpotrivă,  tocmai despre asta era vorba şi totul s-a făcut cu binecuvântarea Bisericii!

Continui să cred că imaginaţia poporului român este un izvor nesecat, mai ales în materie de ritualuri şi de interpretări teologice!  De aceea, consider că alte neamuri care nu se simt prea creative ar trebui să ne invidieze! Însă, până să ajungem la acest stadiu, recomand prudenţă atunci când căutăm semnificaţii! Pentru că, potrivit lui Einstein, „logica te duce din punctul A în punctul B, dar imaginaţia te duce oriunde”. Şi câteodată, acest „oriunde”, este un loc periculos!

Despre Taina Spovedaniei

Să ne spovedim! Dar cum? Este una dintre întrebările care-l frământă tot mai des pe creştinul contemporan. Şi este normal să fie aşa, pentru că mărturisirea păcatelor este una dintre posibilităţile prin care avem şansa să ne curăţim de tot ce înseamnă păcat. Este un lucru important şi trebuie tratat ca atare.

Smerenia este valoarea fundamentală a celui care se spovedeşte, iar dragostea este principiul pe care se bazează atitudinea duhovnicului.

În continuare, sunt câteva principii care pot ajuta să avem o Spovedanie cu folos!

Ce este Taina Spovedaniei

Taina Spovedaniei este Taina Bisericii prin care creştinilor li se iartă păcatele mărturisite. Darul de a ierta păcatele a fost dat de către Domnul Iisus Hristos sfinţilor apostoli[1], iar aceştia, la rândul lor, l-au transmis preoţilor şi succesorilor lor până astăzi.

Scopul acestei Taine este acela de a reface starea spirituală a creştinilor de după Taina Botezului. Numai că, în locul apei Botezului, aici vorbim despre lacrimile de pocăinţă ale penitentului. De aceea, Spovedania se mai numeşte „al doilea Botez” sau „Botezul lacrimilor”.

Locul şi timpul Spovedaniei

De obicei, Taina Spovedaniei se săvârşeşte în locaşul de cult, în faţa unei icoane a Mântuitorului Hristos, într-un spaţiu care să asigure intimitate. Acest lucru ajută ca secretul acestei Taine[2] să fie păstrat. De asemenea, prezenţa icoanei Domnului Iisus are scopul de a-i aminti celui care se mărturiseşte că, de fapt, el se află în prezenţa lui Dumnezeu, iar preotul nu este decât un martor.

De-a lungul timpului, Biserica s-a asigurat că Spovedania se face într-un cadru cât mai restrâns, care să permită păstrarea secretului celor mărturisite.

 

 

 

 

 

 

În cazul în care nu este posibilă deplasarea penitentului la biserică (boală, închisoare etc.), duhovnicul îl poate mărturisi şi în altă parte, cu condiţia ca spaţiul respectiv să permită păstrarea secretului Spovedaniei.

Cum trebuie să ne alegem duhovnicul

Taina Spovedaniei nu este legată de un timp anume sau de un eveniment special din viaţa creştinului. Chiar dacă în practica Bisericii de astăzi există concepţia ca un creştin să se spovedească în cele 4 posturi[3] mari de peste an sau măcar o singură dată pe an (în Postul Paştilor), aceasta are valoare de îndreptar, de îndrumare.

Pentru că Spovedania este Taina curăţirii de păcate, creştinii ar trebui să se spovedească de câte ori îşi simt sufletele îngreunate de greşeli. Cu cât mai des, cu atât mai bine! Ca să vă faceţi o idee, dacă episcopul sau preotul ştie că are păcate, fie ele oricât de mici, este, mai întâi, dator să le spovedească şi, numai după aceea, poate săvârşi sfânta Liturghie[4].

Cum trebuie să ne pregătim pentru Spovedanie

Este un lucru cât se poate de logic ca, atunci când vrem să ne Spovedim, să ne pregătim înainte. Dacă pentru a merge la doctor ne străduim să ne amintim tot felul de detalii legate de simptomele noastre, acelaşi lucru este valabil şi pentru mărturisirea păcatelor. Numai că, în acest caz, stăm în faţa doctorului duhovnicesc.

Avem nevoie să ne limpezim gândurile şi să ne aducem aminte cât mai în detaliu lucrurile care ne apasă. Toate aceste amănunte îl vor ajuta pe duhovnic să înțeleagă mai clar ce s-a petrecut şi care este partea noastră de vină.

Deci, recomandarea ar fi ca, în seara de dinainte de a ne mărturisi, să stăm de vorbă cu noi înşine, să ne rememorăm păcatele care ne apasă şi, eventual, să le scriem pe hârtie. Odată făcute aceste însemnări, ele ne vor ajuta să nu ne pierdem şirul gândurilor când vom fi în scaunul de spovedanie.

10 lucruri de știut la prima spovedanie

De asemenea, una dintre „tradiţiile” des întâlnite cere ca, înainte de Taina Spovedaniei, să postim. Părerea mea este că nu este neapărată nevoie de acest lucru.

Contează foarte mult procesul de conştiinţă de care vorbeam mai devreme. În cazul în care cineva este măcinat de un anume păcat şi simte nevoia să scape de această povară, cred că este bine să se spovedească cât mai repede posibil. Remuşcările care nu îi dau pace sunt mai dure decât orice post. Sufletul acelui om suferă şi el are nevoie de doctor.

În timpul Mărturisirii

Pentru a fi cu adevărat de folos, Spovedania trebuie să fie:

  • benevolă – cel care se spovedeşte trebuie să facă acest lucru din proprie iniţiativă şi nu forţat de cineva sau „pentru că aşa se obişnuieşte”;
  • completă – penitentul trebuie să-şi spună toate păcatele de care îşi aminteşte, de la ultima Spovedanie;
  • sinceră şi obiectivă – păcatele trebuie prezentate aşa cum sunt fără a le diminua sau exagera gravitatea;
  • cu umilinţă şi cu părere de rău – penitentul nu trebuie să încerce să se disculpe şi trebuie să-i pară rău pentru păcatele săvârşite.

Sfânta Taină a Spovedaniei

Epitimia sau canonul

În trecut, iertarea păcatelor era acordată de duhovnic numai după ce penitentul săvârşea canonul sau epitimia. De aceea, s-a răspândit ideea că epitimia este de fapt un fel de „pedeapsă” pentru păcatele săvârşite. Este total greşit!

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că un canon trebuie înţeles ca „un exerciţiu de întărire în virtute şi depărtare de păcat”. Astfel, putem face o analogie între epitimie şi exerciţiile de recuperare recomandate de medic după tratamentul unei boli.

Deci, canonul nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un set de recomandări ale duhovnicului pentru a nu mai greşi sau, mai bine zis, pentru a nu mai repeta păcatele mărturisite. De aceea, cel mai dificil canon este tocmai efortul de a nu mai săvârşi păcatele respective.

Iertarea păcatelor

Un lucru important legat de lupta împotriva păcatelor este acordarea iertării şi permisiunea de a primi Taina Împărtăşaniei (Euharistiei).

Practica actuală a Bisericii Ortodoxe este aceea ca duhovnicul să acorde iertarea de păcate imediat după Spovedanie. Deci, fără a condiţiona acest lucru de efectuarea canonului.

Însă, ca o metodă de conştientizare a gravităţii faptelor şi, mai ales, pentru cazuri de recidivă, duhovnicul îl poate opri pe penitent să primească Taina Împărtăşaniei.

În situaţiile în care duhovnicul îşi dă seama că un creştin, care a mărturisit aceleaşi păcate şi la spovedaniile anterioare, nu a făcut eforturi suficiente pentru a renunţa la greşelile din trecut, este normal să încerce să-l motiveze pe penitent prin interdicţia temporară de a se împărtăşi.

La fel, în cazul în care un creştin se luptă cu un păcat mai grav şi depune eforturi mari pentru a scăpa de patima respectivă sau dacă nu s-a mai spovedit de mult timp, duhovnicul îi poate da permisiunea să se împărtăşească, tocmai pentru a fi întărit prin unirea cu Hristos în lupta duhovnicească pe care o are de dus.

Concluzii

Cum se face că un om, păcătos ca şi noi, are puterea de a ne ierta păcatele rămâne o taină, pe care Biserica a numit-o a Spovedaniei. Ea este dovada faptului că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu[5].

Conştientizarea păcatelor şi părerea de rău pentru ele sunt primul pas pentru vindecarea noastră spirituală. Etapa decisivă constă mărturisirea sinceră în faţa duhovnicului! Aici, prin baia lacrimilor, sufletul nostru este purificat şi făcut demn să-L primească pe Hristos în Taina Împărtăşaniei.

În felul acesta, ajungem să trăim încă din această viaţă în comuniunea cu Dumnezeu. Iar acesta este ţelul suprem al vieţii creştine!

Referinţe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetul 18; Evanghelia după Ioan, capitolul 20, versetul 23.

[2] În trecut, Taina Spovedaniei se săvârşea în public. Normal, această practică a produs tulburare şi Biserica a renunţat la ea. De asemenea, au fost introduse pedepse aspre pentru preoţii care divulgă secretul Spovedaniei, ajungându-se până la caterisire.

[3] Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Crăciunului.

[4] „Liturghierul” – Povăţuiri şi învăţături despre felul cum trebuie săvârşită sfânta slujbă în biserică, despre pregătirea sfinţiţilor slujitori în vederea slujbei şi despre felul cum trebuie îndreptate anumite greşeli şi cazuri care s-ar întâmpla.

[5] Iezechiel, capitolul 18, versetul 23.

Canonul sfântului Andrei Criteanul

Postul Mare este o vreme a pocăinţei. A conştientizării faptului că fiecare dintre noi greşeşte.

Veşmintele cernite ale preoţilor din perioada Postului Mare simbolizează întunericul păcatelor care prin pocăinţă şi jertfă va fi transformat în lumina Învierii.

Dar, în acelaşi timp, Postul Paştilor este şi o perioadă de pregătire pentru cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Învierea Domnului Hristos. Şi, din această perspectivă, Postul Mare poate fi considerat un timp al speranţei infinite.

Această dublă semnificaţie a celor 7 săptămâni de dinaintea Paştilor este surprinsă în tradiţia Bisericii Ortodoxe de imnurile cuprinse în Canonul sfântul Andrei Criteanul[1] sau Canonul cel Mare.

Ce este Canonul cel Mare?

Din punct de vedere literar, Canonul sfântului Andrei Criteanul este o colecţie de 250 de versuri (stihiri) grupate în 9 cântări mari.

El se citeşte în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi din prima săptămână a Postului Mare şi în joia din a cincea săptămână.

Acest lucru se datorează faptului că acest canon, este o meditaţie bazată pe teologia biblică cu privire la starea de păcătoşenie a omului în general. O stare pe care este important să o conştientizăm, mai ales, la începutul Postului.

De aceea, invocarea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este laitmotivul acestei opere teologice în versuri şi desparte cele 9 cântări de care vorbeam mai devreme.

De fapt, vorbim de o rugăciune care ne trimite cu gândul la parabola spusă de Hristos cu privire la vameşul şi fariseul care se rugau în templu[2]. Spre deosebire de fariseul trufaş care se mândrea cu comportamentul său dominat de formalism, vameşul, conştient de păcatele sale, îi cerea lui Dumnezeu iertare într-un mod sincer.

Această trimitere nu este întâmplătoare. Ea este un semnal cu privire la ce presupune adevărata pocăinţă şi adevărata rugăciune. Firesc, şi noi suntem invitaţi să facem la fel.

O altă figură biblică de mare rezonanţă la care face referire Canonul sfântul Andrei Criteanul este fiul risipitor. Acesta, după ce şi-a risipit averea (darurile spirituale) primită de la tatăl său cu desfrânatele (patimile), a conştientizat condiţia lui de faliment (moral). Prin urmare, şi-a propus să se ridice din acea stare de decadenţă şi să se întoarcă la tatăl său (Părintele Ceresc)[3].

Singura deosebire dintre noi şi acest fiu risipitor este faptul că, de multe ori, nouă ne lipseşte curajul să ne recunoaştem greşelile şi să cerem iertare. Sfântul Andrei Criteanul ştia aceste lucruri şi ne-a amintit că nu suntem singurii în această situaţie.

În plus, trebuie să conştientizăm că smerenia este, de fapt, o ridicare a noastră pentru că presupune curajul de a cere iertare. De aceea, în cuprinsul Canonului Mare, autorul nu se referă la păcatele unui singur om, ci la starea de decădere spirituală pe care o trăieşte umanitatea, începând cu prima greşeală spirituală a lui Adam şi Eva.

În concepţia sfântului Andrei Criteanul, cauza fundamentală a păcatului este preocuparea excesivă pentru lucrurile pământeşti. Este ceea ce el exprimă poetic prin versul „toată mintea ţărână mi-am făcut”[4].

Însă, prin schimbarea modului de a gândi, se urmăreşte vindecarea acestei boli sufleteşti. Drumul pocăinţei începe cu recunoaşterea stării de  decadenţă, continuă cu hotărârea de a cere iertare şi tinde spre dedicarea noastră lui Dumnezeu şi nu lumii: „Ia aminte Cerule, şi voi grăi; pământule primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul”[5]!

Dar starea noastră de decădere morală nu este neapărat în favoarea noastră. De aceea, sfântul Andrei Criteanul consideră potrivit să cerem ajutorul sfinţilor apostoli şi, în special, al Maicii Domnului. Pe ei îi rugăm să mijlocească pentru noi înaintea Sfintei Treimi, ca să dobândim iertarea păcatelor noastre.

Pentru alte informaţii, click aici.

Normal, nici această invocare a sfinţilor apostoli nu este întâmplătoare. Ei sunt cei care au vestit lumii mântuirea pe care a adus-o Hristos pentru toţi. Ei sunt cei prin care lumea a început din nou să spere! Şi tot ei au vestit marea iubire a lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie.

La fel, Fecioara Maria este persoana cea mai curată pe care a putut-o oferi umanitatea ca sălaş al Dumnezeirii. Ea este cea care a născut, în mod real, pe Dumnezeu, ea este Maica Lui. Prin urmare, cine altcineva dintre oameni să aibă mai mare trecere decât ea înaintea lui Hristos, Fiul ei?

Însă, dincolo de aceste consideraţii, în invocarea sfinţilor, este vorba despre comuniunea care constituie, de fapt, esenţa Bisericii. Este vorba de o legătură mai presus de cuvinte care ne leagă pe noi din această viaţă, de cei din celălalt plan de existenţă şi care ne uneşte veşnic pe noi, care suntem păcătoşi, de cei  care au atins starea de sfinţenie.

Această comuniune are cauză, mijloc şi scop iubirea, forţa cea mai puternică din Univers care dărâmă orice zid şi reface orice legătură. Datorită ei, putem spera că Dumnezeu ne va ierta. Nu pentru faptele noastre de pocăinţă care (trebuie să recunoaştem!) nu sunt cele mai curate, ci pentru iubirea Lui infinită faţă de noi.

Canonul sfântului Andrei Criteanu – expresie a smereniei

Este interesant cum un imnograf care a murit cu aproape 13 secole în urmă a putut să ştie atât de multe despre psihologia umană.

Versurile sale şi muzica tânguitoare pe care acestea sunt rostite de secole ne arată că, atunci când vine vorba despre păcate, oamenii nu sunt atât de diferiţi.

Ce este diferită, este atitudinea noastră faţă de starea de decădere morală în care ne aflăm. Unii dintre noi refuză să o recunoască. Alţii o recunosc, dar aleg să nu facă nimic. În fine, alţii sunt dispuşi să se schimbe.

Ei sunt cei care au curajul să ceară iertare şi să se dedice lucrurilor cu adevărat importante. Ei sunt cei care devin sfinţi, mijlocitori şi modele pentru ceilalţi.

Pentru ei, totul a început cu o simplă rugăciune sinceră, rostită din adâncul sufletului: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”! După aceea, a urmat urcuşul spre Dumnezeu! Un urcuş care nu se va termina niciodată, pentru că Dumnezeu este infinit. La fel şi iubirea Lui.

Iar Canonul sfântului Andrei Criteanul ne spune de secole că acelaşi lucru este valabil şi pentru noi!

Poza a fost preluată de pe site-ul basilica.ro.

Referinţe

[1] Sfântul Andrei Criteanul s-a născut în anul 660, la Damasc. Datorită erudiţiei sale ajunge secretar al patriarhului de Constantinopol şi, din această calitate, ia parte la lucrările celui de-Al Şaselea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 681). În anul 692, este hirotonit episcop la Gortyna, localitate din insula Creta, de unde provine apelativul de „Cretanul” sau „Criteanul”. A închis ochii pentru această lume în anul 740, după o activitate misionară de excepţie în care a predicat intens, a ctitorit mănăstiri, a întreprins lucrări filantropice de mare amploare şi a luptat pentru păstrarea credinţei creştine în cadrul unei comunităţi aflată sub o intensă presiune arabă.

[2] Evanghelia după Luca, capitolul 18, versetele 9-14:

„Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig».

Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului».

Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

[3] Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetele 11-32:

„Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi».

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău». Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat». Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: «Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos».

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat».

Tatăl însă i-a zis: «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat»”.

[4] Cântarea a 2-a, versul 6 din Canonul sfântului Andrei Criteanul.

[5] Cântarea a 2-a, versul 2 din Canonul sfântului Andrei Criteanul.