Virtuțile creștine

Cine se uită la televizor  poate avea impresia că, în jur, nu se întâmplă nimic bun. Dar, totuși, lumea progresează. Stă în firea omului să se transforme, să evolueze, să caute o situație mai bună pentru el și pentru cei pe care îi iubește.

virtute, perseverenţă, progres
Drumul virtuţii este unul lung şi plin de provocări! Dar aşa apar diamantele: din timp îndelungat şi presiune imensă!

În teologia ortodoxă, această stare constantă de evoluție este desemnată prin practicarea virtuților.

Ce este virtutea creștină

În mod evident, virtutea este starea opusă patimii, la fel cum fapta bună este în antiteză cu păcatul.

Când facem un bine, acest lucru are un caracter izolat, cumva accidental. Însă când alegem să facem binele în mod constant, putem spune că începem să ducem o viață virtuoasă.

Deci, virtutea creștină este deprinderea de a înfăptui binele. Un obicei, o rutină, un stil de viață care are la bază respectarea voinței divine. Ea este modul prin care ne manifestăm dragostea față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni.

Felurile virtuților

Spre deosebire de patimi, cărora le corespund anumite comportamente din cadrul unor sfere bine definite (lăcomie, desfrânare, mândrie etc.), în ceea ce privește discuția despre virtuți, lucrurile sunt mai abstracte.

Acest lucru se datorează faptului că marii nevoitori și teologii, în general, nu prea și-au bătut capul cu descrierea în amănunt a modului în care iau naștere și se dezvoltă virtuțile. Preocupările lor au fost canalizate mai mult spre găsirea unor mijloace practice de a învinge păcatul și de a se lupta cu ispita.

Cu toate acestea, și domeniul virtuților a fost aprofundat, în special în teologia romano-catolică, și putem spune că avem o clasificare:

  • virtuţi teologice (insuflate):
    • credința,
    • nădejdea,
    • dragostea;
  • virtuţi morale (dobândite):
    • înțelepciunea,
    • dreptatea creștină,
    • cumpătarea,
    • curajul (bărbăția).

Virtuțile teologice

Virtuțile teologice se referă la relația omului cu Dumnezeu. Ele se mai numesc insuflate, pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi și le dobândim prin stricta conlucrare cu harul divin.

Credința

Prima dintre aceste virtuți este credința. Ea constă în primirea și considerarea ca adevărate a revelațiilor făcute de Dumnezeu și propovăduite de Biserică.

Discuția în legătură cu credința este una foarte importantă, mai ales pentru cei care abia încep să descopere religia creștină.

Spiritul lumii de astăzi a devenit unul foarte critic. Pentru orice afirmație se cere o dovadă, o demonstrație, un experiment care să o susțină. De aceea, atunci când vorbim de credința în Dumnezeu, lucrurile se complică.

Nu avem cum să demonstrăm acest lucru în mod științific. Nu putem face experimente pentru așa ceva. Adică nu putem repeta aceleași gesturi într-un context asemănător, dar diferit în timp și spațiu, și să obținem aproximativ aceleași rezultate.

Dacă acest lucru ar fi posibil, nu am mai vorbi de credință, ci de… știință.

Nădejdea (speranța)

Și această virtute este dificil de definit. Din perspectiva teologiei, nădejdea reprezintă încredințarea că cele făgăduite de Dumnezeu se vor împlini. Adică, fiecare credincios, simte, într-un mod pe care puțini îl pot descrie în cuvinte, că cele scrise în Biblie sau transmise de tradiția creștină nu sunt niște mituri[1].

Nădejdea ne ajută să depășim o astfel de polemică și să înțelegem că învățăturile considerate de Biserică ca fiind revelate chiar sunt informații despre  ce s-a întâmplat și se va întâmpla în mod real.

Dragostea

Sunt de acord că atunci când vine vorba despre iubire este greu să o privești dintr-o altă perspectivă decât cea sentimentală. De aceea, pare, oarecum, ciudată definiția formulată de teologi: dragostea este năzuința către Dumnezeu și dorința nețărmurită de a intra în comuniune cu El.

Ea a fost inspirată din celebra mărturisire a fericitului Augustin: „făcutu-ne-ai năzuitori către Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine”[2].

Însă, cea mai celebră definiție a iubirii creștine aparține sfântului apostol Pavel și a străbătut istoria la fel de frumoasă, misterioasă și complexă ca în ziua în care a fost transmisă creștinilor din Corint: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”[3].

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că iubirea este cea mai importantă virtute[4], pentru că ea este veșnică și reprezintă scopul final al întregii existențe – comuniunea cu Dumnezeu.

Virtuțile morale (cardinale)

Aceste virtuți se referă la persoana credinciosului și a raporturilor pe care acesta le are cu ceilalți oameni. Pentru că sunt virtuți care apar printr-un exercițiu intens, ele se mai numesc și dobândite.

Înțelepciunea

Pentru înțelepciune au existat foarte multe definiții. Însă, pentru cei care studiază morala creștină, ea reprezintă capacitatea cuiva de se purta în așa fel încât să nu-L supere pe Dumnezeu sau pe ceilalți oameni[5].

Începând de la șef și până la copii, fiecare vrea câte ceva de la noi și, dacă vrem să-i supărăm, tot ce avem de făcut este să nu ne comportăm așa cum vor ei. Asta este partea ușoară.

Însă, atunci când vrei să-i mulțumești  pe cei din jur, lucrurile se complică. Și, ca să mai condimentăm situația, trebuie spus că, uneori, este și mai dificil să-i mulțumești pe cei din jur, fără să-L superi pe Dumnezeu.

Dacă nu știți cum să faceți acest lucru sau știți, dar vi se pare foarte greu, aveți explicația faptului de ce înțelepciunea este considerată o virtute și de ce avem la dispoziție cam toată viața să o dobândim.

Dreptatea creștină

A fost descrisă ca împlinirea îndatoririlor față de Dumnezeu și față de semeni. După cum se vede, teologii au simțit nevoia să facă distincție între modul în care înțelege societatea laică dreptatea și cel în care este ea exprimată de teologia creștină.

Pentru creștini, dreptatea reprezintă starea de fapt care este în concordanță cu voința divină, exprimată prin legea morală naturală[6], Decalog[7] și Fericiri[8]. Legile pe care ea se bazează sunt veșnice și nu schimbătoare ca ale oamenilor, pentru că ele sunt exprimarea voinței divine neschimbabile.

Normal, creștinul trebuie să respecte legile societății în care trăiește[9], însă, când acestea contravin poruncilor divine, el trebuie să respecte mai întâi cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru alte informații: Decalogul – esența legii Vechiului Testament și Fericirile – Legea morală a Noului Testament.

Cumpătarea

De-a lungul timpului, mulți filosofi și oameni cu o aleasă viață morală au vorbit despre cumpătare. Romanii o numeau chiar „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc). Din perspectivă creștină, ea a fost definită ca păstrarea măsurii în toate aspectele vieții (mâncare, băutură, odihnă, muncă etc.).

În mod cert, nu este simplu. Dar dobândirea acestei virtuți asigură o existență îndelungată, o cheltuire judicioasă a resurselor și  posibilitatea de ne bucura din cât mai multe daruri ale vieții.

Bărbăția (curajul)

În mod obișnuit, curajul nu este definit ca lipsa fricii, ci înfruntarea provocărilor vieții în ciuda spaimelor. Însă, pentru creștini, el constă în înfruntarea greutăților vieții pe care le presupune împlinirea poruncilor divine.

De-a lungul istoriei, au existat multe modele de bărbăție creștină. Cele mai la îndemână sunt martirii care au fost de acord să sacrifice totul, inclusiv viața lor sau a familiilor lor, pentru a împlini cuvântul lui Dumnezeu.

Oare le-a fost frică? Cu siguranță, da[10]! Dar au reușit să biruiască teama și să împlinească porunca lui Dumnezeu. Câți dintre noi am fi dispuși să facem astfel de sacrificii?

virtute, curaj, perseverenţă
Nu există scuze! Nu există „Nu pot”!

Nu trebuie să răspundeți acum, însă este recomandat să meditați asupra acestei chestiuni. În felul acesta puteți evalua cât de intens stăpâniți această virtute și ce este de făcut pentru a progresa.

Cum obținem virtuţile

Virtuțile sunt deprinderi, rutine care presupun săvârșirea constantă a binelui, până la stadiul în care acesta devine un mod de viață. Dar, pentru a atinge această culme a progresului spiritual, trebuie ca, pe lângă efort, să fim dispuși să ne schimbăm modul de a fi. Iar, pentru acest lucru, trebuie să ne schimbăm gândirea.

Smerita cugetare

De aceea, marii asceți spun că primul pas pe treapta virtuților este cel al smeritei cugetări. Această etapă constă în evaluarea corectă a stării noastre duhovnicești și în constatarea faptului că suntem păcătoși și că nu facem nici pe departe binele de care am fi capabili.

Rugăciunea

A doua treaptă este rugăciunea, considerată de asceți „maica virtuților”. Ea trebuie să fie oaza noastră de liniște în mijlocul lumii dezlănțuite în care trăim. În timpul ei, vorbim cu Dumnezeu, Îi cerem sfatul și ajutorul, Îl invităm să ne răspundă și așteptăm. Uneori mai mult, alteori mai puțin.

Postul

În mod firesc, după smerita cugetare și rugăciune, următoarea treaptă este postul. În cadrul acestui exercițiu, dobândim putere asupra simțurilor noastre și asupra instinctelor. Când postim, parcă toate slăbiciunile noastre devin mai intense și ni se pare că întâlnim ispite la tot pasul. Dar, cu timpul, vom învăța să le depășim!

Milostenia

Următoarea etapă în progresul virtuții o reprezintă manifestarea în exterior a stării de bine pe care urmărim să o sădim în sufletele noastre. Cel mai la îndemână mijloc este milostenia.

virtute, milostenie, caritate
Milostenia este una dintre pietrele de la temelia progresului duhovnicesc!

Dacă nu avem posibilități materiale să ajutăm, putem pune timpul nostru în slujba unor cauze nobile. Cu siguranță, există mai multe organizații în apropiere de voi care au nevoie de voluntari. Înscrieți-vă în programele lor și o să fiți uimiți de cât de puțin este nevoie, uneori, să faci binele.

Perseverenţa

Dar, pentru că virtutea nu reprezintă săvârșirea binelui sub forma unui act individual, ci un mod de viață, trebuie să perseverăm. Oră de oră, zi de zi, an de an, trebuie să încercăm să facem cât mai mult bine și cât mai des. Până devine o a doua natură! Până devine un reflex.

Ajutorul duhovnicului

Nu trebuie să ne implicăm în acest efort singuri. Chiar și cei mai mari atleți ai tuturor timpurilor au avut nevoie, pe lângă talent și perseverență, de un antrenor, de un mentor. În cazul creștinilor, acesta este duhovnicul.

El poate să vină cu părerea obiectivă din exterior, cu experiența și cu expertiza acumulată. El ne poate păstra vie flacăra motivației, el ne poate spune ce este de făcut când ni se pare că nimic nu mai poate fi făcut și tot el este ce care se va ruga pentru noi.

Concluzii

Privită din exterior, virtutea este o chestiune care ține de obișnuință, de rutină. Deci, teoretic nu ar trebui să pună mari probleme. Teoretic!

Dobândirea virtuților presupune, în primul rând, determinare. Trebuie să-ți dorești să faci binele în mod constant. Iar acest lucru, știm cu toții,  nu este foarte ușor.

Pentru a nu-L supăra pe Dumnezeu, câteodată, trebuie să superi multă lume și să fii pregătit(ă) să fii considerat(ă) un(o) tradiționalist(ă), anacronic(ă), mistic(ă) sau inadaptat(ă) social.

Dacă ne gândim că o astfel de atitudine a celorlalți ar putea să dureze cam toată viața… Să zicem că este nevoie de foarte multă hotărâre ca să treci peste acest obstacol. Dar, el poate fi depășit.

Este nevoie de credință și nădejde să ajungi la dragoste! Iar, pentru a urca  tot mai mult spre Dumnezeu, este nevoie de înțelepciune, dreptate, cumpătare și curaj.

Însă trebuie să știm că nu suntem singuri. Dumnezeu va fi lângă noi la fiecare pas și ne va ajuta! Trebuie doar să Îl lăsăm să-Și facă treaba!

Referinţe

[1] Există încă această concepție care a fost sintetizată de Karl Marx că „religia este opiumul popoarelor”.

La fel, Mihai Eminescu a fost foarte critic la adresa religiei în poezia sa „Împărat și proletar”:

„Religia – o frază de dânșii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,

După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,

Ați mai purta osânda ca vita de la plug”?

Cu alte cuvinte, tot ce înseamnă religie ar fi niște povești care ne ajută să facem față provocărilor de zi cu zi (Sigmund Freud). Ele nu sunt decât niște constructe ale spiritului uman, condensate și transmise de-a lungul generațiilor (Carl Gustav Jung), însă fără a fi reale. Concluzia ar fi că este bine să le avem, însă nu trebuie să ne pierdem în universul lor.

[2] Fericitul Augustin, Confesiuni, 1,1,11: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquetul este cor meum donec requiescat in Te” ».

[3] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 4-8.

[4] Epistola întâi către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetul 13 : „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

[5] Epistola către coloseni a sfântului apostol Pavel: „Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt afară (de Biserică), prețuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”.

[6] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 2, versetele 14-15.

[7] Ieșirea, capitolul 20, versetele 2-17.

[8] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 3-12.

[9] Epistola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, versetele 1-2: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă”.

[10] Știm acest lucru, pentru că Însuși firea omenească a lui Hristos, în grădina Ghetsimani a avut nevoie de încurajare, iar Dumnezeu Tatăl I-a trimis un înger ca să-L întărească (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 43).

Despre patimi, fără patimă

Am un presentiment că foarte mulţi dintre noi au auzit o grămadă de lucruri despre patima si despre oamenii „pătimaşi”. Şi sunt aproape sigur că, în 8 cazuri din 10, acest termen era folosit în legătură cu dragostea carnală, cu iubirea necontrolată faţă de o anumită persoană.

Regret, patimă, suferinţă
Drumul patimilor are ca destinaţie regretul!

Dar, în teologia creştină, termenul „patimă” este mult mai complex.

Ce este patima

Definiţia de bază a misticilor ortodocşi cu privire la patimă ne-o prezintă ca pe un păcat cronicizat, săvârşit de atât de multe ori, încât a devenit un obicei, ba chiar o parte însemnată a unui mod de viaţă.

Dacă păcatul reprezintă un accident, patima este, în mod clar, o alegere. Prin urmare, dacă cineva, într-o noapte, trage o beţie despre care citeşte a doua zi în ziare, putem vorbi despre un păcat. S-a întâmplat o dată şi gata. Însă, dacă acest lucru se întâmplă de suficiente ori încât realizatorii ştirilor de la ora 5 să-şi facă un ministudio la el acasă, atunci, vorbim de patimă.

Cum se formează patimile

Îmi aduc aminte de un citat atribuit lui Giacomo Casanova: „Grăbiţi-vă să cădeţi în ispită, înainte să se depărteze de la voi”! Şi nu cred că există vreun om care să-i nu-i fi dat marelui cuceritor, măcar o dată în viaţă, dreptate.

Da, ispita vine cu promisiunea „dulceţii trecătoare a păcatului”[1]. Şi, pentru că plăcerea păcatului este una trecătoare, ne-o dorim din nou. Şi încă o dată. Şi, apoi, încă o dată!

În felul acesta, fără să ne dăm seama, devenim robi ai simţurilor, iar păcatul devine cronic. Practic, ajungem dependenţi de o anumită plăcere care, ca orice drog, nu ne mai provoacă aceeaşi senzaţie în doza obişnuită.

Şi astfel, începem să exagerăm, iar această exagerare se face din ce în ce mai des, până ajunge un mod de viaţă. După aceea, începem să ne dăm seama de consecinţe. Şi acestea nu sunt tocmai plăcute.

În mod normal, acesta este momentul în care ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns aici şi ce este de făcut. Pentru unii, aceste întrebări nu vor fi puse niciodată. Însă, pentru cei care aleg să lupte, primul pas constă în „cunoaşterea adversarului”.

Descrierea patimilor

Lăcomia pântecelui

Aici, nu cred că există dubii! Vorbim, pe de o parte, despre preocuparea de a consuma alimente şi băutură în exces sau, pe de altă parte, de dorinţa necontrolată de a avea partea de mâncăruri sau băuturi rafinate.

Lăcomia pântecelui, patimă, alcoolism
Când multe pahare sunt prea multe, vorbim de patimă.

Este de ajuns să vedem o persoană care se confruntă cu obezitatea sau cineva care se luptă cu alcoolismul şi putem să ne facem o idee despre efectele acestei patimi.

Desfrânarea

Să lămurim un lucru: omul a fost creat de Dumnezeu cu impuls sexual. Mai mult, pe lângă rolul reproductiv, această funcţie biologică, presupune manifestarea, la nivel trupesc, a iubirii dintre bărbat şi femeie. Deci, sexul este bun! (Asta este vestea bună!)

Complicaţiile apar când relaţiile sexuale sunt transformate într-un scop în sine. Practic, pentru pătimaş, totul se rezumă la sex. Cu cât mai multe persoane, de cât mai multe ori, în cât mai diverse moduri.

Nu trebuie să facem acum o trecere în revistă a marilor curtezani şi curtezane! Cert este faptul că, de multe ori, sexualitatea exacerbată a avut consecinţe nefaste. A distrus căsnicii, a lăsat pe drumuri copii, a ruinat cariere şi, uneori, a afectat şi soarta unor popoare.

Deci, este o patimă cu care nu este nu este de glumit, chiar pe unii îi transformă în ridicoli!

Iubirea de arginţi

Sfântul apostol Pavel ne spune „că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri”[2].

Pe de altă parte, există nişte opinii foarte bine documentate care ne arată că banii au fost una dintre rotiţele importante ale progresului uman[3].

Aşa că, nu avem cum să ne întrebăm: „Banii sunt răi?”, iar dacă „Da!”, cam „Cât de răi”?

Chestiunea este destul de controversată, dar, ca să o simplificăm, trebuie să ne punem următoarea întrebare: banii sunt, pentru mine, un mijloc sau un scop? Adică urmăresc să am bani, ca să am bani şi să mă simt bine când văd extrasul de cont sau îmi propun să fac viaţa mai bună pentru cei din jurul meu cu banii pe care îi agonisesc cu sudoarea frunţii mele?

Mânia

Toţi am trecut pe acolo! Este foarte greu să găseşti pe cineva care să nu se fi mâniat vreodată în viaţă. Mai ales că un sfânt precum Maxim Mărturisitorul ne spune că ea ne-a fost dată de Dumnezeu, încă de la creaţie, pentru a lupta împotriva păcatului.

Din nefericire, după căderea în păcat, omul a folosit această facultate nu împotriva greşelii, ci împotriva semenilor săi, denaturându-i scopul.

Ea este o patimă foarte primejdioasă, pentru că îl aduce pe pătimaş în situaţii limită, în care „nu se mai poate stăpâni”. De aceea, sfântul apostol Pavel ne recomandă ca soarele să nu apună peste mânia noastră[4].

Lenea

În teologia creştină a Răsăritului, lenea mai este denumită „demonul amiezii” şi este desemnată cu termenul grecesc „acedia”. Ea presupune atât „lipsa de chef”, cât şi deznădejdea, dezgustul, lehamitea.

În principiu, nu este un lucru rău „să îţi conservi energia”, nu? Mai ales că, dacă eşti preocupat să „te refaci”, nu mai ai timp să-i urăşti pe cei din jur.

Cei care gândesc aşa se află exact în situaţia slugii leneşe pe care o descrie parabola talanţilor[5]. Acel slujitor, în loc să înmulţească darul primit de la stăpânul său, l-a ascuns. Astfel, nici el nu s-a folosit de el, dar nu a dat nici altora această posibilitate.

Chiar dacă nici un om nu are toate darurile, fiecare avem darurile noastre. Aceasta a gândit-o Dumnezeu, ca să fim nevoiţi să intrăm în relaţie cu ceilalţi. Dacă cineva ar avea toate darurile, ar putea fi tentat să se izoleze, deci să refuze comuniunea. Or, prin punerea în comun a darurilor tuturor, fiecare se poate bucura de darurile celorlalţi.

Ei bine, leneşul refuză tocmai acest lucru.

Invidia

Invidia (pizma) se manifestă printr-o parere de rău faţă de binele şi fericirea aproapelui şi printr-o bucurie faţă de necazurile lui.

Ea izvorăşte din mândrie, pentru că invidiosul se vede pe sine mai bun şi mai merituos decât ceilalţi. Pentru că starea de  ură faţă de cei din jur este una permanentizată, cel cuprins de patima invidiei nu se mai poate bucura de comuniunea cu ceilalţi.

Dacă ar fi să gândim „practic”, este patima cea mai fără sens, pentru că nu are nimic distractiv sau plăcut în ea.

Dacă ne considerăm mai buni decât alţii, este bine să o dovedim. Şi sunt sigur că, dacă ne apucăm cu adevărat de treabă, nu vom mai avea timp să-i judecăm pe alţii.

Pentru alte informaţii: Patimile – boli ale sufletului

Slava deşartă şi mândria

Aceste două patimi sunt, de multe ori, în strânsă legătură, în sensul că slava deşartă este forma incipientă a mândriei. De aceea, unii sfinţi părinţi nici nu le mai abordează separat.

La bază, mândria desemnează faptul că cel pătimaş se consideră superior în raport cu ceilalţi semeni. Şi avem cu toţii o idee despre ce înseamnă acest lucru. Cel mândru are întotdeauna dreptate, cum face el este cel mai bine şi nici nu poate accepta o altă părere decât a lui.

Dacă nu sunt luate măsuri din timp, această stare poate denatura în cea mai gravă formă a mândriei. Omul ajunge să se considere măsura tuturor lucrurilor şi neagă existenţa lui Dumnezeu, atribuindu-şi lui toate lucrurile pozitive din viaţă şi trecând sub tăcere greşelile.

În final, această patimă duce la negarea legilor divine şi la adoptarea celorlalte patimi, care, pentru pătimaş, nu mai sunt lucruri de condamnat, ci lucruri normale. Motivul: aşa spune el şi el are dreptate. Întotdeauna.

Originile patimilor

Nu trebuie să fim foarte mari teologi, ca să ne dăm seama că toate patimile au ca rădăcini: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi şi mândria. Însă, dacă vrem să simplificăm şi mai mult lucrurile, vom ajunge la concluzia că totul porneşte de la o iubire exagerată faţă de noi înşine.

În momentul în care nu ne vom mai considera atât de importanţi, vom realiza că nu ni se cuvine orice şi oricând (lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani), că nu avem dreptate tot timpul (mânia, mândria)  şi, prin urmare, trebuie să evoluăm (invidia), ceea ce presupune să ieşim din zona noastră de confort (lenea).

Mijloacele de luptă împotriva patimilor

Vestea cea mai proastă în legătură cu patimile este dată de faptul că este foarte greu să scapi de ele. De fapt, ele sunt parte din modul nostru de viaţă. Sunt, în mod propriu, parte din personalitatea noastră şi, de multe ori, chiar ne definesc ca şi caractere.

Patimă, lăcomie
Când mâncarea arată aşa, este greu să te abţii. Dar asta înseamnă înfrânarea şi libertatea.

Unii sunt cunoscuţi ca fiind „beţivi”, „afemeiaţi”, alţii sunt „zgârie-brânză”, „leneşi” sau „unora nu le poţi ajunge cu prăjina la nas”.

Este foarte greu pentru cineva să se schimbe. Şi este normal, pentru că asta înseamnă să recunoască că nu este  suficient de bun. Că a avut o părere bună despre el care s-a dovedit o minciună. Şi, să fim realişti, nimănui nu-i convine acest lucru. Dar el trebuie făcut!

Pentru că patima este un obicei format în timp, trebuie să fim conştienţi că şi vindecarea va lua timp.

În plus, nicio patimă nu vine singură! Ea vine la pachet cu altele. Faptul că ni se pare că cineva este „leneş” nu înseamnă că nu poate fi şi „invidios” sau „gurmand”. Pur şi simplu, lenea este patima dominantă,  dar şi celelalte sunt prezente.

De aceea, pentru a dobândi vindecarea, „protocolul terapeutic” prevede să se înceapă cu boala cea mai gravă. În consecinţă, duhovnicul va da sfaturi pentru eliminarea patimii dominante.

Acestea se vor referi la rugăciune, post (chiar foarte mult) şi meditaţia la starea proprie de păcătoşenie. În acest sens, se recomandă lecturi cu caracter duhovnicesc, psihologic şi chiar biografii.

De asemenea, milostenia este o ocazie bună pentru a face bine şi a ne întări dragostea faţă de cei de lângă noi.

Cu siguranţă, nu va fi uşor! Patimii i-a luat o vreme să se instaleze şi, de multe ori, ani în care a fost menţinută. De aceea, este bine să avem în vedere că lupta împotriva ei va necesita un timp mai îndelungat. Mai mult, în această perioadă, vor fi şi reveniri ale patimii. Unele chiar foarte violente.

Concluzia: nu trebuie să ne descurajăm. Lupta trebuie continuată, indiferent câte înfrângeri vom suferi.

Concluzii

Toţi suntem păcătoşi[6]! De aceea, dispreţul nostru nu trebuie îndreptat către cei care, ca şi noi, se luptă cu patimile.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatelor şi patimilor. Iar aceasta este una destul de grea!

Însă, dacă ni se pare că rugăciunea, postul, meditaţia, consultarea frecventă cu duhovnicul şi milostenia nu sunt suficiente, vă recomand să ne amintim că acestea sunt armele cu care sfinţii s-au ridicat deasupra condiţiei lor.

Ei ne-au arătat că se poate. Şi dacă ei au putut, şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea.

În final, totul se reduce la înlocuirea obiceiului păcătos cu cel benefic. Este, într-adevăr, foarte greu, dar merită!

Referinţe

[1] Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetul 25.

[2] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 10.

[3] Niall Ferguson, The Ascent of Money. A Financial History of the Wolrd, The Penguin Press, New York, 2008, pp. 8-11.

[4] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetul 26.

[5] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 14-30.

[6] Întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 1, versetul 8: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Despre ispită

Îţi vine să-i pui o piedică vecinului pentru maşina pe care tocmai şi-a luat-o, ai face orice pentru casa aia superbă pe lângă care treci în drumul spre serviciu, colega (colegul) nou ţi se pare foarte atrăgătoare(r)?

Sunt stări pe care cei mai mulţi dintre noi le experimentăm zi de zi!

Însuşi Domnul Iisus Hristos a fost ispitit! Deci, ispita este una dintre constantele din viaţa creştinului.

Creştinismul le numeşte ispite, dar nu sunt aceste stări o tendinţă firească spre mai bine? Pot fi ele ceva rău?

Ce este ispita?

În accepţiunea Bisericii Ortodoxe, ispita reprezintă atragerea sau îndemnul la păcat. Este o definiţie simplă, menită să ne facă o idee clară despre ceea ce înseamnă sursa păcatelor noastre. Însă viaţa noastră este mult mai complexă!

În principiu, orice progres începe cu o nevoie, o dorinţă, un vis. Sau, mai bine zis, cu tendinţa de a schimba starea prezentă a lucrurilor ca să ne fie mai bine. Se spune despre aceste stări că „suntem ispitiţi” să facem, să schimbăm, să modificăm ce este în jur. Uneori, chestiunea asta poate deveni chiar obsesivă.

Thomas Edison, spre exemplu, a încercat de vreo 1000 de ori să inventeze becul! Deci, este clar omul avea o obsesie. Dar nu o putem considera păcat!

Pentru alte informaţii: Ce este păcatul.

Însă, când tendinţele noastre se concretizează în fapte care încalcă legile lui Dumnezeu, atunci vorbim despre ispită şi despre consecinţa ei – păcatul.

Sursele ispitelor

După teologii creştini, ispitele provin de la diavol, de la lume şi de la noi înşine.

Ispitele de la diavol

Ispitele de la diavol sunt printre cele mai puternice. Diavolul, pentru că refuză binele, nu doreşte ca nimeni să fie fericit. De aceea, încearcă să ne facă să ne depărtăm de Dumnezeu prin călcarea legii divine.

Metoda lui este una subversivă, pentru că încearcă să ne facă să credem că răul este bine. Prin urmare, el poate fi considerat un maestru al iluziilor şi al incertitudinii.

„Ce ar fi dacă…”, „Nu acum, poate mai târziu…”, „Dar de ce să nu încerci…”, „Mai bine să-ţi ceri scuze decât să-ţi pară rău că nu ai făcut…” – le ştim cu toţii. Sunt fragmente din dialogurile pe care le-am avut şi le avem cu noi înşine. Şi, de cele mai multe ori, am ales să dăm curs acestei „voci interioare” şi… nu prea a ieşit bine, nu-i aşa?

Ispitele de la lume

Ispitele de la lume, la rândul lor, sunt destul de interesante. Tot ce se întâmplă în jurul nostru ne modelează, dar, cumva, pune şi presiune pe noi.

Nu te mai poţi îmbrăca aşa cum o făceau bunicii noştri, nu mai poţi să ai un telefon cu manivelă în casă (decât dacă vrei să atragi atenţia asupra ta), iar, dacă eşti adolescent şi nu te-ai apucat de fumat sau nu ţi-ai pierdut virginitatea până la o anumită vârstă eşti considerat fraierul satului.

Toate acestea, într-un fel sau altul, ne modelează mentalitatea şi tot ceea ce credeam despre lume.

Însă, de multe ori, a face „ca toată lumea” nu este tocmai în beneficiul nostru. Şi, cu toate acestea, presiunea pe care o simţim din partea celor din jur pare să fie mai puternică decât normele divine. Această dorinţă de a fi „în rând cu lumea” este, uneori, o ispită, pentru că ne împinge spre păcat.

Ispitele dinăuntrul nostru

Ispitele de la noi înşine sunt o poveste aparte. Ele apar sub forma unor dialoguri interioare şi, de aceea, pot fi uşor confundate cu ispitele de la diavol. Dar nu trebuie să dăm vina pe îngerul rău pentru tot ce ne trece prin minte.

Mai mult, diavolul nu ştie ce gândim, nu are acces la gândurile noastre. El poate deduce ce ne trece prin minte datorită reacţiilor pe care le avem când ne confruntăm cu tot felul de situaţii. Deci, în cea mai mare parte a timpului, suntem pe cont propriu.

Fie că ne dorim să cucerim lumea, să fim mai bogaţi decât Bill Gates sau să ne invidieze vecinii, aceste tendinţe apar în mintea noastră din dorinţele noastre lăuntrice, din gândurile noastre pe care le-am ascuns în cele mai întunecate unghere din minţile noastre. Iar, pentru acestea, nici diavolul şi nici cei din jur nu pot fi vinovaţi.

Am întâlnit oameni care fac rău doar pentru că pot, doar pentru că li s-a ivit ocazia. Este doar părerea mea, dar cred că şi diavolul cel mai iscusit s-ar simţi complexat în faţa unor astfel de persoane.

De ce Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi?

Analizată mai îndeaproape, ispita, de una singură, nu poate fi considerată păcat. Este o stare interioară sau o presiune indusă din exteriorul nostru care ne îndeamnă la păcat şi atât.

Ea devine păcat în momentul în care „ne însoţim” cu ea, în clipa în care începem să cochetăm cu ideea de plăcere pe care ea ne-o propune. Din acel moment, ea devine parte a unui act reflex care ne duce, asemenea unui tobogan, spre păcat.

Şi atunci, dacă este atât de nocivă, de ce Dumnezeu o îngăduie? De ce permite diavolului să ne atace pe plan spiritual?

Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru a ne exersa darurile spirituale pe care le avem şi să devenim statornici în bine[1].

Pentru alte informaţii: Folosul ispitelor

Orice antrenor ştie că, dacă nu-ţi exersezi talentul, oricât de dăruit ai fi, ai să-l pierzi. La fel se întâmplă şi cu darurile noastre spirituale. Virtuţile neexersate se pierd!

Exerciţiile noastre spirituale înseamnă să rezistăm ispitelor. Nu este uşor, dar merită efortul, mai ales că nu suntem lăsaţi singuri!

Cum să facem faţă ispitelor

Principiul pe care trebuie să-l reţinem este că putem birui ispitele cu care ne confruntăm. Dumnezeu nu permite nici diavolului şi nici lumii să ne ispitească mai mult decât putem rezista. Apostolul Pavel este foarte clar în această privinţă: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[2].

Deci, cum putem să biruim ispitele?

Nu există reţete magice sau tehnici senzaţionale! Însă asta nu înseamnă că armele noastre nu sunt puternice. Este vorba despre rugăciune, despre post şi despre priveghere. Dacă la rugăciune şi post lucrurile sunt mai clare, la priveghere situaţia devine mai complexă.

Când frica era cea mai mare, Domnul Hristos S-a rugat! Astfel, El a biruit una dintre cele mai puternice ispite cu care se poate confrunta omul.

Pentru alte informaţii: Nu există reţete magice.

Ea presupune două etape. Prima constă în atenţia pe care ar trebui să o acordăm simţurilor şi gândurilor noastre. Adică să ne întrebăm, când suntem în dubii, dacă ceea ce urmează să facem va răni pe cineva şi dacă ne este de folos.

Apoi, pentru a nu apărea derapaje, este recomandat să discutăm cât mai des cu duhovnicul nostru. El ne poate ajuta să găsim cele mai bune soluţii pentru a face faţă cu succes ispitelor.

Pentru alte informaţii: Cum trebuie să ne alegem duhovnicul.

Concluzii

Nu încercaţi să scăpaţi de ispită. Ea vă va urmări toată viaţa, indiferent cât suntem de înaintaţi în viaţa duhovnicească. Odată acceptată această realitate, lucrurile vor fi mai simple. Vom înţelege că nu trebuie să ne dăm bătuţi.

La început, vom avea parte de eşecuri. Este un lucru firesc! Dar, pe măsură ce ne exersăm atenţia asupra gândurilor, pe măsură ce rugăciunea devine o practică constantă şi ne educăm simţurile prin post, lucrurile vor deveni mai simple.

Apoi, împreună cu duhovnicul nostru, vom găsi căile prin care să biruim şi ispitele mai complexe.

Important este să reţinem că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată. Oricât de grea ni se va părea situaţia  în care suntem, ea nu este peste puterile noastre. Iar, cu ajutorul Lui, putem birui orice ispită!

Referinţe

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67.

[2] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.

Ce este păcatul?

Despre păcat s-au spus și, probabil, se vor spune foarte multe. Dincolo de definițiile îmbrăcate în metafore, această noțiune teologică este, în esența ei, simplu de exprimat.

Astfel, pe baza experiențelor marilor asceți și a reflecției teologice, Biserica Ortodoxă a definit ca păcat drept călcarea din liberă voință și în deplină cunoștință de cauză a legilor lui Dumnezeu prin gând, cuvânt sau faptă.

Originea păcatului

Potrivit tradiției creștine răsăritene, păcatul este rodul întrebuințării greșite de către om a liberului său arbitru. Prima încălcare a poruncilor dumnezeiești a avut loc în rai, fiind săvârșită de Adam și Eva.

Întrucât aceștia erau stăpânii creației văzute, prin greșeala lor, a fost afectată întreaga lume materială. În acest context, nu se poate să nu ne întrebăm dacă Dumnezeu nu a prevăzut aceste lucruri mai înainte de crearea lumii și, dacă le-a prevăzut, de ce nu a făcut nimic ca să împiedice greșeala protopărinților noștri?

Ținând cont de faptul că Dumnezeu este atotștiutor și că El există în afara timpului, învățătura creștină ortodoxă susține că Dumnezeu a cunoscut ce aveau să facă primii oameni.

Cu toate acestea, El a îngăduit ispitirea lor și călcarea poruncii Sale de către ei, pentru că nu a vrut să le știrbească fiinţelor umane libertatea voinței.

Practic, motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis  oamenilor să mănânce din fructul oprit a constat în a le da posibilitatea ca, prin exersarea voinței libere, ei să dobândească virtutea și, în acest mod, să progreseze din punct de vedere spiritual.

Cu toate acestea, oamenii au eșuat lamentabil în fața primului test moral pe care au trebuit să-l treacă. De ce? Pentru că, atunci, ca și acum, ispita sau îndemnul de a păcătui a venit sub forma prezentării unui rău ca un bine aparent.

Eva l-a crezut pe șarpe care i-a spus că, odată ce va mânca din fructul oprit, va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Facerea, capitolul 3, versetele 1-7).

Deci, consumarea fructului din pomul binelui și răului a fost prezentată nu ca o încălcare a poruncii lui Dumnezeu, adică un regres moral, ci ca o sporire a abilităților personale, deci ca un progres.

Criteriile potrivit cărora o faptă poate fi socotită păcat

Când deosebirea binelui de rău este dificil de realizat, ne este de  ajutor să avem în vedere cele trei criterii importante, după care putem califica sau nu o faptă drept păcat.

Prima regulă în acest sens o constituie întrebuințarea deplină a minții. De aceea, faptele copiilor, ale celor cu boli mintale sau ale celor care, în momentul săvârșirii faptei, nu au fost conștienți de ceea ce fac, chiar dacă pot fi socotite încălcări ale legilor umane, nu sunt considerate păcate.

Al doilea principiu presupune libertatea voii săvârșitorului. Există cazuri în care, potrivit legilor civile, anumite fapte care au loc împotriva voii săvârșitorului sunt considerate pasibile de pedeapsă, însă, din perspectiva moralei creștine, ele nu pot fi catalogate drept păcate.

În fine, un al treilea reper este cunoașterea legilor divine a căror încălcare constituie fapta păcătoasă.  Ca o comparație, în dreptul civil, se folosește o ficțiune juridică, stabilindu-se că toată lumea cunoaște toate legile din cadrul unui sistem normativ.

Un astfel de principiu a fost adoptat, pentru a nu da posibilitatea niciunui contravenient sau infractor să scape de pedeapsă, susținând că nu a cunoscut legea pe care a încălcat-o.

Din punct de vedere teologic, o astfel de prevedere nu-și are rostul, pentru că Dumnezeu știe dacă noi cunoșteam sau dacă, măcar, a existat posibilitatea să aflăm legile Sale, înainte de a le încălca.

Remedii

Păcatul este considerat de marii asceți ca o boală a sufletului ce afectează, mai întâi, voința noastră liberă. Prin urmare, primul remediu este dorința de a ne vindeca din punct de vedere duhovnicesc.

În al doilea rând, în cadrul Bisericii, creștinii au la îndemână mai multe Taine pentru iertarea de păcat, din care cea mai cunoscută în acest sens este Spovedania(Mărturisirea).

Iertarea păcatelor de către Hristos prin intermediul preotului sau episcopului este asemănătoare cu eliminarea infecției dintr-un organism, însă pentru vindecarea completă, bolnavul trebuie să treacă și prin faza de convalescență (îndeplinirea canonului).

După această etapă, urmează stadiul prevenției. În primul rând, trebuie să avem curaj să luptăm cu ispita, curaj fundamentat pe faptul că „El (Dumnezeu) nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” [1].

Deci, oricâte păcate vom avea și oricât de grave ni se vor părea, trebuie să avem încredere că Dumnezeu ne ajută, dacă noi le regretăm și dorim să ne vindecăm.

De asemenea, rugăciunea este una dintre cele mai sigure metode de eliberare de patimi și de alungare a ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rugăciunea autentică presupune smerenie și ocuparea minții noastre cu gânduri îndreptate spre Dumnezeu, deci opuse păcatului.

Pentru a fi eficientă pe deplin, rugăciunea trebuie însoțită de privegherea asupra poftelor care se realizează, în mod special, prin post. Acesta este cel mai la îndemână mijloc pentru exersarea voinței și eliminare a impulsurilor trupești necontrolate.

În final, este important să reținem că, de fiecare dată, când avem dubii cu privire la o anumită situație sau când ni se pare că am făcut ceva corect, dar, totuși, avem mustrări de conștiință, este bine să întrebăm duhovnicul.

Se presupune că el are o experiență mai îndelungată decât noi în această privință, a studiat mai mult și, nu în ultimul rând, poate oferi un punct de vedere din exterior, detașat de contextul respectiv, ceea ce, de multe ori, are un impact major.

Pentru mulţi dintre noi, păcatul este o constantă a vieţii noastre. Adesea, îl săvârşim chiar din reflex. În aceste condiţii, putem să ne vindecăm? Mai avem vreo scăpare?

Cu siguranţă, da! Iar tâlharul care s-a pocăit în ultima clipă pe Cruce, este cel mai bun exemplu. Important este să nu deznădăjduim şi să ne ridicăm de fiecare dată după ce am greşit!

Nu trebuie să uităm că marii asceți au reușit să dobândească abilitatea de a lupta cu ispitele după mulți ani de nevoință. Cu siguranță, în acest răstimp au suferit și înfrângeri, dar nu s-au dat bătuți niciodată.

Este exact ce trebuie să facem și noi!

Referinţe

[1] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13.

Articol publicat iniţial, în blogul personal: 

https://aileneisorin.blogspot.ro/2017/09/ce-este-pacatul.html

Cine este Dumnezeu?

Dacă v-aţi pus întrebări despre Dumnezeu, este bine să ştiţi că nu sunteţi singurii. Dacă aţi ajuns la concluzia că nu aţi înţeles mare lucru sau că nu ştiţi prea multe, la fel, nu sunteţi singurii.

Oameni înaintaţi în spiritualitate ai tuturor religiilor, filosofi titraţi şi foarte mulţi indivizi obişnuiţi, toţi au încercat şi au eşuat, pentru că, pur şi simplu, este imposibil să cuprinzi infinitul cu mintea umană limitată.

Şi, totuşi, cine este Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel cu multe nume şi Cel fără nume

Informaţiile noastre, de până acum, despre Dumnezeu provin din 2 surse: ceea ce ne-a descoperit El prin revelaţie şi ceea ce am dedus noi, oamenii, pe baza manifestărilor Lui în viaţa noastră.

Raţionamentul este unul simplu: pentru că a făcut întreaga lume şi o ocroteşte, am ajuns la concluzia că El este atotputernic.

Pentru alte informaţii, click aici.

După aceea, ne-am dat seama că El nu are nimic de câștigat din faptul că ne-a creat şi, cu toate acestea, a făcut-o. Ba, încă L-a dat pe Fiul Său să ne răscumpere din păcat[1]. De aici, am dedus că Dumnezeu este atotbun.

Din faptul că ştie gândurile noastre[2], toate legile naturii (pe care le-a instituit), toate vietăţile (deoarece le-a creat) şi pentru că El cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul (întrucât este în afara timpului), am ajuns la concluzia că este atotştiutor.

Şi, tot aşa, acest proces de deducţie a continuat de-a lungul timpului, ajungându-se să se afirme că Dumnezeu posedă toate atributele pozitive în cel mai înalt grad: atotdrept, atotînţelept, omniprezent etc.

Dar, aici, apare şmecheria. Niciunul dintre cuvintele noastre nu sunt potrivite pentru a-L defini pe Dumnezeu. Practic, atributele pe care noi I le atribuim sunt definiţii. Adică modalităţi de a preciza limitele unor idei, fenomene, fiinţe şi obiecte. Dar Dumnezeu, pentru că este infinit[3], nu are limite. Deci, definiţiile noastre, adică numele omeneşti pe care I le atribuim, nu I se potrivesc.

Tocmai pentru că aceste nume nu au cum să-L definească în totalitate, chiar dacă sunt destul de multe, ele sunt, de fapt, greşite, aşa că, în realitate, El nu are niciun nume.

Prin urmare, atributele cu care încercăm să-L definim, să-L denumim, sunt doar referiri, modalităţi de adresare.

Cu toate acestea, cunoaştem nişte nume, pe care chiar Dumnezeu le-a folosit, referindu-Se la El Însuşi.

Dumnezeu este Cel ce este

Primul nume divin îl întâlnim în discuţia dintre Dumnezeu şi Moise, când Dumnezeu spune despre El că se numeşte „Cel ce este”[4]. Este o definiţie foarte profundă a lui Dumnezeu care exprimă faptul că tot ce se găseşte în afara comuniunii cu El nu există. De aceea, răul nu are existenţă proprie, ci este o denumire a lipsei binelui, aşa cum întunericul este o lipsă a luminii sau cum moartea înseamnă lipsa vieţii.

Sfânta Treime = Dumnezeu

Alte nume ale lui Dumnezeu ni le-a spus Domnul Hristos. Este vorba despre „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh”. Dar Mântuitorul nu ne vorbeşte despre una, ci despre trei Persoane distincte. Nu este vorba despre trei denumiri ale aceleiaşi realităţi, nici despre trei moduri de manifestare a ei, ci despre trei Persoane. De aici, rezultă că Dumnezeu şi Sfânta Treime, formată din aceste trei Persoane, sunt una şi aceeaşi existenţă!

Şi, acum, lucrurile devin foarte confuze. Dumnezeu Care este unic[5] şi infinit este întreit în Persoane? Cu alte cuvinte, pot exista 3 infinituri fără a se limita unul pe celălalt?

Aceste lucruri au început să fie elucidate începând cu secolul al IV-lea, la primele două sinoade ecumenice din anii 325 şi 381.

Pentru alte informaţii, click aici şi aici.

A fost nevoie de concepte din filosofie, multă trăire duhovnicească şi confruntarea de idei dintre 468 participanţi la dezbaterile sinodale. Rezultatul – învăţătura creştină despre Sfânta Treime.

Ca să înţelegem această învăţătură, mai întâi trebuie clarificate câteva lucruri. Aşa că, oricât am încerca să evităm definiţiile, în acest caz nu prea avem cum să scăpăm de ele.

Termenii învăţăturii despre Sfânta Treime

  • Fiinţa – este fondul naturii comune a mai multor indivizi de aceeaşi specie (ex: dumnezeire, umanitate);
  • Firea – materia din care este constituită o fiinţă sau un obiect (ex. firea umană – trup şi suflet);
  • Ipostasul – subiectul, individualitatea, modul de manifestare individuală a unei fiinţe. Când avem de-a face cu un ipostas raţional, vorbim despre persoană.

Să revenim! Teologia creştină ortodoxă spune că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Deci, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi posedă fiecare fiinţa dumnezeiască deodată şi în mod deplin.

Acest lucru se realizează prin întrepătrundere (perihoreză), astfel încât cele trei Persoane să nu se limiteze reciproc.

Deocamdată atât! Ştiu că este prea puţin, dar, dacă ar fi să intrăm în detalii, ar trebui să apelăm la cărţi întregi. Oricum, rezultatul ar fi acelaşi ca acum 1700 de ani – raţiunea umană chinuindu-se să înţeleagă un mister de nepătruns.

Dumnezeu este iubire

Toată această gândire este un minimum necesar pentru a înţelege câte ceva despre Dumnezeu, dar, după părerea mea, este destul de tehnică.

De aceea, pentru mine, caracterizarea cea mai la îndemână a lui Dumnezeu ne-a fost lăsată de sfântului apostol şi evanghelist Ioan care a spus că „Dumnezeu este iubire”[6].

Dincolo de cugetări teologice sau filosofice, totul în legătură cu Dumnezeu se explică şi se înţelege prin iubire.

Ea stă la baza uniunii dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ea explică crearea lumii şi grija lui Dumnezeu faţă de ea, prin ea se înţelege răscumpărarea lumii din păcat de către Fiul şi sfinţirea ei de către Duhul Sfânt, la fel cum iubirea este sensul comuniunii noastre cu Dumnezeu în veşnicie.

La fel, pentru că suntem creaţi după chipul Sfintei Treimi, iubirea este modul nostru de a fi. Fie că este vorba despre iubirea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, dintre soţ şi soţie, iubirea faţă de prieteni, faţă de oameni în general sau faţă de tot ceea ce înseamnă creaţie dumnezeiască, dragostea este cea care explică şi dă sens vieţii noastre.

Dacă nu iubim, indiferent cât de mult ni se pare că am progresa în înțelegerea lui Dumnezeu, întregul efort este fără valoare, pentru că, numai când iubim, putem spune că avem un răspuns autentic la întrebarea „Cine este Dumnezeu”?

Referinţe

[1] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[2] Epistola I către Corinteni, capitolul 2, versetul 11.

[3] Dacă nu ar fi infinit, nu ar fi Dumnezeu. În aceste condiţii, am avea tot dreptul să ne întrebăm dacă nu este altcineva mai puternic decât El, care, eventual, să-L fi creat.

[4] Ieşirea, capitolul 3, versetul 14.

[5] Dumnezeu este unic pentru că este infinit. Raţiunea ne spune că nu pot exista mai multe infinituri fără ca acestea să se limiteze reciproc, întrucât, limitându-se unul pe celălalt, nu ar mai putea fi infinituri.

[6] Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 8.

Despre minuni

Vine un timp când începem să credem că le-am văzut pe toate, că le știm pe toate și, prin urmare, nimic nu ne-ar mai putea surprinde. Dar, oare, este așa?

God has come.

Când auzim despre lucruri extraordinare ridicăm sceptici din sprâncene, însă când ajungem în situații limită, suntem dispuși să credem că putem fi chiar noi beneficiari unui astfel de eveniment extraordinar. Și, atunci, abia șoptit, ni se înfiripă temător un gând: „Ce-ar fi dacă…”?

Dar, de fapt, ce așteptăm?

Ce este o minune?

Minunea poate fi definită ca un fenomen supranatural, în afara legilor naturii, neputându-se explica prin ele, dar ea nu le desființează, ci le întărește. Minuni sunt considerate numai evenimentele supranaturale care sunt rezultatul unei intervenții divine care acționează în virtutea unui scop religios.

Rostul unei minuni nu este acela de a face pe cineva să fie „cool” și nici ca săvârșitorul să câștige bani. Darul facerii de minuni este unul care trebuie pus în slujba celorlalți, astfel încât să-i întoarcă spre Dumnezeu sau să le răsplătească credința.

Pentru alte informaţii, click aici.

Deci, minunile au, în primul rând, un scop spiritual și sunt o parte din pedagogia divină. De aceea, ele sunt menite să provoace ceea ce știm noi despre lume și despre legile naturale[1] și să ne dea șansa să anticipăm cum va fi în „cealaltă lume”.

Cum putem recunoaște o minune?

De-a lungul timpului, au existat tot felul de controverse cu privire la realitatea sau chiar posibilitatea unui miracol. Indiferent dacă suntem credincioși sau nu, sau dacă trăim în era nanotehnologiei sau acum 2000 de ani, când ni se spune că un om a înviat, parcă devenim cel puțin sceptici. Și, cu toate acestea, un astfel de eveniment stă la baza credinței creștine.

Oare toți care cred în Învierea Domnului Iisus pot fi priviți ca studii de caz pentru psihiatri sau sunt oameni normali care au acceptat un astfel de eveniment pe baza unor elemente raționale?

Cu alte cuvinte, care sunt criteriile după care putem accepta o întâmplare ca fiind un miracol?

Minunea este un fenomen paranormal, neexplicat de știinţă.

Dacă o minune poate fi explicată în urma unor descoperiri științifice, chiar dacă acestea apar după secole de la evenimentul miraculos, ea își pierde caracterul de fenomen paranormal. Învierea lui Hristos sau vindecările miraculoase sunt considerate minuni, tocmai pentru că știința a rămas mută când a trebuit să dea explicații.

Sfinţenia sau viaţa spirituală deosebită a săvârșitorului minunii

Mântuitorul ne spune foarte clar că, între noi, există oameni care au daruri speciale[2], dar pe care ei le folosesc în afara comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, Hristos nu-i recunoaște! Faptele lor pot fi catalogate oricum, însă Biserica nu are cum să le considere minuni.

Sănătatea mintală a martorilor și obiectivitatea celor care o relatează

Pare o chestiune evidentă, de bun simț, însă, de prea multe ori, evenimente considerate minuni au fost „paranormale” doar pentru cei care au fost de față și doar pentru cei care au dus povestea mai departe.

Fie că vorbim despre oameni cu afecțiuni psihice sau despre persoane ușor influențabile care ne spun „cu mâna pe inimă” că s-au „învrednicit” să afle despre miracole chiar de la cei care le-au săvârșit, posibilitățile de a confunda un fenomen absolut normal cu unul extraordinar sunt infinite.

Chiar dacă o întâmplare pare că îndeplinește toate criteriile unei minuni, dar nu ne putem baza pe relatările săvârșitorului sau martorilor, ea nu poate fi considerată o minune. Este mai bine pentru toată lumea!

Dacă Dumnezeu vrea să ne transmită un mesaj printr-un astfel de mijloc, cu siguranță, va găsi o cale să înțelegem ce a vrut să ne spună. Mai mult, El nu se supără dacă suntem sceptici față de semnele prin care comunică cu noi. Cazul lui Ghedeon[3] este unul foarte sugestiv în acest sens.

Deci, să nu ne facem mustrări de conștiință, dacă suntem sceptici cu privire la anumite evenimente sau relatări despre minuni!

Cine poate beneficia de minuni?

Minunile sunt accesibile tuturor cu o singură condiție – să fim pregătiți să le primim. Spun asta pentru că Hristos a făcut multe minuni, dar nu toți cei care au fost de față au fost impresionați. Fariseii și preoții de la templu chiar au devenit foarte recalcitranți!

Pentru alte informaţii, click aici.

Prin urmare, dacă cineva ține neapărat să aibă parte de o minune ca să creadă, s-ar putea să fie surprins. Pentru că, de fapt, acea persoană nu dorește o minune, ci o certitudine, o dovadă care să fie, eventual, replicabilă într-un laborator de cercetare, pentru a fi studiată.

Dar minunea nu este un experiment. Ea nu poate fi reprodusă și nici înțeleasă. Ea este unică!

Așa că, nu trebuie să fim foarte supărați dacă ni se pare că nu am avut parte de nicio minune până acum. S-ar putea să fi beneficiat chiar de mai multe și să nu ne dăm seama. Dar nici asta nu este o problemă!

Important este să ne păstrăm mințile și inimile pregătite pentru un astfel de eveniment extraordinar!

Cine știe?

 

 

[1] Fericitul Augustin, De Civitate Dei, 21, 8, 2.

[2] „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea”. (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 22-23).

[3] Cartea Judecătorilor, capitolul 6, versetele 36-39.