Spovedanie sau psihoterapie?

O să încep prin a spune că psihoterapia, după părerea mea și spre regretul snobilor, nu este o fiță, ci o necesitate. Dar, la fel, cred și despre Spovedanie. De ce?      

Drama omului contemporan – transmitem informații, dar nu  (mai) știm comunicăm

În lumea noastră, a celor cărora ne place să ne dăm mari cu ultimul gadget, să spunem că avem nu știu ce conexiune la internet și o grămadă de prieteni în lista de Facebook sau că Skype-ul nostru este activ 24/7, este, de multe ori, o mare singurătate.

Vorbim, este adevărat, mai mult ca niciodată, dar comunicăm prea puțin! Suntem informați în timp real cu activitatea Guvernului, a starurilor, știm care sunt predicțiile pentru fiecare zodie, dar nu mai știm ce fac rudele noastre apropiate, prietenii noștri sau chiar copiii noștri. Este cam trist și, de multe ori, fără speranță.

 Este stilul nostru de viață actual și, dacă ar fi să-l schimbăm, ne închipuim că trebuie să ne modificăm chiar personalitatea noastră. Și, atunci, amânăm schimbarea! Până la un punct!
Mai departe de acesta, începem să resimțim însingurarea, faptul că nimic din ce ne făcea plăcere nu ne mai satisface, începem să ne dăm seama că viața pare lipsită de sens, începem să trăim o dramă. A noastră…   
Dacă am fi experimentat aceste angoase existențiale pe vremea când bunicul meu (Un om de la ţară, dar nu țăran!) era tânăr, problema s-ar fi rezolvat cu un singur pumn după ceafă. Și, credeți-mă, ne-am fi „revenit”! Dar numai pentru un timp, pentru că problemele nu ar fi fost rezolvate, ci doar negate.
De aceea, spun că așa cum, pentru orice boală a corpului („hardware”) se merge la un specialist, s-a simțit nevoia ca și pentru problemele psihice („software”) să se apeleze la un expert. Pe baza unei astfel de gândiri, s-a ajuns la apariția unei noi discipline – psihoterapia. 

Ştiinţă şi Taină

Toţi avem în minte anumite imagini despre ce se întâmplă în biroul unui psihoterapeut. Şi este posibil ca toţi să avem dreptate, pentru că sunt foarte multe forme de abordare a vindecării psihice. O să auziţi de tot felul de psihoterapii: cognitiv-comportamentală, psihodramă, hipnoterapie, Gestalt etc.
Important de reţinut este faptul că, un psihoterapeut bun va şti ce tehnică să adopte la particularităţile fiecărui client, astfel încât să se atingă rezultatul dorit. Şi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, vindecarea are loc. Super!
Dar se pune întrebarea, ce se întâmplă cu Spovedania, care, şi ea, pare tot un fel de psihoterapie, numai că  practicată de Biserică? Mai este ea necesară, în condiţiile în care putem să ne adresăm unor specialişti „destupaţi” care studiază o viaţă întreagă şi nu unor simpli călugări „închistaţi”, uneori, analfabeţi?
Deşi pare că sunt cam acelaşi lucru, părerea mea este că sunt chestiuni diferite, cu scopuri diferite, dar complementare.
Aşa cum am spus, psihoterapia nu urmăreşte decât vindecarea fiinţei umane pe plan psihologic, în timp ce Spovedania are ca obiectiv progresul spiritual şi mântuirea omului. Deci, fie că te duci la un doctor care te tratează pentru gastrită, fie că te duci la psihoterapeut, nu are nimic de-a face cu Spovedania.
Adică, la Spovedanie continui să te duci dacă suferi, spre exemplu, de afecţiuni cardiace, nu? De ce nu ar fi la fel şi în cazul afecţiunilor psihicului?
Sincer, nu văd cum ar afecta Spovedania eliminarea unui tic, creşterea încrederii în sine sau dezvoltarea abilităţilor de comunicare, asta ca să dau doar câteva exemple simple despre ce se poate întâmpla la psihoterapeut.
Apar, într-adevăr, probleme, când duhovnicii nu-şi înţeleg cu adevărat penitenţii şi dau sfaturi care pot duce, în anumite situaţii, la derapaje grave.
Ţin să menţionez în această categorie persoane care nu prea mai vor să facă nimic fără „binecuvântare” de la duhovnic sau încearcă să ducă o „viaţă de mănăstire” deşi au soţ(ie), doar pentru că duhovnicul le-a spus că trebuie să se „pocăiască”.
Bineînţeles, există şi la nivelul psihoterapeuţilor eşecuri – cazuri de persoane care, în urma unor şedinţe de hipnoză, au rămas cu sechele pe viaţă, agravarea unor afecţiuni şi aşa mai departe.     

Concluzii

Pentru a sintetiza, este important să reţinem despre Spovedanie ca este o Taină a Bisericii şi ea transmite harul iertării păcatelor spovedite pentru care ne căim. În plus, datorită rugăciunii duhovnicului pentru fiii săi duhovniceşti, penitenţii primesc un ajutor pentru a păşi pe calea schimbării modului de viaţă.
De asemenea, nu trebuie uitat că este gratuită sau, mă rog, ar trebui să fie, pentru că se presupune că „donaţia” făcută de credincioşi către preot este una benevolă.  Vestea bună este că, în multe cazuri, chiar aşa se întâmplă!
Spre deosebire de Spovedanie, în psihoterapie, nu se discută foarte mult despre căinţă, ci, mai degrabă, despre a găsi un mod de a ajunge într-o stare de „echilibru”, stare care este, încă de la început, definită de pacient împreună cu psihoterapeutul.
Ca o consecinţă directă, psihoterapia nu oferă iertare, ci un ajutor profesionist pentru ca pacientul să se descopere şi să se înţeleagă mai bine. Şi da, este contracost!

Am auzit de-a lungul timpului multe păreri cu privire la relaţia dintre Spovedanie şi psihoterapie, fiecare cu argumentele lor pro- şi contra. În opinia mea, o astfel de dispută este inutilă, pentru că cele două nu se exclud una pe cealaltă, ci sunt complementare. Deci, atunci când este cazul, nu vă sfiiţi să apelaţi şi la una şi la cealaltă. Singura condiţie: fără exagerări, mai ales că psihoterapia poate fi foarte costisitoare!

Toti vor sa ajunga in rai, dar nimeni nu vrea sa moara!

Din câte îmi aduc aminte, cuvintele din titlu au fost spuse cândva şi de Muhammad Ali, unul dintre cei mai mari boxeri ai lumii, sportiv care a muncit enorm pentru titlul de campion mondial! Această frază nu a fost spusă ca să pară că este foarte profund, ci ca răspuns celor care vedeau doar partea plină a paharului şi-l invidiau pentru tot ceea ce presupunea statutul lui de campion.

Tocmai o astfel de situaţie exprimă, într-o oarecare măsură, realitatea cu privire la Înviere şi la ceea ce presupune ea ca jertfă pe plan personal. Eu (Poate şi alţii!) mi-aş dori să ştiu foarte exact ce am de făcut ca să fiu mântuit! Ar fi mult mai simplu ca, în loc să citesc că trebuie să-mi iubesc aproapele, să mi se spună de către o „sursă autorizată” că este suficient să fac nu ştiu câte metanii, să merg de nu ştiu câte ori la biserică, să dau milostenii în valoare de o anumită sumă şi să iert pe cei de lângă mine de un anumit număr de ori. Nu-i aşa că ar fi „bestial”, „cool”, „marfă”, „beton” sau cum s-ar mai fi spunând? Dar nu este aşa şi vine, normal, întrebarea: de ce?

Pentru că a fi creştin, a dobândi mântuirea presupune un proces continuu de îmbunătăţire spirituală şi nu doar bifarea unor puncte de pe o eventuală listă a lui Dumnezeu! Cel mai bun exemplu îl reprezintă tâlharul de pe cruce, care, în ultimele momente de existenţă, a reuşit să „fure” mântuirea, pentru că s-a căit pentru tot ce a făcut rău. Este O.K. ca numai într-un moment din viaţă să fii corect şi să iei premiul cel mare iar alţii să se chinuie „din cele mai vechi timpuri” şi să tremure? Da, pentru că, dacă ţinem cont de ceea ce am spus mai înainte, este vorba despre rezultatul unui proces, al unei deveniri. Din păcate pentru tâlharul în cauză, el a ales o cale nedorită, dar a ajuns unde trebuia: la conştientizarea faptului că a greşit şi că îşi doreşte să fie altcineva. Pentru asta a trebuit să „moară”!

Nu este vorba despre o moarte biologică, ci de una care ţine despre felul de a fi. A murit cel care era tâlhar, ca să se poată naşte o nouă personalitate! Dar, fiindcă vorbim de aceeaşi persoană şi de două personalităţi, cred că putem să ne referim la moartea „omului vechi” şi învierea unui „om nou”. Este exact ce ne spune Noul Testament (Epistola către efeseni a sfântului apostol Pavel, cap. 4: 22-29)!

Trăiesc cu convingerea că, dacă avem aceste idei în minte când Biserica ne invită să luăm lumină, în noaptea de Înviere, sunt şanse ca acest Paşti să fie primul dintr-o suită de sărbători pascale care vor da un sens diferit existenţei noastre! Dacă nu, atunci Jertfa mântuitoare care s-a consumat cu aproape două milenii în urmă nu va fi succedată şi de înviere la nivelul sufletelor noastre, ci de o aşteptare nedefinită a unei mântuiri pe care nu o înţelegem pe deplin. Ştiu că nu este uşor şi că nu tuturor le reuşeşte, dar răsplata este prea mare ca să nu încercăm!

Chiar dacă a fi creştin presupune moartea noastră interioară, un astfel de efort creează condiţiile învierii. Nimeni nu ne va invidia pentru asta ca pe Muhammad Ali, dar fiecare va şti că a meritat!

Dumnezeu exista sau Biserica vrea doar banii nostri?

Această întrebare directă, pertinentă şi mereu actuală pare să apară de fiecare dată în mintea noastră, când intrăm în contact cu mesajele mass media (Vecina de la parter, care discută cu toţi trecătorii tot aici se încadrează!) care denigrează universul bisericesc. Păi, cum să nu ai astfel de monologuri interioare când vezi că, dacă te duci pe la biserică, pari că ai intrat într-o instituţie financiară bine organizată? La intrare, este pangarul (magazinul cu cărţi şi obiecte de cult) la care, vrând-nevrând te opreşti. Doar nu o să te duci la altar cu mâna goală, nu? Ce dacă preotul primeşte orice pomelnic, chiar şi cel fără nicio jertfă ataşată? Privirile oripilate ale „femeilor care ştiu rânduiala” îţi spun răspicat că nu se face.

După aceea, tot ce trebuie să faci este să aştepţi liniştit predica de la final (Nu, nu este cea de după Evanghelie.), că, sigur, vor fi menţiuni şi despre bani. Ba mai trebuie ceva pentru pictură, ba acoperişul este avariat, ba parohia a rămas în urmă cu plata la curent…Motive se găsesc!

Ce să mai vorbim de momentele în care participăm la slujbe cu ocazia diverselor evenimente din viaţă (căsătorie, botezuri, sfinţiri etc.). Acum, tarifele urcă ameţitor şi, în mod neoficial, ţi se sugerează să dai o anumită sumă, deşi, să recunoaştem, consiliile parohiale fixează, la început de an, preţurile pentru serviciile liturgice şi cuantumul contribuţiei.

Pe lângă toate aceste mici neajunsuri, mai suntem bombardaţi şi cu informaţii „incendiare” despre conduita care lasă de dorit a unor preoţi şi chiar înalţi prelaţi. Mass media vânează cu precădere aceste subiecte care fac deliciul publicului. La urma urmei, ziariştii nu fac decât să livreze ce se cere pe piaţă.

Să facem un scurt rezumat! La slujba de duminică ţi se cer bani; la evenimentele importante din viaţă, intersecţia cu Biserica are indicatoare cu bancnote; în presă, preoţii sunt arătaţi cu degetul iar, dacă mai ai şi pasiunea lecturii şi-i citeşti pe Giovanni Boccaccio, Ion Creangă sau Dan Brown, constaţi că Biserica ar trebui, la rândul ei, să fie supusă Inchiziţiei. Aşa că nu ai cum să nu te întrebi: dacă reprezentanţii Bisericii au astfel de preocupări lumeşti, tocmai ei care ar trebui să fie cei mai conectaţi la realitatea transcendentă, nu cumva ştiu ceva ce noi, cei de rând, nu ştim? Nu cumva ei ştiu că Dumnezeu nu există şi se folosesc de Numele Lui doar pentru a ne stoarce de bani?

În primul rând, oricât de habotnici am fi şi oricât de cruciaţi ne-am crede, trebuie să admitem câteva realităţi de necontestat: unii preoţi nu sunt ceea ce ar trebui, fie că vorbim despre conduită, despre pregătire sau despre ambele. Dar, la fel este în orice activitate umană! Da, umană! Pentru că Biserica este definită ca o instituţie divino-umană, prin care Dumnezeu lucrează în lume.

În al doilea rând, este bine să nu amestecăm cele două planuri! Unul dintre ele se referă la Dumnezeu, la credinţă, la transcendent iar celălalt are în el o parte din ce vedem la ştiri la capitolul „Aşa, nu!”. Asta este! Şi a fost aşa dintotdeauna! Dar, cu toate acestea, Biserica există de aproape două milenii! De ce? Oare pentru că Dumnezeu veghează asupra ei şi o protejează?

Aici, sunt multe de spus şi o să încerc să fiu cât se poate de concis. Nu trebuie să ne gândim la existenţa lui Dumnezeu şi la importanţa Bisericii pentru mântuirea noastră prin prisma comportamentului unora dintre membrii clerului. Ei sunt oameni ca şi noi, ce-i drept cu o misiune specială, dar care vor da socoteală pentru faptele lor. De aceea, a-i condamna pe preoţi şi a condiţiona existenţa lui Dumnezeu de ceea ce ar trebui să facă aceştia şi nu fac, este cam totuna cu a spune că medicina nu are nicio noimă, pentru că doctorii, care ne sfătuiesc să ne lăsăm de fumat, fumează câte două pachete de ţigări pe zi.

Dacă Dumnezeu există sau nu este o chestiune de credinţă, de convingere personală. Nimeni nu-i poate demonstra unui ateu într-un mod pe care el să-l perceapă ca fiind logic, obiectiv, ştiinţific că Dumnezeul creştin sau orice altă formă de divinitate există. De aceea, i se spune „credinţă”! Credinţa unei persoane ţine, pur şi simplu, de convingerea personală la care contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, experienţa de viaţă, gradul de cultură, mediul şi personalitatea fiecărui individ. Ştiu că teologii au, în cărţile lor, ditamai capitolul referitor la „argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu”. Dar tot ei recunosc, mai pe la sfârşitul aceleiaşi secţiuni, că acestea nu au relevanţă decât pentru cei care deja cred în existenţa lui Dumnezeu.

Probabil, v-aţi fi aşteptat la nişte argumente concrete, de tipul „Dumnezeu există, pentru că…”. Dar, când vorbim de credinţă, adică de sentimente, raţiunea nu prea are multe de spus. Cei care au citit Noul Testament au văzut că Hristos, Care este Dumnezeu, nu a putut să-i determine pe toţi contemporanii Săi să creadă în El. Oricâte minuni ar fi făcut, oricâte dispute teologice ar fi câştigat, nu toţi au fost convinşi de dumnezeirea Lui.

Personal, cred că Dumnezeu există şi că Dumnezeu creştinilor este singurul Dumnezeu adevărat. Dar acesta sunt doar eu! Este credinţa mea, convingerea mea! Cum am ajuns să cred este altă poveste. Ceea ce este important, după părerea mea, este faptul că fiecare dintre noi vom ajunge, la un moment dat, să avem acel dialog cu noi înşine în care să ne întrebăm dacă Dumnezeu există şi dacă este prezent în realitatea noastră (Da, aia cu războaie, cu drogaţi ucigaşi, cu pedofili şi violatori, cu escroci, cu preoţi păcătoşi, cu copii născuţi cu malformaţii şi cu oameni extraordinari afectaţi de maladii înfricoşătoare!). Şi, dacă există, de ce permite toate acestea? O să revin pe viitor cu mai multe explicaţii.

Deocamdată, pun şi eu o întrebare: există documente (cele 4 Evanghelii) care ne spun că Dumnezeu S-a manifestat în istorie; de-a lungul timpului, s-au întâmplat diverse minuni; în viaţa noastră, au fost, cu siguranţă, momente în care am intuit prezenţa unei Fiinţe supranaturale – oare toate acestea sunt o simplă coincidenţă?

Tatuajele, piercingurile si alte chestii de body tuning

Salve, fani ai lui Ami James, admiratori ai lui Kate von D (Mie îmi place foarte mult Chris Garner!) şi voi, iubitori ai conceptului de înfrumuseţare corporală. În ultima perioadă, s-au tot perindat prin spaţiul media tot felul de emisiuni şi documentare cu cei care doresc să arate mai bine, să-şi afişeze apartenenţa la o comunitate, să aducă un omagiu cuiva sau, pur şi simplu, să exprime ceva despre propria personalitate. Normal, o astfel de stare de lucruri a dat naştere la tot felul de controverse, la dispute între adolescenţi şi părinţii lor speriaţi sau, de ce nu, între potenţiale sau actuale „partenere” şi sponsorii lor. Pe tapet, nici mai mult, nici mai puţin, decât o chestiune de care „depinde”, fără îndoială, viitorul umanităţii: este sau nu păcat să ne facem tatuaje sau piercinguri?

Toată treaba porneşte de la felul în care Biserica defineşte păcatul: călcarea conştientă şi liberă a voinţei divine exprimate în legea morală[1]. Ei, aici e aici! Păi, este scris undeva, negru pe alb, că a-ţi „înfrumuseţa” trupul este un păcat? Adică, Dumnezeu chiar nu are altă treabă decât să Se preocupe de modul în care îmi decorez corpul, pe care tocmai El mi l-a dăruit? Nu sau, cel puţin, nu în mod explicit. Ei, şi, de aici, „dă-i si luptă ca la pazeşopt”.

Tradiţionaliştii se opun vehement tatuajelor, pentru că ele ar „schimonosi” cumva trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Trupuri pe care trebuie să le considerăm un dar şi nu să le alterăm. O astfel de teză este şubredă, întrucât există o linie foarte fină între a „înfrumuseţa” şi a „schimonosi”, deoarece unii dintre susţinătorii tatuajelor şi a piercingurilor susţin (Şi, uneori, chiar aşa este!) că, de fapt, vorbim de o formă de artă, de ceva frumos.

De asemenea, se pune problema dacă nu cumva noi, oameni limitaţi, considerând că tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală, să-I transmitem subtil lui Dumnezeu că putem face corpurile şi mai frumoase decât El. Deci, vorbim, oarecum, de o formă de mândrie. După părerea mea, nici această teză nu se justifică, din cel puţin două motive.

În primul rând, nu toate tatuajele sau piercingurile au ca scop înfrumuseţarea corporală. Unele sunt dedicate unui moment sau persoane din viaţa celui care le poartă, altele reprezintă apartenenţa la o comunitate sau chiar au o funcţie practică de intimidare a adversarilor.

Apoi, nu ar trebui să ne supărăm puţin şi pe cei care îşi fac operaţii estetice? Ei nu se împotrivesc planului lui Dumnezeu? Sâni măriţi, fund evidenţiat, buze mărite, grăsimi eliminate – toate sunt, în baza acestei logici, păcate ale mândriei. Sau, cel puţin de unde stau eu, aşa se vede. Ştiu că doamnele şi domnişoarele din categoria „Piţi” ar putea fi suspectate de astfel de sentimente, dar să nu uităm că tot ce ţine de chirurgia estetică a fost dezvoltat pentru a-i ajuta pe cei care au probleme din naştere, în urma unor accidente sau boli (ex: extirparea unui sân afectat de cancer).

Acum, ar mai rămâne un detaliu de analizat: cazul în care, totuşi, arta tatuajelor, a piercingurilor sau cum s-o fi numind ea, nu mai poate fi considerată artă. Pur şi simplu, corpul este atât de transformat încât nu mai reprezintă sub nicio formă o „capodoperă”, ci un exemplu de automutilare. În aceste situaţii, vorbim despre cazuri patologice, pe care nu cred că ar trebui să le discutăm noi, ci psihologii! Deci, nu mai vorbim despre păcat, ci despre o boală care se manifestă şi în forma asta.

Practic, după această scurtă trecere în revistă, nu există motive solide să considerăm tatuajele, piercingurile sau alte exemple de body tuning drept păcat.

Însă, dacă mă întrebaţi, eu nu mi-aş putea face niciodată, cu mintea de acum un tatuaj. Mai întâi, pentru că s-ar putea să mă plictisesc de el. După aia, am auzit că doare rău de tot şi, sincer, nu sunt dispus să mai dau şi bani pentru asta (Ar fi chiar masochism!). Şi, nu în ultimul rând, nu aş pune un „abţibild pe un Ferrari”! Ei, şi abia acum vorbim despre mândrie!

[1] Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 388.

Dumnezeu vrea sa fim saraci?

Nu ştiu dacă aţi participat la discuţiile din faţa blocurilor, din parcuri, de la cozile la medicamente sau de la „berea de după serviciu”, dar această dezbatere ocupa, la un moment dat, un punct central. Părerile erau radical divizate între cei care susţineau cu înverşunare că este bine să fii sărac, pentru că banii sunt „ochiul dracului” şi, firesc, cei care susţin că nu este niciun fel de incompatibilitate între calitatea de creştin şi o sumă liniştitoare dintr-un cont bancar.

Să o luăm cu începutul. Nu o să vă vină să credeţi, dar Biserica a fost, după ştiinţa mea, prima instituţie care a implementat comunismul în varianta lui de comunitate a bunurilor (Sâc, Karl Marx!). Pe bune, este totul în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 4: 32-35.

Ştiu! Simţiţi nevoia să deschideţi fereastră sau să porniţi aerul condiţionat. Acum, după ce v-aţi mai liniştit, vă vine în minte o avalanşă de întrebări. Pun pariu că prima dintre ele este: de ce creştinii nu practică în continuare această formă de comuniune a bunurilor? Păi, pentru că apostolii şi-au dat seama repede că acest lucru nu încurajează munca.

Cei care aveau liberă iniţiativă şi doreau să progreseze trudeau în continuare şi îşi puneau roadele muncii la picioarele apostolilor. Din aceste contribuţii, erau ajutaţi cei cu probleme. În schimb, cei care, din cauza lenei, nu avuseseră prea mult spor, se complăceau pe mai departe în starea în care se aflau. Astfel, exista riscul ca cei harnici să muncească pentru cei leneşi, fără a se vedea vreo transformare la nivelul celor care erau asistaţi.

O astfel de stare de fapt l-a determinat pe apostolul Pavel să le spună răspicat creştinilor din vremea sa: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (Epistola a II-a către tesaloniceni cap. 3: 10). Sigur, asta nu însemnă că milostenia nu este încurajată. Dimpotrivă (Epistola I către corinteni cap. 16: 1-2), ea rămâne o virtute importantă în cadrul progresului creştin.

Prin urmare, Biserica nu este împotriva muncii sau a milosteniei. Dacă cineva munceşte şi, prin muncă cinstită, ajunge să prospere, este de apreciat. Ceea ce este însă criticat de morala creştină este ataşamentul faţă de bunurile materiale (Evanghelia după Matei, cap. 6: 19-21).

De asemenea, nu este acceptată nici atitudinea de tipul „nu mă interesează, fiecare pentru el”. Dacă cineva are nevoie de ajutor material şi este la îndemâna noastră să facem acest lucru, atunci este, într-adevăr, condamnabil să nu intervenim.

Dar trebuie să reţinem că fiecare este invitat să intervină „cât poate”! Acest „cât poate” este lăsat la aprecierea celui care face milostenia şi nu impus. O astfel de practică este menită să-l responsabilizeze pe cel care doreşte să-şi ajute aproapele, ţinând cont de faptul că mai are şi obligaţii faţă de familie şi creditori. Iar, dacă cineva doreşte să ajute mai mult, poate munci mai mult. Un exemplu în acest sens a venit de la magnatul american Warren Buffett care a donat fundaţiei lui Bill şi Melinda Gates 20 de miliarde de dolari (Este scris corect!) din cele 30 pe care le avea la un moment dat!

Ca să concluzionăm: Dumnezeu nu ne vrea săraci, ci responsabili! Trebuie să muncim, să ne fructificăm la maximum darurile (Evanghelia după Matei, cap. 25: 14-30) pe care le avem şi să nu vedem în bunurile materiale decât un alt mijloc de a ne manifesta iubirea. Este chiar atât de simplu!

Raiul si iadul intre „locul de picnic” si „poluarea cu smoala”

Pe astea le ştie toată lumea: dacă este vorba despre rai, atunci avem în minte un tăpşan plin cu verdeaţă, populat de oameni drepţi, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte albe (Neapărat până la glezne şi netransparente!!!), care se odihnesc pe nişte norişori pufoşi şi sunt înconjuraţi de mieluşei zburdalnici.

Pe de altă parte, pentru cei care „nu au fost cuminţi în timpul vieţii pământeşti”, imaginaţia iconografilor a plăsmuit chinuri care mai de care mai înspăimântătoare. Cadrul unde „se desfăşoară acţiunea” nu este plasat altundeva decât în măruntaiele pământului. Acolo este o beznă sfâşiată de flăcările „focului nestins” care-i perpeleşte pe răufăcătorii scufundaţi confortabil în cazane cu smoală.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, tot ce trebuie să faceţi este să vă aruncaţi ochii pe pereţii de vest ai bisericilor ortodoxe, unde este reprezentată, de obicei, scena „Judecăţii de Apoi”. Vă recomand, faţada vestică a bisericii mănăstirii Voroneţ care este celebră în toată lumea, fiind considerată pe drept cuvânt „Capela sixtină a Orientului”.

Bine, bine, da’ care-i problema? Aşa ne-a învăţat bunica încă de când eram mici şi făceam prostii, aşa ne-a ameninţat preotul în scurtele noastre escapade pe la biserică şi aşa ni se pare corect. Adică cei vinovaţi să plătească, în timp ce „ăia care s-au chinuit o viaţă întreagă” în lumea asta să aibă şi ei parte de tot ce e mai bun!

Nu vreau să spulber iluzii, dar de data asta chiar nu am ce face! Sorry! Este nevoie de câteva precizări, pe care o să încerc să le prezint într-o formă cât se poate de digerabilă!

În primul rând, nu este logică o astfel de viziune asupra raiului şi iadului, iar teologii creştini ortodocşi nu au susţinut niciodată aşa ceva. Păi, o să mă întrebaţi, cum rămâne cu imaginile la care m-am referit mai devreme? Nu cumva cineva minte? Răspunsul este: NU!

Să o luăm altfel! Imaginaţi-vă că sunteţi un teolog în perioada de început a Evului Mediu. Exact, este vorba de acela „Întunecat” (Dark Ages)! Şi aşa sunteţi printre puţinii care ştiu să citească, ce să mai vorbim despre înclinaţia spre meditaţie teologică. Cu toate acestea, trebuie să vă faceţi înţeles de ceilalţi! Ce faceţi? Nu aveţi altă şansă decât să le vorbiţi pe limba celor care vă ascultă şi ea este una destul de limitată ca fond lexical! Aşa că folosiţi imagini, metafore, ceva care să aibă corespondent pentru ei în viaţa de zi cu zi!

Dacă ne gândim, nici nu aveau cum altfel! Păi, să încerce cineva să explice că raiul şi iadul sunt de fapt stări existenţiale şi nu locuri delimitate în spaţiu! Da, aţi văzut bine: raiul şi iadul nu sunt nişte locuri „cu verdeaţă” sau „cu smoală”. Ele sunt stări în care se vor afla sufletele după moarte! Dostoievski a definit, în „Fraţii Karamazov”, iadul ca fiind „neputinţa de a iubi”! Foarte adevărat! Nu cred că există pedeapsă mai mare pentru cei care s-au pus o viaţă întreagă pe primul plan, decât să fie singuri! Vi se pare că li se face o favoare? Eu zic să vă mai gândiţi iar, de data aceasta, să aveţi în vedere faptul că vorbim despre eternitate. Adică, să fii singur pentru totdeauna! Oricât de mult ar preţui cineva momentele de singurătate, eu zic că veşnicia este totuşi o unitate de timp cam prea „lungă”!

Şi dacă tot a venit vorba despre eternitate, haideţi să ne gândim un pic şi la cei din rai. Oare toată veşnicia petrecută făcând mereu acelaşi lucru, chiar dacă este vorba despre joaca cu mieluşei, concerte la harpă sau tolăneală pe norişori, nu li se va părea, la un moment dat, plictisitoare şi, în consecinţă, o pedeapsă? Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu înclin să cred că da!

Practic, aceste imagini, au un minus important, pentru că scot din ecuaţie un criteriu fundamental: comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, aceasta este cea mai mare bucurie pentru cei care au înaintat pe calea virtuţilor şi cea mai mare tristeţe pentru cei care au părăsit acest drum.

În viziunea sfântului Grigorie de Nyssa despre epectaze se introduce o imagine plasticizată, dar mult mai corectă. Este vorba despre o spirală, care îşi are originea în Dumnezeu şi coboară în cercuri din ce în ce mai largi. Pe aceste cercuri, se găsesc diverse persoane în funcţie de  gradul lor de progres duhovnicesc. Fiecare înaintează tot mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu sau se depărtează de El.

Acum, să răspundem la câteva întrebări:

De ce este vorba de spirală şi nu de nişte cercuri concentrice ca în „Divina comedie” a lui Dante? R: Pentru ca toată lumea să vadă pe toată lumea.

Cum rămâne cu comuniunea? R: Păi simplu, cu cât eşti mai departe de Dumnezeu, cu atât eşti mai departe şi de ceilalţi şi, până la urmă, tot singur rămâi.

Şi cu plictiseala celor din rai? R: Trebuie să reţinem că progresul în comuniunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este unul special. Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu, ne dorim să-L cunoaştem din ce în ce mai mult şi să fim într-o comuniune tot mai strânsă cu El. Aceasta presupune progres duhovnicesc. Cum Dumnezeu este infinit, rezultă că progresul acesta va fi infinit, sentimentul de comuniune va fi tot mai intens şi, prin urmare, nu poate fi vorba, în niciun caz, de plictiseală.

Ştiu că nu este ce v-aţi fi aşteptat, dar este corect din punct de vedere teologic. Pentru cei care oftează încă după imagini, după metafore am totuşi o sugestie, filmul „What Dreams May Come” (1998) în care joacă Robin Williams şi Cuba Gooding Jr.. Este un film pe care eu îl găsesc plin de simboluri, unele foarte interesante şi corecte. Dar despre asta o să discutăm altă dată! Promit!

Terapia iertarii

Este unul dintre cele mai puternice cuvinte în orice limbă și, câteodată, este atât de încărcat de emoții încât nici nu mai trebuie rostit. Este vorba de „iertare” cu tot ce presupune ea mai bun sau mai puțin bun în noi, o manifestare a iubirii de care suntem sau nu capabili.

Din primul moment al existenței timpului, întreaga creație a avut un scop, un sens clar – comuniunea cu Dumnezeu pentru eternitate. Prin greșeala lor, primii oameni, conducătorii creației, au făcut ca întreaga lume văzută să aibă parte de suferință și de moarte. A fost nevoie de iertare, adică de încă un act de iubire din partea lui Dumnezeu, pentru ca această degradare să fie vindecată.

Iubirea lui Dumnezeu a făcut ca Însuși Fiul, una dintre Persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat, să Se întrupeze, să sufere și să-l izbăvească pe om și întreaga creație de urmările greșelii primilor oameni. După aceea, pentru că fiecare om greșește, Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca, prin Tainele Bisericii, să căpătăm iertarea pentru păcatele noastre şi să ne vindecăm sufletele. Concluzia: întreaga existență a creației văzute se desfășoară sub semnul iertării lui Dumnezeu.

   Putem și trebuie să iertăm

În timpul venirii Sale pe pământ, Hristos ne-a îndemnat mereu să ne iubim și, ca dovadă a iubirii noastre, să iertăm. Dar oare putem de fiecare dată? Suntem capabili după ani de ură și invidie să ștergem totul cu buretele? Se cuvine oare să punem capăt în timpul vieții noastre unor dihonii care există între familia noastră și alte familii de mai multe generații? Răspunsul este „Da!”. Putem și avem această datorie!

Putem, pentru că noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu (Facerea, capitolul 1, versetele 26-27). Avem rațiune, libertate de voință și suntem capabili de sentimente, cu alte cuvinte suntem capabili de iubire. Iar iertarea nu este altceva decât una dintre nenumăratele forme de manifestare a iubirii. În concluzie, suntem perfect capabili să iertăm!

Trebuie să iertăm pentru că și noi, la rândul nostru, suntem binecuvântați de Dumnezeu cu iertare și, dacă niciunul dintre noi nu ar ierta nimic, niciodată, lumea întreagă ar deveni un iad pentru toți. Practic, am contribui la instaurarea domniei răului și ne-am autodistruge. În plus, dacă am ierta toți, tuturor, răul nu ar mai putea exista. El nu este decât o lipsă a binelui, iar, prin iubirea noastră iertătoare, binele ar exista veșnic în mijlocul nostru.

    Cum se obține și cum se dăruiește iertarea

Deci, dacă putem și trebuie să iertăm, mai rămâne de văzut cum se obține și cum se dăruiește iertarea!

De obicei, nu conștientizăm, dar, pentru a vorbi de o terapie spirituală autentică,  iertarea se obține din trei surse. În primul rând, trebuie noi să ne iertăm pe noi. Sună paradoxal? Este realitatea! Nu putem să urâm pe cineva, fără ca, mai întâi, să trăim acest sentiment înăuntrul nostru și, abia după aceea, să-l exteriorizăm.

Cuvântul și fapta sunt semnele văzute ale urii noastre, iar gândurile constituie forma ei nevăzută. De aceea, rugăciunea Bisericii Îi cere lui Dumnezeu ca iertarea să ne fie acordată nu doar pentru ceea ce am săvârșit sau pentru ceea ce am spus, ci și pentru ce am gândit. În aceste condiții, este normal ca iertarea să înceapă cu stârpirea urii noastre de la rădăcină. În consecinţă, prima dată, trebuie să ne iertăm pe noi înșine pentru răul pe care ni l-am făcut prin gândurile noastre negative.

Urmează iertarea pe care trebuie să o obținem de la Dumnezeu. De ce trebuie să obținem această iertare, dacă ura noastră este împotriva unui alt om? De ce nu poate fi această treabă doar între noi și cel pe care îl urâm? Din cel puțin două motive! Primul este faptul că aproapele nostru este, ca și noi, chipul lui Dumnezeu, deci, urându-l, urâm chipul divin din celălalt. În al doilea rând, prin ura noastră, stricăm ordinea universală creată de Dumnezeu care dorește ca, în lume, să domnească binele, iar lipsa noastră de iubire multiplică răul.

Iertarea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea pe care noi trebuie să ne-o acordăm nouă. Nu putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte, dacă noi nu ne-am iertat mai întâi. De ce? Pentru că rugăciunea de a primi iertarea nu este sinceră. Noi Îi cerem lui Dumnezeu să șteargă răul făcut de noi în lume, dar noi nu-l ștergem din sufletul nostru și, astfel, îi dăm posibilitatea să reapară. Este una dintre explicațiile faptului că facem aceleași greșeli iar și iar. De aceea, nu prea se poate susține afirmația „L-am iertat, dar nu l-am uitat”! Ori îl iertăm pe aproapele nostru total, ori nu-l iertăm deloc. Cale de mijloc nu există!

În mod obișnuit, iertarea lui Dumnezeu se obține prin Tainele Bisericii. În acest sens, există 4 (Da, patru!) Taine prin care ne sunt iertate păcatele. Prima este a Botezului, prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și toate păcatele personale făcute până în momentul Botezului. Nu conștientizăm acest lucru, pentru că suntem obișnuiți să asistăm la botezul copiilor foarte mici, dar dacă un adult nebotezat se împărtășește de această Taină, este bine să știe că, în momentul ieșirii din apa Botezului, este curat de orice păcat!

A doua Taină a iertării este Spovedania sau Mărturisirea. În cadrul acestei Taine, ni se iartă păcatele pe care le conștientizăm, de care ne pare rău în mod sincer și pe care le mărturisim. Aici, intervine foarte clar iertarea pe care trebuie să ne-o acordăm nouă înșine. De aceea, înainte de prezentarea în fața duhovnicului, este bine să ne facem un proces de conștiință și să scriem pe o hârtie, de mână, păcatele care ne apasă. În felul acesta, le putem conștientiza mai bine!

     Ar putea fi de interes şi: Spovedanie şi nepostire

A treia Taină a vindecării sufleteşti este cea a Împărtășaniei (Euharistiei)! Nu trebuie să ne mirăm nici de acest lucru, pentru că, în momentul în care urmează să primim Trupul și Sângele Domnului Hristos, preotul rostește formula Tainei: „Se împărtășește robul/roaba lui Dumnezeu …., spre iertarea păcatelor și viața de veci!!”. La întrebarea ce păcate iartă această Taină, părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Împărtășania iartă păcatele care au rămas ascunse conştiinţei noastre[1]. Atenție, nu sunt iertate păcatele pe care nu am vrut să le spunem duhovnicului, chiar dacă le regretăm!

Ultima Taină prin care sunt iertate păcatele este cea a Sfântului Maslu! Lucrarea ei se referă la păcatele de care ne pare rău, dar, din cauza neputinței trupești, nu le mai putem mărturisi (ex. bolnavii care nu pot vorbi sau nu pot comunica). Deși această Taină este una a vindecării trupești, trebuie să reținem că, din perspectiva creștină, ea nu se poate obține decât după vindecarea sufletească, adică după iertarea păcatelor.

De aceea, Biserica vorbeşte despre obţinerea iertării ca despre o vindecare, o terapie spirituală. Așa se explică de ce, înainte de a acorda vindecarea trupească, Hristos oferea iertarea păcatelor. Biserica urmează această învățătură a Domnului Iisus și a rânduit ca, mai înainte de săvârșirea Sfântului Maslu, celui bolnav să i se administreze Taina Spovedaniei!

Procesul vindecării nu poate fi complet fără dobândirea iertării de la cel căruia i-am greșit. Prima mare provocare pentru însănătoşirea sufletească a celui care se spovedește este să renunțe la păcatele pe care le regretă și pe care tocmai le-a mărturisit. A doua mare încercare este să-și ceară iertare pentru greșelile sale celor pe care i-a nedreptățit și să repare răul săvârșit.

Câteodată, acest lucru nu mai este posibil, dar acolo unde acest lucru este la îndemână, iertarea trebuie obținută și paguba acoperită. Ca exemplu: nu se poate spune că îți pare rău că i-ai furat unui cunoscut banii, dar nu vrei să-i dai înapoi. Dacă nu îl despăgubești, înseamnă că nu-ți pare rău și, prin cererea iertării, încerci doar să-ți împaci conștiința! În consecință, nu se poate vorbi de o iertare autentică!

     Iertarea celorlalți

Mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu iertarea celor care ne greșesc! Prin cea de-a cincea cerere din rugăciunea „Tatăl nostru”, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte „greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! Nu se poate altfel! Dacă nu-i iertăm pe ceilalți, înseamnă că nu dorim ca legea lui Dumnezeu, săvârșirea binelui, să domnească în această lume și nici nu stârpim răul din sufletul nostru. Deci, ce rost ar avea ca Dumnezeu să ne arate iubire, dacă noi , la rândul nostru, nu dorim să iubim?

„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (Epistola întâi sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 4, versetele 20-21).

   Ar putea fi de interes şi: Iertarea în lumina învăţăturii creştine

Există și situații în care rănile provocate de ură sunt atât de adânci, încât ni se pare că nu suntem în stare și că „nu ar trebui” să iertăm. Poate că așa este, dar nu cred că există dovadă mai clară că se poate și că trebuie să iertăm decât iubirea lui Dumnezeu pentru noi: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16).

Nu trebuie să uităm că, pe drumul evoluției spirituale, nu suntem singuri și că Dumnezeu este alături de noi la fiecare pas. Deci, dacă vi se pare că nu puteţi ierta, nu trebuie să vă pierdeţi nădejdea! După aceea, este bine să mergeţi la duhovnic și să vă sfătuiţi cu el. Cu siguranţă, împreună veţi găsi o soluţie! Este în joc sănătatea dumneavoastră spirituală, deci merită efortul!

     Ar putea fi de interes şi: Depășirea conflictelor nu se face decât prin iertare

În plus, este important să ne amintim că rezultatele stabile nu sunt cele imediate. Acestea din urmă apar doar în cazuri extraordinare, când, datorită unei întâmplări, de cele mai multe ori traumatizante, din viața noastră, realizăm ce contează cu adevărat. Nu ne dorim să ajungem acolo! Credeți-mă!

Ruta obișnuită  pe acest drum al iertării este cea a dragostei. Ea nu poate apărea decât din smerenie. Cel mândru se va vedea mereu în centrul universului și, prin urmare, iubirea lui este îndreptată doar spre el. În momentul în care realizăm că suntem doar o picătură din iubirea infinită a lui Dumnezeu, vom vedea lucrurile diferit.

Am fost chemați din neexistență la viață prin dragostea lui Dumnezeu. El a dorit să existe și alte ființe care să se împărtășească de comuniunea iubirii din sânul Sfintei Treimi. Prin urmare, nimeni nu ne datorează nimic, dar noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu! Iar iertarea pe care trebuie să o obținem de la noi înșine, de la Dumnezeu și de la ceilalți, iertare pe care și noi trebuie să o acordăm celor care ne-au greșit nu este decât recunoașterea acestui fapt!

[1] Astfel de păcate pot fi cele pe care le regretăm, dar, din diverse motive nu am mai apucat să le spunem duhovnicului.

„Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor” – explicatii

     Înrădăcinată adânc în teologia creştină ortodoxă, învăţătura că fiecare răspunde pentru faptele sale a fost o constantă de-a lungul istoriei. Chiar dacă unii au crezut că în această privinţă existe unele contradicţii, acestea sunt doar aparente. 

Am auzit de multe ori remarci de genul „suferă pentru părinții lui” sau „cineva din neamul lui a făcut ceva grav și el trage”. Dacă întrebați „De ce?”, vi se răspunde prompt „Așa scrie la Carte!”. Nu ai cum să te lupți cu așa ceva! Bătălia este pierdută din start, pentru că ți se livrează scurt textul care, culmea, face parte din porunca a doua și este întâlnit în două locuri din Scriptură: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Ieșirea, capitolul 20, versetele 5-6; Deuteronom, capitolul 5, versetele 9-10).

Pe de altă parte, nu ai cum să nu te întrebi ce fel de Dumnezeu atotdrept și atotbun este cel care îi pedepsește pe unii care nu au nicio vină pentru păcatele altora. Toată teologia ortodoxă este centrată pe faptul că mântuirea se câștigă prin conlucrarea cu ceilalți, dar fiecare își primește răsplata în funcție de ceea ce face. Deci, care este explicaţia pentru această contradicţie?

     Ar putea fi de interes şi: De unde îşi iau teologii informaţiile?

Ca și în alte cazuri, și aici este o chestiune de interpretare a textelor biblice. Mai bine zis, este vorba despre scoaterea unei idei din contextul în care ea a apărut. Să revenim la cea de-a doua poruncă: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă și sub pământ. Să, nu te închini lor, nici să le slujești, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepsește vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Ieșirea, capitolul 20, versetele 8-10). Acest pasaj biblic consemnează o regulă care este urmarea firească a primei porunci „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine!” (Ieșirea, capitolul 20, versetul 7).

 

     Ar putea fi de interes şi: Întâia predică a unui preot ateu: „Dumnezeu pe Care a trebuit să-L slujesc nu există” – o părere personală

În consecinţă, contextul în care a fost făcută precizarea „Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepsește vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” este cel al idolatriei. Această practică era un real pericol pentru poporul evreu proaspăt scos din Egipt, unde intrase în contact cu închinarea la diferite zeități. Iar Israel, în calitatea lui de popor ales, trebuia să păstreze intactă credința în venirea Mântuitorului. De aceea, Dumnezeu pedepseşte foarte aspru abaterea de la adevărata credinţă.

Practic, prin a doua poruncă, Dumnezeu i-a atenționat pe evrei ce se va întâmpla cu cei care Îl urăsc, nu pentru că El ar pedepsi pe copii pentru vina părinților, ci pentru că părinții idolatri vor crea un mediu nociv pentru viața propriilor copii. Dacă tatăl este idolatru, atunci copiii săi vor crește cu aceste influenţe și, la rândul lor, au mari șanse să se abată de la credinţă. La fel și copiii lor! Iar depărtarea de Dumnezeu va atrage consecințe cât se poate de dureroase pentru cei care se fac vinovați de acest păcat. Însă, fiecare generație va fi pedepsită pentru păcatele sale şi nu pentru ale generațiilor anterioare. În Biblie, există texte care sunt fără echivoc în acest sens: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom, capitolul 24, versetul 16).

Ca să nu fim derutați, Dumnezeu, prin gura profetului Iezechiel, întărește această idee și ne dă un exemplu foarte concret cu privire la succesiunea a trei generații. Bunicul este un om credincios, care face voia lui Dumnezeu și este lăudat în acest sens, fiul este un păcătos și va fi pedepsit, iar nepotul, învățând din greșelile tatălui său, revine pe calea cea dreaptă și este răsplătit (Iezechiel, capitolul 18, versetele 5-18). Acest lucru se întâmplă, pentru că Dumnezeu este drept şi ne iubeşte. Aşa se explică de ce El nu doreşte să ne ucidă, chiar dacă suntem păcătoşi, ci să ne ajute să fim vrednici de comuniunea cu El: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu?” (Iezechiel, capitolul 18, versetul 23).

Acest principiu este întâlnit și în Noul Testament. Aici, ne este prezentat episodul în care apostolii sunt trimiși să vestească Evanghelia la toată lumea (Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20) pentru că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (Epistola I către Timotei, capitolul 2, versetul 4). Cu toate acestea, la judecata finală, „fiecare va fi judecat după faptele sale” (Apocalipsa, capitolul 20, versetul 13).

Concluzia nu poate fi decât una singură: Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni pentru faptele altuia, chiar şi în cazul copiilor despre care se crede că suferă pentru păcatelor înaintașilor. Însă trebuie să ținem cont de moștenirea pe care o lăsăm celor care vin după noi, întrucât mediul în care ne creștem copiii le influențează modul de gândire și personalitatea. Așa că este bine să avem grijă pe unde și cum mergem, pentru că generațiile viitoare vor călca pe urmele lăsate de noi.

Despre homosexualitate si pedofilie in biserica

Să fim realişti! Homosexualitatea (sodomia) şi pedofilia (pederastia) nu sunt păcate noi şi nici nu sunt singurele întâlnite printre membrii clerului sau ai cinulului monahal! Dacă suntem sinceri cu noi înşine, o să admitem că, atunci când profesorii de literatură universală ne puneau  să citim din „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio sau „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer, intuiam cumva că acele istorioare nu sunt toate rodul imaginaţiei autorilor respectivi, ci, sunt şi unele inspirate din viaţa reală.

Cum visul oricărui creştin autentic nu este să aibă un îndrumător spiritual homosexual sau pedofil, este firesc să ne întrebăm dacă aceste păcate sunt normale la nivelul unor persoane care au îmbrăcat haina slujii sacerdotale sau pe cea monahală şi cam cât sunt de răspândite. La ultima întrebare, nu putem răspunde decât în baza unor speculaţii, aşa că este mai bine să ne abţinem. Însă, la prima întrebare, se poate răspunde, fără echivoc, că astfel de comportamente nu sunt normale nici măcar la nivelul creştinilor obişnuiţi.

Şi, ca să eliminăm orice dubiu, trebuie să ne amintim că ele erau condamnate şi de necreştini, care se presupunea că trăiau sub imperiul moralei naturale sau al legii firii. Atât la grecii antici cât şi la romani, astfel de practici erau îngăduite, dar nu acceptate în mod oficial. De aceea, din momentul în care un bărbat se căsătorea, el trebuia să întrerupă astfel de legături. Motivul era simplu – dintr-un astfel de comportament sexual nu aveau cum să rezulte urmaşi. Deci, ţara s-ar fi trezit fără soldaţi şi plătitori de impozite. Prin urmare, nici la vechii greci şi nici la romani, nu o să vedem căsătorii oficiale între persoane de acelaşi sex.

De interes şi: Oare trebuie să fim toţi homosexuali?

În Vechiul Testament, homosexualitatea a atras în mod direct mânia lui Dumnezeu asupra cetăţii Sodomei şi Gomorei, ai cărei locuitori practicau acest păcat (Facerea, capitolul 19, versetele 1-9, 24-25). Deoarece conduita locuitorilor respectivi era de notorietate, homosexualitatea se mai numeşte şi sodomie. La rândul său, Moise a considerat un astfel de comportament „spurcăciune” (Levitic, capitolul 18, versetul 22).

În Noul Testament, apostolul Pavel condamnă homosexualitatea, atât la femei cât şi la bărbaţi, socotind-o ca o „patimă de ocară”: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Epistola către Romani, capitolul 1, versetele 26-27).

De asemenea, în cadrul canoanelor Bisericii s-au prevăzut sancţiuni majore pentru cei care sunt homosexuali (Canoanele 7 şi 62 ale sfântului Vasile cel Mare; Canoanele 51-54 ale lui Ioan Ajunătorul) sau pedofili (Canonul 4 al sfântului Grigorie de Nyssa).

Deci, încă din cele mai vechi timpuri, homosexualitatea şi pedofilia sunt condamnate drastic atât de Dumnezeu prin revelaţiile Sale cât şi de disciplina Bisericii. În aceste condiţii, nu avem cum să nu ne întrebăm de ce, totuşi, astfel de păcate se întâmplă şi, mai ales, ce este de făcut? Consider că nu are rost să intrăm în dezbateri de psihosexologie sau de psihocriminologie. Răspunsul, la nivel de principiu, al teologiei ortodoxe, este acela că şi membrii clerului [diaconi, preoţi (fie de mir, fie călugări) şi episcopi] sunt oameni şi, prin urmare, sunt supuşi păcatului. Şi nu, nu e „vrăjeală popească”. Astfel că, din punctul meu de vedere, chestiunea mai importantă este cea cu privire la măsurile care trebuie luate pentru a limita aceste patimi.

De-a lungul timpului, Biserica a adoptat în privinţa tuturor abaterilor de la conduita propusă de ea următorul principiu: „să urâm păcatul şi să-l iubim pe păcătos”, pentru că „nu este om care să nu păcătuiască” (Cartea a treia a Regilor, capitolul 8, versetul 46). Asta nu înseamnă că nu au fost rânduite canoane (epitimii) care sunt modalităţi de îndreptare a celor păcătoşi. Şi sunt unele destul de serioase, semn că Biserica nu glumeşte cu astfel de lucruri!

Spre exemplu, pentru cei care fac parte din cler, se începe cu oprirea de la săvârşirea slujbelor. În primul rând, o astfel de măsură este justificată, pentru a evita sminteala celorlalţi. În al doilea rând, asemenea persoane au o problemă foarte gravă de conştiinţă, în cazul în care vorbim de păcate repetate. De ce spun asta? Pentru că una dintre prevederile care reglementează pregătirea preoţilor înainte de săvârşirea sfintei Liturghii stipulează ca un astfel de preot sau episcop „să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăţi pe sine de păcatul în care se află, cu căinţă şi prin mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat”[1]. Deci, aceste persoane nu numai că au comis păcate grave, dar nesocotesc şi Taina Spovedaniei şi pe cea a Împărtăşaniei (se săvârşeşte în timpul Liturghiei), pentru că nu au mărturisit aceste păcate şi nici nu au renunţat la slujirea sfintei Liturghii.

Cu toate acestea, există voci care spun ceva de genul: „Vai, nu este bine să-i demaşte pe toţi episcopii şi preoţii homosexuali sau pedofili! Dacă sunt atât de mulţi, încât se smintesc creştinii şi dispare Biserica?”. Consider că nu este cazul să ne facem probleme! Trebuie să ne amintim că, încă de la începuturile sale, Biserica a fost persecutată şi, cu toate acestea, prin harul lui Hristos, nu numai că a dăinuit, dar s-a şi întărit. Deci, un astfel de argument nu poate fi acceptat. (À propos, am aceeaşi opinie şi în legătură cu membrii clerului care au fost colaboratori ai fostei Securităţi!)

De aceea, trebuie să avem tăria de caracter şi să acceptăm că şi membrii clerului, călugării şi călugăriţele sunt oameni şi sunt supuşi păcatelor. De asemenea, ei trebuie iubiţi ca nişte fraţi ce luptă, ca şi noi, împotriva ispitelor de tot felul. În acelaşi timp, este bine pentru toţi ca aceşti slujitori, odată ce s-a dovedit că au săvârşit abateri grave de la disciplina bisericească, să fie opriţi de la slujirea celor sfinte şi să li se dea şansa să se pocăiască.

Biserica are regulamentele sale interne care să o ajute să soluţioneze astfel de situaţii, prin urmare, ea trebuie lăsată să cerceteze, să judece şi să ia decizii. Într-un cuvânt, trebuie să i se permită să-şi facă treaba. Abia în momentul în care poziţia Bisericii nu este una normală, obştea credincioşilor ar trebui să reacţioneze.

În concluzie, nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare atunci când auzim despre un membru al clerului superior (diacon, preot şi arhiereu) că a fost dovedit ca fiind vinovat de homosexualitate sau pedofilie. Se mai întâmplă! Iar Biserica nu va dispărea în urma unor astfel de evenimente! Noi, creştinii, trebuie să nu ne smintim şi să nu ne abatem de la învăţăturile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Dacă toţi vom face aşa, cei care păcătuiesc vor primi înţelegerea cuvenită, dar, în acelaşi timp, vor fi ajutaţi să-şi dea seama de gravitatea greşelilor săvârşite şi vor fi îndrumaţi spre pocăinţă. Iar acest pas începe cu regretul faptelor săvârşite şi cu oprirea slujirii celor sfinte! Restul sunt detalii!

[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, pp. 485-486.

Intaia predica a unui preot ateu: „Dumnezeul pe care a trebuit sa-L slujesc nu exista” – o parere personala

Această postare a fost prilejuită de un articol găsit pe Facebook și care a fost scris de jurnaliștii de la recorder.ro cu titlul „VIDEO. Întâia predică a unui preot ateu: «Dumnezeul pe care a trebuit să-l slujesc nu există»” (Video: intaia predica a unui preot ateu Dumnezeul pe care a trebuit sa-l slujesc nu exista).

Mai înainte de a începe, vreau să precizez că nu sunt preot și nici nu am nicio formă de colaborare cu vreo unitate administrativă teritorială sau altă formă de organizare a Bisericii Ortodoxe Române sau a vreunei organizații cu profil religios. De asemenea, vreau să menționez că am urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Gheorghe” din Roman (jud. Neamț), sunt licențiat al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, am un master în „Teologie biblică și sistematică”, unul în „Psihoterapie și intervenție psihosocială”, iar, în 2011, am obținut titlul de doctor în teologie, domeniul istoria religiilor în urma susținerii tezei cu titlul „Dialogul interreligios. Reflecții actuale”. În plus, am fost profesor de religie creștină, confesiunea ortodoxă la Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare” și la Școala Generală nr. 10, ambele din Bacău și am obținut gradul didactic I. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci vreau doar să stabilesc niște premise de discuție.

Am citit articolul despre care am vorbit și am văzut videoclipul care se găsește și pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=PoYqwT4Q8rM&t=611s). Nu am citit însă, cartea „Spovedania unui preot ateu”, așa că discuția care urmează se va baza doar pe videoclipul în care fostul preot, Ilie Toader, vorbește despre renunțarea sa la slujirea preoțească şi la credinţa într-o divinitate.

Gestul lui trebuie privit ca un act de mare curaj și responsabilitate. După părerea mea este un om foarte sincer, în primul rând, cu el însuși, şi, apoi, cu Dumnezeu și cu ceilalți. Spun aceste lucruri, pentru că este nevoie de mare curaj să vii în fața unor oameni care au crezut în tine, care te respectă și să le spui că renunți nu doar la preoție (după 11 ani de slujire), ci chiar la religia creștină.

În plus, domnul Ilie Toader dă dovadă de un mare respect față de convingerile religioase, nu doar ale creștinilor, ci și ale celor care îmbrățișează alte religii, recunoscând, cu o sinceritate de care puțini oameni sunt capabili că „Eu nu pot demonstra nimănui că nu există Ceva mai presus de noi, un Dumnezeu, dar mie, oricând, îmi pot demonstra că ăsta pe care a trebuit să-l slujesc nu există” (minutul 1:00 – 1:15). Deci, gestul său este unul personal, asumat, care nu are nimic de-a face cu credința celorlalți. Pur și simplu, el nu mai crede!

Începând cu minutul 1: 48, domnia sa relatează, pe scurt, care a fost evoluția acestei convingeri. Se pare că „primul contact cu necredința” a apărut în al doilea an de seminar (liceu ortodox n.n.), când i-a venit greu să creadă că oamenii mor, pentru că cineva în urmă cu câteva mii de ani, „a mușcat dintr-un măr și alte asemenea”. El recunoaște că, la intrarea în seminar, era foarte credincios, întrucât nu știa „ce conținea religia sa, decât foarte vag, dar credea în ea”, pentru că „așa fusese educat”. Din punctul de vedere al psihologiei religiei, putem spune că o astfel de situație nu prezintă nimic ieșit din comun. William James, încă din anul 1902, vorbește, în cartea sa „Varietățile experienței religioase”, despre religia extrinsecă și cea intrinsecă. Aceste noțiuni au fost ulterior dezvoltate de Gordon Allport în 1967. Ca formă de manifestare, prima dintre ele este caracterizată prin faptul că ceea ce crede ființa umană provine din exterior: copilului îi sunt transmise în familie primele noțiuni despre divinitate, participă la diverse ritualuri, se conformează unor anumite norme morale, dar toate acestea se fac pentru a fi acceptat de cei din jur, fără ca el să le înțeleagă și să le accepte în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, în dezvoltarea sa, acesta se va confrunta cu tot felul de idei, practici și principii cu care nu va fi de acord și va începe să le conteste. Își va pune întrebări, multe dintre ele fără răspunsuri mulțumitoare, ceea ce va duce la negarea mesajelor religioase din copilărie. Această fază dominată de zbuciumul intelectual și sufletesc este ceea ce Daniel Batson numește „religiozitatea quest” (a căutării).  Ea se încheie când se instaurează religiozitatea intrinsecă. Este momentul în care convingerile religioase se definitivează și se poate vorbi de un sistem religios închegat, acceptat, care are principii consolidate în urma zbuciumului din etapa anterioară și pe care, cu greu, le mai poate zdruncina ceva. O astfel de stare este caracterizată de o liniște interioară și de un mecanism sănătos de relaționare cu sine, cu ceilalți și cu Divinitatea, în cazul în care existența ei este acceptată.

Nu știu aceste lucruri numai din cărți, ci și din experiență, a mea și a altor colegi. Probabil, fiecare dintre noi, elevi pe atunci la seminar, ne-am confruntat cu aceleași stihii ale minții și ale sufletului și cred că unii dintre noi poartă în continuare aceste bătălii.  Și da, unii dintre ei sunt preoți. Acest lucru se întâmplă, pentru că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nu există granițe pe care să le poți trasa cu creionul. Totul este într-o continuă dinamică. Unii poartă această luptă interioară până în clipa morții, când, sigur, incertitudinile dispar. Creștinismul, ca religie, acceptă această realitate. Învățătura sa spune că și o parte din îngeri a căzut. Avertismentul atribuit arhanghelului Mihail, pe care îl auzim la fiecare Liturghie – „Să stăm bine, să stăm cu frică!” – ne atenționează tocmai în legătură cu acest lucru.

Totuși, să nu uităm că se poate vorbi despre creștinism ca de „religia celei din urmă șanse”, pentru că, asemenea tâlharului de pe cruce, mântuirea poate fi pierdută sau câștigată odată cu ultima suflare. Indiferent de profunzimea gândirii teologice sau de gradul ridicat de asceză, dacă, pe patul de moarte, omul Îl neagă pe Dumnezeu, pierde totul. La fel, dacă după o viață de păcat, se căiește cu adevărat, se poate mântui. Pare nedrept? Nu și dacă se are în vedere scopul final al existenței noastre – comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii și cu restul creației. Practic, momentul morții ne spune dacă avem sau nu capacitatea de a intra în această comuniune. Prin urmare, dacă Îl negăm pe Dumnezeu este clar că nu dorim nici să fim împreună cu El în veșnicie. Pe de altă parte, dacă, după o viață petrecută departe de El, ne întoarcem ca fiul risipitor, El ne primește. Asta fac părinții și, la fel, face și Părintele ceresc.

Nu este ușor! Domnul Ilie Toader ne demonstrează acest lucru, când spune că singura certitudine a fost Hristos și că, având această idee în minte, a intrat în preoție (minutul 2:35 – 2:40). Știu că pare de neconceput ca cineva, care vorbește despre Dumnezeu și te îndeamnă să accepți anumite realități pe baza credinței,  să nu creadă. Sau, mă rog, să nu creadă în totalitate. Dar, insist, nu este ușor! Mai ales când, prin studiu, ți se pare că ai sesizat anumite anomalii, opoziții între textele sacre. Ca să fie și mai complicat, pe lângă incoerenţe, realizezi că există și adevăr, iar acest adevăr pune într-un întuneric total ceea ce ți se părea că este contradictoriu. În cazul domnului Ilie Toader, acest adevăr a fost Hristos, numai că, din perspectiva religiei creștine, informaţiile religioase formează un întreg. Ori este acceptat totul ca fiind revelat, ori nu poți accepta nimic. În ceea ce privește descoperirea dumnezeiască, spre deosebire de gândirea umană, nu se poate umbla cu jumătăți de măsură. De aceea, când apar astfel de „contradicții”, intervine credința. NU este un îndemn la bigotism, ci enunțarea unei realități: credința nu se justifică când totul se bazează pe demonstrații raționale. Nu are rost să cred că 2+2 = 4, ci trebuie să accept acest fapt, pentru că este demonstrabil, este de bun simț. În schimb, când trebuie să accept că, în lume, există suferință, pentru că primii oameni „au mâncat dintr-un măr” sau că Noe a pus în corabia sa toate speciile de ființe terestre (minutele 2:45 – 3:40), atunci am, într-adevăr, nevoie de credință.

Cu toate acestea, există și unele indicii care ne fac această acceptare mai ușoară. În cazul de față, Hristos, Cel în Care crede domnul Ilie Toader, face referire, în cuvântările Sale, la Noe (Evanghelia după Matei, capitolul 24, versetele 37-38; Evanghelia după Luca, capitolul 17, versetele 26-27). Logica e simplă: dacă Hristos, Care este Dumnezeu, vorbește despre Noe (Deci, recunoaște veridicitatea relatărilor despre el!), este normal ca și eu, la rândul meu, să cred că ceea ce știe Hristos despre Noe este adevărat. În al doilea rând, trebuie să accept că Biblia este o colecție de texte sacre, care nu au apărut toate deodată, ci treptat. Este puțin probabil ca cei care au scris aceste texte să nu fi știut ce a fost scris de autorii de dinaintea lor. Prin urmare, este dificil să accept că acele „contradicții” despre care vorbește domnul Ilie Toader  nu au fost remarcate și de alți cititori ai textului sacru de dinaintea mea. Unul dintre argumentele în acest sens îl reprezintă ceea ce teologia numește canonul Sfintei Scripturi. Practic, această noțiune se referă la lista scrierilor care merită să alcătuiască textul considerat revelat al Bibliei. Fie că s-a mers până într-acolo încât să se numere consoanele și vocalele așa cum au făcut evreii cu scrierile Vechiului Testament, fie că s-au disputat aceste lucruri în cadrul unor adunări speciale (sinoade) ale teologilor creștini, niciun text nu a fost acceptat în canon fără un studiu amănunțit. În plus, cei care au făcut aceste studii erau mai aproape de perioadele scrierilor respective decât suntem noi astăzi și au avut, uneori, șansa să-i cunoască și pe autori. Deci, eventualele „contradicții” au un alt înțeles decât pare la prima vedere.

Dar, acesta este modul meu de gândire. Domnul Ilie Toader, care este absolvent al unor școli prestigioase în domeniul teologic, afirmă că tocmai această aplecare atentă asupra textului sacru i-a zdruncinat credința. Doi factori au contribuit la acest fenomen. Primul constă în faptul că a studiat foarte profund greaca veche și a reușit să surprindă anumite contradicții între principalele teme abordate în Biblie. Aceste contradicții s-ar datora mai ales faptului că mentalitatea autorilor biblici a evoluat în sincron cu spiritul vremurilor. Iar cel de-al doilea factor, decisiv după cum mărturisește domnia sa, a fost momentul în care a aflat, într-o vastă bibliotecă din New York, că Hristos nu a instituit ritualul frângerii pâinii şi că aceasta era una dintre practicile obișnuite la evreii timpului. Prin urmare, a considerat necinstit să se mai ducă în fața oamenilor și să spună că Hristos a instituit Euharistia când el nu mai credea acest lucru (minutele 4:05 – 7:00).

Punctul meu de vedere este altul. Într-adevăr, autorii biblici au provenit din medii diferite, au avut parte de educații diferite, au trăit în epoci diferite și, prin urmare, au avut mentalități diferite. Biblia este, probabil, o carte unde se poate vedea, într-adevăr, o contradicție care pare flagrantă între Dumnezeul Vechiului Testament, Care a instituit celebra lege a talionului („Frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” – Cartea Levitic, capitolul 24, versetul 20) și Cel al Noului Testament, Care are o cu totul altă „mentalitate”: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!” (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 44). Însă aceste lucruri s-au întâmplat tocmai pentru că mesajul divin a fost corelat cu evoluția mentalității umane. Era foarte greu să le spui evreilor că, de fapt, zilele creației nu au avut 24 de ore, pentru că era foarte dificil, pentru niște oameni care aveau o educație foarte redusă și se ocupau în principal cu păstoritul, să înțeleagă că, la Dumnezeu, timpul este relativ și că „o zi” poate semnifica și o perioadă de mii de ani (Psalmul 89, versetul 4; Epistola a II-a sobornicească a sfântului apostol Petru, capitolul 3, versetul 8). Prin urmare, s-a folosit o noţiune de timp care să fie înţeleasă. Știu că Dumnezeu pare că Se comportă diferit în Vechiul Testament față de Noul Testament și că, în acelaşi timp, teologia spune că El este neschimbabil, dar acest lucru se datorează tocmai faptului că puterea de înțelegere a celor din Vechiul Testament era diferită de a oamenilor din Noul Legământ. Într-un fel îi vorbești unui copil de clasa I și altfel unuia de la liceu. După părerea mea, cea mai elocventă dovadă în acest sens o reprezintă prezentarea Legii Noi în raport cu Legea Veche făcută de Hristos. Succesiunea „Ați auzit că s-a spus celor de demult … Eu, însă, vă spun vouă…”, întâlnită în capitolul 5, versetele 21-44 din Evanghelia după Matei, ne arată că Hristos nu a desființat Legea Veche, ci a ridicat-o la un alt nivel de moralitate. Era normal, pentru că mentalitățile evoluaseră!

Referitor la faptul că nu Hristos a întemeiat ritualul frângerii pâinii și că aceasta era o practică comună la evreii de acum două mii de ani, trebuie să spunem că mai multe cărți de teologie ortodoxă spun același lucru. Hristos nu a fost Cel care a întemeiat acel ritual, ci Cel Care l-a sacralizat și i-a dat un nou înțeles. Era normal ca, în virtutea spiritului transformator pe care Hristos l-a manifestat în legătură cu mai multe aspecte ale Legii Vechi, să dea, și de această dată, o semnificație superioară gesturilor care aduceau aminte de ieșirea evreilor din Egipt. Cei care au răbdare să parcurgă capitolul 12, versetele 1-27 din cartea Ieșirea, vor vedea simbolismul profetic al celor petrecute atunci, simbolism care avea să se împlinească peste aproximativ 1400 de ani. Biserica Ortodoxă nu a ascuns faptul că ritualul Euharistiei a însemnat preluarea unui ritual evreiesc. O dovadă în acest sens o reprezintă disputele aprinse care s-au purtat la Sinodul de la Ferrara-Florența, între anii 1438-1439, unde, pe lângă altele, s-a dezbătut îndelung și dacă Hristos a folosit, la Cina cea de Taină, pâine (așa cum susțin ortodocșii) sau azimă (așa cum susțin catolicii). Unul dintre argumentele ortodocșilor a fost acela că, în seara de joi, când a avut loc instituirea Euharistiei, Hristos împreună cu ucenicii Săi nu au săvârșit ritualul cu azimă, pentru că încă nu începuse sărbătoarea Paștilor în mod oficial, eveniment care avea să se întâmple sâmbăta. De altfel, acesta a fost și motivul pe care l-au invocat reprezentanții de la templu în fața lui Pilat, când i-au cerut să dea jos de pe cruci trupurile celor trei condamnați în seara zilei de vineri (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 31), pentru că sâmbăta care urma era una importantă pentru evrei din punct de vedere religios.

Domnul Ilie Toader are convingerea că aceste lucruri nu sunt reale. Prin urmare, a decis să nu mai creadă nici în Hristos și să renunțe la preoție. După părerea mea, această recunoaştere a fost un gest de curaj. Din câte am înțeles, are 37 de ani, o vârstă matură, avea o poziție importantă în cadrul clerului și se bucura de un respect deosebit din partea credincioșilor din parohia în care slujea, unii dintre ei fiind dispuși să-l accepte ca preot chiar și necredincios (minutul 8:37 – 8:50). Cu toate acestea, el a ales să-și urmeze conștiința și să nu mai fie implicat într-un fenomen în care nu mai credea. Cu siguranță, există între slujitorii sfințiți și persoane care sunt încercate de necredință, însă, probabil, puțini sunt capabili de un astfel de gest.

În continuare, domnia sa ne spune că există și răspunsul la întrebarea „Ce punem în locul religiilor”? Pentru el, răspunsul este dat de oamenii din Occident care, deși sunt considerați de noi agnostci, homosexuali, atei, ne „dau o lecție teribilă” în legătură cu modul de viață creștin. Deși ei nu simt povara unei Entități supranaturale care să-i oblige să facă binele, îl fac oricum, dezinteresat, implicându-se în activități filantropice voluntare. Domnul Ilie Toader recunoaște că aceasta este o „generalizare simplistă”, dar nu are cum să nu observe faptul că cei care își arogă titlul de „creștini” se implică prea puțin în astfel de activități, „contrazicând chiar umanismul pe care și-l arogă” (minutele 9:00 -10:20). Este cât se poate de adevărat și cred că nimeni, care dorește să fie cât de cât obiectiv, nu are cum să contrazică aceste realități. Cu astfel de neliniști m-am confruntat și eu, când am fost profesor de religie la liceu. Unii reprezentanți ai generației de astăzi, în care eu am mare încredere (Îmi asum în totalitate această afirmație!), au ridicat aceleași probleme. Mai mult, dacă privim istoria creștinismului, constatăm că idealurile evanghelice nu numai că au fost nesocotite, dar au fost folosite ca pretext pentru cele mai josnice fapte umane în timpul cruciadelor, colonizărilor, comerțului cu sclavi, al războaielor „religioase”, al Inchiziţiei și așa mai departe. Nici membrii clerului nu s-au lăsat mai prejos și, în timpul sinodului de la Efes (429), unii dintre participanți au înțeles să-și impună argumentele cu bâta, drept pentru care conciliul respectiv a intrat în istorie cu numele de „tâlhăresc”. Nu trebuie privită ca o scuză, dar și multe alte religii au astfel de metehne, nu doar creștinismul. Pentru cei care doresc mai multe amănunte, le recomand cartea lui Christopher Hitchens, „Dumnezeu nu este mare” (God Is Not Great), publicată în 2007.

Însă trebuie să facem distincțiile care se impun. Una este învățătura de credință și altceva modul în care este pusă în practică. Da, marea masă a creștinilor nu s-a ridicat, nu se ridică și nu se va ridica vreodată la nivelul moralei pe care o îmbrățișează. Mulți dintre noi nu cunoaștem nici măcar cele mai elementare învățături de credință. De asmenea, îmi doresc ca mai mulți preoți să iasă în întâmpinarea credincioșilor și să-i întrebe și altceva decât dacă și-au plătit contribuția la biserică sau dacă au făcut donații pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Din păcate, aceste lucruri și multe altele nu se întâmplă și, într-adevăr, trebuie făcut ceva. Sunt creștin, dar asta nu înseamnă că nu îmi plac foarte mult cuvintele brahmanului hindus Mahatma Gandhi: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”! Avem două opțiuni, să abandonăm lupta sau să ne depășim condiția, să ne schimbăm, în primul rând noi, modul de viață, să punem presiune, prin exemplul personal, asupra preoților și să-i determinăm și pe ei să se schimbe. Cu toate acestea, nu cred că occidentalii sunt modelul care trebuie urmat. Nu vreau să spun foarte multe în legătură cu filantropia lor care contrastează flagrant cu faptul că, dacă ai căzut pe stradă într-un oraș important din Vest, nu se sinchisește nimeni să te ajute sau cu modul în  care îi tratează pe cei care au venit la muncă din Europa de Est. De aceea, îmi permit să recomand cartea lui John Perkins, apărută în 2004, cu titlul „Confesiunile unui asasin economic” („Confessions of an Economic Hit Man) pentru a vedea şi alte dimensiuni ale „umanismului” de tip occidental.

Este interesant că domnul Ilie Toader propune și el o nouă direcție de evoluție socială, una în care omul să facă un pariu cu sine însuși și să se autodepășească constant, în toate domeniile importante ale vieţii, dar „nu prin mitologie, ci prin știință și tehnologie, adică prin descifrarea acestei lumi” (minutul 11:01 – 11:42). După părerea domniei sale, răspunsurile la toate bolile se află în această lume și nu trebuie căutate în alte părți, „pentru că noi aparținem lumii acesteia”. În plus, gestul său de renunțare va fi înțeles când, în calitate de părinți, vom avea propriii copii bolnavi, fără a putea face ceva și când ei își vor înfige degetele plăpânde în mâinile noastre dorind să trăiască. „Abia atunci, poate îți vei fi dorit spitale și institute de cercetare în locul sutelor de mănăstiri construite, ctitorite, răsvăruite în ultimii ani, doar din simpla ambiție a unor episcopi care s-au întrecut între ei în ctitorii; mănăstiri care zac astăzi goale, că nu mai intră nimeni în ele” (minutul 13:17 – 13: 47). Din nou, cel puțin din punctul meu de vedere actual, are dreptate. Sunt de acord cu proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și cu alte câteva proiecte importante în ceea ce privește lăcașurile de cult, dar nu pot fi de acord cu construcția unor noi edificii, la mănăstiri sau în parohii, fără ca monumentele de mare importanță nu doar pentru români, ci și pentru întreaga umanitate, cum sunt mănăstirile din Bucovina, să nu fie restaurate sau edificiile existente, aflate într-o stare avansată de degradare, să fie reparate. De asemenea, parcă prea multe schituri au fost întemeiate în ultimii ani fără ca nimeni să se întrebe cine le va popula. Însă, cred că, și de data aceasta, accentul este pus pe o discuție care nu își are locul în acest context. Nu am cum să nu mă întreb „Este treaba Bisericii să construiască spitale și institute de cercetare? Trebuie Biserica să se implice în construcția de școli?”. Nu cumva ar trebui întrebați aceste lucruri cei care conduc Guvernul României, consiliile județene sau consiliile locale? Chiar dacă pare ireal, dar, în ultimii ani, Biserica a început să construiască și așezăminte de asistență socială, și școli și grădinițe. Ce-i drept, serviciile unor astfel de instituții nu sunt gratuite, dar totuși…

În continuare, este adus în discuție faptul că Biserica trebuie să fie mai activă în plan social, filantropic și mai puțin prezentă în domeniul imobiliar. În acest sens, este dat exemplul Catedralei Mântuirii Neamului care este un proiect „grandios și costisitor”, asumat de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în timp ce există milioane de oameni săraci. O astfel de mentalitate, este considerată de domnul Ilie Toader ca una aflată într-o mare „derivă” (minutele 13: 55 – 15:10). Trebuie să recunoaștem că acesta este unul dintre cele mai puternice argumente împotriva construcției Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales, dacă ne amintim că sfântul Ioan Gură de Aur, în calitatea lui de patriarh al Constantinopolului, a vândut marmura strânsă pentru înfrumusețarea catedralei de atunci și, cu banii obținuți, i-a ajutat pe săraci în vreme de foamete. Dar fiecare edificiu important a necesitat sacrificii. Din câte îmi dau seama, banii pentru acest proiect provin din 3 surse: de la stat, din veniturile Bisericii și din donații. Din cele auzite la știri, am aflat că banii de la bugetul de stat nu constituie cea mai importantă sursă de finanțare, însă, în cifre absolute, reprezintă sume importante. De aceea, nu am cum să nu mă întreb, cei care guvernează au fost forțați de forțe bisericești oculte să facă aceste alocări de fonduri sau au făcut-o de bună voie. Cel mai probabil, ultima variantă. Și atunci, de ce este vinovată, pentru acest lucru, conducerea Bisericii? Sigur, managementul (Da, este un termen folosit intenţionat!) de la vârful B.O.R. are multe alte metehne, dar nu cred că-i poate fi atribuită şi aceasta.

În legătură cu veniturile Bisericii care au fost destinate acestei construcții, din nou, afirm că ele aparțin obștii credincioșilor care prin forurile ei, adunări parohiale, eparhiale și Adunarea Națională Bisericească are cuvântul decisiv în privinţa administrării lor. Trebuie să subliniem că, cel puțin la nivelul adunărilor eparhiale și a celei Naționale Bisericești, membrii sunt personalități importante din comunitățile respective, oameni care nu pot fi bănuiți că au luat decizii în necunoștință de cauză. Ca să fie și mai clară această chestiune, este demn de menționat că 1/3 din membri aparțin clerului și 2/3 din membri provin din rândul mirenilor. Deci, este cam greu ca deciziile acestor foruri să fie manipulate de prelaţi. Așa că pun din nou întrebarea, ce vină are conducerea Bisericii dacă a obținut în mod transparent acordul comunității creștinilor ortodocși care l-a acordat prin reprezentanții săi?

La fel, se pune problema și cu banii proveniți din donații. Oare cei care au donat pentru Catedrala Mântuirii Neamului nu știau pentru ce dau banii sau au fost forțați să facă acest lucru? Dacă răspunsul la ultima variantă este „Nu!”, atunci acuzațiile mi se par forțate.

Probabil, discuția pe marginea acestui subiect ar fi trebuit să pornească de la premisa că nu era acum momentul construcției respective sau că Biserica ar fi trebuit, mai întâi, să acopere cu edificii specifice zona de asistență socială și, abia, apoi să se angajeze în construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, iarăși, decizia nu a fost, până la urmă, a credincioșilor? Adică nu e ca și cum nu s-a știut de acest lucru. Țin minte că au fost discuții furtunoase în spațiul public cu privire la locul unde urma să se construiască acest edificiu. Apoi, a fost organizată și o licitație de proiecte cu privire la arhitectura acestei clădiri. Toate acestea au fost organizate în văzul tuturor. De ce nu s-a luat atunci o poziție fermă împotriva acestui proiect, pentru că un astfel de demers a fost mereu la dispoziția ortodocșilor români. Mai mult, de ce nu se stopează printr-un protest general construcția, să se solicite conservarea acestui obiectiv și redistribuirea banilor?

Din acest punct de vedere, gestul fostului preot Ilie Toader mi se pare unul demn de luat în seamă. El nu este de acord cu această construcție și a protestat împotriva ei prin demisie, riscându-și statutul și situația materială. Câți dintre cei care critică proiectul Catedralei Mântuirii Neamului sunt în stare de un astfel de gest? Sunt dispuși să iasă câteva ore din casă pentru un marș de protest sau doar sunt niște cârcotași de serviciu, că este mai interesant să fii „contra”?

În finalul videoclipului, domnul Ilie Toader ne spune că și-a asumat, la nivel personal, gestul renunțării la slujirea preoțească și la credință și își exprimă convingerea că, dacă toți cei care au îndoieli ar face la fel, „până mâine seară, lumea ar fi schimbată”.

Consider că semnificația gestului pe care l-a făcut fostul preot Ilie Toader de a renunța nu doar la credința creștină, ci la religie, în general, este una pe care este bine să o desprindă fiecare dintre cei interesați. De aceea, nu îmi permit să dau lecții, ci scopul acestor rânduri a fost acela de a propune și un alt punct de vedere asupra argumentelor care au stat la baza deciziei domnului Ilie Toader. Dincolo de eternele polemici de tipul morala creștină versus punerea ei în practică, consider că argumentația care se referă strict la învățătura de credință este una care a mai fost abordată în spațiul gândirii teologice și nu este în măsură să zdruncine convingerea celor care știu, cu adevărat, în ceea ce cred. Sigur, aceasta este o părere strict personală, pe care mi-o asum!

Nu am cum să nu fiu impresionat de gestul sincer al unui om care și-a ascultat conștiința și nu a fost dispus să facă compromisuri. Dar trebuie să fim conștienți că acesta este o reacție personală. Chiar dacă fostul preot Ilie Toader are o înaltă pregătire teologică, el reprezintă doar vocea unui teolog și nu a întregii Biserici. Prin urmare, nu toți trebuie să facem la fel! Un astfel de act trebuie să ne dea de gândit și să ne ajute să avem fiecare dintre noi un proces de conștiință în care să ne examinăm stadiul evoluției spirituale. Unii s-ar putea să avem surprize plăcute, alții nu. Este un lucru normal! Însă nu trebuie să uităm că viața unui creștin este o căutare continuă a lui Dumnezeu. Prin urmare, înainte de a lua decizii radicale, este important să studiem și, acolo unde nu înțelegem, să găsim un duhovnic în care să avem încredere și să-l provocăm să răspundă neliniștilor noastre. Dacă nu-l găsim imediat, este bine să nu abandonăm căutarea! La urma urmei, putem renunţa oricând, aşa că de ce să ne grăbim să o facem înainte de a epuiza toate variantele?

PS: Dacă v-a plăcut acest articol, vă rog să-l trimiteți și altora! Însă, dacă aveți alte păreri sau doriți să aduceți completări, sunteți oricând așteptați să faceți aceste lucruri în cadrul secțiunii „Comentarii”!