Categorie: Sarbatori religioase

Am fost întrebat de multe ori despre Învierea Domnului Hristos. De ce a fost necesară? A fost reală? Nu cumva a fost o poveste pe care ne-au vândut-o nişte oameni certaţi cu sănătatea mintală? Dar dacă, totuşi…? Mă rog, aţi înţeles ideea!

Însă despre Înălţarea Mântuitorului la ceruri sau despre Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) nu mi s-a cerut să dau detalii. Nu pot să explic fenomenul! Pot doar să spun că, din perspectiva teologiei creştine ortodoxe,  Învierea nu este sfârşitul operei mântuitoare pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume.

Într-adevăr, faptul că Hristos a biruit moartea este ceva nemaiauzit, este extraordinar, este cea mai mare minune întâmplată vreodată, dar după ce ea a avut loc, Dumnezeu nu a pus punct intervenţiei Sale. Nici măcar punct şi virgulă! Ci doar o virgulă, pentru că a continuat ce începuse imediat după greşeala primilor oameni!

De ce nu S-a înălţat Hristos la ceruri imediat după Înviere

Vouă vă plac serialele? Pun pariu că fiecare a avut cel puţin unul care l-a ţinut cu sufletul la gură. Şi cred că cea mai mare găselniţă a celor care gândeau firul poveştii era să vă lase în suspans la sfârșitul fiecărui episod, astfel încât să-l aşteptaţi cu nerăbdare pe următorul. Ei bine, în cazul Învierii lui Hristos şi a întâmplărilor care au urmat acestui eveniment… nu a fost aşa.

Hristos nu a vrut să lase nicio urmă de suspans, de neştiinţă sau de neînţelegere. De altfel, nu ar fi avut niciun sens ca după ce a salvat întregul neam omenesc de sub robia păcatului strămoşesc să ascundă oamenilor aceste lucruri. Dimpotrivă, Evanghelia (vestea cea bună) trebuia răspândită în toate colţurile lumii.

De aceea, încă de la Cina cea de Taină, Hristos le-a spus ucenicilor Săi despre momentul Înălţării. Dar, pentru cei 11 apostoli care Îi rămăseseră credincioşi, era destul de greu să înţeleagă de ce Hristos trebuia să moară, să învie şi să Se ducă la Tatăl. De aceea, Domnul Iisus nici nu a insistat atunci prea mult! Nu avea rost! Oricum, totul urma să li se descopere după Înviere!

Şi, într-adevăr, după ce a biruit moartea, Hristos S-a întâlnit cu ucenicii Săi pentru a le explica amănunţit ceea ce s-a petrecut cu El în momentul patimilor, morţii şi învierii. Această iniţiere era făcută tocmai pentru că ucenicii aveau nevoie să cunoască în detaliu şi să înţeleagă. Era răsplata credinţei lor de până atunci!

Momentul Înălţării

Cele mai multe informaţii despre evenimentul Înălţării Domnului le aflăm de la sfântul evanghelist Luca. El era medic şi ucenic direct al sfântului apostol Pavel. Prin urmare, profilul lui psihologic era al unui om care dorea să înţeleagă pas cu pas ceea ce se întâmplase. Aşa se explică de ce el pune într-o perspectivă mai amplă cele două scrieri ale sale Evanghelia şi cartea Faptele Apostolilor.

Din aceste texte, aflăm că, după ce Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, tocmai pentru a-i linişti şi a le demonstra că El a înviat cu adevărat, a urmat o perioadă în care Fiul lui Dumnezeu le-a explicat fiecare episod din opera de mântuire a lumii care se înfăptuia în faţa lor[1].

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

După 40 de zile[2], când lucrarea Sa învăţătorească se terminase, Mântuitorul i-a chemat pe ucenicii Săi pe muntele  Măslinilor[3] şi le-a predat o ultimă lecţie. Le-a arătat care este destinul omului, care este planul lui Dumnezeu cu noi – îndumnezeirea prin har. Astfel, El S-a transfigurat şi, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”[4].

Însă, înainte de a se despărţi, Domnul Iisus le-a dat marea misiune a propovăduirii pocăinţei[5] şi a botezării lumii[6].

De asemenea, le-a spus că nu vor fi singuri şi să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu „se vor îmbrăca cu putere de sus”[7]. În consecinţă, tot prin ei, urma să Se facă cunoscută şi opera celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi – Duhul Sfânt. Era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu Fiul de la Cina cea de Taină[8] şi a făgăduinţei făcute de Dumnezeu Tatăl prin intermediul profeţilor din Vechiul Testament[9]. Cercul urma să se închidă.

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Importanţa Înălţării pentru neamul omenesc

Evenimentul Înălţării are implicaţii profunde pentru devenirea noastră. Practic, prin Înălţare, Hristos ne-a demonstrat ceea ce prefigurase în timpul Schimbării la faţă. El ne-a arătat ce putem deveni, dacă ne pocăim, ne botezăm şi rămânem în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru alte informaţii: Schimbarea la faţă a Domnului – sub semnul împăcării şi al pârguirii

În plus, ne-a dat o idee despre măreţia cu care ni Se va prezenta la cea de-a doua Sa venire. Cuvintele îngerilor adresate apostolilor sunt foarte clare: „Bărbaţi galileieni,de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”[10].

Este vorba despre o măreţie liniştitoare, care dăruieşte pace tuturor celor care îşi duc viaţa în conformitate cu voinţa divină. Aşa se explică de ce, la Cina cea de Taină, apostolii erau trişti când Hristos le-a spus că îi părăseşte pentru o perioadă scurtă[11]. Însă, acum, după Înălţare, când ştiau că El va fi cu ei prin intermediul Duhului Sfânt, erau foarte bucuroşi[12]. Aceiaşi oameni, în etape diferite de iluminare divină, aveau atitudini total diferite în faţa existenţei.

Numai că, de data aceasta, ei ştiau că, indiferent de necazurile pe care le vor avea, la sfârşitul călătoriei prin această lume, îi aşteaptă slava pe care Hristos le-a arătat-o în timpul înălţării Sale. Ei ştiau că  această stare de îndumnezeire prin har face să pălească orice efort şi orice necaz!

Privită din această perspectivă, „nebunia” sfinţilor apostoli este de fapt o mare înțelepciune, chiar dacă  i-a făcut să nu ţină cont de niciun efort şi de niciun sacrificiu, când a fost vorba să se pună în slujba celorlalţi oameni şi să le vestească Evanghelia, făcându-le cunoscut ceea ce au văzut şi au trăit.

Ziua Eroilor

Reluând  o tradiţie care a existat între anii 1920-1948, la propunerea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2003, Parlamentul României a stabilit ca, în ziua Înălţării Domnului, să fie cinstiţi şi eroii neamului.

Prin jertfa lor, ei au urmat, mai mult decât ne putem da seama la prima vedere, exemplul lui Hristos. Indiferent dacă au căzut pe câmpurile de luptă sau au murit persecutaţi în închisori, ei au fost cei care s-au sacrificat ca noi să trăim liberi şi să avem, ca popor, o conştiinţă curată în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Pe aceşti strămoşi ai noştri Hristos îi numeşte „prietenii” Săi[13], pentru că, în momentele în care şi-au pus sufletele pentru noi, au dat dovadă de cea mai înaltă formă de dragoste.

Prin urmare, în ziua când sărbătoreşte Înălţarea Domnului, Biserica a găsit potrivit să-i onoreze şi pe cei care, prin jertfă, au devenit eroi şi din punct de vedere creştin şi nu doar naţional.

Concluzii

Aparent încă un praznic din ciclul sărbătorilor pascale, Înălţarea Domnului se dovedeşte a fi un moment cu o importanţă deosebită în istoria mântuirii întregii lumi. Acest eveniment marchează sfârşitul activităţii de învăţător a Domnului Iisus prin iniţierea sfinţilor apostoli în toate tainele planului divin cu privire la răscumpărarea lumii din păcat.

Tot acum, Hristos îi trimite pe apostoli la propovăduire cu misiunea clară de a le predica tuturor pocăinţa spre iertarea păcatelor şi de a-i boteza pe cei care doresc să se mântuiască.

Însă, însemnătatea cea mai mare a acestui eveniment este dată de faptul că acum Hristos ne-a arătat care este ţinta existenţei noastre – îndumnezeirea prin har. Această stare este trofeul tuturor eforturilor noastre de a rămâne în comuniunea cu Dumnezeu şi rodul iubirii pe care trebuie să o avem pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Pentru alte informaţii: Veşnicia înseamnă comuniune

Normal, Dumnezeu ştie că suntem supuşi greşelii, că avem mereu nevoie de îndrumare şi de ajutor, şi, de aceea, nu ne lasă singuri în timpul acestui proces de transformare spirituală. Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Cel care va rămâne cu noi până la sfârşitul veacului, ne va ajuta să progresăm şi ne va mângâia când totul în jurul nostru va părea că se năruie.

Dacă apostolii ştiau aceste lucruri, pentru că le trăiseră, eroii neamului nostru, pur şi simplu, le-au crezut. Indiferent dacă noi cei de astăzi realizăm importanţa sacrificiului lor, în ochii lui Dumnezeu, jertfa lor a echivalat cu manifestarea iubirii supreme. Iar, dacă Hristos îi consideră „prietenii” Lui, era normal ca Biserica să-i onoreze, la rândul ei, în această zi, subliniind faptul că ei s-au apropiat foarte mult de modelul iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Deci, Înălţarea Domnului ne arată că, după Înviere, Hristos nu S-a retras din lume, ci continuă să fie prezent în viaţa noastră împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Iar aceasta este o veste care trebuie să ne dea bucurie şi curaj!

Referinţe

[1] „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.”(Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetele 45-46).

[2] „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 3).

[3] „Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 12).

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 9.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 47.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[9] Ioil, capitolul 3, versetele 1-5.

[10] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 11.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 16, versetele 16, 22.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 52.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 13.

Imaginile sunt preluate, în ordine de la:

https://www.doxologia.ro/

http://episcopiadevei.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Eroilor

În tradiţia creştină, sfântul Gheorghe este numit „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Faptele sale remarcabile şi personalitatea covârşitoare au străbătut 1700 de ani de istorie şi au rămas o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi.

De aceea, în fiecare an, la 23 aprilie, Biserica îl omagiază şi-l propune ca pildă de viaţă autentică pentru cei care vor să-şi depăşească condiţia! Haideţi să-l cunoaştem!

 Viaţa sfântului Gheorghe

Despre viaţa sfântului mare mucenic Gheorghe nu se pot spune prea multe. Nu există documente ale epocii care să-l menţioneze, ci doar o tradiţie creştină care a fost, apoi, consemnată în Sinaxar.

De aici, aflăm că acest mucenic provenea dintr-o familie de creştini din Capadocia, iar tatăl său, Gherontie, era militar. În mod natural, Gheorghe a îmbrăţişat şi el cariera militară, devenind cu timpul o căpetenie în armata romană, posibil general, datorită abilităţii sale de a mânui armele.

Situaţia se complică în anul 303, când împăratul Diocleţian decretează ca toţi creştinii să abdice de la convingerile lor religioase. Pentru a dovedi acest lucru, ei trebuiau să aducă jertfe zeilor păgâni.

Deşi se bucura de o situaţie socială foarte bună şi putea avea un viitor luminos, Gheorghe nu renunţă la credinţa sa. Pentru a-l face să se răzgândească, superiorii săi îl aruncă în temniţă pentru o perioadă, însă tânărul militar nu-şi abandonează credinţa.

În aceste condiţii, încep să-i fie administrate pedepse din ce în ce mai dure:  este împuns cu sulița, tras pe roată, aruncat într-o groapă cu var nestins, i se pun lespezi grele de piatră pe piept, este forţat să alerge cu sandale ale căror tălpi erau cu cuie etc. Dar toate aceste torturi nu-l afectează pe Gheorghe care scapă nevătămat din fiecare încercare. Ba mai face şi o minune, înviind un mort, eveniment care va contribui la încreştinarea soţiei lui Diocleţian, împărăteasa Alexandra.

Întrucât Gheorghe începea să reprezinte o problemă tot mai serioasă pentru autorităţi, deoarece minunile făcute de el ajungeau să-i determine şi pe alţii să devină creştini, se hotărăşte uciderea lui. Astfel, este condamnat la moarte prin decapitare. Ordinul va fi dus la îndeplinire în ziua de 23 aprilie 303.

Pentru alte informaţii: Sărbătoarea sfântului mare mucenic Gheorghe

Personalitatea sfântului mare mucenic Gheorghe

Dacă ţinem cont de faptul că sfântul Gheorghe s-ar fi născut între 275-280, înseamnă că el a suferit moarte martirică la 23-28 de ani. Adică la o vârstă la care foarte mulţi tineri din zilele noastre nici nu prea ştiu ce vor să facă în viaţă.

Erau alte timpuri la începutul primului mileniu al erei creştine? Cu siguranţă! Lumea era mult mai dură şi acest lucru făcea ca maturizarea să intervină mai repede. Dar, şi după standardele de atunci, Gheorghe era un tânăr, pentru că nu împlinise nici 30 de ani. Şi cu toate acestea, a avut tăria de caracter a unui om extraordinar.

Şi nu, sfântul Gheorghe nu poate fi considerat un tânăr naiv, o persoană care s-a lăsat, pur şi simplu, înflăcărată de o idee, fără să-şi dea prea bine seama de ce făcea. În armata romană, recrutările se făceau în jurul vârstei de 17 ani, iar stagiul dura până în jurul vârstei de 46-47 de ani. Iar, în tot acest timp, soldaţii urmau un regim foarte strict cu reguli clare şi dure, fără jumătăţi de măsură. Altfel, disciplina ar fi suferit, iar, pe front, aceasta înseamnă moarte sigură pentru toţi.

Aşa se explică şi faptul că promovările se făceau în urma valorii demonstrate de soldaţi în timpul bătăliilor. Faptele lor remarcabile erau consemnate în rapoartele decurionilor şi centurionilor, iar, pe baza lor, comandatul stabilea recompensele.

Pentru alte informaţii: Armata romană

Ţinând cont de faptul că sfântul Gheorghe era comandant în cadrul armatei romane, ne dovedeşte că el era un soldat capabil în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar avea şi capacitatea de a conduce o structură militară. Adică era şi un lider (avea capacitatea să-i inspire pe alţii) şi un bun organizator. Prin urmare, nu putem vorbi despre un naiv, ci, mai degrabă de o personalitate remarcabilă, dat fiind faptul că el era în stare de aceste lucruri la o vârstă cuprinsă între 23-28 de ani.

Însă ceea ce-l face pe sfântul Gheorghe „mare” în comparaţie cu alţi martiri, nu sunt aceste dimensiuni ale personalităţii sale, ci iubirea lui. Să ne gândim că, spre deosebire de alţi martiri, sfântul Gheorghe avea o viaţă creştină exemplară, ceea ce i-a dat posibilitatea să învie un mort. Deci, el nu era doar un soldat extraordinar, ci, mai întâi de toate, un om extraordinar. Iar puterile supranaturale pe care le avea ne îndreptăţesc să credem că, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut răzbuna pe cei care îl torturau. Dar nu a făcut-o. A acceptat, fără ezitare, toate încercările. Şi, de fapt, în aceasta constă marea sa biruinţă.

Sfântul Gheorghe – martirul şi legenda

Biruinţa asupra propriei persoane, prin iubire, l-a făcut pe sfântul Gheorghe să fie considerat „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Iar aceste apelative nu au fost acordate de Biserică în mod gratuit, pentru că, în chinurile sale, sfântul Gheorghe a urmat întocmai exemplul Mântuitorului.

Pentru Domnul Hristos nu ar fi fost greu să-Şi arate puterea în timpul Jertfei Sale mântuitoare. Dar nu despre asta era vorba, ci despre învingerea mândriei, păcatul care i-a făcut pe primii oameni să piardă viaţa veşnică. La fel, şi în cazul lui Gheorghe, nu se punea problema că el nu putea să scape de torturi sau nu se putea răzbuna. Ci de a alege să nu facă acest lucru.

Pentru alte informaţii: Martirii creştini

De aceea, această victorie asupra păcatului a fost reprezentată iconografic sub forma sfântului care, călare, omoară un balaur cu suliţa.

Dar, fie din neînţelegerea acestor simboluri, fie dintr-o pioşenie exagerată, în perioada medievală, în jurul personalităţii impresionante a sfântului Gheorghe a fost creată o legendă. Aceasta ne spune că ar fi existat un „balaur” care îi teroriza pe locuitorii cetăţii Silena din provincia Libia şi că locuitorii acelei aşezări nu putuseră să-l ucidă. Nu ştim ce făcea sfântul Gheorghe în zonă, dar, când a auzit necazul acelor locuitori ai cetăţii, a venit şi ar fi ucis această fiară, spre binele tuturor.

După cum se poate vedea, există prea multe similitudini cu mituri şi poveşti care se regăsesc în folclorul multor popoare, pentru a nu considera o astfel de relatare drept o legendă. Însă simbolismul profund creştin a făcut ca reprezentarea iconografică a sfântului mare mucenic Gheorghe ucigând balaurul să fie cea mai cunoscută.

Sfântul Gheorghe ales ca protector

O altă formă de manifestare a evlaviei deosebite pe care creştinii o arată sfântului Gheorghe este aceea de a-l alege ca protector. În afara faptului că vorbim despre purtarea numelui sau despre atribuirea lui unor localităţi[1], alegerea ca patron al unor ţări[2], regiuni[3] sau oraşe[4], sfântul Gheorghe este, în primul rând, considerat un ocrotitor militar.

În această ipostază, el este regăsit atât pe steagul de luptă al domnitorului Ştefan cel Mare de la mănăstirea Zografu din Muntele Athos, cât şi în conştiinţa soldaţilor din forţele armate terestre române care îl consideră patronul lor spiritual.

Pentru alte informaţii: Sfântul Gheorghe

Concluzii

Nu este uşor ca, la cel mult 28 de ani, prin exemplul tău, să inspiri generaţii întregi de oameni care s-au succedat mai mult de 17 secole. Acest lucru ne vorbeşte foarte clar despre personalitatea marelui mucenic Gheorghe şi  despre influenţa pe care ea a avut-o în istorie.

Dincolo de legendă, de tradiţii populare sau de adoptarea lui ca patron, sfântul Gheorghe reprezintă o pildă despre ce poate deveni omul atunci când Îl pune în centru preocupărilor sale pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel Care ne dă încercări, dar tot El ne dă puterea să le depăşim; El este Cel Care pare că ne lasă tocmai când ne este mai greu, dar, de fapt, nu-I conştientizăm prezenţa, pentru că tocmai atunci ne ţine strâns în braţe şi, după ce greutăţile trec, tot El este Cel Care ne aşteaptă la capătul drumului cu iubirea Lui.

Sfântul Gheorghe a ştiut aceste lucruri şi le-a aplicat în viaţa sa, dovedind că merită să fie nemuritor! Acum, este rândul nostru să facem la fel!

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine de pe site-urile web: lumina.ro şi libertatea.ro.

[1] Ex.: municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.

[2] Ex.: Anglia, Grecia, Rusia etc.

[3] Ex.: Aragon, Catalonia etc.

[4] Ex.: Barcelona (Spania), Beirut (Liban), Londra (Regatul Unit al Marii Britanii), Moscova (Rusia), Rio de Janeiro (Brazilia), Botoşani, Drobeta Turnu Severin, Timişoara, Tecuci etc.

Mântuitorul a spus despre el că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare” şi, cu toate acestea, sfântul Ioan Botezătorul a murit într-un mod tragic. De ce? Care este semnificaţia acestei jertfe care a inspirat de-a lungul timpului generaţii după generaţii de creştini?

După părerea mea, istoria este una dintre cele mai valoroase surse de inspiraţie pentru scenarişti. Citind cărţi care povestesc  lucruri din trecut, îţi dai seama că intrigile din filmele şi serialele de astăzi au foarte mari şanse să nu fie doar rodul imaginaţiei, ci chiar trista realitate. Sărbătoarea tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul, celebrată de Biserică în fiecare an, la 29 august, este o mărturie în acest sens.

Evenimentul este descris mai în detaliu de evangheliştii Matei (Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetele 3-12) şi Marcu (Evanghelia după Marcu, capitolul 6, versetele 17-29). Contextul istoric era unul destul de liniştit, întrucât, în Palestina, aflată sub stăpânire romană, era pace şi urmaşii regelui Irod cel Mare primiseră fiecare drept moştenire câte o parte din regatul părintelui lor. Lucrurile s-au complicat când, între Irod Antipa, unul dintre fiii lui Irod cel Mare şi Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip, se înfiripă o poveste de dragoste, în timpul unei călătorii la Roma. În ciuda legilor evreieşti foarte clare, Irodiada, împreună cu Salomeea, fiica sa, vine la reşedinţa lui Irod Antipa. Acesta, la rândul său, divorţează de prinţesa Phasaelis, fiica regelui Aretas IV al Nabateei.

Cum era de aşteptat, un om cu trăirea spirituală a lui Ioan Botezătorul a condamnat deschis o astfel de încălcare a moralei, atrăgându-și ura Irodiadei. Dincolo de rănirea orgoliului, predica sfântului Ioan o punea într-o situaţie foarte delicată, pentru că, dacă Irod ar fi avut mustrări de conştiinţă şi ar fi repudiat-o, ea risca nu doar să piardă mai mult decât poziţia de regină. Potrivit legilor evreieşti, ea ar fi trebuit să fie ucisă cu pietre de popor ca pedeapsă pentru căsătoria cu cumnatul său. Temerea ei era oarecum îndreptăţită, pentru că evanghelistul Marcu ne spune că regele îl asculta pe Ioan „cu drag” (Mc. 16: 20). În consecinţă, ea a făcut constant presiuni asupra lui Irod, ca acesta să-l omoare pe profet. În mod normal, pentru a-şi mulţumi soţia, Irod nu ar fi avut niciun fel de problemă în a-i face pe plac soţiei sale. Dar, din cauza sfințeniei vieţii şi a marii popularităţi de care se bucura Ioan Botezătorul în rândul supuşilor care-l considerau proroc, regele a preferat să-l închidă pe sfânt în cetatea Macherus. După cum era de aşteptat, o astfel de rezolvare nu avea cum s-o mulţumească pe Irodiada şi ea aştepta momentul potrivit să acţioneze.

Ocazia s-a ivit în timpul petrecerii pe care Irod a dat-o, ca să-şi serbeze ziua de naştere.  Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat pentru oaspeţi ceea ce i-a plăcut foarte mult regelui care s-a jurat că o va recompensa cu orice îi va cere, până în limita a jumătate din regatul său. La îndemnul mamei sale, ea i-a cerut tatălui său vitreg, pe o tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Cu toată părerea de rău, regele Irod a decis să se ţină de jurământ şi a dat ordinul. În acest fel, din cauza mândriei rănite a unei femei şi a slăbiciunii unui bărbat, a fost pus capăt şirului de profeţi care au călăuzit timp de veacuri poporul ales pe calea către adevăratul Dumnezeu.

Istoricii ne spun că Irod Antipa şi Irodiada au sfârşit exilaţi în Galia, în timp ce Ioan Botezătorul a ajuns să fie unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai creştinilor. Sfârșitul său tragic, dar, în aceleaşi timp, măreţ nu avea cum să rămână fără ecou în sufletele atâtor generaţii de creştini. Iar românii nu au făcut  excepţie.

În afară de unele legende care nu au niciun fel de legătură cu textul evanghelic, strămoşii noştri au găsit forme de-a dreptul originale pentru a-şi manifesta respectul faţă de personalitatea sfântului Ioan. Astfel, în trecut, se obişnuia ca, în ziua de 29 august, să nu se mănânce varză sau orice fruct în formă de sferă care ar fi semănat cu un cap de om. De asemenea, era interzisă folosirea cuţitului şi a oricărui obiect tăios, totul fiind rupt. Apoi, nu era îngăduit să se bea vin roşu, pentru că era considerat a fi sângele sfântului Ioan Botezătorul. Şi, tot în această zi, nu era voie să se folosească mătura, cică pentru a nu tulbura sufletele morţilor. Este important să spunem că aceste practici sunt doar rodul imaginaţiei oamenilor din popor şi, în niciun caz, nu sunt instituite sau recunoscute de Biserică.

Modul creştinesc autentic de a marca această sărbătoare este cu totul altul. De aceea, în amintirea jertfei sfântului Ioan Botezătorul, Biserica a hotărât ca moartea sa martirică să fie serbată prin post în orice zi ar cădea. În acest fel, se aduce şi un omagiu vieţii de o sfințenie aparte pe care a dus-o cel pe care Hristos îl numeşte cel mai mare născut din femeie (Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetul 11).

Ar putea fi de interes şi: Dom’ profesor, care-i treaba cu postu’?

Este felul în care tradiţia creştină ne spune că sărbătoarea unui sfânt se trăieşte, înainte de toate, în suflet. Obiectele şi gesturile văzute sunt doar o expresie, o manifestare exterioară a acestor sentimente. Fără ele toate acţiunile noastre ritualice îşi pierd valoarea şi devin simple comportamente care nu ne transformă şi nici nu ne ajută să evoluăm din punct de vedere spiritual. Aceasta este una dintre diferenţele esenţiale dintre creştinism şi alte credinţe. Şi aşa trebuie înţeles şi mesajul principal al prorocului Ioan care îndemna la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 2). De ce?

Ar putea fi de interes şi: Sfinţii şi specializările lor

Pentru că pocăinţa înseamnă, de fapt, schimbarea modului de a gândi, înseamnă schimbarea vieţii. Iar, la o privire mai atentă, ne dăm seama că întreaga existenţă a sfântului Ioan Botezătorul a fost dedicată pregătirii evreilor pentru schimbarea mentalităţii, astfel încât ei să fie capabili să facă trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou. Practicarea unei asceze extrem de severe (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 4) şi predica sa aspră, dar sinceră, menită să biciuiască moravurile decadente ale contemporanilor săi, i-au adus un respect deosebit din partea conaţionalilor. Dacă pentru israeliţii din vremea sa erau suficiente doar jertfele exterioare pentru a considera că păcatele le sunt iertate, pentru Ioan acest lucru nu era suficient. El îi îndemna pe cei ce-l ascultau să-şi alinieze emoţiile şi gândurile (trăirea interioară) cu cuvintele şi faptele (manifestare exterioară).

Ar putea fi de interes şi: Postul şi rezolvările rapide

Moartea sa mucenicească, datorată curajului de a vorbi adevărul şi de a condamna păcatul, are toate elementele unui eveniment menit să declanşeze, în sufletul oricui, întrebări importante în legătură cu sensul vieţii noastre şi cu modul în  care alegem să o trăim. Prin urmare, varza, vinul, obiectele cu lamă sau măturile nu au nicio legătură cu cinstirea adevărată pe care i-o datorăm sfântului Ioan Botezătorul.

Ar putea fi de interes şi: Toţi vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară!

Dacă vrem într-adevăr să-i urmăm pilda, trebuie să ne întrebăm, mai întâi, care sunt valorile după care am ales să ne conducem în viaţă şi dacă merită să murim pentru ele. Mulţi dintre noi vom fi surprinşi de răspunsuri şi, există posibilitatea ca unii dintre noi să-şi schimbe total părerea despre ei înşişi. Este un lucru normal în acest stadiu al evoluţiei noastre spirituale. Însă abia când ne vom hotărî să facem ceva pentru a schimba această stare a lucrurilor, vom şti că, asemenea sfântului Ioan Botezătorul, am făcut trecerea de la vechiul legământ cu noi înşine la cel nou.

Din punct de vedere tradiţional, Adormirea Maicii Domnului marchează sfârşitul anului bisericesc şi ne duce cu gândul la perioada de hibernare a naturii care stă să înceapă odată cu venirea toamnei. Însă, din punct de vedere spiritual, ea vine cu o teologie profundă care exprimă însăşi esenţa creştinismului –viaţă veşnică.

În fiecare an, la 15 august, se simte în aer, cu acea siguranţă de neclintit, venirea toamnei, iar fiecare generaţie trăieşte într-un mod aparte aceste momente. În trecut, în preajma acestei zile, bărbaţii schimbau pălăria cu căciula. Astăzi, noi începem să numărăm câte zile ne mai putem bucura de mare, iar cei mici socotesc cât mai este până începe şcoala. Alte timpuri, alte priorităţi.

Însă există şi elemente pe care timpul nu le-a putut atinge. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este una dintre aceste valori. Veche de aproape 1500 de ani, ea ne aminteşte în fiecare an de sensul existenţei noastre pe pământ – învierea spre viaţa veşnică.

       Instituirea sărbătorii

Potrivit unei vechi tradiţii creştine, consemnate în lucrarea „Viaţa Fecioarei” atribuită sfântului Maxim Mărturisitorul, sfârşitul pământesc al Fecioarei Maria i-ar fi fost prevestit acesteia de către arhanghelul Gavriil.  După aceea, ea s-ar fi aşezat pe pat în casa pe care o avea în grădina Ghetsimani din Ierusalim şi ar fi adormit întru cele veşnice.

Aceeaşi tradiţie creştină ne spune că, pentru a o cinsti pe Maica Sa, Însuşi Mântuitorul Hristos a venit, în momentul adormirii ei, să-i primească sufletul său prea curat. Acest fapt a fost exprimat de iconografii ortodocşi prin reprezentarea lui Hristos care ţine în braţe un copil înfăşat în scutece albe, simbol al purităţii Sfintei Fecioare.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei Cruci şi a sfintelor icoane – precizări

La înmormântarea Maicii Domnului, au participat şi apostolii care au fost aduşi pe nori din toate colţurile lumii unde se aflau pentru a predica Evanghelia. Singurul care a ajuns după trei zile a fost apostolul Toma.

De aceea, el s-a rugat de ceilalţi apostoli să-i deschidă mormântul pentru a-şi lua rămas bun cum se cuvine de la Maica Domnului. În momentul în care mormântul a fost deschis, cu toţii au văzut că trupul Fecioarei Maria nu mai era acolo, semn că fusese luat la ceruri.

Pentru a comemora acest eveniment, la Ierusalim, s-a instituit o sărbătoare care avea să fie menţionată în documente abia în secolul al V-lea. Asemenea consemnări au apărut în mod constant după cel de-al treilea Sinod Ecumenic (Efes, 431).

Atunci, s-au stabilit, pentru totdeauna, cele două învăţături fundamentale privind persoana Maicii Domnului. Prima este pururea fecioria (aeiparthenia) Maicii Domnului – înainte, în timpul şi după naştere[1]. Cea de-a doua dogmă precizează că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu (theotokia).

Ulterior, pe această temelie, a început să se dezvolte întregul cult al Maicii Domnului. În acest context, sărbătoarea Adormirii a fost preluată de apuseni, care o serbau la o dată diferită. Ziua de 15 august ca zi a prăznuirii avea să fie fixată definitiv de către împăratul bizantin Mauriciu (582-602). Tot el a renovat şi biserica din grădina Ghetsimani, închinată Fecioarei Maria.

        Obiceiuri populare care însoţesc celebrarea Adormirii Maicii Domnului

Datorită importanţei pe care o are în istoria mântuirii, Fecioara Maria a primit o formă de cinstire superioară celei acordate oricărui alt sfânt – supravenerarea. Dar şi în afara cercurilor teologice, la nivelul creştinilor obişnuiţi, Născătoarea de Dumnezeu se bucură de o cinstire aparte.

Acest lucru a fost exprimat în tradiţia populară prin Cercurile Sfintei Marii care se ţineau în zilele de dinainte şi de după Adormirea Maicii Domnului, datele de 14, respectiv 16 august. Atunci, creştinii se adunau pe lângă case şi, în special femeile, povesteau despre bunătatea şi minunile Sfintei Fecioare.

Aşa se explică de ce, de fiecare dată când se aflau în mari nevoi, oamenii de altă dată ştiau să o invoce pe Maica Domnului pe care au considerat-o protectoarea celor năpăstuiţi; cea care veghea asupra fetelor, soţiilor şi a mamelor; cea care, prin rugăciunile ei, putea să aline suferinţele bolilor şi, mai ales, cea care prin mijlocirea ei către Fiul său, Domnul Hristos, poate obţine iertarea păcatelor pentru cei vii şi pentru cei adormiţi.

Ar putea fi de interes şi: Sfinţii şi specializările lor

       Teologie şi simbol

Această conexiune nu era făcută întâmplător! Anul bisericesc, cuprins între 1 septembrie şi 31 august, are ca pietre de hotar două sărbători închinate Fecioarei Maria: Naşterea (8 septembrie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). Practic, noua unitate de timp se naşte o dată cu Născătoarea de Dumnezeu şi se sfârşeşte cu Adormirea ei.

Simbolistica este una foarte interesantă. Fecioara Maria se naşte când natura stă să intre în perioada de hibernare, de somn asemănător morţii. În acest context, ea este cea care dă tuturor speranţa că întreaga creaţie nu va muri. Această speranţă se concretizează la venirea primăverii, când Biserica a instituit praznicul Bunei Vestiri (25 martie).

Acum, suntem siguri că, prin întruparea lui Hristos din Fecioara Maria, lumea va ieşi din „întunericul şi umbra morţii” (Isaia, capitolul 9, versetul 1) şi va primi viaţă (Evanghelia după Ioan, capitolul 11, versetul 25).

Certitudinea acestei credinţe apare odată cu praznicul Învierii lui Hristos, când oricine crede în El şi face voia Lui primeşte viaţa veşnică.

În ciuda acestor lucruri, surprinzător, la 15 august, la sfârşitul acestui ciclu urmează „moartea” celei care a născut Viaţa. Apoi, începând cu următorul 8 septembrie, ciclul acesta al vieţii şi al morţii ar trebui să fie reluat, şi aceasta ar trebui să se întâmple an de an.

O astfel de ciclicitate monotonă a existenţei este specifică religiei hinduiste. De aceea, cea mai mare fericire pentru un hinduist este să se elibereze de ciclurile existenţiale, să renunţe la propria identitate şi să se integreze în Nirvana.

Însă, în creştinism, viaţa pe pământ nu este ceva de care să-ţi doreşti să scapi, ci este un dar de la Dumnezeu care ne pregăteşte pentru o bucurie şi mai mare – viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu şi restul creaţiei. Iar Adormirea Maicii Domnului exprimă pe deplin acest lucru.

Astfel, la sfârşitul existenţei sale în această viaţă, Maica Domnului nu este răpită cu trupul la ceruri, aşa cum s-a întâmplat cu Ilie[1]  şi Enoh[2]. Ea trece prin moarte, dar fără a fi atinsă de aceasta. Prin urmare, ea nu moare în sensul de încetare a existenţei, ci adoarme cu trupul.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi oameni, ea nu a trebuit să aştepte cea de-a doua venire a Fiului său pentru ca sufletul să-i fie reunit cu trupul, ci, imediat după adormirea ei, Hristos a înviat-o pe Maica Sa şi a înălţat-o la ceruri. Deci, cea care a născut Viaţa, nu a murit, ci a adormit, semn că, după aceea, s-a trezit la o nouă existenţă.

O astfel de învăţătură este în deplină concordanţă cu cuvintele lui Hristos rostite înainte de a o învia pe fiica lui Iair. În acest sens, El le spune celor care plângeau la căpătâiul copilei: „«Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme». Şi râdeau de El, ştiind că a murit.” (Evanghelia după Luca, capitolul 8, versetele 52-53).

Un alt ecou al credinţei în nemurire este cel reprezentat de termenul cimitir (κοιμητήριο). În limba greacă, acest cuvânt înseamnă „dormitor”, adică locul unde cei adormiţi (nu morţi) se odihnesc până la venirea Domnului Iisus.

Aşadar, dacă cineva se întreabă ce aşteaptă toţi cei aflaţi în stare de repaus (repausaţi sau răposaţi), Maica Domnului, prin adormirea sa, le oferă răspunsul – învierea.

Ar putea fi de interes şi: Câtă apă bea un mort?

Revenind la metafora naturii, putem spune că, începând cu fiecare toamnă, natura nu moare, ci adoarme. Numai că, spre deosebire de Maica Domnului, ea rămâne în această lume. Dar ea nu va rămâne captivă acestei existenţe la nesfârşit. Natura urmează a fi transfigurată şi ridicată spre un alt plan de existenţă la cea de-a doua venire a Domnului. Deci, şi ea va ajunge să nu mai dormiteze, ci să se bucure de o stare permanentă de trezvie.

Este mesajul pe care adormirea Maicii Domnului, învierea şi, apoi, mutarea ei cu trupul la cer ni-l transmit în fiecare an. Sensul existenţei noastre nu este împlinit deplin în această viaţă, ci, după adormirea fiecăruia dintre noi, va exista învierea spre viaţa veşnică.

^[1] Cartea a patra a Regilor, capitolul 2, versetul 11: „Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”.

^[2] Facerea, capitolul 5, versetul 24: „Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”.

[1] Aceste trei momente ale pururea fecioriei sunt reprezentate în icoane prin cele trei stele pe care Maica Domnului le are pe frunte şi pe umeri.

În anii când copilăream în bătătura bunicilor, am avut parte de un dialog interesant. O rudă de-a mea, mai mare cu vreo câțiva ani, dar, totuși, destul de tânără, îmi spunea foarte convinsă că nu mai are rost să mergem la mare, pentru că, după Schimbarea la Față, nu ne mai bronzăm (Destul de tare, nu?). Aveau să treacă mai mulți ani până să mă lămuresc cu privire la semnificațiile acestui eveniment, petrecut cu aproape două mii de ani în urmă și serbat de Biserică, în fiecare an, pe 6 august.

O astfel de discuție, deși aparent puerilă, poartă în ea niște reminiscențe ale unor vremi de mult apuse. Pentru românii de odinioară, Schimbarea la Față, dincolo de semnificația ei religioasă, era o sărbătoare care anunța, în mod oficial, venirea toamnei. De aceea, se spunea că vara începe să se „certe” cu toamna și, din acest moment până la primăvara următoare, nu mai era permis scăldatul. La fel, noaptea, nu se mai îngăduia să se țină geamurile deschise, întrucât exista pericolul ca duhurile din natură, datorită vremii mai reci, să se refugieze în casele neprotejate. Deci, cam tot ce era caracteristic verii ca și comportament începea să se restrângă.

Nu știm foarte sigur dacă aceste practici, cauzate de „cearta” dintre vară și toamnă, existau dinainte de creștinism sau dacă ele au început să fie conturate odată cu religia întemeiată de Mântuitorul Hristos. Însă, ceea ce știm cu adevărat, este faptul că sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Iisus ar putea fi plasată sub semnul împăcării.  Referatul biblic (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 1-9)^[1] ne spune că, la un moment dat, Hristos S-a dus pe un munte înalt cu doar 3 ucenici: Petru și frații Ioan și Iacov. După ce au ajuns în vârf, deodată, Hristos S-a schimbat la faţă „și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetul 2). După aceea, lângă El, au apărut Moise și Ilie, cele mai importante personalități din istoria religiei iudaice, care Îi vorbeau (Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetul 4) și vesteau sfârșitul Lui (Evanghelia după Luca, capitolul 9, versetul 31). Ca să nu existe niciun dubiu cu privire la identitatea Mântuitorului Hristos, „un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L!»” (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetul 5). Normal, apar câteva întrebări: „De ce a fost necesar acest act din partea lui Iisus?”; „De ce i-a ales numai pe cei trei ucenici să fie martorii schimbării Sale la față?” și, mai ales, „Ce treabă are acest eveniment cu împăcarea?”.

O astfel de minune, pentru noi, cei de astăzi, ar avea un impact destul de redus. Probabil, ar fi difuzate câteva reportaje, unele chiar de la fața locului şi s-ar dezbate în studiourile de televiziune câte o jumătate de oră mărturiile celor care au asistat la eveniment sau dau impresia că știu câte ceva despre el. Normal, concluziile vor fi trase de aceiaşi jurnalişti şi invitaţi, pe care fiecare post îi are de ani buni şi care se pricep la orice. În orice caz, totul se va termina cu mențiunea „cercetătorii deja au început să analizeze acest fapt neobișnuit și vă vom ține la curent, dacă vor apărea noi informații”. Atât – scurt, sec, rece, de suprafaţă. Dar, nu trebuie să ne facem o mustrare de conștiință prea mare, pentru că și oamenii de acum 2000 de ani funcționau la fel ca noi. Spun asta, pentru că ne-am fi așteptat ca un fapt extraordinar, de o asemenea anvergură ca Schimbarea la Faţă, să marcheze definitiv personalitatea celor 3 apostoli, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Petru fusese mustrat de Hristos în urmă cu ceva timp (Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetul 23), pentru că, după ce, în urma unei inspiraţii divine, Îl recunoscuse pe Învățătorul său drept „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetele 16-17), Îl îndemnase să nu-Și mai îndeplinească misiunea pentru care venise pe pământ. De asemenea, tot el avea să se lepede de trei ori de Mântuitorul, imediat după Cina cea de Taină (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 75).

În schimb, atât cei doi frați, Ioan și Iacov, cât şi mama lor urmau să ceară de la Domnul Iisus onoarea de a sta unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui, când El Se va arăta pe tronul slavei Sale. Cum era de așteptat, acest gest va stârni mânia celorlalți 10 ucenici (Evanghelia după Matei, capitolul 20, versetele 20-24; Evanghelia după Marcu, capitolul 10, versetele 35-41).

Deci, fiecare dintre cei trei apostoli erau sau urmau să fie implicați într-o ceartă și aveau nevoie să-și dea seama cine este Hristos și care este scopul venirii Sale. În consecinţă, Domnul Iisus a simţit nevoia să le arate mai în detaliu care este realitatea. Faptul că această transformare era o lecție particulară a Învățătorului doar pentru cei trei discipoli reiese din ordinul dat de Hristos, după schimbarea Sa la față, prin care le permite celor trei să vorbească despre această minune numai după învierea Sa (Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetul 9).

O astfel de interdicție ne face să deducem că nimeni, în afară de Petru, Iacov și Ioan, nu a văzut schimbarea la față a lui Hristos, deși aceasta s-a petrecut în plină zi, pe un munte înalt, iar ceilalți ucenici, oricum, nu aveau cum să fie prea departe. Este una dintre marile învățături pe care teologia creștină le va aprofunda și va ajunge la concluzia că Dumnezeu Își descoperă slava doar celor aleși și numai în măsura în care aceștia sunt capabili să o perceapă, fapt exprimat și în cadrul troparului[2] acestei sărbători.

Având în vedere toate aceste elemente, credem că suntem îndreptățiți să plasăm acest praznic împărătesc sub semnul împăcării. Acest sentiment, care ar trebui să fie încheierea firească a oricărui conflict din viața unui creștin autentic, era perpetuat în mentalitatea celor vechi de faptul că, la 6 august, mai mult ca oricând, toți cei certați încercau să se împace. În plus, copiilor li se cerea ca, la rândul lor, să fie mai cuminți în această zi, ca să nu fie mustraţi, pentru că, altfel, ar fi fost certați în fiecare zi timp de un an. Normal, erau niște motivații simple, dar care accentuează dorința oamenilor de a fi în armonie cu Dumnezeu și cu ceilalți.

De interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Tot cu ocazia acestei sărbători, se aduc la biserică, spre a fi binecuvântați, primii struguri (pârga viței de vie). Acestui fapt îi este dedicată o rugăciune specială, prin care se mulțumește lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă asupra noii recolte și I se cere să o hărăzească spre iertarea păcatelor celor ce vor gusta[3] din ea prin Trupul și Sângele lui Hristos, adică prin Împărtășanie. Este vorba de o simbolistică foarte profundă, surprinsă magistral de părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai mari teologi creștini: Dumnezeu îi dă omului vița de vie și grâul, iar acesta, prin eforturile sale, le transformă în pâine și vin, elemente de bază ale alimentației umane. Numai că atât vinul, care este făcut din boabele strugurilor, cât și pâinea, care este rezultat al transformării boabelor de grâu, exprimă comuniunea, adică procesul prin care mai mulți (bobiţele strugurilor şi boabele de grâu) devin unul și același lucru (vinul, respectiv pâinea).

De interes şi: Raiul şi iadul între „locul de picnic” şi „poluarea cu smoală”

Mesajul acestei sărbători este unul simplu: destinul omului în această existență este să se transforme pentru a putea intra în comuniunea veșnică cu Părintele ceresc. Iar, pentru a atinge această stare, trebuie să ne împăcăm cu noi, cu semenii și, în special, cu Dumnezeu. Fără această dovadă de iubire din partea noastră, nu poate exista iertare de păcate și nu avem cum să ne schimbăm la față, după modelul lui Hristos.

[1] Relatarea acestui eveniment mai este găsită şi în: Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetele 2-9; Evanghelia după Luca, capitolul 9, versetele 28-36 și Epistola a doua a sfântului apostol Petru, capitolul 1, versetele 16-18.

[2] Imn sau cântare compusă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment deosebit din istoria mântuirii, în care sunt redate sintetic cele mai importante trăsături ale personalității sau minunii respective.

[3] În calendarul popular, luna august se numește „gustar”.