Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu apostolii

În fiecare an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Dacă în legătură cu viaţa împărătesei Elena lucrurile sunt cât de cât clare, în ceea ce priveşte personalitatea împăratului Constantin cel Mare, lucrurile rămân oarecum controversate.

Sfinţii impăraţi Constantin şi mama sa Elena au fost cei care s-au preocupat să scoată creştinismul din anonimat!

De aceea, până astăzi, viaţa acestor sfinţi împărăţi reprezintă un reper pentru creştinii autentici şi o piatră de poticnire pentru cei care vor „să se convingă” de adevărul credinţei creştine.

Uneltiri, morţi şi lupte pentru putere

Pentru cei care aşteaptă cu sufletul la gură să înceapă noul sezon al serialului „Game of Thrones” („Urzeala tronurilor”) viaţa împăratului Constantin cel Mare (306-337) nu ar trebui să fie una senzaţională.

Tatăl său era generalul Constantius Chlorus, cezar al Occidentului la curtea împăratului roman Diocleţan (284-305)[1]. Mama sa, Elena, a fost repudiată de tatăl său pentru ca el să se poată căsători cu Theodora, fiica împăratului Maximian[2] care era august peste partea occidentală a Imperiului Roman.

În aceste condiţii, Constantin este trimis la curtea imperială a împăratului Diocleţian (august peste Orient), pentru ca acesta să se asigure că tatăl său îi va asculta ordinele.

Situaţia se precipită odată cu abdicarea lui Diocleţian şi a lui Maximian, când Constantin fuge la tatăl său în Britania. Dar, în anul 306, Constantius Chlorus moare şi Constantin este proclamat împărat de armată.

În luna noiembrie a anului 308, în cadrul conferinţei de la Carnutum, Constantin este recunoscut oficial cezar în Occident, iar Maxentius (fiul lui Maximian) care se proclamase, la rândul său cezar, este considerat uzurpator.

Pentru a-şi apăra tronul, Constantin pătrunde cu armatele sale în Spania (310) şi, pe urmă, în nordul Italiei, unde îl înfrânge pe Maxentius la Turin şi Verona. Însă bătălia decisivă avea să se dea în anul 312, la Pons Milvius, lângă Roma.

După cum spuneam, până aici, nimic senzaţional. Doar intrigile obişnuite din istorie şi din filmele inspirate din perioadele Antică sau a Evului Mediu. Însă, aşa cum ştim, viaţa bate filmul!

Constantin – împăratul providenţial

Ştiu că pare aproape imposibil pentru noi, cei de astăzi, să credem în minuni cu cruci din lumină care apar pe cer în miez de zi. Adică, pe bune? La câte prezintă televiziunile, ne vine, mai degrabă, să credem că este vorba de o punere în scenă ieftină a unui candidat la vreo funcţie publică.

Constantin cel Mare – împăratul care a schimbat istoria!

Dar, Biserica ne spune că un astfel de eveniment a avut loc de-adevăratelea. El s-a întâmplat înaintea bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 dintre viitorul împărat Constantin cel Mare şi uzurpatorul Maxenţiu.

Istoricul care a stat lângă Constantin, Eusebiu de Cezareea[3], ne relatează că, înaintea bătăliei, Constantin avea mult mai puţini soldaţi decât adversarul său. De aceea, s-a rugat „Diviniţăţii unice” pe care începuse să o adore tatăl său şi I-a cerut ajutorul. Ca răspuns la rugăciunile sale, în timpul zilei, Constantin, alături de întreaga armată, a văzut pe cer o cruce de lumină. Însă nu a ştiut cum să interpreteze această viziune.

Abia în timpul nopţii, Domnul Hristos I s-a arătat cu aceeaşi cruce în mână şi i-a spus să folosească acest semn în toate luptele cu duşmanii săi.

La prima vedere, o astfel de relatare pare una incredibilă şi menită să justifice, ca de atâtea ori în istorie, faptele unui pretendent la tron. Mai mult, unii spun că este posibil să fi fost vorba de o halucinaţie a unui om aflat în momente de maximă tensiune psihică[4]. Dar, hai să analizăm un pic situaţia!

În primul rând, crucea de lumină fusese văzută de întreaga armată.

Apoi, Constantin i-a întărit istoricului Eusebiu de Cezareea, printr-un jurământ, veridicitatea celor relatate. La prima vedere, chestia asta cu jurământul nu pare o mare scofală. Însă Constantin nu ar fi avut de ce să se mai jure în faţa unui supus de-al său în momentul când i-a povestit această întâmplare, pentru că era deja împărat. Deci, această experienţă îl marcase.

Dar cel mai important argument îl reprezintă ce s-a întâmplat după aceea în viaţa lui Constantin cel Mare. Pur şi simplu, dis-de-dimineaţă, el s-a trezit şi a dat ordin să fie confecţionate stindarde cu semnul Crucii pe care el îl văzuse în viziune şi în vis. După cum se ştie, acel semn i-a adus mereu victoria.

Aşa se face că în semn de recunoştinţă, în anul 313, împreună cu cumnatul său Licinius, va emite edictul de la Mediolanum (Milano de astăzi) prin care hotăra ca religia creştină să aibă drepturi egale cu celelalte religii recunoscute în Imperiul Roman.

Constantin cel Mare şi creştinismul

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, începe o nouă eră creştină. Dacă până atunci, adepţii lui Hristos trebuiau să se ascundă şi să se roage în catacombe, acum lucrurile se schimbă radical.

Pentru alte informaţii: Constantin şi Elena, Sfinții Împărați care au scos creștinismul din catacombe

Noul împărat, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul primit de la Dumnezeul creştinilor, începe să se identifice cu această credinţă. Astfel, pe monedele imperiale pe care Constantin le emite apar simboluri creştine.

De asemenea, preoţii şi episcopii primesc diverse scutiri de taxe şi impozite, se permite folosirea tribunalelor ca locaşuri de cult, iar clerul creştin primeşte subvenţii.

Mai mult, episcopii aveau dreptul să judece, iar sentinţele lor erau irevocabile. În plus, tot lor, li s-a acordat şi dreptul de a elibera sclavi, drept care, până atunci, era rezervat guvernatorilor.

În continuare, Constantin construieşte biserici la Ierusalim (Sfântul Mormânt) şi la Bethleem, adică în locurile unde Hristos a înviat şi unde S-a născut. Tot el proclamă duminica, prima zi a săptămânii, sărbătoare oficială a creştinilor.

Merită Constantin să fie considerat un sfânt creştin?

În ciuda măsurilor administrative pe care Constantin cel Mare le-a luat în favoarea creştinilor, au fost unele voci care au contestat faptul că el ar fi crezut cu adevărat în Hristos.

O privire hotărâtă, da totuşi serenă – sfântul împărat Constantin cel Mare.

Printre argumentele lor se numără faptul că el s-ar fi botezat abia pe patul de moarte, că a păstrat titlul de preot suprem (pontifex maximus) al tuturor religiilor din Imperiul Roman şi că noua sa capitală, Constantinopolul, ar fi fost consacrată după ritualul păgân.

De fapt, raţiunea lui Constantin a fost una foarte practică. Păstrând titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu, el nu a putut fi niciodată acuzat de partizanat în favoarea creştinilor.

Sub domnia sa, începând cu anul 324, după ce l-a învins pe Licinius la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis (septembrie), Imperiul Roman era din nou unificat, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285. Prin urmare, era nevoie de multă abilitate politică pentru a armoniza atâtea religii şi atâtea populaţii diferite.

Dacă nu ar fi procedat în acest fel, Constantin ar fi riscat un război religios intern.

Că este aşa ne-o demonstrează faptul că el s-a ocupat de organizarea Primului Sinod Ecumenic, din anul 325 de la Niceea. În afară de faptul că această întâlnire a episcopilor creştini a adus religia înfiinţată de Hristos în prim plan, Constantin a urmărit ca Biserica să nu fie dezbinată, situaţie care ar fi provocat mari tulburări în imperiu.

De asemenea, în Constantinopol,  noua sa capitală, a dat ordin să fie începută construirea a două biserici impozante – una dedicată Sfintei Înţelepciuni (Divine) şi alta Sfintei Păci (Divine). În consecinţă, orientarea creştină a lui Constantin nu poate fi pusă la îndoială.

Deci, el era foarte atent la problema religiozităţii din Imperiul Roman şi, prin urmare, faptul că a păstrat titlul de preot suprem al tuturor religiilor din Imperiu care îi permitea să intervină în viaţa religioasă a fost unul pe deplin justificat.

Aşa se explică şi de ce el nu s-a botezat de la început! Însă dinastia pe care a întemeiat-o s-a bazat pe credinţa că el, Constantin, este alesul lui Dumnezeul pe pământ.

El a murit în ziua de 21 mai 337 (mai precis, noaptea dinspre 21 spre 22 mai), la Nicomedia, după ce, cu scurt timp înainte, primise Botezul.

Analizând din punctul de vedere al vieţii publice, putem spune că, într-adevăr, viaţa lui Constantin cel Mare a fost una a unui  împărat care a trebuit să ordone execuţii, care a întreprins expediţii militare în urma cărora au murit oameni şi familii întregi au fost nenorocite sau care a trebuit să uneltească, să manipuleze şi să facă tot felul de aranjamente politice pentru a-şi atinge scopurile.

Însă, din punct de vedere, strict al vieţii creştine, asemeni tâlharului de pe cruce, pentru faptul că s-a botezat cu puţin timp înainte de moarte, este clar că i-au fost iertate, împreună cu păcatul strămoşesc, toate păcatele personale.

Pentru alte informaţii: Tainele Botezului şi Mirungerii – semnificaţii teologice

După aceea, trebuie să vorbim despre opera lui de scoatere din anonimat a religiei creştine şi despre acţiunile sale care au dus la încreştinări şi la întărirea credinţei atâtor oameni. O lucrare demnă de un adevărat apostol!

În afară de acest lucru, viziunea pe care a avut-o şi modul în care au decurs evenimentele în favoarea lui ne arată că el a fost, într-adevăr, un ales al lui Dumnezeu.

Sunt doar câteva dintre elementele pe care Biserica s-a bazat atunci când l-a declarat pe Constantin cel Mare sfânt şi l-a considerat „întocmai cu apostolii”. Şi cred că această canonizare a fost una pe deplin justificată!

Pentru alte informaţii: Cum este canonizat un sfânt?

Sfânta împărăteasă Elena – mama lui Constantin cel Mare

Alături de împăratul Constantin cel Mare, în ziua de 21 mai, este celebrată şi mama sa, împărăteasa Elena.

Sfântul Ambrozie de Milano ne spune despre ea că a avut origini umile, fiind o „stabularia” (o femeie care slujea într-un han sau tavernă). Însă frumuseţea ei şi viaţa curată l-au determinat pe generalul Constantius Chlorus să treacă peste regulile de atunci şi să se căsătorească cu ea.

Deşi ea îi dăruise un fiu, pe Constantin, el a trebuit să o repudieze, pentru a se căsători cu Theodora, fiica augustului Maximian.

După ce Constantin ajunge cezar al Occidentului, în anul 306, ea este chemată la curte şi rămâne până la sfârşitul vieţii alături de fiul ei, influenţându-i deciziile legate de religia creştină.

Deşi ea a rămas în istorie prin faptul că, între anii 325-326, a plecat la Locurile Sfinte unde a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Hristos şi locul unde Mântuitorul S-a născut, meritele împărătesei Elena au fost cu mult mai multe.

Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin” (Vita Constantini) ne vorbeşte despre viaţa ei curată, despre milosteniile pe care le făcea, despre modul în care îi ajuta şi îi înţelegea pe cei nevoiaşi[5].

În plus, ea a fost un mare ctitor de locaşuri de cult. Din porunca sfintei împărătesei Elena, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, la locul naşterii Domnului Iisus din Bethleem şi pe Muntele Măslinilor de unde El S-a înălţat la cer, au fost dărâmate edificiile păgâne şi ridicate biserici creştine pe care ea, împreună cu fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, le-au împodobit cu generozitate.

Concluzii

Minunile există, fie că vrem să le acceptăm sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat cu împăratul Constantin cel Mare este un lucru grăitor în acest sens.

Pentru alte informaţii: Despre minuni

Viaţa lui de după momentul viziunii, pe care unii nu o consideră reală, ne dovedeşte că, în urma acelui eveniment, tânărul Constantin s-a transformat total. Practic, a avut parte de o schimbare din temelii a modului său de gândire, a perspectivei asupra vieţii.

Dintr-un cezar educat într-un mediu păgân (curtea împăratului Diocleţian), Constantin se transformă, peste noapte, într-un ales al lui Hristos pe pământ. Deci da, minunile se întâmplă!

La fel, mama lui, împărăteasa Elena, a reuşit să afle care este Crucea adevărată a Mântuitorului după ce a atins-o de trupul unui mort şi acesta a înviat. Deci, încă o minune!

Chiar dacă ele ne par evenimente luate din filme ştiinţifico-fantastice, aceste minuni au existat, au avut martori şi au rămas consemnate. Iar ele, în schimb, au schimbat cursul istoriei, pentru că, dacă nu ar fi fost Constantin cel Mare împreună cu mama sa, soarta creştinismului cu toată contribuţia pe care el a adus-o la progresul umanităţii ar fi fost puse sub semnul întrebării.

Este remarcabil modul în care lucrează Dumnezeu şi perfecta sincronizare de care dă dovadă.

După veacuri în care creştinii au fost persecutaţi şi nevoiţi să se ascundă, pur şi simplu, deodată, întregul context s-a schimbat, datorită intervenţiei pe care Dumnezeu a făcut-o în istorie prin intermediul lui Constantin cel Mare. Dar toate s-au întâmplat la momentul cel mai potrivit!

De aceea, dacă ar fi să desprind nişte lecţii din viaţa acestor doi mari sfinţi, una ar fi cea care îmi spune să nu renunţ niciodată şi altă lecţie care îmi spune să am răbdare. Pentru că, dincolo de aparenţe, stă întotdeauna Dumnezeu care lucrează spre binele tuturor!

Referinţe

[1] Constantin cel Mare/Flavius Valerius Constantinus în Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995, p. 95.

[2] Prof. univ. Emilian Popescu, Note de curs, anul universitar 1999-2000.

[3] http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf, pp. 944-947.

[4] A se vedea nota 3109, pp. 944-945  din http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0265-0339,_Eusebius_Caesariensis,_Vita_Constantini_[Schaff],_EN.pdf.

[5] Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, 1, 44-47.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=d84122c36abd00f6a2, https://lindsayclansman.wordpress.com/2015/03/03/the-conversions-of-constantine-and-clovis-compared-and-contrasted/, https://www.google.ro/search?q=constantin+the+great&hl=ro&tbm=isch&source=lnt&tbs=isz:l&sa=X&ved=0ahUKEwjauo_7kZbbAhVDKywKHS1hCJQQpwUIHg&biw=1440&bih=794&dpr=1#imgrc=GviPTO2k3dikyM:

 

Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor

Am fost întrebat de multe ori despre Învierea Domnului Hristos. De ce a fost necesară? A fost reală? Nu cumva a fost o poveste pe care ne-au vândut-o nişte oameni certaţi cu sănătatea mintală? Dar dacă, totuşi…? Mă rog, aţi înţeles ideea!

Înălţarea Domnului la ceruri – unul dintre marile momente din istoria mântuirii.

Însă despre Înălţarea Mântuitorului la ceruri sau despre Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile) nu mi s-a cerut să dau detalii. Nu pot să explic fenomenul! Pot doar să spun că, din perspectiva teologiei creştine ortodoxe,  Învierea nu este sfârşitul operei mântuitoare pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume.

Într-adevăr, faptul că Hristos a biruit moartea este ceva nemaiauzit, este extraordinar, este cea mai mare minune întâmplată vreodată, dar după ce ea a avut loc, Dumnezeu nu a pus punct intervenţiei Sale. Nici măcar punct şi virgulă! Ci doar o virgulă, pentru că a continuat ce începuse imediat după greşeala primilor oameni!

De ce nu S-a înălţat Hristos la ceruri imediat după Înviere

Vouă vă plac serialele? Pun pariu că fiecare a avut cel puţin unul care l-a ţinut cu sufletul la gură. Şi cred că cea mai mare găselniţă a celor care gândeau firul poveştii era să vă lase în suspans la sfârșitul fiecărui episod, astfel încât să-l aşteptaţi cu nerăbdare pe următorul. Ei bine, în cazul Învierii lui Hristos şi a întâmplărilor care au urmat acestui eveniment… nu a fost aşa.

Hristos nu a vrut să lase nicio urmă de suspans, de neştiinţă sau de neînţelegere. De altfel, nu ar fi avut niciun sens ca după ce a salvat întregul neam omenesc de sub robia păcatului strămoşesc să ascundă oamenilor aceste lucruri. Dimpotrivă, Evanghelia (vestea cea bună) trebuia răspândită în toate colţurile lumii.

De aceea, încă de la Cina cea de Taină, Hristos le-a spus ucenicilor Săi despre momentul Înălţării. Dar, pentru cei 11 apostoli care Îi rămăseseră credincioşi, era destul de greu să înţeleagă de ce Hristos trebuia să moară, să învie şi să Se ducă la Tatăl. De aceea, Domnul Iisus nici nu a insistat atunci prea mult! Nu avea rost! Oricum, totul urma să li se descopere după Înviere!

Şi, într-adevăr, după ce a biruit moartea, Hristos S-a întâlnit cu ucenicii Săi pentru a le explica amănunţit ceea ce s-a petrecut cu El în momentul patimilor, morţii şi învierii. Această iniţiere era făcută tocmai pentru că ucenicii aveau nevoie să cunoască în detaliu şi să înţeleagă. Era răsplata credinţei lor de până atunci!

Momentul Înălţării

Cele mai multe informaţii despre evenimentul Înălţării Domnului le aflăm de la sfântul evanghelist Luca. El era medic şi ucenic direct al sfântului apostol Pavel. Prin urmare, profilul lui psihologic era al unui om care dorea să înţeleagă pas cu pas ceea ce se întâmplase. Aşa se explică de ce el pune într-o perspectivă mai amplă cele două scrieri ale sale Evanghelia şi cartea Faptele Apostolilor.

Din aceste texte, aflăm că, după ce Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, tocmai pentru a-i linişti şi a le demonstra că El a înviat cu adevărat, a urmat o perioadă în care Fiul lui Dumnezeu le-a explicat fiecare episod din opera de mântuire a lumii care se înfăptuia în faţa lor[1].

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

După 40 de zile[2], când lucrarea Sa învăţătorească se terminase, Mântuitorul i-a chemat pe ucenicii Săi pe muntele  Măslinilor[3] şi le-a predat o ultimă lecţie. Le-a arătat care este destinul omului, care este planul lui Dumnezeu cu noi – îndumnezeirea prin har. Astfel, El S-a transfigurat şi, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”[4].

Însă, înainte de a se despărţi, Domnul Iisus le-a dat marea misiune a propovăduirii pocăinţei[5] şi a botezării lumii[6].

De asemenea, le-a spus că nu vor fi singuri şi să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu „se vor îmbrăca cu putere de sus[7]. În consecinţă, tot prin ei, urma să Se facă cunoscută şi opera celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi – Duhul Sfânt. Era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu Fiul de la Cina cea de Taină[8] şi a făgăduinţei făcute de Dumnezeu Tatăl prin intermediul profeţilor din Vechiul Testament[9]. Cercul urma să se închidă.

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Importanţa Înălţării pentru neamul omenesc

Evenimentul Înălţării are implicaţii profunde pentru devenirea noastră. Practic, prin Înălţare, Hristos ne-a demonstrat ceea ce prefigurase în timpul Schimbării la faţă. El ne-a arătat ce putem deveni, dacă ne pocăim, ne botezăm şi rămânem în comuniune cu Dumnezeu.

Pentru alte informaţii: Schimbarea la faţă a Domnului – sub semnul împăcării şi al pârguirii

În plus, ne-a dat o idee despre măreţia cu care ni Se va prezenta la cea de-a doua Sa venire. Cuvintele îngerilor adresate apostolilor sunt foarte clare: „Bărbaţi galileieni,de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”[10].

Este vorba despre o măreţie liniştitoare, care dăruieşte pace tuturor celor care îşi duc viaţa în conformitate cu voinţa divină. Aşa se explică de ce, la Cina cea de Taină, apostolii erau trişti când Hristos le-a spus că îi părăseşte pentru o perioadă scurtă[11]. Însă, acum, după Înălţare, când ştiau că El va fi cu ei prin intermediul Duhului Sfânt, erau foarte bucuroşi[12]. Aceiaşi oameni, în etape diferite de iluminare divină, aveau atitudini total diferite în faţa existenţei.

Numai că, de data aceasta, ei ştiau că, indiferent de necazurile pe care le vor avea, la sfârşitul călătoriei prin această lume, îi aşteaptă slava pe care Hristos le-a arătat-o în timpul înălţării Sale. Ei ştiau că  această stare de îndumnezeire prin har face să pălească orice efort şi orice necaz!

Privită din această perspectivă, „nebunia” sfinţilor apostoli este de fapt o mare înțelepciune, chiar dacă  i-a făcut să nu ţină cont de niciun efort şi de niciun sacrificiu, când a fost vorba să se pună în slujba celorlalţi oameni şi să le vestească Evanghelia, făcându-le cunoscut ceea ce au văzut şi au trăit.

Ziua Eroilor

Reluând  o tradiţie care a existat între anii 1920-1948, la propunerea Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2003, Parlamentul României a stabilit ca, în ziua Înălţării Domnului, să fie cinstiţi şi eroii neamului.

Eroii au un loc aparte în teologia ortodoxă şi în istoria Bisericii.

Prin jertfa lor, ei au urmat, mai mult decât ne putem da seama la prima vedere, exemplul lui Hristos. Indiferent dacă au căzut pe câmpurile de luptă sau au murit persecutaţi în închisori, ei au fost cei care s-au sacrificat ca noi să trăim liberi şi să avem, ca popor, o conştiinţă curată în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Pe aceşti strămoşi ai noştri Hristos îi numeşte „prietenii” Săi[13], pentru că, în momentele în care şi-au pus sufletele pentru noi, au dat dovadă de cea mai înaltă formă de dragoste.

Prin urmare, în ziua când sărbătoreşte Înălţarea Domnului, Biserica a găsit potrivit să-i onoreze şi pe cei care, prin jertfă, au devenit eroi şi din punct de vedere creştin şi nu doar naţional.

Concluzii

Aparent încă un praznic din ciclul sărbătorilor pascale, Înălţarea Domnului se dovedeşte a fi un moment cu o importanţă deosebită în istoria mântuirii întregii lumi. Acest eveniment marchează sfârşitul activităţii de învăţător a Domnului Iisus prin iniţierea sfinţilor apostoli în toate tainele planului divin cu privire la răscumpărarea lumii din păcat.

Tot acum, Hristos îi trimite pe apostoli la propovăduire cu misiunea clară de a le predica tuturor pocăinţa spre iertarea păcatelor şi de a-i boteza pe cei care doresc să se mântuiască.

Însă, însemnătatea cea mai mare a acestui eveniment este dată de faptul că acum Hristos ne-a arătat care este ţinta existenţei noastre – îndumnezeirea prin har. Această stare este trofeul tuturor eforturilor noastre de a rămâne în comuniunea cu Dumnezeu şi rodul iubirii pe care trebuie să o avem pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Pentru alte informaţii: Veşnicia înseamnă comuniune

Normal, Dumnezeu ştie că suntem supuşi greşelii, că avem mereu nevoie de îndrumare şi de ajutor, şi, de aceea, nu ne lasă singuri în timpul acestui proces de transformare spirituală. Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Cel care va rămâne cu noi până la sfârşitul veacului, ne va ajuta să progresăm şi ne va mângâia când totul în jurul nostru va părea că se năruie.

Mausoleul de la Mărăşeşti – loc de odihnă şi simbol al rugăciunii veşnice pentru eroii neamului românesc.

Dacă apostolii ştiau aceste lucruri, pentru că le trăiseră, eroii neamului nostru, pur şi simplu, le-au crezut. Indiferent dacă noi cei de astăzi realizăm importanţa sacrificiului lor, în ochii lui Dumnezeu, jertfa lor a echivalat cu manifestarea iubirii supreme. Iar, dacă Hristos îi consideră „prietenii” Lui, era normal ca Biserica să-i onoreze, la rândul ei, în această zi, subliniind faptul că ei s-au apropiat foarte mult de modelul iubirii jertfelnice a lui Hristos.

Deci, Înălţarea Domnului ne arată că, după Înviere, Hristos nu S-a retras din lume, ci continuă să fie prezent în viaţa noastră împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Iar aceasta este o veste care trebuie să ne dea bucurie şi curaj!

Referinţe

[1] „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.”(Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetele 45-46).

[2] „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 3).

[3] „Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă.” (Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 12).

[4] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 9.

[5] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 47.

[6] Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20.

[7] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 49.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 16-17, 26; capitolul 15, versetul 26.

[9] Ioil, capitolul 3, versetele 1-5.

[10] Faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 11.

[11] Evanghelia după Ioan, capitolul 16, versetele 16, 22.

[12] Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 52.

[13] Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 13.

Imaginile sunt preluate, în ordine de la:

https://www.doxologia.ro/

http://episcopiadevei.ro/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Eroilor

Sfântul mare mucenic Gheorghe

În tradiţia creştină, sfântul Gheorghe este numit „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Faptele sale remarcabile şi personalitatea covârşitoare au străbătut 1700 de ani de istorie şi au rămas o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi.

sfântul mare mucenic Gheorghe, balaur
Reprezentarea iconografică cea mai cunoscută a sfântului Gheorghe are la bază un simbolism creştin foarte profund.

De aceea, în fiecare an, la 23 aprilie, Biserica îl omagiază şi-l propune ca pildă de viaţă autentică pentru cei care vor să-şi depăşească condiţia! Haideţi să-l cunoaştem!

 Viaţa sfântului Gheorghe

Despre viaţa sfântului mare mucenic Gheorghe nu se pot spune prea multe. Nu există documente ale epocii care să-l menţioneze, ci doar o tradiţie creştină care a fost, apoi, consemnată în Sinaxar.

De aici, aflăm că acest mucenic provenea dintr-o familie de creştini din Capadocia, iar tatăl său, Gherontie, era militar. În mod natural, Gheorghe a îmbrăţişat şi el cariera militară, devenind cu timpul o căpetenie în armata romană, posibil general, datorită abilităţii sale de a mânui armele.

Situaţia se complică în anul 303, când împăratul Diocleţian decretează ca toţi creştinii să abdice de la convingerile lor religioase. Pentru a dovedi acest lucru, ei trebuiau să aducă jertfe zeilor păgâni.

Deşi se bucura de o situaţie socială foarte bună şi putea avea un viitor luminos, Gheorghe nu renunţă la credinţa sa. Pentru a-l face să se răzgândească, superiorii săi îl aruncă în temniţă pentru o perioadă, însă tânărul militar nu-şi abandonează credinţa.

În aceste condiţii, încep să-i fie administrate pedepse din ce în ce mai dure:  este împuns cu sulița, tras pe roată, aruncat într-o groapă cu var nestins, i se pun lespezi grele de piatră pe piept, este forţat să alerge cu sandale ale căror tălpi erau cu cuie etc. Dar toate aceste torturi nu-l afectează pe Gheorghe care scapă nevătămat din fiecare încercare. Ba mai face şi o minune, înviind un mort, eveniment care va contribui la încreştinarea soţiei lui Diocleţian, împărăteasa Alexandra.

Întrucât Gheorghe începea să reprezinte o problemă tot mai serioasă pentru autorităţi, deoarece minunile făcute de el ajungeau să-i determine şi pe alţii să devină creştini, se hotărăşte uciderea lui. Astfel, este condamnat la moarte prin decapitare. Ordinul va fi dus la îndeplinire în ziua de 23 aprilie 303.

Pentru alte informaţii: Sărbătoarea sfântului mare mucenic Gheorghe

Personalitatea sfântului mare mucenic Gheorghe

Dacă ţinem cont de faptul că sfântul Gheorghe s-ar fi născut între 275-280, înseamnă că el a suferit moarte martirică la 23-28 de ani. Adică la o vârstă la care foarte mulţi tineri din zilele noastre nici nu prea ştiu ce vor să facă în viaţă.

Erau alte timpuri la începutul primului mileniu al erei creştine? Cu siguranţă! Lumea era mult mai dură şi acest lucru făcea ca maturizarea să intervină mai repede. Dar, şi după standardele de atunci, Gheorghe era un tânăr, pentru că nu împlinise nici 30 de ani. Şi cu toate acestea, a avut tăria de caracter a unui om extraordinar.

Şi nu, sfântul Gheorghe nu poate fi considerat un tânăr naiv, o persoană care s-a lăsat, pur şi simplu, înflăcărată de o idee, fără să-şi dea prea bine seama de ce făcea. În armata romană, recrutările se făceau în jurul vârstei de 17 ani, iar stagiul dura până în jurul vârstei de 46-47 de ani. Iar, în tot acest timp, soldaţii urmau un regim foarte strict cu reguli clare şi dure, fără jumătăţi de măsură. Altfel, disciplina ar fi suferit, iar, pe front, aceasta înseamnă moarte sigură pentru toţi.

Aşa se explică şi faptul că promovările se făceau în urma valorii demonstrate de soldaţi în timpul bătăliilor. Faptele lor remarcabile erau consemnate în rapoartele decurionilor şi centurionilor, iar, pe baza lor, comandatul stabilea recompensele.

Pentru alte informaţii: Armata romană

Ţinând cont de faptul că sfântul Gheorghe era comandant în cadrul armatei romane, ne dovedeşte că el era un soldat capabil în ceea ce priveşte mânuirea armelor, dar avea şi capacitatea de a conduce o structură militară. Adică era şi un lider (avea capacitatea să-i inspire pe alţii) şi un bun organizator. Prin urmare, nu putem vorbi despre un naiv, ci, mai degrabă de o personalitate remarcabilă, dat fiind faptul că el era în stare de aceste lucruri la o vârstă cuprinsă între 23-28 de ani.

Însă ceea ce-l face pe sfântul Gheorghe „mare” în comparaţie cu alţi martiri, nu sunt aceste dimensiuni ale personalităţii sale, ci iubirea lui. Să ne gândim că, spre deosebire de alţi martiri, sfântul Gheorghe avea o viaţă creştină exemplară, ceea ce i-a dat posibilitatea să învie un mort. Deci, el nu era doar un soldat extraordinar, ci, mai întâi de toate, un om extraordinar. Iar puterile supranaturale pe care le avea ne îndreptăţesc să credem că, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut răzbuna pe cei care îl torturau. Dar nu a făcut-o. A acceptat, fără ezitare, toate încercările. Şi, de fapt, în aceasta constă marea sa biruinţă.

Sfântul Gheorghe – martirul şi legenda

Biruinţa asupra propriei persoane, prin iubire, l-a făcut pe sfântul Gheorghe să fie considerat „mare mucenic” şi „purtător de biruinţă”. Iar aceste apelative nu au fost acordate de Biserică în mod gratuit, pentru că, în chinurile sale, sfântul Gheorghe a urmat întocmai exemplul Mântuitorului.

Pentru Domnul Hristos nu ar fi fost greu să-Şi arate puterea în timpul Jertfei Sale mântuitoare. Dar nu despre asta era vorba, ci despre învingerea mândriei, păcatul care i-a făcut pe primii oameni să piardă viaţa veşnică. La fel, şi în cazul lui Gheorghe, nu se punea problema că el nu putea să scape de torturi sau nu se putea răzbuna. Ci de a alege să nu facă acest lucru.

Pentru alte informaţii: Martirii creştini

De aceea, această victorie asupra păcatului a fost reprezentată iconografic sub forma sfântului care, călare, omoară un balaur cu suliţa.

Dar, fie din neînţelegerea acestor simboluri, fie dintr-o pioşenie exagerată, în perioada medievală, în jurul personalităţii impresionante a sfântului Gheorghe a fost creată o legendă. Aceasta ne spune că ar fi existat un „balaur” care îi teroriza pe locuitorii cetăţii Silena din provincia Libia şi că locuitorii acelei aşezări nu putuseră să-l ucidă. Nu ştim ce făcea sfântul Gheorghe în zonă, dar, când a auzit necazul acelor locuitori ai cetăţii, a venit şi ar fi ucis această fiară, spre binele tuturor.

După cum se poate vedea, există prea multe similitudini cu mituri şi poveşti care se regăsesc în folclorul multor popoare, pentru a nu considera o astfel de relatare drept o legendă. Însă simbolismul profund creştin a făcut ca reprezentarea iconografică a sfântului mare mucenic Gheorghe ucigând balaurul să fie cea mai cunoscută.

Sfântul Gheorghe ales ca protector

O altă formă de manifestare a evlaviei deosebite pe care creştinii o arată sfântului Gheorghe este aceea de a-l alege ca protector. În afara faptului că vorbim despre purtarea numelui sau despre atribuirea lui unor localităţi[1], alegerea ca patron al unor ţări[2], regiuni[3] sau oraşe[4], sfântul Gheorghe este, în primul rând, considerat un ocrotitor militar.

steag de luptă, Ştefan cel Mare, mănăstirea Zografu, muntele Athos
Steagul de luptă al marelui voievod Ştefan cel Mare arată evlavia de care se bucura sfântul Gheorghe în rândurile armatei moldovene.

În această ipostază, el este regăsit atât pe steagul de luptă al domnitorului Ştefan cel Mare de la mănăstirea Zografu din Muntele Athos, cât şi în conştiinţa soldaţilor din forţele armate terestre române care îl consideră patronul lor spiritual.

Pentru alte informaţii: Sfântul Gheorghe

Concluzii

Nu este uşor ca, la cel mult 28 de ani, prin exemplul tău, să inspiri generaţii întregi de oameni care s-au succedat mai mult de 17 secole. Acest lucru ne vorbeşte foarte clar despre personalitatea marelui mucenic Gheorghe şi  despre influenţa pe care ea a avut-o în istorie.

Dincolo de legendă, de tradiţii populare sau de adoptarea lui ca patron, sfântul Gheorghe reprezintă o pildă despre ce poate deveni omul atunci când Îl pune în centru preocupărilor sale pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel Care ne dă încercări, dar tot El ne dă puterea să le depăşim; El este Cel Care pare că ne lasă tocmai când ne este mai greu, dar, de fapt, nu-I conştientizăm prezenţa, pentru că tocmai atunci ne ţine strâns în braţe şi, după ce greutăţile trec, tot El este Cel Care ne aşteaptă la capătul drumului cu iubirea Lui.

Sfântul Gheorghe a ştiut aceste lucruri şi le-a aplicat în viaţa sa, dovedind că merită să fie nemuritor! Acum, este rândul nostru să facem la fel!

Referinţe

Imaginile au fost preluate, în ordine de pe site-urile web: lumina.ro şi libertatea.ro.

[1] Ex.: municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.

[2] Ex.: Anglia, Grecia, Rusia etc.

[3] Ex.: Aragon, Catalonia etc.

[4] Ex.: Barcelona (Spania), Beirut (Liban), Londra (Regatul Unit al Marii Britanii), Moscova (Rusia), Rio de Janeiro (Brazilia), Botoşani, Drobeta Turnu Severin, Timişoara, Tecuci etc.

Duminica Floriilor

„De fiecare dată când am ajuns la o răscruce în viaţă, am ştiut care este calea corectă. Fără nicio excepţie am ştiut acest lucru. Dar n-am urmat-o niciodată! Ştiţi de ce? Pentru că era prea greu!” – sunt cuvintele rostite de Al Pacino, în rolul col. Frank Slade din celebrul film „Parfum de femeie”[1]. Şi sunt înclinat să cred că mulţi dintre noi am trăit, într-o oarecare măsură, după un astfel de principiu.

Sărbătoarea Floriilor

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica serbează, cu o săptămână înainte de Paşti, praznicul Intrării Domnului în Ierusalim sau Floriile[2]. Este o sărbătoare care ne propune exact opusul modului de viaţă plin de laşitate al căii celei mai uşoare.

Florii, intrarea în Ierusalim, asin, finic, salcie
Intrarea Domnului în Ierusalim reprezintă momentul în care activitatea lui Hristos intră în linie dreaptă.

Pentru alte informaţii: Istoria sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim

Aproape toată lumea ştie că de Florii este dezlegare la peşte şi vin, dar puţini îşi amintesc că intrarea în Ierusalim reprezintă un punct de răscruce în activitatea Domnului Hristos. Este momentul în care El începe  să Se pregătească pentru marea încercare – Jertfa supremă pentru noi, ceilalţi!

De multe ori, îi privim „diferit” pe cei care se sacrifică pentru alţii. Ce să mai vorbim despre cei care se sacrifică pentru o idee sau o credinţă religioasă. Ei sfidează orice instinct de autoconservare şi, de aceea, pentru majoritate, martirii sunt nişte oameni „neînţeleşi”! Uneori, ei sunt consideraţi nebuni de-a binelea!

Însă, chiar dacă nu vă vine să credeţi, au existat oameni foarte bogaţi care, după o viaţă în care au gustat cam din toate plăcerile acestei lumi, s-au sinucis. Motivul? Unul cât se poate de simplu – se săturaseră de viaţă. Nu mai aveau pentru ce trăi. Erau, pur şi simplu, plictisiţi de o existenţă căreia nu-i mai găseau sensul[3]! Erau nişte morţi vii!

Contextul intrării Domnului în Ierusalim

Hristos nu era nebun! Îşi dorea, ca fiecare om normal, să trăiască! Avea toate motivele: era tânăr (în jur de 33 de ani), avea prieteni, era respectat şi, mai ales, avea o mamă de care să aibă grijă.

Dar nu despre asta era vorba[4]!

Aşa că, îi trimite pe doi dintre ucenicii Săi într-un sat din apropierea Ierusalimului să-i aducă o asină cu un mânz! Odată aduse aceste animale, apostolii îşi pun peste ele hainele ca Hristos să Se poată aşeza.

Astfel, călare pe mânzul unei asine, Hristos intră în Ierusalim, împlinind întocmai o profeţie scrisă cu câteva sute de ani înainte[5].

Mulţimea extaziată L-a întâmpinat cu ramuri de finic[6] şi L-a aclamat ca pe un împărat eliberator, rostind: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”[7]!

Însă, Domnul Iisus nu a dat niciun indiciu că Se gândea să răstoarne ordinea socială. Nu avea soldaţi, nu promova un manifest politic şi, în niciun caz, nu arăta ca un cuceritor. Să fim realişi! El venea călare pe un mânz de asină şi nu pe un armăsar focos ca cei folosiţi în războaie.

Pentru alte informaţii: Intrarea în Ierusalim

Deci, mesajul Lui era unul foarte paşnic – Hristos nu dorea să fie împărat, nu-şi propusese să schimbe ierarhia lumii de atunci, ci doar realităţile din inima oamenilor.

Cum se întâmplă de multe ori, deşi totul era la vedere, cei din Ierusalim au ales să creadă altceva. Ei îşi doreau un Mesia politic, un Izbăvitor care să-i elibereze de sub dominaţia romană. Aşa se explică de ce Hristos a fost întâmpinat cum erau întâmpinaţi, odinioară, regii.

Pentru alte informaţii: Floriile

Sintagma „Osana!” înseamnă „Miluieşte-ne!” şi era ovaţia cu care erau salutaţi regii şi împăraţii din vechime. Iar, în ziua aceea, Hristos era, pentru ei, Împăratul!

Cu toate acestea, Hristos era rezervat, deoarece ştia că, peste numai 5 zile, aceiaşi oameni aveau să-I ceară moartea.

Semnificaţia Floriilor

De aceea, Floriile reprezintă punctul de răscruce care face trecerea de la misiunea învăţătorească spre slujirea arhierească a Mântuitorului. După mai bine de 3 ani de predicat şi de săvârşit minuni, prima parte a misiunii Sale se apropia de sfârşit. În urmă, rămâneau ucenicii care aveau să-I ducă opera mai departe.

Odată cu intrarea în Ierusalim, viaţa şi activitatea lui Hristos intrau în linie dreaptă. De acum, aveau să înceapă Patimile! Iar, după marea Jertfă de pe cruce, avea să se întâmple mântuirea neamului omenesc!

Pentru alte informaţii: Pentru cei care nu pot ajunge în Săptămâna Patimilor la biserică

Ordinea lumii urma să fie schimbată din temelii, creaţia restaurată, iar omul avea să fie repus în situaţia de a alege liber între viaţa veşnică în comuniunea cu Dumnezeu sau între însingurarea veşnică a morţii. Se revenea la originile lumii, când omul era stăpân în Grădina Raiului.

Din această perspectivă, încep să fie înţelese în profunzime cuvintele spuse de Hristos fariseului Nicodim: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[8].

Ca să facem o comparaţie, trebuie să ne gândim că multora dintre noi ne este greu să ne împăcăm cu soţul (soţia) sau chiar cu propriii copii. Însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi a fost atât de mare, încât o Persoană din Sfânta Treime a acceptat să Se jertfească pentru noi, iar celelalte două Persoane, Tatăl şi Duhul Sfânt, au fost de acord şi au desăvârşit această lucrare.

De aceea, Floriile reprezintă o sărbătoare a bucuriei şi nu a tristeţii. Ea prevesteşte faptul că dragostea lui Hristos va transforma durerea Jertfei în bucuria Învierii. Şi ne spune că, indiferent de necazurile pe care le vom avea, ele se vor transforma, prin comuniunea cu Dumnezeu, în veselie.

Concluzii

De fiecare dată când simţim că supărarea ne cuprinde, să ne amintim că Dumnezeu ne va ajuta, pentru că ne iubeşte. Ca şi în cazul lui Hristos, încercările apar în viaţa noastră cu un scop. Şi nu trebuie să ne îndoim că Dumnezeu nu vrea să ne sprijine.

El ne va ajuta mereu, atât timp cât nu vom fi laşi.

Nu este vorba aici de a nu ne face viaţa mai uşoară prin muncă cinstită. Acest lucru se numeşte evoluţie. Ci de a nu obţine avantaje pe căi necinstite. Aceasta se numeşte furt şi laşitate.

Hristos nu a ezitat să facă ceea ce era corect, chiar dacă ştia în cel mai mic detaliu suferinţele care-L aşteptau. A avut curaj şi a mers mai departe. Iar rezultatul îl ştim cu toţii – mântuirea întregii lumi.

Cu siguranţă, încercările pe care le-am avut şi pe care le vom întâlni în viaţă nu vor depăşi puterile noastre[9]. Dar, dacă vrem să progresăm, trebuie să trecem prin ele!

Dumnezeu ne asigură că nu vom fi singuri, iar răsplata va fi pe măsură!

Referinţe

Icoana praznicului este preluată de la https://ziarulunirea.ro/floriile-sarbatoarea-intrarii-domnului-in-ierusalim-incepe-saptamana-patimilor-ultima-din-postului-pastilor-416410/

[1] Scent of a Woman (Martin Brest, 1992), http://www.imdb.com/title/tt0105323/?ref_=nv_sr_1 .

[2] Pr. prof. dr.  Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, Bucureşti, 1993, p. 171.

[3] Pr. prof. univ. Gheorghe Popa, Bioetică, note de curs, 2005-2006.

[4] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 27: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta”.

[5] Este vorba despre o profeţie a prorocului Zaharia, capitolul 9, versetul 9: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

[6] Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 13: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”!

[7] Evanghelia după Matei, capitolul 21, versetul 9.

[8] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[9] Epistola întâia către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 10, versetul 13: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Despre noaptea de Înviere, altfel

Paştile este evenimentul care a schimbat istoria lumii, este cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

 

Dar Paştile este şi unul dintre cele două momente din an în care majoritatea creştinilor ajunge la biserică şi pe care au şanse reale să nu-l uite prea curând.

Cred că, cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a ajuns la slujba de Înviere! E ceva de „vis”!

Totul începe cu pregătirea de a acasă când grupuri, grupuri de creştini, rude, prieteni sau vecini îşi iau „lumânările de Înviere” şi se pregătesc să ia cu asalt reduta (O să înţelegeţi imediat la ce mă refer!).

Înainte de Înviere

„Eu am lumânare de la piaţă că sunt mai ieftine… Ia, uite la ală ce lumânare şi-a tras! Vrea să se dea mare!” sau „Hai dom’le odată să prindem locuri mai în faţă! Ce, vrei să stăm iar afară? Nu vezi că am rochie nouă?” – sunt „îndemnuri” cu care creştinii se îmbie să meargă la casa Domnului în noaptea de Paşti.

Problema este că nici nu ştii dacă să-i condamni sau să cataloghezi astfel de comportamente ca „strategii de supravieţuire” care au trecut testul timpului. Să mă explic!

Etapa „pe pupături”!

De îndată ce ajungi la biserică în noaptea de Înviere, îţi creşte inima în piept când vezi câţi „creştini” s-au hotărât să întâmpine în comuniune acest mare praznic.

E o aglomeraţie de nedescris! Dacă te nimereşti la o parohie de oraş sau chiar la o mănăstire mai cunoscută, te simţi cam stingher, pentru că nu prea cunoşti multă lume.

La o parohie de la ţară, deja treaba se schimbă. Totul se transformă într-o mare reuniune de familie, pentru că fiecare cunoaşte pe fiecare şi, dacă stai să te gândeşti, toţi sunt cumva neamuri. Încep pupăturile!

Normal, acestea se fac cu lacrimi în ochi şi cu îmbrăţişările de rigoare, urmate de ţocăituri care exprimă, într-un mod distinct, iubirea între rude. Ce dacă slujba stă să înceapă şi preotul încearcă discret să facă apel la linişte, lumea nu s-a mai văzut de mult timp şi nu-şi poate stăpâni emoţiile regăsirii.

Faza a doua: asaltul

Ei, acu-i acu’! Se sting toate luminile din biserică şi, chipurile, lumea înţelege să tacă. Toţi aşteaptă măreţul moment în care preotul va da tuturor lumina Învierii. Acesta iese cu lumânarea aprinsă şi rosteşte cu glas ceremonios: „Veniţi să (de) luaţi lumină!”.

Lumina Învierii, Hristos, viaţă, moarte
Lumina Învierii este lumina vieţii pe care Hristos ne-a dăruit-o, ca să ieşim din labirintul morţii.

Aici, simt nevoia să fac o precizare de mare însemnătate pentru viaţa novicilor: o mare parte a oştii creştine din biserică traduce acest îndemn ca pe o „comandă de atac”. Prin urmare, pregătiţi-vă să fiţi înghesuiţi.

Asaltul a început! Fiecare luptă să ia primul lumină, sau, mă rog, printre primii. Acum, trebuie să ne amintim că fiinţa umană este inteligentă şi nu ar face nimic care să nu-i aducă un minim beneficiu. Deci, trebuie să fie o răsplată dacă iei printre primii lumină. Altfel, ce rost ar avea să te lupţi cu atâta patimă, nu?

Sincer, am convingerea că toată lumea va primi la un moment sau altul lumină şi va fi de aceeaşi „calitate” cu a celor care au primit-o printre primii. Dar recunosc, vorbeşte invidia din mine, pentru că nu am reuşit niciodată să mă număr printre „câştigătorii” acestui premiu. Chiar dacă nici nu mi-am dat seama care ar fi răsplata, încă nu mi-am pierdut speranţa. O să mă mai duc la slujbe de Înviere şi, sigur, o să aflu!

Până una alta, să vă spun cum am supravieţuit atâtor asalturi furibunde pentru lumina de Paşti. La început, dintr-o eroare cruntă de plasament, m-am trezit în al doilea sau al treilea rând de credincioşi aşezaţi în faţa altarului. Aveam să constat, ca de atâtea ori în viaţa mea, că Dumnezeu există!

A urmat asaltul, aşa cum v-am povestit mai devreme, numai că eu îmi amintesc doar crâmpeie de coate care şi-au atins, fără nici cea mai mică eroare, ţinta – corpul meu. Era să mă şi sufoc, dar printr-o intervenţie a Celui de Sus, am fost împins mai spre margine şi am supravieţuit.

Anul următor, m-am decis să nu-L mai ispitesc pe Dumnezeu să facă o altă minune. Aveam doar două opţiuni: să mă apuc de rugby sau să stau afară. Am ales-o, firesc, pe ultima. Aşa am putut să văd cu ochii neutri ai unui observator şi să înţeleg ceva mai bine mirajul nopţii de Înviere!

Al treilea capitol: „părăsirea redutei cucerite şi protejarea prăzii de război”.

Cum este normal, după ce toată lumea a primit lumină, preotul şi  obştea creştinilor ies să înconjoare biserica. Este un peisaj de vis, mai ales dacă, afară, este vreme liniştită.

Peste tot, numai făclii aprinse, toată lumea îşi zâmbeşte şi se salută cu formula „Hristos a înviat!”, iar cântecele de la strană sunt pline de optimism.

Pentru alte informaţii: Prin Înviere, omul îşi înveşniceşte existenţa sa stricăcioasă

Cu alte cuvinte, avem în faţă o imagine care nu are cum să nu te impresioneze. Totuşi, acest termen s-ar putea să fie un simplu eufemism.

Preotul citeşte Evanghelia care ne spune că Hristos a înviat şi detaliază ce au făcut căpeteniile evreilor pentru a ascunde acest lucru (Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 1-16).

După aceea, urmează înconjurarea bisericii!

Înconjurarea bisericii, Hristos, Înviere, moarte, alegere
Înconjurarea bisericii are scopul de a vesti tuturor că Hristos a înviat şi că, de acum, moartea este doar o chestiune de alegere.

Pentru unii, este un moment magic a cărui amintire vor să o păstreze nealterată. Probabil, aşa se explică de ce, după ce acest act ritualic are loc, se îndreaptă cu lumânările aprinse, vădit emoţionaţi spre casă.

Sincer, nu văd de ce nu ar face-o! Au fost la slujbă, s-au întâlnit cu persoane cu care nu s-au mai văzut de mult timp, au ieşit „victorioşi” în asaltul pentru lumină, iar acum, după ce „ţinta” a fost securizată, se retrag în glorie de pe teritoriul ocupat spre mesele îmbelşugate de sărbătoare.

„Învinşii” trebuie să stea la slujbă!

Actul 4: Spectacolul din noapte

Pentru cei care rămân, totuşi, la slujbă, urmează o nouă secvenţă. După ce „garnizoana” care a rămas pe „teritoriul ocupat” termină de înconjurat biserica, se bate simbolic în uşa bisericii şi întregul alai intră în locaşul de cult.

La strană, se citeşte Canonul Paştilor, urmat de sfânta Liturghie.

Este un moment interesant, pentru că, din punct de vedere cultic, „orologiul” după care se desfăşoară toate evenimentele fără dată fixă din calendarul creştin este resetat.

Demne de reţinut sunt cântările care detaliază evenimentul Învierii şi-l plasează în peisajul mântuirii cosmice şi personale.

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

De asemenea, Cuvântul sf. Ioan Gură de Aur sau Evanghelia de la Liturghie (Evanghelia după Ioan cap. 1: 1-17) nu au cum să te lase indiferent.

Fiecare verset din Psalmul 67 care face parte din începutul pascal rostit de preot primeşte ca răspuns din partea credincioşilor afirmaţia „Hristos a înviat!”.

Însă, dacă aţi ratat vreo preselecţie la „Vocea României” sau la „X Factor”, acum este momentul să recuperaţi. Veţi avea în faţa ochilor o mulţime de cântăreţi amatori, adevărate diamante neşlefuite, care se simt încurajaţi să-şi dea măsura talentului lor.

Nu ştiu dacă puteţi califica momentele respective ca fiind secvenţe desprinse din filmele de groază sau de comedie. Oricare ar fi alegerea dumneavoastră, să ştiţi că nu greşiţi!

Cei despre care vă vorbesc încearcă să dea tot ce pot. Acum, în noaptea de Paşti, au la dispoziţie o scenă doar a lor. Iar ei… Ei bine, să spunem că nu vă vor dezamăgi!

Există riscul ca cei de lângă ei să aibă timpanele afectate, dar este un risc minor pe care ei sunt dispuşi să şi-l asume.

Finalul apoteotic

Este ultima parte din ceea ce reprezintă experienţa din noaptea de Înviere. Şi aceasta nu are cum să fie altfel decât memorabilă.

Dacă, din punct de vedere cultic, lucrurile sunt clare, fiind sedimentate în tradiţia Bisericii de-a lungul veacurilor, ritualul pascal este trăit diferit nu numai de fiecare generaţie de credincioşi, ci şi de la un an la altul.

Să fim sinceri, puţin suspans nu strică!

Pe măsură ce slujba avansează,  eşti plăcut impresionat să constaţi că slujba Învierii are un conţinut foarte profund.

Totul, începând cu veşmintele preotului şi până la ultimul detaliu, este scăldat în lumină. Melodiile sunt mai vesele, pline de optimism iar feţele tuturor exprimă poftă de viaţă.

Noaptea Învierii, lumină, întuneric
„Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asta până când, vrând-nevrând, somnul îşi face simţită prezenţa. Mai adăugaţi slăbiciunea provocată de post, nerăbdarea nepoţilor şi plictiseala unor creştini şi, atunci, posibilităţile vor fi nelimitate.

În primul rând, există şansa reală ca vocile celor de la strană să fie dublate, în surdină, de nişte sforăituri cu intermitenţe ale unor creştini care înţeleg să „lupte până la sfârşit” cu oboseala şi alte ispite care i-au făcut pe creştinii „de ocazie” să plece după  înconjurarea bisericii.

Apoi, există oricând pericolul leşinului de la atmosfera închisă şi fumul de la lumânările care trebuie să ardă toată noaptea că „ şi aşa, după aia, ce mai faci cu ele?”.

Iar dacă aceste etape au fost depăşite, cei mai tineri, în timp ce părinţii sau bunicii supraveghetori sunt semiadormiţi, devin inventivi.

Cu alte cuvinte, nu ai cum să te plictiseşti!

Poate că nu de aceeaşi părere sunt cei care, în noaptea de Paşti, vor să intre în comuniune cu cei care se odihnesc în cimitirul de lângă biserică.

Înviere, comuniune, adormiţi,
Noaptea Învierii este o noapte a comuniunii cu toţi creştinii, cu cei care sunt şi cu cei care nu mai sunt în această viaţă.

Aceştia, după ce aprind lumânări la morminte, simt nevoia să recupereze din timpul pierdut şi încep să aibă diverse dialoguri cu alţi creştini care, la rândul lor, vor să onoreze memoria înaintaşilor.

Totul devine atât de captivant, încât, în prezenţa unei sticle de vin, sărbătoarea Paştilor capătă dimensiunile unei adevărate agape presărate cu strigăte de „veselie”.

Uneori, este necesară chiar intervenţia preotului care vine din timpul slujbei, să-i roage să coboare nivelul decibelilor. Însă, există riscul să nu mai aibă cu cine vorbi (Sper că nu aţi uitat de sticla de vin!).

Cum orice are un sfârşit, la fel se întâmplă şi cu slujba Paştilor. Astfel că, după lupte seculare care pot dura chiar şi 4 ore (depinde de lungimea pastoralei episcopului), slujba pe care toţi creştinii o aşteaptă timp de un an se apropie de final. Unul apoteotic, cum altfel?

Preotul, rosteşte, spre uşurarea multor creştini, „Amin!”. Este, cu adevărat, o încununare, semnul că au mai trecut cu bine peste încă un Post Mare, încă o Săptămână a Patimilor şi peste încă o slujbă de Înviere.

Toţi au zâmbetul pe buze, semn că tot acest efort spiritual a meritat. Orice s-ar spune, oricât de mult ne-am enerva de ceea ce se întâmplă necreştin în această noapte, Paştile rămâne Paşti!

Concluzii

Din acest ciclu de 5 acte, pe care l-am văzut repetat de mai multe ori, am rămas, în mod tainic, doar cu sentimentele de mulţumire.

Chiar dacă unele dintre comportamentele pe care tocmai le-am trecut împreună în revistă nu sunt cele mai potrivite, trebuie să fim atenţi să nu le copiem!

De asemenea, ele nu trebuie să ne împiedice să venim, pe viitor, la slujba de Înviere.

Într-adevăr, avem multe de corectat, dar asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm lupta sau să vedem totul într-o lumină sumbră.

Învierea este o sărbătoare a renaşterii, un moment care a marcat definitiv istoria lumii şi a dat întregii creaţii o nouă şansă la viaţa de comuniune cu Dumnezeu.

Nu are rost ca noi să nu încercăm, de la an la an, să întâmpinăm acest praznic ceva mai buni ca în trecut.

Este un mesaj pe care îl putem desprinde din semnificaţia acestei sărbători, acela al necesităţii progresului nostru în Hristos, al învierii fiecăruia întru o nouă viaţă. Una dintre învăţăturile fundamentale ale creştinismului ne spune că aceasta începe oricând. Chiar şi cu Paştile din anul acesta!

Referinţe

Imaginile sunt preluate în ordine:

https://botosaneanul.ro/stiri/te-pregatesti-sa-mergi-la-inviere-mare-atentie-la-lumanari-fotogalerie/

Sfintele Paști la Mănăstirea Putna

avantaje.ro

http://mapio.net/pic/p-9336775/

 

 

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul. Incheierea sirului prorocirilor vechiului legamant si inceputul celui nou

Mântuitorul a spus despre el că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare” şi, cu toate acestea, sfântul Ioan Botezătorul a murit într-un mod tragic. De ce? Care este semnificaţia acestei jertfe care a inspirat de-a lungul timpului generaţii după generaţii de creştini?

După părerea mea, istoria este una dintre cele mai valoroase surse de inspiraţie pentru scenarişti. Citind cărţi care povestesc  lucruri din trecut, îţi dai seama că intrigile din filmele şi serialele de astăzi au foarte mari şanse să nu fie doar rodul imaginaţiei, ci chiar trista realitate. Sărbătoarea tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul, celebrată de Biserică în fiecare an, la 29 august, este o mărturie în acest sens.

Evenimentul este descris mai în detaliu de evangheliştii Matei (Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetele 3-12) şi Marcu (Evanghelia după Marcu, capitolul 6, versetele 17-29). Contextul istoric era unul destul de liniştit, întrucât, în Palestina, aflată sub stăpânire romană, era pace şi urmaşii regelui Irod cel Mare primiseră fiecare drept moştenire câte o parte din regatul părintelui lor. Lucrurile s-au complicat când, între Irod Antipa, unul dintre fiii lui Irod cel Mare şi Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip, se înfiripă o poveste de dragoste, în timpul unei călătorii la Roma. În ciuda legilor evreieşti foarte clare, Irodiada, împreună cu Salomeea, fiica sa, vine la reşedinţa lui Irod Antipa. Acesta, la rândul său, divorţează de prinţesa Phasaelis, fiica regelui Aretas IV al Nabateei.

Cum era de aşteptat, un om cu trăirea spirituală a lui Ioan Botezătorul a condamnat deschis o astfel de încălcare a moralei, atrăgându-și ura Irodiadei. Dincolo de rănirea orgoliului, predica sfântului Ioan o punea într-o situaţie foarte delicată, pentru că, dacă Irod ar fi avut mustrări de conştiinţă şi ar fi repudiat-o, ea risca nu doar să piardă mai mult decât poziţia de regină. Potrivit legilor evreieşti, ea ar fi trebuit să fie ucisă cu pietre de popor ca pedeapsă pentru căsătoria cu cumnatul său. Temerea ei era oarecum îndreptăţită, pentru că evanghelistul Marcu ne spune că regele îl asculta pe Ioan „cu drag” (Mc. 16: 20). În consecinţă, ea a făcut constant presiuni asupra lui Irod, ca acesta să-l omoare pe profet. În mod normal, pentru a-şi mulţumi soţia, Irod nu ar fi avut niciun fel de problemă în a-i face pe plac soţiei sale. Dar, din cauza sfințeniei vieţii şi a marii popularităţi de care se bucura Ioan Botezătorul în rândul supuşilor care-l considerau proroc, regele a preferat să-l închidă pe sfânt în cetatea Macherus. După cum era de aşteptat, o astfel de rezolvare nu avea cum s-o mulţumească pe Irodiada şi ea aştepta momentul potrivit să acţioneze.

Ocazia s-a ivit în timpul petrecerii pe care Irod a dat-o, ca să-şi serbeze ziua de naştere.  Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat pentru oaspeţi ceea ce i-a plăcut foarte mult regelui care s-a jurat că o va recompensa cu orice îi va cere, până în limita a jumătate din regatul său. La îndemnul mamei sale, ea i-a cerut tatălui său vitreg, pe o tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Cu toată părerea de rău, regele Irod a decis să se ţină de jurământ şi a dat ordinul. În acest fel, din cauza mândriei rănite a unei femei şi a slăbiciunii unui bărbat, a fost pus capăt şirului de profeţi care au călăuzit timp de veacuri poporul ales pe calea către adevăratul Dumnezeu.

Istoricii ne spun că Irod Antipa şi Irodiada au sfârşit exilaţi în Galia, în timp ce Ioan Botezătorul a ajuns să fie unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai creştinilor. Sfârșitul său tragic, dar, în aceleaşi timp, măreţ nu avea cum să rămână fără ecou în sufletele atâtor generaţii de creştini. Iar românii nu au făcut  excepţie.

În afară de unele legende care nu au niciun fel de legătură cu textul evanghelic, strămoşii noştri au găsit forme de-a dreptul originale pentru a-şi manifesta respectul faţă de personalitatea sfântului Ioan. Astfel, în trecut, se obişnuia ca, în ziua de 29 august, să nu se mănânce varză sau orice fruct în formă de sferă care ar fi semănat cu un cap de om. De asemenea, era interzisă folosirea cuţitului şi a oricărui obiect tăios, totul fiind rupt. Apoi, nu era îngăduit să se bea vin roşu, pentru că era considerat a fi sângele sfântului Ioan Botezătorul. Şi, tot în această zi, nu era voie să se folosească mătura, cică pentru a nu tulbura sufletele morţilor. Este important să spunem că aceste practici sunt doar rodul imaginaţiei oamenilor din popor şi, în niciun caz, nu sunt instituite sau recunoscute de Biserică.

Modul creştinesc autentic de a marca această sărbătoare este cu totul altul. De aceea, în amintirea jertfei sfântului Ioan Botezătorul, Biserica a hotărât ca moartea sa martirică să fie serbată prin post în orice zi ar cădea. În acest fel, se aduce şi un omagiu vieţii de o sfințenie aparte pe care a dus-o cel pe care Hristos îl numeşte cel mai mare născut din femeie (Evanghelia după Matei, capitolul 11, versetul 11).

Ar putea fi de interes şi: Dom’ profesor, care-i treaba cu postu’?

Este felul în care tradiţia creştină ne spune că sărbătoarea unui sfânt se trăieşte, înainte de toate, în suflet. Obiectele şi gesturile văzute sunt doar o expresie, o manifestare exterioară a acestor sentimente. Fără ele toate acţiunile noastre ritualice îşi pierd valoarea şi devin simple comportamente care nu ne transformă şi nici nu ne ajută să evoluăm din punct de vedere spiritual. Aceasta este una dintre diferenţele esenţiale dintre creştinism şi alte credinţe. Şi aşa trebuie înţeles şi mesajul principal al prorocului Ioan care îndemna la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 2). De ce?

Ar putea fi de interes şi: Sfinţii şi specializările lor

Pentru că pocăinţa înseamnă, de fapt, schimbarea modului de a gândi, înseamnă schimbarea vieţii. Iar, la o privire mai atentă, ne dăm seama că întreaga existenţă a sfântului Ioan Botezătorul a fost dedicată pregătirii evreilor pentru schimbarea mentalităţii, astfel încât ei să fie capabili să facă trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou. Practicarea unei asceze extrem de severe (Evanghelia după Matei, capitolul 3, versetul 4) şi predica sa aspră, dar sinceră, menită să biciuiască moravurile decadente ale contemporanilor săi, i-au adus un respect deosebit din partea conaţionalilor. Dacă pentru israeliţii din vremea sa erau suficiente doar jertfele exterioare pentru a considera că păcatele le sunt iertate, pentru Ioan acest lucru nu era suficient. El îi îndemna pe cei ce-l ascultau să-şi alinieze emoţiile şi gândurile (trăirea interioară) cu cuvintele şi faptele (manifestare exterioară).

Ar putea fi de interes şi: Postul şi rezolvările rapide

Moartea sa mucenicească, datorată curajului de a vorbi adevărul şi de a condamna păcatul, are toate elementele unui eveniment menit să declanşeze, în sufletul oricui, întrebări importante în legătură cu sensul vieţii noastre şi cu modul în  care alegem să o trăim. Prin urmare, varza, vinul, obiectele cu lamă sau măturile nu au nicio legătură cu cinstirea adevărată pe care i-o datorăm sfântului Ioan Botezătorul.

Ar putea fi de interes şi: Toţi vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară!

Dacă vrem într-adevăr să-i urmăm pilda, trebuie să ne întrebăm, mai întâi, care sunt valorile după care am ales să ne conducem în viaţă şi dacă merită să murim pentru ele. Mulţi dintre noi vom fi surprinşi de răspunsuri şi, există posibilitatea ca unii dintre noi să-şi schimbe total părerea despre ei înşişi. Este un lucru normal în acest stadiu al evoluţiei noastre spirituale. Însă abia când ne vom hotărî să facem ceva pentru a schimba această stare a lucrurilor, vom şti că, asemenea sfântului Ioan Botezătorul, am făcut trecerea de la vechiul legământ cu noi înşine la cel nou.

Adormirea Maicii Domnului – prefigurare a vietii vesnice

Din punct de vedere tradiţional, Adormirea Maicii Domnului marchează sfârşitul anului bisericesc şi ne duce cu gândul la perioada de hibernare a naturii care stă să înceapă odată cu venirea toamnei. Însă, din punct de vedere spiritual, ea vine cu o teologie profundă care exprimă însăşi esenţa creştinismului –viaţă veşnică.

În fiecare an, la 15 august, se simte în aer, cu acea siguranţă de neclintit, venirea toamnei, iar fiecare generaţie trăieşte într-un mod aparte aceste momente. În trecut, în preajma acestei zile, bărbaţii schimbau pălăria cu căciula. Astăzi, noi începem să numărăm câte zile ne mai putem bucura de mare, iar cei mici socotesc cât mai este până începe şcoala. Alte timpuri, alte priorităţi.

Însă există şi elemente pe care timpul nu le-a putut atinge. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este una dintre aceste valori. Veche de aproape 1500 de ani, ea ne aminteşte în fiecare an de sensul existenţei noastre pe pământ – învierea spre viaţa veşnică.

       Instituirea sărbătorii

Potrivit unei vechi tradiţii creştine, consemnate în lucrarea „Viaţa Fecioarei” atribuită sfântului Maxim Mărturisitorul, sfârşitul pământesc al Fecioarei Maria i-ar fi fost prevestit acesteia de către arhanghelul Gavriil.  După aceea, ea s-ar fi aşezat pe pat în casa pe care o avea în grădina Ghetsimani din Ierusalim şi ar fi adormit întru cele veşnice.

Aceeaşi tradiţie creştină ne spune că, pentru a o cinsti pe Maica Sa, Însuşi Mântuitorul Hristos a venit, în momentul adormirii ei, să-i primească sufletul său prea curat. Acest fapt a fost exprimat de iconografii ortodocşi prin reprezentarea lui Hristos care ţine în braţe un copil înfăşat în scutece albe, simbol al purităţii Sfintei Fecioare.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei Cruci şi a sfintelor icoane – precizări

La înmormântarea Maicii Domnului, au participat şi apostolii care au fost aduşi pe nori din toate colţurile lumii unde se aflau pentru a predica Evanghelia. Singurul care a ajuns după trei zile a fost apostolul Toma.

De aceea, el s-a rugat de ceilalţi apostoli să-i deschidă mormântul pentru a-şi lua rămas bun cum se cuvine de la Maica Domnului. În momentul în care mormântul a fost deschis, cu toţii au văzut că trupul Fecioarei Maria nu mai era acolo, semn că fusese luat la ceruri.

Pentru a comemora acest eveniment, la Ierusalim, s-a instituit o sărbătoare care avea să fie menţionată în documente abia în secolul al V-lea. Asemenea consemnări au apărut în mod constant după cel de-al treilea Sinod Ecumenic (Efes, 431).

Atunci, s-au stabilit, pentru totdeauna, cele două învăţături fundamentale privind persoana Maicii Domnului. Prima este pururea fecioria (aeiparthenia) Maicii Domnului – înainte, în timpul şi după naştere[1]. Cea de-a doua dogmă precizează că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu (theotokia).

Ulterior, pe această temelie, a început să se dezvolte întregul cult al Maicii Domnului. În acest context, sărbătoarea Adormirii a fost preluată de apuseni, care o serbau la o dată diferită. Ziua de 15 august ca zi a prăznuirii avea să fie fixată definitiv de către împăratul bizantin Mauriciu (582-602). Tot el a renovat şi biserica din grădina Ghetsimani, închinată Fecioarei Maria.

        Obiceiuri populare care însoţesc celebrarea Adormirii Maicii Domnului

Datorită importanţei pe care o are în istoria mântuirii, Fecioara Maria a primit o formă de cinstire superioară celei acordate oricărui alt sfânt – supravenerarea. Dar şi în afara cercurilor teologice, la nivelul creştinilor obişnuiţi, Născătoarea de Dumnezeu se bucură de o cinstire aparte.

Acest lucru a fost exprimat în tradiţia populară prin Cercurile Sfintei Marii care se ţineau în zilele de dinainte şi de după Adormirea Maicii Domnului, datele de 14, respectiv 16 august. Atunci, creştinii se adunau pe lângă case şi, în special femeile, povesteau despre bunătatea şi minunile Sfintei Fecioare.

Aşa se explică de ce, de fiecare dată când se aflau în mari nevoi, oamenii de altă dată ştiau să o invoce pe Maica Domnului pe care au considerat-o protectoarea celor năpăstuiţi; cea care veghea asupra fetelor, soţiilor şi a mamelor; cea care, prin rugăciunile ei, putea să aline suferinţele bolilor şi, mai ales, cea care prin mijlocirea ei către Fiul său, Domnul Hristos, poate obţine iertarea păcatelor pentru cei vii şi pentru cei adormiţi.

Ar putea fi de interes şi: Sfinţii şi specializările lor

       Teologie şi simbol

Această conexiune nu era făcută întâmplător! Anul bisericesc, cuprins între 1 septembrie şi 31 august, are ca pietre de hotar două sărbători închinate Fecioarei Maria: Naşterea (8 septembrie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). Practic, noua unitate de timp se naşte o dată cu Născătoarea de Dumnezeu şi se sfârşeşte cu Adormirea ei.

Simbolistica este una foarte interesantă. Fecioara Maria se naşte când natura stă să intre în perioada de hibernare, de somn asemănător morţii. În acest context, ea este cea care dă tuturor speranţa că întreaga creaţie nu va muri. Această speranţă se concretizează la venirea primăverii, când Biserica a instituit praznicul Bunei Vestiri (25 martie).

Acum, suntem siguri că, prin întruparea lui Hristos din Fecioara Maria, lumea va ieşi din „întunericul şi umbra morţii” (Isaia, capitolul 9, versetul 1) şi va primi viaţă (Evanghelia după Ioan, capitolul 11, versetul 25).

Certitudinea acestei credinţe apare odată cu praznicul Învierii lui Hristos, când oricine crede în El şi face voia Lui primeşte viaţa veşnică.

În ciuda acestor lucruri, surprinzător, la 15 august, la sfârşitul acestui ciclu urmează „moartea” celei care a născut Viaţa. Apoi, începând cu următorul 8 septembrie, ciclul acesta al vieţii şi al morţii ar trebui să fie reluat, şi aceasta ar trebui să se întâmple an de an.

O astfel de ciclicitate monotonă a existenţei este specifică religiei hinduiste. De aceea, cea mai mare fericire pentru un hinduist este să se elibereze de ciclurile existenţiale, să renunţe la propria identitate şi să se integreze în Nirvana.

Însă, în creştinism, viaţa pe pământ nu este ceva de care să-ţi doreşti să scapi, ci este un dar de la Dumnezeu care ne pregăteşte pentru o bucurie şi mai mare – viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu şi restul creaţiei. Iar Adormirea Maicii Domnului exprimă pe deplin acest lucru.

Astfel, la sfârşitul existenţei sale în această viaţă, Maica Domnului nu este răpită cu trupul la ceruri, aşa cum s-a întâmplat cu Ilie[1]  şi Enoh[2]. Ea trece prin moarte, dar fără a fi atinsă de aceasta. Prin urmare, ea nu moare în sensul de încetare a existenţei, ci adoarme cu trupul.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi oameni, ea nu a trebuit să aştepte cea de-a doua venire a Fiului său pentru ca sufletul să-i fie reunit cu trupul, ci, imediat după adormirea ei, Hristos a înviat-o pe Maica Sa şi a înălţat-o la ceruri. Deci, cea care a născut Viaţa, nu a murit, ci a adormit, semn că, după aceea, s-a trezit la o nouă existenţă.

O astfel de învăţătură este în deplină concordanţă cu cuvintele lui Hristos rostite înainte de a o învia pe fiica lui Iair. În acest sens, El le spune celor care plângeau la căpătâiul copilei: „«Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme». Şi râdeau de El, ştiind că a murit.” (Evanghelia după Luca, capitolul 8, versetele 52-53).

Un alt ecou al credinţei în nemurire este cel reprezentat de termenul cimitir (κοιμητήριο). În limba greacă, acest cuvânt înseamnă „dormitor”, adică locul unde cei adormiţi (nu morţi) se odihnesc până la venirea Domnului Iisus.

Aşadar, dacă cineva se întreabă ce aşteaptă toţi cei aflaţi în stare de repaus (repausaţi sau răposaţi), Maica Domnului, prin adormirea sa, le oferă răspunsul – învierea.

Ar putea fi de interes şi: Câtă apă bea un mort?

Revenind la metafora naturii, putem spune că, începând cu fiecare toamnă, natura nu moare, ci adoarme. Numai că, spre deosebire de Maica Domnului, ea rămâne în această lume. Dar ea nu va rămâne captivă acestei existenţe la nesfârşit. Natura urmează a fi transfigurată şi ridicată spre un alt plan de existenţă la cea de-a doua venire a Domnului. Deci, şi ea va ajunge să nu mai dormiteze, ci să se bucure de o stare permanentă de trezvie.

Este mesajul pe care adormirea Maicii Domnului, învierea şi, apoi, mutarea ei cu trupul la cer ni-l transmit în fiecare an. Sensul existenţei noastre nu este împlinit deplin în această viaţă, ci, după adormirea fiecăruia dintre noi, va exista învierea spre viaţa veşnică.

[1] Cartea a patra a Regilor, capitolul 2, versetul 11: „Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”.

[2] Facerea, capitolul 5, versetul 24: „Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”.

[1] Aceste trei momente ale pururea fecioriei sunt reprezentate în icoane prin cele trei stele pe care Maica Domnului le are pe frunte şi pe umeri.

Schimbarea la fata a Domnului – sub semnul impacarii si al parguirii

În anii când copilăream în bătătura bunicilor, am avut parte de un dialog interesant. O rudă de-a mea, mai mare cu vreo câțiva ani, dar, totuși, destul de tânără, îmi spunea foarte convinsă că nu mai are rost să mergem la mare, pentru că, după Schimbarea la Față, nu ne mai bronzăm (Destul de tare, nu?). Aveau să treacă mai mulți ani până să mă lămuresc cu privire la semnificațiile acestui eveniment, petrecut cu aproape două mii de ani în urmă și serbat de Biserică, în fiecare an, pe 6 august.

O astfel de discuție, deși aparent puerilă, poartă în ea niște reminiscențe ale unor vremi de mult apuse. Pentru românii de odinioară, Schimbarea la Față, dincolo de semnificația ei religioasă, era o sărbătoare care anunța, în mod oficial, venirea toamnei. De aceea, se spunea că vara începe să se „certe” cu toamna și, din acest moment până la primăvara următoare, nu mai era permis scăldatul. La fel, noaptea, nu se mai îngăduia să se țină geamurile deschise, întrucât exista pericolul ca duhurile din natură, datorită vremii mai reci, să se refugieze în casele neprotejate. Deci, cam tot ce era caracteristic verii ca și comportament începea să se restrângă.

Nu știm foarte sigur dacă aceste practici, cauzate de „cearta” dintre vară și toamnă, existau dinainte de creștinism sau dacă ele au început să fie conturate odată cu religia întemeiată de Mântuitorul Hristos. Însă, ceea ce știm cu adevărat, este faptul că sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului Iisus ar putea fi plasată sub semnul împăcării.  Referatul biblic (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 1-9)[1] ne spune că, la un moment dat, Hristos S-a dus pe un munte înalt cu doar 3 ucenici: Petru și frații Ioan și Iacov. După ce au ajuns în vârf, deodată, Hristos S-a schimbat la faţă „și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetul 2). După aceea, lângă El, au apărut Moise și Ilie, cele mai importante personalități din istoria religiei iudaice, care Îi vorbeau (Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetul 4) și vesteau sfârșitul Lui (Evanghelia după Luca, capitolul 9, versetul 31). Ca să nu existe niciun dubiu cu privire la identitatea Mântuitorului Hristos, „un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L!»” (Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetul 5). Normal, apar câteva întrebări: „De ce a fost necesar acest act din partea lui Iisus?”; „De ce i-a ales numai pe cei trei ucenici să fie martorii schimbării Sale la față?” și, mai ales, „Ce treabă are acest eveniment cu împăcarea?”.

O astfel de minune, pentru noi, cei de astăzi, ar avea un impact destul de redus. Probabil, ar fi difuzate câteva reportaje, unele chiar de la fața locului şi s-ar dezbate în studiourile de televiziune câte o jumătate de oră mărturiile celor care au asistat la eveniment sau dau impresia că știu câte ceva despre el. Normal, concluziile vor fi trase de aceiaşi jurnalişti şi invitaţi, pe care fiecare post îi are de ani buni şi care se pricep la orice. În orice caz, totul se va termina cu mențiunea „cercetătorii deja au început să analizeze acest fapt neobișnuit și vă vom ține la curent, dacă vor apărea noi informații”. Atât – scurt, sec, rece, de suprafaţă. Dar, nu trebuie să ne facem o mustrare de conștiință prea mare, pentru că și oamenii de acum 2000 de ani funcționau la fel ca noi. Spun asta, pentru că ne-am fi așteptat ca un fapt extraordinar, de o asemenea anvergură ca Schimbarea la Faţă, să marcheze definitiv personalitatea celor 3 apostoli, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Petru fusese mustrat de Hristos în urmă cu ceva timp (Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetul 23), pentru că, după ce, în urma unei inspiraţii divine, Îl recunoscuse pe Învățătorul său drept „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Evanghelia după Matei, capitolul 16, versetele 16-17), Îl îndemnase să nu-Și mai îndeplinească misiunea pentru care venise pe pământ. De asemenea, tot el avea să se lepede de trei ori de Mântuitorul, imediat după Cina cea de Taină (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 75).

În schimb, atât cei doi frați, Ioan și Iacov, cât şi mama lor urmau să ceară de la Domnul Iisus onoarea de a sta unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui, când El Se va arăta pe tronul slavei Sale. Cum era de așteptat, acest gest va stârni mânia celorlalți 10 ucenici (Evanghelia după Matei, capitolul 20, versetele 20-24; Evanghelia după Marcu, capitolul 10, versetele 35-41).

Deci, fiecare dintre cei trei apostoli erau sau urmau să fie implicați într-o ceartă și aveau nevoie să-și dea seama cine este Hristos și care este scopul venirii Sale. În consecinţă, Domnul Iisus a simţit nevoia să le arate mai în detaliu care este realitatea. Faptul că această transformare era o lecție particulară a Învățătorului doar pentru cei trei discipoli reiese din ordinul dat de Hristos, după schimbarea Sa la față, prin care le permite celor trei să vorbească despre această minune numai după învierea Sa (Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetul 9).

O astfel de interdicție ne face să deducem că nimeni, în afară de Petru, Iacov și Ioan, nu a văzut schimbarea la față a lui Hristos, deși aceasta s-a petrecut în plină zi, pe un munte înalt, iar ceilalți ucenici, oricum, nu aveau cum să fie prea departe. Este una dintre marile învățături pe care teologia creștină le va aprofunda și va ajunge la concluzia că Dumnezeu Își descoperă slava doar celor aleși și numai în măsura în care aceștia sunt capabili să o perceapă, fapt exprimat și în cadrul troparului[2] acestei sărbători.

Având în vedere toate aceste elemente, credem că suntem îndreptățiți să plasăm acest praznic împărătesc sub semnul împăcării. Acest sentiment, care ar trebui să fie încheierea firească a oricărui conflict din viața unui creștin autentic, era perpetuat în mentalitatea celor vechi de faptul că, la 6 august, mai mult ca oricând, toți cei certați încercau să se împace. În plus, copiilor li se cerea ca, la rândul lor, să fie mai cuminți în această zi, ca să nu fie mustraţi, pentru că, altfel, ar fi fost certați în fiecare zi timp de un an. Normal, erau niște motivații simple, dar care accentuează dorința oamenilor de a fi în armonie cu Dumnezeu și cu ceilalți.

De interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Tot cu ocazia acestei sărbători, se aduc la biserică, spre a fi binecuvântați, primii struguri (pârga viței de vie). Acestui fapt îi este dedicată o rugăciune specială, prin care se mulțumește lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă asupra noii recolte și I se cere să o hărăzească spre iertarea păcatelor celor ce vor gusta[3] din ea prin Trupul și Sângele lui Hristos, adică prin Împărtășanie. Este vorba de o simbolistică foarte profundă, surprinsă magistral de părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai mari teologi creștini: Dumnezeu îi dă omului vița de vie și grâul, iar acesta, prin eforturile sale, le transformă în pâine și vin, elemente de bază ale alimentației umane. Numai că atât vinul, care este făcut din boabele strugurilor, cât și pâinea, care este rezultat al transformării boabelor de grâu, exprimă comuniunea, adică procesul prin care mai mulți (bobiţele strugurilor şi boabele de grâu) devin unul și același lucru (vinul, respectiv pâinea).

De interes şi: Raiul şi iadul între „locul de picnic” şi „poluarea cu smoală”

Mesajul acestei sărbători este unul simplu: destinul omului în această existență este să se transforme pentru a putea intra în comuniunea veșnică cu Părintele ceresc. Iar, pentru a atinge această stare, trebuie să ne împăcăm cu noi, cu semenii și, în special, cu Dumnezeu. Fără această dovadă de iubire din partea noastră, nu poate exista iertare de păcate și nu avem cum să ne schimbăm la față, după modelul lui Hristos.

[1] Relatarea acestui eveniment mai este găsită şi în: Evanghelia după Marcu, capitolul 9, versetele 2-9; Evanghelia după Luca, capitolul 9, versetele 28-36 și Epistola a doua a sfântului apostol Petru, capitolul 1, versetele 16-18.

[2] Imn sau cântare compusă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment deosebit din istoria mântuirii, în care sunt redate sintetic cele mai importante trăsături ale personalității sau minunii respective.

[3] În calendarul popular, luna august se numește „gustar”.

Pentru cei care nu pot ajunge in Saptamana Patimilor la biserica

Se apropie marea sărbătoare a Învierii Domnului Hristos şi mulţi dintre noi suntem, ca mai mereu în ultima perioadă, în contratimp cu tot ceea ce înseamnă pregătirile pentru acest praznic.

Răstignirea Domnului, Cruce, Jertfă, Patimi
Răstignirea Domnului – moment al Jertfei mântuitoare

Avem copii de luat de dus şi de luat de la şcoală, deadline-uri pe la serviciu, ni se pare că nu am făcut destul curat şi mâncare acasă, domnişoarele şi doamnele nu trebuie să rateze programările de la coafor, manichiuristă etc.

Pe unii îi apucă durerile de cap numai când se gândesc câte au de făcut, în timp ce pe alţii îi apucă mustrările. Se pare că, nici în acest an, nu vor avea cum să trăiască, ca pe vremea copilăriei, această sărbătoare.

Pentru alte informaţii: Paştile este pentru toată lumea

Atunci, totul părea mai aşezat şi timpul dădea impresia că aşteaptă, la rândul său, cuminte venirea Paştilor. În Săptămâna Mare, toată lumea mergea la denii şi nepoţii sorbeau cuvintele bunicilor care le explicau ce se întâmpla la biserică.

Pentru acei nepoţi care doresc să reînnoade firul copilăriei şi nu au cum o să încerc să prezint ceea ce consider eu că sunt elementele semnificative ale acestei perioade liturgice.

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor

Ultima săptămână a Postului Mare, cuprinsă între Duminica Floriilor şi Duminica Învierii, se numeşte Săptămâna Mare, pentru că, potrivit sfântului Ioan Gură de Aur, în această perioadă „Domnul Hristos a săvârşit lucruri mari”.

Ştiu că pare logic, dar am ţinut să fac această precizare, pentru că am întâlnit şi alte „explicaţii”, unele chiar foarte originale.

De asemenea, denumirea „Săptămâna Patimilor” este justificată, pentru că, în cadrul acestei săptămâni, Biserica comemorează chinurile suferite de Hristos pentru mântuirea noastră.

Slujbele emblematice pentru această perioadă sunt deniile, care nu sunt altceva decât slujbele de utrenie din zilele următoare.

Ca să fie totul clar, trebuie spus că ziua liturgică începe cu după-amiaza zilei calendaristice precedente, după modelul găsit la crearea lumii „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Facerea, capitolul 1, versetul 5).

Momentul de începere a unei zile liturgice este dat de slujba Vecerniei (vecerom (slav.) – seară), care face parte din serviciul divin de seara, iar slujba Utreniei (umro (slav.) – dimineaţă) face parte din serviciul divin de dimineaţă.

La mănăstiri, se practică Privegherea care presupune un ansamblu de slujbe (Vecernia mare, Litia şi Utrenia) şi care este săvârşită seara.

În acelaşi fel, trebuie înţeleasă şi această practică din Postul Mare de a săvârşi, de data aceasta separat, la vreme de seară, utrenia sub formă de Denie (slav. – priveghere sau slujbă nocturnă).

În cadrul deniilor din Săptămâna Mare, sunt prezentate faptele care au precedat sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Hristos, fapte cu profunde semnificaţii , iar cele mai reprezentative în acest sens, sunt cele două denii de joi şi vineri seara, Denia celor douăsprezece Evanghelii (Denia mică), respectiv Denia Prohodului (Denia mare).

Denia celor douăsprezece Evanghelii (Denia mică)

Denia celor douăsprezece Evanghelii este una pe care mulţi dintre noi şi-o amintesc, pentru că… da, este foarte lungă.

Dar, în acelaşi timp, prezintă succint şirul evenimentelor care s-au petrecut între momentul în care Iuda L-a vândut pe Mântuitorul şi adormirea Lui.

Vânzarea Mântuitorului

Înţelegerea dintre apostolul Iuda Iscarioteanul şi mai-marii de la templu a avut loc miercuri, lucru marcat în cadrul cultului creştin prin faptul că această zi a săptămânii este consacrată ca o zi de post în amintirea acestui eveniment.

În ziua de joi, Mântuitorul a revenit la Ierusalim şi a cerut ucenicilor Petru, cel mai în vârstă, şi Ioan, cel mai tânăr, să meargă înainte şi să pregătească cina.

Această zi a coincis cu ziua Azimilor, o sărbătoare evreiască care anticipa paştile iudaic şi rememora momentul în care evreii au luat ultima masă ca robi ai Egiptului (Ieşirea, capitolul 12, versetele 6-10).

Casa în care avea să aibă loc această cină, după o tradiţie creştină, pare să fi fost a familiei din care provenea evanghelistul Marcu.

Spălarea picioarelor ucenicilor

Odată ajunşi în casă, Iisus şi cu ceilalţi 10 ucenici s-au aşezat la masă, iar, apoi, Hristos S-a încins cu un ştergar şi a luat un vas cu apă şi a început să spele picioarele ucenicilor, dându-le o pildă de smerenie (Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 4-15).

Deşi era un obicei consacrat, la evreii din perioada Noului Testament, picioarele erau spălate, de obicei, de sclavi. În tradiţia romano-catolică, acest lucru este amintit de gestul papei care spală picioarele cardinalilor în cadrul unui ritual aparte.

Cina cea de Taină

După acest moment, Domnul Hristos instituie Taina Sfintei Împărtăşanii, prin excelenţă, Taina unităţii Bisericii. Este foarte interesant modul în care este prezentat acest moment de către evanghelistul Luca „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor…” (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19), pentru că aceste 4 verbe sunt cele care definesc, în formă concentrată, întreg ritualul sfintei Liturghii şi explică şi de ce, Împărtăşania, se săvârşeşte ca Taină, în cadrul acestei slujbe[1].

Cina cea de Taină, Euharistie, Împărtăşanie
Cina cea de Taină – momentul instituirii Sfintei Euharistii

Apoi, Mântuitorul a rostit cuvintele pe care le auzim de fiecare dată la Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 26-28).

Pentru alte informaţii: Sfânta Euharistie – Taina Împărăţiei şi a unităţii Bisericii

După ce descoperă vânzătorul şi le dă ucenicilor ultimele poveţe, Iisus pleacă cu cei 11 apostoli şi cu alte persoane să se roage într-un loc de reculegere denumit Ghetsimani, aflat în afara Ierusalimului, pe Muntele Măslinilor.

Grădina Ghetsimani

Între timp, Iuda ajunsese în Ghetsimani însoţit de soldaţii care asigurau paza templului şi de câţiva dintre oamenii arhiereului.

Preoţii de la templul din Ierusalim, conducătorii clerului iudaic, aveau nevoie de un om dintre apropiaţii lui Hristos, pentru că nu puteau risca să-L omoare pe Învăţătorul lumii în timp ce predica în templu. Cu siguranţă, cei care ar fi aflat ar fi sărit să-L apere (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 2) şi acest lucru putea degenera foarte uşor în război civil.

Deci, timpul cel mai potrivit pentru prinderea lui Iisus era noaptea, iar locul cel mai prielnic era în afara cetăţii.

Rugăciunea, grădina Ghetsimani
Rugăciunea din Grădina Ghetsminani, locul unde Hristos S-a rugat cu lacrimi de sânge!

Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să ştie momentul în care Mântuitorul ieşea din cetate şi, mai ales, unde Se află. Aceste informaţii le-au fost promise de Iuda Iscarioteanul pentru doar 30 de arginţi, sumă prezisă cu mult timp înainte de profeţii Ieremia şi Zaharia.

În plus, era nevoie ca Hristos să fie recunoscut de cei care urmau să-L prindă, iar acest lucru la lumina lunii, nu era prea simplu. De aceea, Iuda s-a oferit să-L indice pe Domnul Iisus printr-un sărut (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 48-49).

Acest moment dureros este amintit la fiecare Liturghie, în cadrul rugăciunilor rostite de cei care urmează să se împărtăşească, prin sintagma „şi nici sărutare Îţi voi da ca Iuda”.

Judecata lui Iisus

În noaptea de joi spre vineri, Hristos a fost „judecat”, mai întâi, de arhiereii Ana şi Caiafa şi, apoi ,de ceea ce ar fi trebuit să fie Marele Sinedriu, cel mai înalt for al evreilor în materie de autoritate religioasă.

După încălcarea mai multor proceduri (ex:. niciun proces nu avea voie să se desfăşoare noaptea), Fiul lui Dumnezeu este acuzat de blasfemie, pentru că a spus că este… Fiul lui Dumnezeu (Evanghelia după Marcu, capitolul 14, versetele 62-64).

Iisus la Pilat din Pont

Pentru că nu puteau să-L condamne decât din punct de vedere religios, mai-marii de la templu aveau nevoie de o sentinţă pronunţată de o autoritate romană. Prin urmare, s-au dus vineri dimineaţă la procuratorul Pilat din Pont ca să-i prezinte situaţia şi să obţină condamnarea lui Hristos la moarte.

Ca orice funcţionar care nu doreşte probleme suplimentare, Pilat a evitat să-L condamne pe Hristos şi, după un interogatoriu sumar, L-a trimis la Irod, care era regele pământean al evreilor, dar sub tutelă romană. Însă, nici acesta nu I-a găsit vreo vină Domnului Iisus şi L-a trimis, din nou, la Pilat.

Spălarea mâinilor lui Pilat

În acest moment, lui Pilat îi vine o idee. Exista tradiţia ca, de paştile evreilor, să fie graţiat un infractor. Pentru a nu complica lucrurile, Pilat i-a pus pe evrei în faţa unei situaţii cu un singur răspuns. Ei ar fi trebuit să aleagă între un  tâlhar vestit, pe nume Baraba, care participase la o răscoală şi săvârşise o crimă şi Iisus, Care vorbea despre Împărăţia Cerurilor şi săvârşise mai multe vindecări.

Răspunsul îl ştim cu toţii: oameni de la templu s-au infiltrat în mulţime şi i-au îndemnat pe cei prezenţi să-l aleagă pe Baraba. Pilat a intrat în panică şi a făcu celebrul gest simbolic al spălării mâinilor, spunând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea”, iar poporul i-a răspuns: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”.

Cred că este unul dintre motivele pentru care evreii au avut o istorie atât de zbuciumată culminând cu momentul Holocaustului din cel de-Al Doilea Război Mondial şi continuând cu situaţia tensionată, chiar şi în zilele noastre, din statul Israel.

Torturarea lui Hristos

Chipurile, ca să le dea satisfacţie celor de la templu şi, totuşi, să-L şi scape pe Hristos, Pilat a ordonat soldaţilor să-L batjocorească. Acest lucru s-a petrecut în curtea pretoriului, unde soldaţii L-au torturat, bătându-L cu biciul şi punându-I pe cap o cunună de spini.

Apoi, Pilat L-a prezentat pe cel care, în opinia evreilor, „S-a făcut pe Sine împărat” cu celebrele cuvinte „Ecce Homo!” (Iată Omul!) (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 5).

După cum ne putem imagina, imaginea lui Hristos ar fi stârnit oricui milă şi, în niciun caz, nu i-ar fi inspirat cuiva sentimentul de autoritate a unui împărat. Cu toate acestea, evreii nu au fost înduplecaţi şi au cerut să fie răstignit.

Răstignirea lui Hristos

Răstignirea era una dintre modalităţile de execuţie rezervate infractorilor din cea  mai de jos categorie. Condamnatul trebuia să-şi ducă crucea până la locul de execuţie, apoi era pironit pe lemn şi lăsat să moară. Dacă moartea nu survenea într-un anumit timp, viaţa îi era curmată prin zdrobirea picioarelor cu obiect din lemn.

Ca să ne facem o idee, în cazul lui Iisus, vorbim despre un om care, în ziua de joi, călătorise în afara Ierusalimului şi apoi revenise în cetate pe o temperatură care ajungea şi la 40° C la umbră, iar, după o cină frugală, a plecat în grădina Ghetsimani. Aici, S-a rugat cu lacrimi de sânge (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 44).

După acest moment de mare intensitate emoţională, a fost prins, ţinut toată noaptea în judecata arhiereilor, ca a doua zi, vineri, să fie înfăţişat lui Pilat, apoi lui Irod, din nou lui Pilat, torturat şi, într-un final, pus să care o cruce grea din lemn din Ierusalim până la un loc înalt din afara cetăţii, numit Golgota (Locul Căpăţânii).

Pentru alte informaţii: Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos

Evangheliile ne vorbesc de cele 7 grăiri de pe cruce ale Domnului Hristos [2] şi, apoi, ne prezintă moartea Lui . Acest moment este unul de mare însemnătate pentru teologia ortodoxă, întrucât, după moarte, sufletul Mântuitorului, în calitatea Sa de Fiu al Omului, a mers în iad. Dar, pentru că era fără de păcat, fiind Dumnezeu şi, în acelaşi timp, fiind şi om deplin, întrupat din Fecioara Maria, El a plătit din partea neamului omenesc răscumpărarea păcatului protopărinţilor Adam şi Eva.

Din acel moment, toţi drepţii Vechiului Testament care, până atunci, indiferent de fapte, mergeau în iad, au fost eliberaţi şi orice om care a murit, după aceea, a avut posibilitatea să nu mai fie considerat vinovat pentru păcatul primordial, datorită Tainei Botezului.

De aceea, Învierea în iconografia ortodoxă este redată prin scena Pogorârii la Iad a Mântuitorului.

Înviere, pogorârea la iad, păcatul strămoşesc, îndumnezeire
Hristos S-a pogorât la iad, ca noi să putem fi ridicaţi din blestemul păcatului strămoşesc. Astfel, Învierea lui Hristos echivalează cu posibilitatea îndumnezeirii noastre.

În plus, când a vrut să se convingă de faptul că Domnul Iisus Hristos murise, căpetenia soldaţilor care îi păzeau pe cei trei răstigniţi (Mântuitorul şi doi tâlhari), I-a străpuns coasta cu suliţa. Din rana astfel deschisă a curs sânge şi apă (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 34).

Acest gest a fost interpretat simbolic de către teologi ca fiind momentul instituirii în chip nevăzut a Bisericii, întrucât apa semnifică Taina Botezului, prin care se iartă păcatul strămoşesc, iar sângele semnifică Taina Sfintei Împărtăşanii, Taina unităţii Bisericii. Aceste două elemente se folosesc şi în ritualul Proscomidiei, când preotul comemorează acest episod.

În cadrul Deniei celor douăsprezece Evanghelii, ducerea Crucii de către Hristos este simbolizată de preotul care ia Sfânta Cruce din altar şi, într-o scurtă procesiune, vine cu ea în mijlocul bisericii şi o fixează pe un postament spre închinare. Ea va sta acolo până a doua zi, vineri.

De remarcat este faptul că acest ritual este unul românesc şi nu mai este întâlnit în cultul altor Biserici ortodoxe.

Denia celor 12 Evanghelii, Cruce, Hristos
Episcopul sau preotul Îl simbolizează pe Hristos care Îşi duce crucea spre Golgota.

Vinerea Mare (Vinerea Patimilor)

Vinerea mare este ziua cu cea mai încărcată de tristeţe din cadrul calendarului ortodox, fiind ziua în care Hristos a pătimit, a adormit şi a fost îngropat. Prin urmare, în această zi, nu se oficiază sfânta Liturghie, fiind zi aliturgică.

Din punct de vedere cultic, trebuie să menţionăm cele două slujbe importante Vecernia, în timpul căreia este scos Sfântul Epitaf sau Aer şi Denia mare sau a Prohodului.

În cadrul Vecerniei, care, la bisericile de parohie, se săvârşeşte în jurul amiezii, se reia firul evenimentelor de dinaintea Învierii, cu coborârea trupului neînsufleţit al lui Hristos de pe cruce.

Trupul Mântuitorului este simbolizat de sfântul Epitaf sau Aer, iar pogorârea Lui de pe cruce este marcată prin depunerea Epitafului pe o masă, în mijlocul bisericii spre închinarea credincioşilor.

Sfântul Aer, Epitaf
Sfântul Aer

El va rămâne în centrul locaşului de cult până spre sfârşitul Deniei Prohodului.

Denia Prohodului (Denia mare)

Această denie, denumită şi Denia mare, este, practic, slujba de înmormântare a Domnului Iisus.

Ea debutează cu Prohodul Domnului, o suită de cântări organizate în trei grupe (stări), fiecare având o melodie proprie.

Prohodul Domnului, Învierea Domnului
Prohodul Domnului – trist, solemn, dar plin de aşteptarea Învierii.

Deşi aceste cântări exprimă tristeţea întregii creaţii pentru moartea trupească a lui Hristos, ele se termină într-o notă optimistă, cu Binecuvântările Învierii şi nu cu cele care se cântă la slujba obişnuită a înmormântării. Este un simbol liturgic care exprimă credinţa noastră în Învierea Celui pe Care urmează să-L conducem pe ultimul drum.

În iconografia ortodoxă, scena îmbălsămării şi a punerii Domnului în mormânt este redată, la fel de subtil, prin înfăţişarea lui Hristos sub formă de cocon. Analogia este una foarte interesantă: cum viermele închis în cocon se va transforma într-un fluture graţios, tot aşa şi trupul Domnului se va transforma, dintr-un trup muritor într-unul plin de har.

crisalidă, cocon, vierme de mătase, punerea în mormânt
Reprezentarea sub formă de crisalidă a Domnului în icoana punerii în mormânt.

Al doilea ritual important al Deniei Prohodului este dat de procesiunea solemnă cu sfântul Epitaf în jurul bisericii care semnifică ducerea la groapă şi punerea în mormânt a trupului Domnului.  Este unul dintre ritualurile cele mai impresionante ale cultului ortodox, care exprimă, în acelaşi timp, tristeţe şi speranţă.

După acest moment, participanţii la procesiune  revin în biserică cu sfântul Epitaf, pe care preotul îl aşează în Altar, pe sfânta Masă, unde va rămâne până la sărbătoarea Înălţării Domnului.

Concluzii

După cum se poate vedea, Săptămâna Patimilor constituie un ansamblu închegat de-a lungul secolelor de vieţuire creştină. Trăirile pe care le generează sunt aceleaşi cu sute de ani în urmă şi exprimă acelaşi adevăr universal în care au crezut şi cu care au trăit generaţii de creştini – adevărul Învierii Domnului Hristos.

Chiar dacă provocările zilelor noastre ne împiedică, uneori, să participăm la slujbe sau să reluăm şirul evenimentelor mântuitoare, nu trebuie să uităm că Paştile este, prin excelenţă, sărbătoarea bucuriei.

Aşa că, vă aştept la slujba de Înviere!

Referinţe

Imaginile sunt preluate, în ordine, de la: crestinortodox.ro, Televiziunea Alpha Media, cuvantul-ortodox.ro, Oana Nechifor, mitropolia-banatului.ro, gds.ro, patriarhia.ro, alexandruvalentincraciun.wordpress.com

[1] Astfel, în prima parte a Liturghiei, se aduc de către credincioşi, la biserică, pâinea şi vinul pe care preotul le ia şi le foloseşte la Proscomidie. Apoi, întreaga Biserică Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos şi, de aceea, această Taină se mai numeşte Euharistie (gr. – recunoştinţă, mulţumire). După aceasta, în cadrul unor rugăciuni speciale pe care le rosteşte în taină, preotul frânge Agneţul (bucăţica de prescură care simbolizează Trupul Domnului), urmând să se împărtăşească el şi dea, apoi, credincioşilor.

[2]  Cele 7 grăiri ale lui Hristos pe cruce:

1) Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 34);

2) Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 43);

3) Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta! (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetele 26-27);

4) Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Evanghelia după Matei, capitolul 27, versetul 46);

5) Mi-e sete. (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 28);

6) Săvârşitu-s-a. (Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 30);

7) Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. (Evanghelia după Luca, capitolul 23, versetul 46).

 

Pastile este pentru toata lumea

Dacă vă numărați printre cei care nu au reușit să postească sau nu au apucat să se conecteze, deocamdată, la atmosfera sărbătorii pascale, nu disperați!

Noaptea de Înviere, lumina sfântă
Noaptea de Înviere – speranţă, gânduri bune şi multă lumină.

Cei care au postit, probabil, privesc acum cu jind la bunătățile pe care le vor degusta, începând cu ora 12 noaptea – momentul în care preotul începe slujba Învierii.

Ceilalți, pe de altă parte, nu trebuie să se simtă excluși de la bucuria sărbătorii care este pe cale să înceapă. La urma urmei, Hristos S-a jertfit pentru întreaga lume!

De ce S-a jertfit Hristos?

Totul a început cu întemeierea lumii, când Dumnezeu a dat primilor oameni, Adam și Eva, o poruncă care trebuia să le servească drept prilej de exersare a voinței.

Cum știu și cei care nu au făcut religie la școală, protopărinții au dat-o în bară. Rău de tot! Și, în acest fel, păcatul a intrat în întreaga lume: oameni, viețuitoare și natură.

Dar, în bunătatea Sa, Dumnezeu nu a lăsat lucrurile așa. În afară de pedepsele pe care le-a dat primilor oameni, le-a făcut și o promisiune, aceea a venirii unui Răscumpărător care trebuia să aducă izbăvirea din degradarea care cuprinsese creația.

Pentru alte informaţii: Cine este Dumnezeu?

Istoria mântuirii

Aveau să treacă mai multe generații, până când oamenii aveau să recidiveze. De data asta, decăderea morală era atât de mare și atât de extinsă încât Dumnezeu a trebuit să trimită potopul.

Pentru a rămâne credincios promisiunii Sale, Dumnezeu l-a ales pe Noe împreună cu familia sa și cu o parte dintre toate speciile de animale, astfel încât viața să continue.

Dar, după o anumită perioadă, majoritatea covârșitoare a oamenilor s-a depărtat din nou de Creator. De data aceasta, Sfânta Treime a ales un prinț din orașul Ur, situat în Caldeea, pentru a păstra credința în venirea Răscumpărătorului. Se numea Avram.

Acesta a fost testat în mai multe ocazii de Dumnezeu și a trecut cu brio toate încercările. Drept răsplată, a fost numit Avraam („tată al multor popoare” – Facerea, cap. 17, versetul 5), iar urmașii săi au devenit poporul ales să păstreze credința în venirea Răscumpărătorului, pentru că, din rândul lor, avea să vină Cel Ales să mântuiască întreaga lume.

Vechiul Testament ne relatează episoadele de referință din istoria mântuirii și modul în care Dumnezeu a ales să păstreze flacăra speranței vie.

Profeții au fost cei cărora le-a fost încredințată această misiune și, în cadrul revelațiilor de care au avut parte, au putut întrezări amănunte din viața Mântuitorului lumii. (Cei care au răbdare să citească, în special Evanghelia după Matei, vor înțelege cum au fost împlinite aceste profeții de către Domnul Iisus Hristos).

După o perioadă de așteptare îndelungată, a apărut pe lume femeia din care avea să se întrupeze Izbăvitorul – Fecioara Maria. Era una dintre contribuțiile umanității la această operă care s-a întins de-a lungul istoriei.

Nașterea lui Iisus (care înseamnă la origine „Mântuitor”) trebuia să fie una extraordinară. Dar nu pentru că Dumnezeu Își propusese să crească dramatismul evenimentelor care urmau să aibă loc, ci pentru că Răscumpărătorul lumii trebuia să fie, în același timp, om și să nu aibă păcatul strămoșesc.

Așa se explică de ce Însăși o Persoană din cadrul Sfintei Treimi a acceptat să Se întrupeze și să poarte pentru vecie firea umană. Astfel, în cazul Domnului Iisus Hristos, vorbim de o singură Persoană, cea dumnezeiască care este subiect pentru două firi distincte, umană și divină.

Hristos a biruit moartea şi ne-a răscumpărat din păcat

În Biblie, moartea este definită ca lipsa duhului dătător de viață din ființele vii (Psalmul 103, versetele 30-31). Prin urmare, moartea nu a avut cum să-L „țină” pe Cel care este Existența Însăși, adică pe Dumnezeu.

De asemenea, nici nu putea să se întindă asupra firii umane a lui Hristos care nu fusese coruptă de niciun păcat. Mai mult, această fire evoluase, în timpul vieții pe pământ, până la starea de îndumnezeire prin har, în conlucrare cu firea dumnezeiască.

Practic, conlucrarea dintre Dumnezeu și om a fost cea care a restaurat creația în întregimea ei și a arătat care este modul de viețuire veșnică – comuniunea cu Dumnezeu.

Pentru alte informaţii: Veşnicia înseamnă comuniune

Noaptea de Înviere, lumina sfântă
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o…

Așadar, termenul „Înviere” (în + viață) este unul care ne duce cu gândul la o nouă stare existențială. Prin urmare, depinde de fiecare dintre noi să o acceptăm, prin credința și faptele noastre.

Fiecare putem beneficia de roadele Jertfei lui Hristos

Așa cum ne arată întreaga istorie a mântuirii, o astfel de acceptare a stării de înviere nu este foarte ușor de atins, dar șansa ca noi să intrăm în această stare ne este dată până în clipa morții.

Faptul că un tâlhar care își trăia ultimele clipe a intuit că scopul final al existenţei este să fie cu Dumnezeu pentru totdeauna ne dă multe de gândit. Cuvintele rostite de el, „Pomenește-mă Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” (Evanghelia după Luca, cap. 23, versetul 42), sunt grăitoare în acest sens.

Deci, Jertfa lui Hristos este cea care „a dat un restart” existenței pentru întreaga creație, iar efectele ei se întind de-a lungul timpului și spațiului. De ea au beneficiat atât drepții care trăiseră înainte de Hristos, cât și cei care urmau să moară după El.

Concluzii

În timpul slujbei din noaptea de Înviere, se citește Cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur care îi îndeamnă pe toți, și cei care au postit și cei care nu au postit, să se bucure!

De aceea, vă îndemn ca, indiferent de starea de spirit pe care o aveți, să încercați să mergeți la biserică și să stați atât cât simțiți că puteți! Măcar în noaptea de Înviere!

Dacă nu puteți sau nu vreți să mergeţi la biserică, încercați să nu vă izolați de ceilalți care își propun să guste din bucuria pascală.

Pentru alte informaţii: Nu vreau să merg la biserică!

La fel, cei care au reușit să postească sau să ajungă mai des la slujbele din această perioadă nu au niciun drept să-i desconsidere pe ceilalți. Dacă ar face asta, ar cădea în păcatul mândriei și tot ceea ce au agonisit cu multă trudă sufletească ar fi pierdut.

Pentru cei care nu cred sau nu sunt convinși în totalitate de adevărul Învierii, lansez aceeași invitație.

Chiar dacă unii cred și alții nu, Hristos tot a înviat! Darul Său pentru noi este același și șansele de a-l accepta sunt egale pentru toți.

Nu trebuie să fiți supărați, dacă nu puteți crede! Va veni, cu siguranță, momentul în care bucățile lipsă din puzzle-ul existenței fiecăruia vor fi descoperite.

Așa că, vă doresc tuturor să aveți parte de bucuria deplină a Învierii!