Veşnicia înseamnă comuniune

Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit şi, cu toate acestea, prea mulţi dintre noi doresc să fie de neînlocuit, să fie cei mai buni. Dar cei mai buni la ce? Pentru cât timp? Oare ce-ar fi dacă în loc să intrăm în competiţie cu ceilalţi am coopera cu ei?

 

Am văzut oameni care se considerau de neînlocuit sau, mă rog, alţii îi considerau de neînlocuit. Această impresie a durat până când nu au mai putut să lucreze şi gata… au fost înlocuiţi şi jocul a mers mai departe. Este ciclul normal al vieţii! Nimic mai mult, nimic mai puţin!

Şi cu toate astea, există oameni care doresc să fie „de neînlocuit”, oameni care vor să câştige cu orice preţ, oameni pe care ne-am învăţat să-i numim „foarte competitivi”. Mai mult, sunt unii dintre noi care doresc mereu ca lucrurile să meargă foarte repede, nu au răbdare să-i aştepte pe ceilalţi şi li se pare că totul în jur se întâmplă prea încet. Oare de se grăbesc? Unde doresc să ajungă?

Teoria jocurilor ne spune că există două tipuri de jocuri: finite şi infinite. Jocurile finite sunt acelea în care se ştiu cu exactitate regulile, obiectivele şi jucătorii. Exemplul cel mai la îndemână este fotbalul. Ştim echipele, ştim regulile, iar, la sfârşitul celor 90 de minute, cel care a înscris mai multe goluri câştigă.

În ceea ce priveşte jocurile infinite, situaţia se schimbă radical. Obiectivul este ca jocul să continue, regulile sunt într-o continuă evoluţie, iar jucătorii se schimbă mereu. Nu există nici învingători şi nici învinşi! Jucătorii părăsesc jocul când pierd dorinţa de a mai juca sau rămân fără resurse. Dar jocul merge mai departe şi alţi jucători le iau locul.

Să ne gândim numai la înfiriparea relaţiilor dintre îndrăgostiţi! Este unul dintre jocurile care a existat, există şi va exista mereu. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce se numeşte „războiul sexelor”? Oricum, nici nu contează! Important este faptul că el reprezintă unul dintre cele mai interesante jocuri şi majoritatea dintre noi doreşte să-l joace, pentru că nu există învinşi. Pur şi simplu, ieşim din joc pe baza uneia dintre cele două motivaţii: ne pierdem dorinţa de a mai juca sau… resursele.

Complicaţia majoră apare atunci când se confruntă jucători cărora li se pare că joacă un joc finit cu jucători ai unui joc infinit. Războiul S.U.A. vs Vietnam este un astfel de exemplu. Americanii au luptat ca să câştige în timp ce vietnamezii au luptat pentru supravieţuire. La fel s-a întâmplat cu U.R.S.S. vs Afganistan, unde sovieticii care, la fel, îşi doreau victoria s-au confruntat cu mujahedinii care luptau pentru dreptul lor de a exista. Rezultatul: S.U.A. şi U.R.S.S. au pierdut şi au acumulat o doză imensă de frustrare.

Creştinismul ne spune că lumea în totalitatea ei a fost creată din perspectiva unui joc infinit. Dumnezeu ne-a creat, pentru că dorea ca şi alte fiinţe să aibă parte de fericire, iar fericirea adevărată este comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Cum Dumnezeu este veşnic şi neschimbabil, înseamnă că acest plan este unul pentru veşnicie. Jucătorii  (oamenii) apar în această lume şi ies din ea, iar regulile se pot modifica, dar jocul vieţii continuă şi dincolo de această viaţă trecătoare. Dacă în viaţă ne-am manifestat, prin gândurile, cuvintele şi faptele noastre, dorinţa de comuniune cu Dumnezeu, continuăm să jucăm, dacă nu, ne izolăm şi părăsim jocul… pentru veşnicie. Este atât de simplu!

Ar putea fi de interes şi: Mântuire şi comuniune

Să punem această realitate în balanţă cu mentalitatea diavolului. El încearcă să „câştige”, el vrea să „marcheze cât mai multe puncte” împotriva lui Dumnezeu. Este clar şi pentru el că nu poate învinge. Nu ar avea cum. Potrivit Bibliei, el este un înger căzut. Deci, o creatură care, ca şi noi, a avut şansa să ia parte la „jocul infinit” al vieţii. Dar el a vrut să fie cel mai puternic, a vrut să câştige. El, prin definiţie limitat, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care este infinit. Deci, a abordat un joc infinit cu o mentalitate de jucător finit.

Este şi ceea ce se întâmplă cu noi când vrem să–i depăşim pe ceilalţi, să devenim „cei mai buni”! Dar ce înseamnă să fii cel mai bun? Să fii cel mai inteligent, să fii cel mai rapid, să fii cel mai puternic, să ai cei mai mulţi bani, să fii cel mai cunoscut? Şi pentru cât timp: pentru o lună, un trimestru, un semestru, un an, cinci ani? Şi, până la urmă, cine a stabilit aceste criterii şi cât de relevante sunt? În orice caz, eu nu sunt de acord cu ele!

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că nimeni nu câştigă cu adevărat. Orice victorie, orice record, orice pisc al progresului nu sunt veşnice. Vor fi doborâte de alţii mai devreme sau mai târziu, pentru că întreaga creaţie progresează! Trebuie să acceptăm că, de fapt, progresul este destinul lumii, iar acest destin este un joc veşnic, infinit.

Infinitatea are sens doar în comuniune. Când ne certăm cu ceilalţi, ne izolăm, iar, după ce plecăm din această lume, izolarea noastră devine veşnică! Aşa că, dacă suntem singuri şi urmează să trăim veşnic, avem toate motivele să ne întrebăm care este rostul unei astfel de vieţi?

La urma urmei, nici călugării nu-şi propun să trăiască în afara comuniunii cu ceilalţi. În tradiţia ortodoxă, marii asceţi, chiar dacă trăiau perioade îndelungate în izolare, păstrau legătura cu comunităţile din care proveneau, iar, după un anumit timp, se întorceau în mijlocul fraţilor şi le împărtăşeau din experienţele acumulate. Iar aceasta este o formă de manifestare a comuniunii, nu a izolării.

Deci, morala este simplă: povestea acestei lumi, aşa cum a fost scrisă de Dumnezeu, este una fără sfârşit. Este un „joc” care continuă dincolo de existenţa noastră. Prin urmare, nu are rost să încercăm să câştigăm victorii asupra celorlalţi. Cu alte cuvinte, scopul jocului nu este să devin „cel mai bun” sau „mai bun decât cel de lângă mine”, ci să devin „mai bun decât am fost ieri”. Acesta este progresul care este infinit!

Însă infinitatea înseamnă comuniune, cooperare. Oare unde ar fi fost umanitatea dacă, în loc să luptăm între noi, am fi lucrat împreună? Oare ce s-ar întâmpla, dacă, în loc să urmărim să devenim cei mai buni, cei mai eficienţi, cei mai frumoşi, cei mai bogaţi, cei mai inteligenţi … cei mai cei, am decide să ne ajutăm între noi? Cum ar fi, dacă, în locul eficienţei, am pune pe primul loc oamenii şi le-am acorda încredere?

Am auzit de prea multe ori ideea că „progresul este determinat de competitivitate”, pentru că ea este cea care ne motivează să devenim cei mai buni. Şi după ce devenim cei mai buni, ce mai urmează? Ne oprim, pentru că ne-am îndeplinit obiectivul? Conceptul „kaizen” („îmbunătăţire continuă”) este cel care a făcut ca firmele japoneze să fie atât de eficiente. Oare el se bazează pe atingerea „obiectivului suprem” şi, după aceea, „stop joc”? Nu! El spune că, indiferent de nivelul de progres atins, procesul de îmbunătăţire trebuie să continue! Iar această îmbunătăţire nu o putem face de unii singuri, ci în comuniune! Altfel, ce rost ar mai avea?

Trebuie să înțelegem că suntem parte din povestea iubirii veşnice a lui Dumnezeu care este fundamentul comuniunii. Dacă refuzăm comuniunea, înseamnă că nu iubim şi dorim să ne izolăm. Însă, dacă ţinem cont că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, a trăi singuri pentru totdeauna nu este o perspectivă prea luminoasă.

Dacă urmărim tot timpul să fim mai buni, mai rapizi, mai puternici decât alţii, poate vom ajunge să câştigăm câteva victorii, dar, până la urmă, vom fi depăşiţi. Apoi, vom ajunge la concluzia că nu mai suntem buni şi că nu merităm respectul celorlalţi. Prin urmare, ne vom izola, iar aceasta nu este destinul nostru.

De aceea, trebuie să încercăm să trecem peste tot ce poate fi o piedică în cale comuniunii cu ceilalţi. Chiar dacă cineva ni se pare că nu este destul de bun, de frumos de deştept, de talentat, de muncitor etc. să nu uităm că nici noi nu suntem perfecţi. De fiecare dată, există sau va exista cineva care să ne depăşească! Aşa că, ce ar fi, dacă am încerca să scoatem la lumină ce are fiecare mai bun? Sunt sigur că aşteptările noastre vor fi depăşite!

Este uimitor ce poate face omul dacă i se acordă încredere. Şi primul care i-a acordat omului încredere a fost Dumnezeu! El crede că putem deveni din ce în ce mai buni şi că putem să facem asta împreună, în comuniune. De fapt, acesta este scopul poveştii veşnice pe care Dumnezeu a scris-o pentru noi! Haideţi să nu o stricăm!

Iubire şi acceptare

„De ce să-l iert, dacă el este vinovat? Nu pot să vorbesc cu el până nu-și cere scuze!” – sunt întrebări, de multe ori legitime în ochii noștri, dar nu și din perspectiva învățăturii creștine. Iubirea înseamnă, până la urmă, iertare, iar aceasta înseamnă să-l acceptăm pe fratele nostru așa cum este, cu bune și cu rele.

 

Cei mai mulți dintre noi au auzit, cu siguranță, de celebrul proverb chinezesc – „Iubește-mă când merit ce mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie”. Și aici, ca de atâtea ori în viață, este vorba despre greșeli! Greșeli pe care noi, în virtutea faptului că suntem oameni, le facem și pe care nu ni le asumăm. Greșeli care ne bântuie, care ne urmăresc și care, uneori, se adâncesc atât de mult, încât ne influențează viața!

De cele mai multe ori, suntem obișnuiți să ne referim la greșeală ca la un cuvânt echivalent pentru păcat. În mod obișnuit, păcatul este considerat ca fiind încălcarea legii divine în mod liber și conștient de către om. Aceasta înseamnă că ființa umană știe care este legea pe care o încalcă și face acest lucru în mod voit fără să-i fie alterată în vreun fel voința.

Însă, sfântul Maxim Mărturisitorul merge mai departe și consideră păcatul ca fiind deturnarea ființelor, obiectelor, fenomenelor de la scopul pentru care Dumnezeu le-a creat. Un exemplu în acest sens este hrana care, consumată în mod rațional ne ajută să ne păstrăm sănătatea corpului și ne furnizează energia pentru activitatea noastră. Dar, transformată în simplă plăcere, într-un scop în sine, ea duce la pierderea vitalității pe plan fizic și la slăbirea voinței pe plan duhovnicesc.

Despre o astfel de pervertire a scopului ne vorbește și proverbul chinez care, în opinia mea, se referă la unul din acele momente în care vorbim cu noi înșine și trecem în revistă tot ce „trebuia” să facem și nu am făcut pentru a ne îndeplini obiectivele personale. De multe ori, acest dialog nu este unul constructiv, pentru că el nu are ca scop găsirea punctelor slabe din strategia noastră și îndreptarea lor, ci căutarea unor vinovați, alții decât noi. Astfel, încercăm să ascundem nemulțumirea noastră față de noi înșine, fiindcă ne este frică să recunoaștem că noi suntem responsabili pentru ce ni se întâmplă. Ne este greu să acceptăm că noi ne-am fixat obiectivele, noi am gândit planul de îndeplinire a lor și tot noi suntem cei care l-am aplicat. Chiar dacă peste tot este vorba despre noi, încercăm să transferăm responsabilitatea altora.

Este și cazul lui Adam care, deși păcătuise, când a fost întrebat de Dumnezeu dacă a mâncat din pomul oprit, în loc să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare a dat, indirect, vina tot pe Dumnezeu pentru cele întâmplate: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea, capitolul 3, versetul 12). Deci, cumva, Creatorul era de vină că i-a dat spre ajutor femeia și aceasta l-a dus în eroare.

Mai târziu, Domnul Iisus avea să accentueze această stare de nerecunoaștere a propriilor greșeli prin celebra metaforă: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 3). De asemenea, un alt exemplu emblematic este episodul în care fariseii Îi aduc spre judecată o femeie prinsă în adulter, care, potrivit legii lui Moise, urma să fie omorâtă cu pietre. Însă Mântuitorul le-a spus „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 7). Evanghelia ne spune că, în urma răspunsului dat de Hristos, toți au plecat rușinați.

Concluzia pe care o putem desprinde este că ne vine foarte greu să ne recunoaștem greșelile. De ce? Pentru că avem o problemă cu stima de sine. O astfel de idee, deși pare evidentă, a fost dedusă din celebra teorie a nevoilor umane pe care psihologul umanist Abraham Maslow a prezentat-o în cadrul articolului A Theory of Human Motivation, publicat în anul 1943 în revista „Psychological Review”.  Potrivit lui Maslow, toate nevoile umane pot fi grupate în 5 categorii: 1) de bază (aer, apă, hrană, somn, sex); 2) de siguranță (adăpost, sursă de hrană etc.); 3) de iubire (prieteni, relații de iubire); 4) de respect (stimă de sine, prestigiu); 5) de autoactualizare (atingerea potențialului propriu, activități de creație).

Deci, nevoia de respect este una reală. Iar dacă nu este satisfăcută, dă naștere la tensiuni psihice.  De aceea, a-ți recunoaște greșeala, pentru mulți dintre noi, înseamnă că riscăm să pierdem respectul celorlalți. Iar, dacă acest lucru se întâmplă, este posibil să pierdem și respectul nostru față de noi înșine, ceea ce poate duce la o viață nefericită. De ce ne-a creat Dumnezeu cu această particularitate?

În momentul creației sale, omul a fost înzestrat cu absolut tot ce îi este necesar pentru a progresa duhovnicește ca să intre în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Însă progresul duhovnicesc presupune înfruntarea ispitelor și biruirea lor. Pentru ca omul să nu se îndoiască de sine în timpul încercărilor, Dumnezeu i-a dat acest atribut al încrederii în sine. O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că psihoterapia nu vine cu ceva suplimentar, ci, pe parcursul tratamentului, îl ajută pe pacient să-și folosească propriile resurse psihice într-un mod eficient.

Din păcate, noi am deturnat scopul acestui dar și l-am transformat în ceva care ne oprește din creșterea spirituală. Așa se întâmplă de fiecare dată când aruncăm vina pentru nemulțumirile noastre asupra celorlalți și, mai ales, a lui Dumnezeu. Rezultatul acestui comportament nu poate fi decât însingurarea. În afară de Dumnezeu, Care nu ne va abandona niciodată (Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20), toți cei din jur s-ar putea să ne părăsească. Şi au dreptate să facă acest lucru! Iar, de fiecare dată când suntem „singuri pe lume” ne piere pofta de viață, „cheful” de a mai face ceva și depresia pândește la ușă.

Cum putem, totuși, să depășim acest impas, când deja am dovedit celorlalți și nouă că nu suntem capabili să ne recunoaștem starea de decădere și nici să-i readucem pe apropiații noștri în viața noastră? Soluția este mai dificil de pus în practică, pentru că este nevoie de cooperarea dintre noi și cei pe care i-am izgonit. Noi trebuie să ne dorim, cu adevărat, să ne schimbăm modul de gândire și să ieșim din starea de însingurare, iar celorlalți le revine sarcina să ne sprijine prin iubirea lor. Ei trebuie să ne ofere siguranța că, indiferent cât ar dura și câte greșeli vom face pe acest drum al recuperării spirituale, nu vom mai fi singuri şi că ei vor fi mereu lângă noi. Nu uitați, este vorba despre refacerea respectului de sine și câștigarea respectului celorlalți, așa că toată lumea trebuie să aibă răbdare.

Știu că, la prima vedere, pare un nonsens, chiar o nedreptate – cel care greșește, tot el să fie cel care trebuie înțeles și ajutat, după ce i-a alungat toți de lângă el. Dar așa face Dumnezeu cu noi, de fiecare dată și așa ne-a învățat Hristos prin profunda parabolă a fiului risipitor.

Această pildă se găsește doar în Evanghelia după Luca, la capitolul 15, versetele 11-32. Aici, ni se spune că un om bogat avea doi fii. Cel mai mic și-a cerut de la părintele său partea de avere și a plecat într-o țară străină unde și-a cheltuit toți banii pe plăceri. După ce a rămas sărac, părăsit de toți „prietenii” și neavând bani, s-a angajat să păzească o turmă de porci. Starea de sărăcie în care ajunsese era atât de gravă, încât era dispus să mănânce și mâncarea porcilor de care avea grijă, dar nu i se dădea voie. Atunci, și-a dat seama de marea sa greșeală, și-a făcut curaj și s-a întors la tatăl său. Acesta îl așteptase tot timpul să se întoarcă așa că, atunci când l-a văzut în depărtare, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat, l-a îmbrăcat cu podoabe și a dat o mare petrecere în cinstea lui. Dar, când fiul mai mare, care era plecat cu treburi, a văzut aceste lucruri nici nu dorea să intre în casă. El era supărat că muncise tot timpul și nu ieșise din cuvântul părintelui său și, fiind privat de multe bucurii, iar fratele mai mic, deși greșise foarte grav, avea parte de un tratament diferit. A fost nevoie ca tatăl să iasă să discute cu el și să-i spună „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetul 32).

De aceea, este bine să fim și noi asemenea tatălui din parabolă, când îi vedem pe cei de lângă noi că se confruntă  cu însingurarea, mai ales dacă este vorba despre cei apropiați. Chiar dacă știm că ei au greșit, este bine să nu fim orgolioși și să nu pretindem că, pentru a relua relațiile, mai întâi, ei „să-și ceară scuze”. Trebuie să înțelegem că nu au cum să facă acest lucru. Pur și simplu, nu au puterea necesară. Dacă ar fi avut-o, nu s-ar fi ajuns în impasul respectiv.

În ceea ce ne privește, nu trebuie să stăm lângă ei tot timpul și „să-i ținem de mână”. Nici măcar nu trebuie să-i ascultăm întotdeauna. Însă trebuie să le dăm de înțeles că suntem lângă ei și că-i așteptăm „pe malul celălalt” oricât va fi nevoie.

În plus, în parabola fiului risipitor, prezintă un amănunt interesat. Fiul cel mare, care a fost loial tatălui său, și-a păstrat statutul, însă fiul cel mic a fost acceptat, dar nu a recăpătat întreaga cinste pe care o avusese inițial. Ca să o recâștige trebuia să lupte. Dacă nu suntem vigilenţi, tindem să devenim un fel de „tomberoane” emoționale pentru apropiații noștri, care vor greși la nesfârşit, iar, apoi, vor veni la noi  cerând ajutor. Într-un final, se va abuza de bunăvoința noastră. De aceea, în cursul procesului de recuperare, trebuie să vedem că apropiații noștri încearcă să se vindece. Dacă iertăm totul şi de fiecare dată, riscăm ca, din prea multă iubire, aproapele nostru să nu fie motivat să se transforme, iar asta nu înseamnă că-l ajutăm.

În final, iubește-mă când merit mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie este un mesaj profund, ascuns în cufărul cu nestemate al înțelepciunii chineze, care se armonizează în totalitate cu învățătura creștină. Pe măsură ce sunt analizate cu respect și deschidere, învățăturile ortodoxe se dovedesc pietre de temelie extraordinar de stabile în nisipul vieții de astăzi. Ele oferă sens și scop vieții noastre și ne dau putere să-i smulgem din tumultul cotidian pe cei care se simt singuri și nefericiți. Chiar dacă asemenea fratelui mai mare din parabola fiului risipitor nu ni se pare drept să-i acceptăm și pe cei care ne greşesc, este bine să ne amintim că suntem cu toții pe aceeași corabie și trebuie să colaborăm pentru a ajunge la destinația finală – Dumnezeu, iubirea și acceptarea supremă.

Dumnezeu ne-a creat generoși

Depresia şi lipsa de sens – sunt două dintre marile probleme ale lumii de astăzi. Deşi răspunsul oferit de creştinism la aceste provocări a fost desconsiderat în ultima perioadă, biologia vine să întărească ceea ce au spus dintotdeauna Părinţii Bisericii – comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi este calea spre adevărata fericire.

Viaţa oamenilor contemporani ar trebui să fie cea mai bună de până acum. Nicio altă generaţie înaintea noastră nu a avut standardul de confort de care ne bucurăm astăzi: maşini care să ne ducă în siguranţă, intimitate şi repede unde dorim; telefoane mobile să comunicăm instant cu oricine de pe planetă; calculatoare conectate la internet care fac să pară tâmpit orice savant de modă veche şi exemplele pot continua. La fel, avem parte de servicii medicale de o calitate superioară, de o înţelegere a corpului uman care este cel puţin uimitoare şi sisteme de sănătate care au eradicat boli ce au şters de pe faţa pământului generaţii de înaintaşi. În plus, hrana nu mai este o problemă! Dacă înainte trebuia să ne punem viaţa în pericol pentru a ne hrăni familiile, acum, tot ce trebuie să facem este să ne ducem la cel mai apropiat supermarket. Totul este foarte uşor, confortabil şi din ce în ce mai accesibil. Aşa că nu avem cum să nu ne întrebăm: de ce suntem, totuşi, din ce în ce mai nefericiţi? De ce depresia este cea mai răspândită boală a societăţii noastre? Ce au avut înaintaşii noştri şi noi am pierdut?

Ar putea fi de interes și: Depression: let’s talk

S-ar putea ca răspunsul să fie mai la îndemână decât ne-am fi aşteptat şi să aibă legătură, ca de atâtea ori în ultima vreme, cu stricarea ordinii fireşti pe care Dumnezeu în infinita Sa înţelepciune a stabilit-o. Mai ţineţi minte lecţiile plictisitoare de biologie în care stăteam la cursuri pentru că trebuia? Se pare că efortul de atunci nu a fost în zadar (Scuze, doamna profesoară!). Biologia aduce o nouă perspectivă asupra existenţei noastre cu mult diferită de înşiruirea de denumiri în latină şi rândurile interminabile de substanțe din corpurile fiinţelor vii. Vă vine să credeţi sau nu, la acele lecţii se vorbea despre ceea ce ne lipseşte astăzi – despre fericire şi toate sentimentele care fac ca viaţa noastră să merite trăită. Se vorbea despre viaţă într-un mod care ne este folositor nouă, oamenilor obişnuiţi. Dar, a fost nevoie să urmăresc una dintre prezentările lui Simon Sinek ca să ajung la această concluzie.

Ar putea fi de interes și: Simon Sinek: Why Leaders Eat Last

În prezentarea lui, Simon ne vorbeşte despre fericire şi despre cum este ea produsă la nivel biologic. Concluzia la care el ajunge este că toate sentimentele care pot fi asociate cu starea de bine sunt produse de patru categorii de substanţe care ne conduc existenţa şi care ne fac să ne comportăm în modul în care o facem: endorfine, dopamină, serotonină şi oxitocină. Iar dintre toate acestea, cea mai importantă substanţă este oxitocina.

Ea este hormonul responsabil de senzaţia de iubire, de prietenie, de încredere şi cam de tot ceea ce face viaţa socială să merite să fie trăită. Practic, este esenţa biologică a tot ceea ce ne face umani. Şi partea interesantă de-abia acum începe: nu ne costă aproape nimic să producem acest hormon care ne dă atâta satisfacţie. Prima modalitate care determină corpul nostru să producă această substanţă este prin atingere. De aceea, îmbrăţişarea are un rol atât de important în viaţa noastră. Îndrăgostiţii stau mai tot timpul unul în braţele celuilalt (Cel puţin la începutul relaţiei!). Atunci, se eliberează mari cantităţi de oxitocină care ne „ajută” să vedem numai unicorni şi curcubeie. Este vorba despre dragoste cu toate plăcutele ei complicaţii! Dar, pe parcurs, cumva, acest gest simplu, necostisitor şi atât de benefic ajunge să fie uitat, iar relaţia se răceşte.

Însă există o altă situaţie care ilustrează şi mai bine efectele oxitocinei. Să ne amintim că, atunci când eram copii, eram foarte fericiţi când eram îmbrăţişaţi. Ne simţeam iubiţi, ocrotiţi, preţuiţi, simţeam că orice se întâmplă rău nu ne poate atinge în braţele părinţilor noştri. De aceea, în Noul Testament, relaţia dintre părinţi şi copii este cea care ilustrează cel mai bine legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Hristos vorbeşte despre Divinitate ca despre „Părintele ceresc”, despre „Tatăl nostru”, după modelul relaţiei dintre prima şi a doua Persoană din cadrul Sfintei Treimi, cea dintre Tată şi Fiul.

O altă modalitate importantă de a obţine oxitocină, adică de a fi fericiţi este milostenia, generozitatea dezinteresată. Dar există, şi aici, o deosebire esenţială. Nu neapărat banii, ci timpul şi efortul personal pe care le punem în slujba altora sunt cele care au cel mai mare impact atât asupra noastră cât şi asupra celor pe care încercăm să-i ajutăm.  De ce? Pentru că generozitatea adevărată presupune sacrificiu. Banii pot fi recuperaţi, însă timpul şi efortul dăruit cuiva, niciodată. Încă ceva, a dărui efort şi bani cuiva înseamnă a pune o parte din tine în acel act, înseamnă o legătură personală mai profundă.

Este foarte interesant şi faptul că atât cel care face actul de generozitate cât şi cel care-l primeşte, au parte de câte o doză de oxitocină. Acelaşi gest îi face pe amândoi să se simtă mai bine! Iar dacă suntem martorii unui astfel de act, avem parte şi noi de oxitocină. Deci, Dumnezeu ne-a creat să repetăm acele comportamente care sunt în beneficiul nostru. De aceea, mântuirea nu se obţine individual, ci, prin conlucrare, prin sinergie. Omul nu a fost făcut să fie solitar, ci este destinat comuniunii. Părinţii Bisericii vorbesc despre rai ca despre comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi ceilalţi semeni care au demonstrat, în viaţa pământească, că doresc acest lucru. Mai mult, pe măsură ce comuniunea devine mai puternică, ne dorim ca ea să se adâncească şi să continue. Ne dorim ca ea să dureze la infinit. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi în sânul Căreia există, din eternitate, comuniunea. Trei, fiind un număr esenţial. Dumnezeu, adică Iubirea infinită, este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La fel, nu putem vorbi despre iubirea noastră faţă de Dumnezeu, dacă nu-l iubim şi pe fratele nostru (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetele 20-21 ). În familie, nu se poate vorbi de o legătură de iubire totală fără a treia persoană, copilul.

Dar fericirea nu este un simplu moment în viaţa noastră. Ea este o stare. Nu poţi face un simplu gest şi să poţi spune că „Gata! Am găsit fericirea!”. Este nevoie de timp pentru a se forma acea legătură de încredere. De aceea, dragostea la prima vedere este supraevaluată din punctul meu de vedere. Sunt de acord cu atracţie la prima vedere, dar dragostea implică mult mai mult de atât. Implică efort personal şi timp. De aceea, omul generos tinde să devină din ce în ce mai generos, pentru că senzaţia lui este autentică, iar fericirea lui este adevărată. În timp ce persoana care face acest lucru doar „pentru a da bine”, nu va continua acest proces al ajutorării celorlalţi. Va da dovadă de câteva acte de generozitate şi atât. Ba, dimpotrivă, va cere şi ceva în schimb. Aduceţi-vă aminte de politicieni sau de şefii de la serviciu care ne spun cât de mult ne preţuiesc şi petrec timp cu noi doar atunci când au ei nevoie. Rezultatul? Nu sunt credibili, iar timpul petrecut împreună cu ei nu este cea mai încântătoare experienţă! Ei nu sunt generoşi, sunt doar interesaţi, iar noi simţim aceste lucruri. Suntem creaţi de Dumnezeu în acest fel.

Nimeni nu credea că poate desprinde atât de multe despre viaţă de la o lecţie de biologie. Dar nu avem cum să nu recunoaştem evidenţa când o trăim şi o simţim. Suntem fiinţe create spre comuniune, iar asta înseamnă să punem în comun darurile noastre. Dumnezeu a ştiut ce face! De aceea, nimeni din lume nu a primit toate darurile. Nici măcar sfinţii. Unii au mai multe, alţii mai puţine, dar niciunul nu le are pe toate. Nici nu este nevoie. Dacă toţi punem în comun ceea ce avem, toţi ne putem bucura de toate darurile. Aceasta este comuniunea! Iar dacă facem aşa nu numai că vom avea o viaţă mai uşoară, dar ne vom simţi şi mai bine, pentru că i-am ajutat pe cei din jur. Oxitocina este garanţia acestui lucru!

Nu mai staţi pe gânduri! Fiţi fericiţi! Începeţi să daţi voi primii şi veţi primi! Aşa face Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit întâi (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetul 19)! În consecinţă, atunci când vreţi să-i spuneţi ceva cuiva, duceţi-vă până la el şi vorbiţi. Dacă nu puteţi, spuneţi-i la telefon! Nu-i transmiteţi e-mailuri sau mesaje! Acestea sunt nişte instrumente extraordinare pentru schimbul de informaţii, dar nu pentru a crea şi păstra comuniunea.

La fel, când aveţi timp, ajutaţi! Duceţi-vă la un azil de bătrâni, la copiii care sunt singuri şi, dacă nu puteţi face ceva practic, tangibil pentru ei, pur şi simplu, staţi de vorbă. Îmbrăţişaţi-i! De asta au ei cea mai mare nevoie! O să vă simţiţi bine, împliniţi, fericiţi! Repetaţi! Fericirea este o stare care se creează în timp, dar, odată instalată, se autosusţine, pentru că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu lumea încă de dinainte de apariţia timpului!

O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”

Dacă suntem oameni, nu suntem străini de suferinţă. Cu toate acestea, de multe ori, atitudinea noastră în faţa provocărilor este diferită de cea recomandată de Biserica Ortodoxă. Ce putem face pentru a obţine, totuşi, maximul posibil din  aceste situaţii?

Nu cred că există un om care să fie cât de cât conștient care nu se fi confruntat cu încercări. Chiar dacă vorbim despre tipuri diferite de situații limită, unul dintre principiile psihoterapiei spune fără echivoc „problemele fiecăruia sunt cele mai importante pentru el”. Deci, fie că vorbim despre frângerile de inimă cu care se termină relațiile dintre adolescenți, de traume pentru copiii ai căror părinți divorțează, falimentarea unor industrii întregi, moartea celor dragi sau războaie, toate acestea au un impact diferit asupra fiecăruia dintre noi.

După ce trecem peste şocul iniţial, începem să căutăm explicaţii şi vinovaţi. Iar, dacă sunteți oameni obișnuiți ca mine, este imposibil să nu vă fi trecut cel puțin o dată prin minte întrebări de genul: de ce au loc toate aceste tragedii? De ce Dumnezeul creștin al iubirii permite astfel de întâmplări care au drept rezultat suferința? Este sadic? Se contrazice?

Există două vești: una bună și alta… mai puțin bună! Vestea bună, dacă îi putem spune așa, este că nu suntem singurii care procedează aşa. De-a lungul timpului, au existat și alți oameni care și-au pus astfel de întrebări. Nu vorbesc aici despre celebrul caz al lui Iov, ci chiar de creștini care, la un moment dat, s-au clătinat în credință.

Ar putea fi de interes şi: Întâia predică a unui preot ateu

Acest lucru a făcut să existe chiar și o literatură cu explicații a părinților duhovnicești care abordează această problematică. Din aceste scrieri, se desprinde și vestea mai puțin bună pentru noi – în astfel de situații, punem întrebarea greșită. Marii duhovnici ne vorbesc despre faptul că întrebarea „de ce?” ar trebui înlocuită cu „pentru ce?”. Motivele pentru acest lucru sunt profunde!

În primul rând, dacă îi adresăm lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”, devenim foarte aroganți. Nu de alta, dar cine suntem noi să-L luăm la rost pe Dumnezeu și să mai avem și pretenția să ne răspundă. Cu toate acestea, El comunică cu noi și pentru a-L auzi, trebuie mai întâi să ne liniștim. Știu! Când ești copleșit de durere este foarte greu să te liniștești! Dar există o soluție: rugăciunea!

Ar putea fi de interes şi: Starea de rugăciune

Oare Domnul Hristos S-a rugat degeaba în Grădina Ghetsimani? Știa ce-L așteaptă, iar firea Lui umană tremura din fiecare fibră, așa că S-a rugat! Iar această rugăciune ne-a rămas model până astăzi: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42). Practic, acest mod de a ne ruga Îi transmite lui Dumnezeu că Îi acceptăm deciziile și ne punem încrederea în înțelepciunea Lui. Din acel moment, suntem pregătiți să înțelegem și care a fost intenția Lui în legătură cu noi!

Acum, intervine întrebarea corectă, „pentru ce?”. Ca să putem să ne dăm seama mai ușor despre scopul anumitor întâmplări, este important să ne amintim că Dumnezeu nu face nimic spre distrugerea, ci doar spre binele nostru. De asemenea, nu trebuie să uităm că și noi avem o oarecare „contribuție” în tot ce ni se întâmplă. Dacă ne facem un proces de conștiință și suntem sinceri cu noi înșine, ne dăm seama că au existat gânduri, cuvinte sau fapte cu încărcătură negativă care au „ajutat” anumite evenimente să apară. Prin urmare, suferința are o valoare terapeutică, pentru că ea declanșează acel proces de întoarcere către noi, fără de care vindecarea sufletească nu este posibilă!

În acest sens, cuvintele apostolului Pavel sunt relevante: „Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7). O astfel de mentalitate este cât se poate de justificată, pentru că tot Pavel ne spune că și el, cu toate calitățile pe care le avea și cu toată aprecierea de care se bucura în ochii lui Dumnezeu, suferea de o boală pe care nu și-o putea vindeca. Iar el a acceptat-o pentru că a realizat că o astfel de situație era spre a-l feri de mândrie, adică spre binele lui: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7).

Încă nu sunteți convinși? Să facem un exercițiu de gândire și să analizăm cele două variante de întrebări. Să presupunem că într-o familie care se află în pragul destrămării, copilul se îmbolnăvește grav. Care ar trebui să fie atitudinea corectă a celor doi soți?

Să luăm în considerare varianta în care ei ar adresa lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”. Răspunsurile posibile ar fi: pentru că genele moștenite de la mine sau de la el (ea) sunt bolnave; pentru că nu am fost mai atenți cu copilul; pentru că cei de la grădiniță/școală au fost neglijenți; pentru că medicii au fost incompetenți; pentru că Dumnezeu este sadic și se răzbună pe copil pentru păcatele mele etc. Dacă observăm, aceste răspunsuri nu au nimic constructiv și ne duc într-o zonă în care nu avem controlul asupra niciunui element, o zonă foarte apropiată de depresie.

Cea de-a doua variantă este total diferită. Dacă ne întrebăm „pentru ce? în ce scop?”, apar alte posibilități: ca să comunicăm mai bine în familie, având un obiectiv comun; pentru că, fiind mai apropiaţi în acest necaz, putem să ne salvăm căsnicia; pentru a găsi medici mai buni, cu competență în boala de care suferă copilul nostru; pentru a petrece mai mult timp cu copilul; pentru a ne schimba stilul de viață și așa mai departe. Concluzia: toate aceste opţiuni ne oferă control, ne îndreaptă spre ceva constructiv și ne ajută să progresăm, să nu mai fim blocați în trecut.

Ideea este una simplă! Ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă dintr-un anumit motiv, dar mai ales pentru un anumit motiv. Ca să-l aflăm este important să ne liniștim prin rugăciune și să ne gândim că Dumnezeu nu ne vrea răul și că lucrează spre binele nostru. De aceea, vă invit să meditați la următoarea anecdotă: în urma unui naufragiu, a supraviețuit un singur bărbat care a fost dus de valuri pe malul unei insule pustii. După ce s-a chinuit să salveze din ape puținele lucruri despre care a crezut că-i pot fi de folos, bărbatul s-a chinuit din răsputeri, cu mijloace limitate, să-și construiască o colibă în care să se adăpostească de stihii el și bunurile pe care le salvase din ape. După un timp, a început să analizeze situația pe care a apreciat-o ca fiind disperată. Gândea că totul este fără sens, că nu mai are de ce să trăiască și, normal, Îi adresa lui Dumnezeu multe „de ce”-uri. Într-una din zilele în care cu greu își făcuse curaj să caute de mâncare, s-a întors dintr-o zonă mai îndepărtată a insulei, ca să-și vadă coliba și toate obiectele folositoare mistuite de flăcări uriașe. L-a cuprins cea mai mare deznădejde și a început să plângă! Într-un final, a adormit epuizat pe malul mării. A fost trezit a doua zi de dimineață de sirena unui vapor și de marinarii care veniseră pe insulă cu o barcă pentru a-l salva. Ei i-au spus că au văzut focul și fumul uriaș din depărtare și și-au dat seama că nu are cum să vină decât de la un om care avea nevoie de ajutor!

Puterea cuvintelor

Le folosim atât de des încât uităm care este puterea lor adevărată. Cuvintele au darul de a ne determina lumea, de a ne construi realitatea și de a ne schimba destinul. V-ați întrebat vreodată de ce?

Problema

Câteodată, pare că totul în jurul nostru devine monoton, fără sens și fără ieșire. Aceeași rutină zilnică la serviciu plină de termene limită, aceleași emisiuni apocaliptice la televizor, câteva cancanuri pe net, poate o bârfă sau două la o ieșire cu băieții/fetele, week-endul care trece foarte repede și totul se repetă. Așa că avem tot dreptul să ne întrebăm „Asta-i tot? La asta se reduce existența mea”?

Răspunsurile la aceste întrebări nu au întârziat să apară. Librăriile sunt pline de cărți care ne promit soluții salvatoare, începând cu genul „self-help” și până la lucrări de spiritualitate de orientare new-age. De asemenea, dacă suntem prea ocupați sau obosiți să citim, există aceleași materiale sub formă de audiobook-uri sau videoclipuri pe YouTube.

Însă, fie că apelăm la psihoterapeut, la cei care promit vindecarea prin terapia iertării cu îngeri sau ascultăm audiobook-uri motivaționale, avem impresia că ceea ce ne spun este aceeași mesaj numai că este transmisă sub forme diferite. Acest mesaj sună ceva de genul „Totul depinde de tine! Ai în interiorul tău tot ce-ți trebuie ca să iei, din nou, controlul asupra vieții tale! Trebuie doar să vrei”!

Partea interesantă este că soluția la o existență anostă, aparent fără sens, a fost ceea ce a predicat Biserica dintotdeauna. Nu vreau să fac aici apologia creștinismului, dar învățătura acestei religii propune o explicație coerentă în această privință care, cu siguranță, a apărut cu mult înaintea conceptului modern de „dezvoltare personală”.

Explicația

Cei care au rezistența să rămână la biserică până mai târziu în noaptea de Înviere vor auzi că pericopa evanghelică care se citește în prima Liturghie a Paștilor este una cu totul specială. Nu mai este vorba de un episod din viața Domnului Hristos din care noi ar trebui să învățăm ceva. Mesajul este cu totul altul și, la ora aceea din noapte, de multe ori, pare de neînțeles. Însă, din acea simfonie teologică cu care evanghelistul Ioan ne încântă, transpar adevăruri profunde pe care suntem obișnuiți să le ignorăm.

Așa că, haideți să mai analizăm încă o dată textul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o … Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele 1-5, 9-10)

De ce se citește această pericopă în noaptea Paștilor, când totul ar trebui să fie despre Înviere? De ce nu insistă Biserica mai mult asupra morții și învierii lui Iisus chiar în noaptea în care tocmai despre asta este vorba? De fapt, chiar asta face! Ceea ce ne prezintă apostolul Ioan este episodul de dinaintea celui din cartea Genezei, adică cel de dinainte de facerea lumii! În plus, ne spune care a fost rezultatul Învierii lui Hristos – refacerea lumii. Iar facerea cât și refacerea lumii s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt Care era Dumnezeu!

De asemenea, ni se spune că, în Dumnezeu-Cuvântul, era viața.  Astfel, lumea văzută a venit la viață prin Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia „Și a zis Dumnezeu: «Să fie…»” arată modul în care Creatorul a chemat totul la existență. Prin cuvinte! Singurele ființe ale creației văzute care au dobândit viața altfel au fost oamenii. Pe ei, Dumnezeu i-a făcut din țărână printr-o lucrare directă și a suflat asupra lor suflare de viață (Facerea, capitolul 2, versetul 7).

Ar putea fi de interes şi: Despre Cuvântul lui Dumnezeu şi limitele făpturii

Lucrarea specială a lui Dumnezeu în legătură cu crearea ființelor umane ne arată statutul special de care aceștia se bucură din partea Divinității. Ca o recunoaștere a acestui statut, omului i-a fost dată întreaga stăpânire asupra lumii văzute (Facerea, capitolul 1, versetul 28), iar unul dintre semnele văzute ale acestei stăpâniri a fost faptul că omul a avut dreptul să-și creeze propria realitate prin cuvânt. Astfel, după ce Creatorul i-a dat omului această cinste, Adam a avut dreptul să numească după cum a dorit toate vietățile (Facerea, capitolul 2, versetele 19-20), iar, prin aceasta, le-a luat în stăpânire.

Soluția

Deci, omul are puterea dată de Dumnezeu de a-și schimba, prin cuvinte, realitatea în care trăiește. Cum se face acest lucru? Celebrul filosof al limbajului, Ludwig Wittgenstein, a spus că „marginile limbajului nostru sunt marginile lumii noastre”. Practic, cuvintele pe care le folosim cel mai des spun despre noi mai multe decât ne dăm seama. Ele arată care este nivelul nostru de cunoaștere, cum ne petrecem timpul, ce facem pentru a ne câștiga existența, care este cercul nostru de prieteni, care sunt dorințele noastre și așa mai departe. Totul se oglindește în cuvinte! Deci, dacă vrem să ne schimbăm viața, trebuie, să ne schimbăm cuvintele pe care le folosim.

Imaginați-vă cum ar arăta viața noastră, dacă am elimina cuvinte precum „ură”, „dușman”, „minciună”, „ocupat”, „obosit”, „ghinionist”, „singur”, „eu” și am folosi mai des „dragoste”, „prieten”, „adevăr”, „rugăciune”, „ajutor”, „binecuvântat”, „împreună”, „tu” și, bineînțeles, „Dumnezeu”. Probabil, am vedea realitatea cu alți ochi și ne-am simți mai bine, mai împliniți și mai în control cu privire la viața noastră.

Să exemplificăm! În loc de Îl urăsc pe prietenul/fratele/cunoscutul meu pentru că are atâția bani, iar eu sunt atât de ghinionist, cum ar fi să spunem Îl iubesc pe prietenul/fratele/cunoscutul meu, pentru că și eu am parte de binecuvântările mele. Sau în loc de Mă simt atât de singur! Nimeni nu vrea să mai ia legătura cu mine!, putem spune Dumnezeu îmi vorbește în timpul rugăciunii! Când sunt împreună cu El, mă simt extraordinar! La fel, propozițiile Mă simt atât de obosit și de stresat! Toți mă mint și vor câte ceva de la mine! ar putea fi restructurate  sub forma Dumnezeu mă iubește așa cum sunt! Iar acest adevăr îmi dă putere să depășesc orice provocare!

Atenție însă! Deși pare ceva simplu, psihologii estimează că sunt necesare 66 de zile pentru a ne forma un nou obicei. Însă vestea bună este că, dacă vom mai greși, revenind la vechile comportamente, și, pe urmă, vom relua, în mod voit, noua deprindere, lucrurile vor evolua în direcția dorită. Deci, importante sunt decizia de a ne schimba viața și răbdarea până noul obicei devine stabil.  Așa că nu trebuie să disperăm, dacă această schimbare a cuvintelor nu se întâmplă peste noapte.

Poate fi de interes și: Vrei să schimbi un obicei nesănătos? Soluția nu este să renunți la el…

Primul pas este să facem o listă cu cuvintele pe care observăm că le folosim când ne simțim fără speranță. Pentru început, nu trebuie să fie toate, ci doar cele mai toxice! Apoi, să căutăm în dicționar opusul acestor cuvinte! Toate acestea să le scriem de mână, pe o hârtie împărțită în două coloane, astfel încât să vizualizăm și să reținem mai bine. După aceea, trebuie să ne propunem ca, la o anumită perioadă, pe care și-o stabilește fiecare, să schimbăm câte un cuvânt care ne face rău cu unul care ne ajută să ne simțim mai bine! Cel mai important este să ne păstrăm ritmul și să nu renunțăm.

Trebuie să subliniem că nu există costuri ascunse. Cuvintele sunt gratis, așa că schimbarea lor nu ne va costa nimic și ne va aduce numai beneficii! Sigur, este dificil să facem acest lucru deodată, însă vă asigur că eforturile vă vor fi răsplătite!