Cei adormiți fără lumânare și factura la curent

0
128
„Lumina luminează în întuneric...”

Ştiţi cum se spune: când eram mic, mi-era frică de întuneric, acum, când văd factura de la curent, mi-e frică de lumină. Aşa că, în aceste condiţii, dacă tu şi partenerul de viaţă aveţi câte un salariu mediu pe economie, nu prea aveţi cum să nu iubiţi mai mult întunericul. Pentru creştini, lucrurile ar trebui să fie invers şi cred că, de aceea, se face atâta caz pentru cei pe care moartea i-a prins fără o lumânare aprinsă la căpătâi.

Chestiunea este atât de împământenită, încât, uneori, ai impresia că nici nu mai are rost să vină preotul, dacă răposatul respectiv a „murit” fără lumânare. Deci, este lumânarea atât de importantă sau se doreşte ca, măcar pe patul de moarte, să aibă şi creştinul parte de lumină?

Probabil, totul pleacă de la dorinţa de a ni-L reprezenta pe Dumnezeu cât mai pe înţelesul nostru. Dacă medităm puţin, nici ultimele descoperiri ştiinţifice nu ne pot spune în mod exact ce este lumina, pentru că definiţiile pe care le dau savanţii acestui fenomen astăzi vor fi, cu siguranţă, modificate şi dezvoltate în viitor. Dar, pentru creştini simbolismul este acelaşi.

Dumnezeu este, de multe ori, reprezentat sub forma luminii şi chiar definit ca „lumină”, numai că, aşa cum ştim, Dumnezeu nu poate fi definit în infinitatea Lui, prin cuvinte omeneşti, decât în sens metaforic.

Aşadar, când Hristos ne spune că El este „lumina lumii” (Evanghelia după Ioan, cap. 8, versetul 12) sau când apostolul ne spune că „Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El” (Prima epistolă a sf. Ioan, cap. 1, versetul 5), trebuie să avem în vedere că acestea sunt doar simboluri şi nu definiţii ale lui Dumnezeu. Din păcate, unii dintre noi nu au înţeles lucrurile în această manieră şi au interpretat  destul de literal învăţătura de credinţă.

Aşa s-a ajuns ca simboluri foarte profunde şi bine încadrate în ansamblul cultului ortodox să fie denaturate, cum este cazul şi cu lumânarea de la căpătâiul celor adormiţi.

În principiu, în cultul ortodox, lumânarea are o semnificaţie foarte profundă. Pentru că răspândeşte lumină, ne duce cu gândul, în primul rând, la Dumnezeu către Care tindem continuu prin viaţa noastră.

La începutul Evangheliei după Ioan, ni se spune că Hristos-Cuvântul este „lumina cea adevărată care luminează în întuneric şi pe care întunericul nu a cuprins-o” (Evanghelia după Ioan, cap. 1, versetul 5). Prin urmare, de fiecare dată când aprindem lumânări în timpul slujbelor sau rugăciunilor particulare, exprimăm dorinţa de a ne îndrepta cu întreaga noastră fiinţă către Dumnezeu.

În cadrul cultului pentru cei răposaţi, lumânarea capătă o simbolistică mai extinsă. Pe lângă credinţa în Dumnezeu a celui care a plecat din mijlocul nostru, lumânarea mai exprimă şi starea de trezvie a cugetului, dar, în acelaşi timp, ne aduce aminte şi de candelele faptelor bune despre care ne vorbeşte Hristos (Evanghelia după Matei, cap. 25, versetul 13).

Am mai auzit şi o altă interpretare care spune că lumânarea l-ar călăuzi pe cel adormit în drumul lui către Hristos. Nu sunt înclinat să accept o astfel de explicaţie, pentru că ea poate fi asociată cu practica dării cocoşului peste groapă.

Acest obicei nu are nimic de-a face cu religia creştină, fiind o reminiscenţă a religiei dacilor care considerau că, prin cântatul său, cocoşul alungă în zori întunericul şi, la fel, ar face şi în „lumea de dincolo”, ajutându-l pe cel răposat să găsească mai uşor paradisul.

Trebuie să recunoaştem geniul strămoşilor noştri daci, pentru că o astfel de „lanternă” pe drumul către Zalmoxis, după cum se vede, era destul foarte folositoare!

Deci, nu este important câte lumânări aprinse ai la capătâi în momentul morţii, ci, din perspectivă creştină, este importantă starea sufletească din ultimele clipe pe acest pământ. Să ne aducem aminte că tâlharul, pe Cruce, nu a avut aprinsă nicio lumânare la capul său şi a intrat în Rai pe baza căinţei sale.

La fel, marii pustnici care şi-au dat duhul în singurătate fără lumânare, dar după o viaţă de crunte nevoinţe trupeşti şi spirituale, cu siguranţă, nu sunt lipsiţi de viaţa veşnică în comuniunea cu Hristos. Nu ar fi corect ca cei care, pe parcursul vieţii, au făcut numai „ghiduşii”, pentru că au aprinse la căpătâi camioane de lumânări, să fie mântuiţi şi ceilalţi nu!

Oare pentru asta S-a jertifit Hristos, să-i mântuiască pe cei care au lumânări la căpătâi, dar sunt plini de păcate sau să-i izbăvească pe cei care au dus o viaţă cu adevărat creştinească, împodobită cu fapte bune şi curăţie sufletească?

Prin urmare, lumânarea de la căpătâiul celor adormiţi nu ar trebui să primească o importanţă mai mare decât se cuvine. Ea este un simbol! Doar atât! Nu influenţează nici pozitiv, nici negativ dobândirea mântuirii!

Aşa că, menţiunile de pe pomelnice de genul „X adormit(ă) fără lumânare”, nu sunt relevante pentru mântuirea răposaţilor respectivi, doar adaugă un plus de „originalitate” şi sunt menite să-i liniştească pe cei din această lume care „au făcut-o şi pe asta” aşa, „ca să fie siguri”.

Ştiu! Preoţii ar trebui să le explice mai mult creştinilor aceste amănunte! Dar, din păcate, de multe ori, nu prea ai cui, pentru că persoanele respective „aşa au apucat” sau ştiu ele că „aşa se face”.

Concluzie: factura prea mare la curentul electric din timpul vieţii şi-a pus amprenta pe viaţa multora dintre noi, prin urmare, eu cred că, în sinea lor, cei care accentuează nejustificat importanţa lumânării de la căpătâiul muribunzilor îşi doresc ca, măcar pe patul de moarte, să aibă, la rândul lor, parte de o lumină ceva mai intensă! Şi cine se poate pune cu ultima dorinţă a cuiva?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here