Cine este Dumnezeu sau despre Sfânta Treime

0
310
Sfânta Treime în viziunea lui Andrei Rubliov - una dintre cele mai cunoscute icoane ale Ortodoxiei.

Dacă v-aţi pus întrebări despre Dumnezeu, este bine să ştiţi că nu sunteţi singurii. Dacă aţi ajuns la concluzia că nu aţi înţeles mare lucru sau că nu ştiţi prea multe, la fel, nu sunteţi singurii.

 

Oameni înaintaţi în spiritualitate ai tuturor religiilor, filosofi titraţi şi foarte mulţi indivizi obişnuiţi, toţi au încercat şi au eşuat, pentru că, pur şi simplu, este imposibil să cuprinzi infinitul cu mintea umană limitată.

Şi, totuşi, cine este Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel cu multe nume şi Cel fără nume

Informaţiile noastre, de până acum, despre Dumnezeu provin din 2 surse: ceea ce ne-a descoperit El despre Sine prin revelaţie şi ceea ce am dedus noi, oamenii, pe baza manifestărilor Lui în viaţa noastră.

Raţionamentul este unul simplu: pentru că a făcut întreaga lume şi o ocroteşte, am ajuns la concluzia că El este atotputernic.

Pentru alte informaţii: Providenţă sau destin?

După aceea, ne-am dat seama că El nu are nimic de câștigat din faptul că ne-a creat şi, cu toate acestea, a făcut-o. Ba, încă L-a dat pe Fiul Său să ne răscumpere din păcat[1]. De aici, am dedus că Dumnezeu este atotbun.

Din faptul că ştie gândurile noastre[2], toate legile naturii (pe care le-a instituit), toate vietăţile (deoarece le-a creat) şi pentru că El cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul (întrucât este în afara timpului), am ajuns la concluzia că este atotştiutor.

Şi, tot aşa, acest proces de deducţie a continuat de-a lungul timpului, ajungându-se să se afirme că Dumnezeu posedă toate atributele pozitive în cel mai înalt grad: atotdrept, atotînţelept, omniprezent etc.

Dar, aici, apare şmecheria. Niciunul dintre cuvintele noastre nu sunt potrivite pentru a-L defini pe Dumnezeu. Practic, atributele pe care noi I le atribuim sunt definiţii. Adică modalităţi de a preciza limitele unor idei, fenomene, fiinţe şi obiecte. Dar Dumnezeu, pentru că este infinit[3], nu are limite. Deci, definiţiile noastre, adică numele omeneşti pe care I le atribuim, nu I se potrivesc.

Tocmai pentru că aceste nume nu au cum să-L definească în totalitate, chiar dacă sunt destul de multe, rezultă că, în realitate, El nu are niciun nume.

Prin urmare, atributele cu care încercăm să-L definim, să-L denumim, sunt doar referiri, modalităţi de adresare.

Cu toate acestea, cunoaştem nişte nume, pe care chiar Dumnezeu le-a folosit, referindu-Se la El Însuşi.

Dumnezeu este Cel ce este

Primul nume divin îl întâlnim în discuţia dintre Dumnezeu şi Moise, când Dumnezeu spune despre El că se numeşte „Cel ce este”[4]. Este o definiţie foarte profundă a lui Dumnezeu care exprimă faptul că tot ce se găseşte în afara comuniunii cu El nu există. De aceea, răul nu are existenţă proprie, ci este o denumire a lipsei binelui, aşa cum întunericul este o lipsă a luminii sau cum moartea înseamnă lipsa vieţii.

Sfânta Treime = Dumnezeu

Alte nume ale lui Dumnezeu ni le-a spus Domnul Hristos. Este vorba despre „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh”. Dar Mântuitorul nu ne vorbeşte despre una, ci despre trei Persoane distincte. Nu este vorba despre trei denumiri ale aceleiaşi realităţi, nici despre trei moduri de manifestare a ei, ci despre trei Persoane. De aici, rezultă că Dumnezeu şi Sfânta Treime, formată din aceste trei Persoane, sunt una şi aceeaşi existenţă!

Şi, acum, lucrurile devin foarte confuze. Dumnezeu Care este unic[5] şi infinit este întreit în Persoane? Cu alte cuvinte, pot exista 3 infinituri fără a se limita unul pe celălalt?

Aceste lucruri au început să fie elucidate începând cu secolul al IV-lea, la primele două sinoade ecumenice din anii 325 şi 381.

Pentru alte informaţii, click aici şi aici.

A fost nevoie de concepte din filosofie, multă trăire duhovnicească şi confruntarea de idei dintre 468 participanţi la dezbaterile sinodale. Rezultatul – învăţătura creştină despre Sfânta Treime.

Ca să înţelegem această învăţătură, mai întâi trebuie clarificate câteva lucruri. Aşa că, oricât am încerca să evităm definiţiile, în acest caz nu prea avem cum să scăpăm de ele.

Termenii învăţăturii despre Sfânta Treime

  • Fiinţa – este fondul naturii comune a mai multor indivizi de aceeaşi specie (ex: dumnezeire, umanitate);
  • Firea – materia din care este constituită o fiinţă sau un obiect (ex. firea umană – trup şi suflet);
  • Ipostasul – subiectul, individualitatea, modul de manifestare individuală a unei fiinţe. Când avem de-a face cu un ipostas raţional, vorbim despre persoană.

Să revenim! Teologia creştină ortodoxă spune că Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Deci, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi posedă fiecare fiinţa dumnezeiască deodată şi în mod deplin.

Acest lucru se realizează prin întrepătrundere (perihoreză), astfel încât cele trei Persoane să nu se limiteze reciproc.

Deocamdată atât! Ştiu că este prea puţin, dar, dacă ar fi să intrăm în detalii, ar trebui să apelăm la cărţi întregi. Oricum, rezultatul ar fi acelaşi ca acum 1700 de ani – raţiunea umană chinuindu-se să înţeleagă un mister de nepătruns.

Dumnezeu este iubire

Toată această gândire este un minimum necesar pentru a înţelege câte ceva despre Dumnezeu, dar, după părerea mea, este destul de tehnică.

De aceea, pentru mine, caracterizarea cea mai la îndemână a lui Dumnezeu ne-a fost lăsată de sfântului apostol şi evanghelist Ioan care a spus că „Dumnezeu este iubire”[6].

Dincolo de cugetări teologice sau filosofice, totul în legătură cu Dumnezeu se explică şi se înţelege prin iubire.

Ea stă la baza uniunii dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ea explică crearea lumii şi grija lui Dumnezeu faţă de ea, prin ea se înţelege răscumpărarea lumii din păcat de către Fiul şi sfinţirea ei de către Duhul Sfânt, la fel cum iubirea este sensul comuniunii noastre cu Dumnezeu în veşnicie.

La fel, pentru că suntem creaţi după chipul Sfintei Treimi, iubirea este modul nostru de a fi. Fie că este vorba despre iubirea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, dintre soţ şi soţie, iubirea faţă de prieteni, faţă de oameni în general sau faţă de tot ceea ce înseamnă creaţie dumnezeiască, dragostea este cea care explică şi dă sens vieţii noastre.

Dacă nu iubim, indiferent cât de mult ni se pare că am progresa în înțelegerea lui Dumnezeu, întregul efort este fără valoare, pentru că, numai când iubim, putem spune că avem un răspuns autentic la întrebarea „Cine este Dumnezeu”?

Referinţe

[1] Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16.

[2] Epistola I către Corinteni, capitolul 2, versetul 11.

[3] Dacă nu ar fi infinit, nu ar fi Dumnezeu. În aceste condiţii, am avea tot dreptul să ne întrebăm dacă nu este altcineva mai puternic decât El, care, eventual, să-L fi creat.

[4] Ieşirea, capitolul 3, versetul 14.

[5] Dumnezeu este unic pentru că este infinit. Raţiunea ne spune că nu pot exista mai multe infinituri fără ca acestea să se limiteze reciproc, întrucât, limitându-se unul pe celălalt, nu ar mai putea fi infinituri.

[6] Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 8.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here