Cinstirea Sfintei Cruci și a Sfintelor Icoane – precizări

0
176
Când cinstim „Crucea”, nu cinstim materialul din care este făcută. Pentru creștini, ea este simbolul Jertfei mântuitoare a lui Hristos și a biruinței Lui asupra păcatului și a morții.

Anul trecut a avut loc o dezbatere destul de intensă cu privire la frecventarea orei de religie de către elevi. Printre diversele motive invocate, unii dintre părinţi susţineau că materia respectivă era predată într-o manieră vădit doctrinară.

Păi, nu asta era ideea? Adică, dacă este vorba despre transmiterea învăţăturii confesiunii ortodoxe din cadrul religiei creştine, era normal ca cel care le vorbea elevilor să facă referire mai tot timpul la această învăţătură, nu?

Apoi, cu alţi ani în urmă, a fost vorba despre o altă controversă. Un profesor de filozofie s-a considerat jignit, oripilat, discriminat etc., când intra în clasele unde trebuia să „trudească pe altarul noilor generaţii” şi vedea icoane sau semnul sfintei Cruci.

Dincolo de dezbaterea naţională care a urmat cu privire la drepturile şi libertăţile religioase, a mai fost provocată o altă discuţie cu privire la importanţa acestor simboluri creştine. Iar, după părerea mea, acesta a fost un câştig, pentru că era nevoie de reamintirea semnificaţiei sfintei Cruci şi a sfintelor icoane!

La prima vedere, orice susţinător al creştinismului nu ar avea cum să nu se simtă mulţumit. Nu numai că semnul Crucii este purtat ca pandantiv, ca piesă centrală a unei brăţări sau ţine loc de cercei; el este folosit şi sub formă de tatuaj sau imprimeu pe vestimentaţia „cool” pentru (ce altceva decât…) „clubbing”.

Mi-aduc aminte şi de pozele care au făcut ocolul internetului cu diverşi „băieţi de băieţi” care se făleau nevoie mare, în costum de baie, cu nişte cruci din aur care ar putea servi drept ancoră unui vapor de talia Titanicului.

În plus, trebuie să menţionăm că, datorită acestor simboluri, în orice maşină de taximetrist care se respectă, călătorul se poate simţi în siguranţă, în cazul unui impact frontal. Colecţia de cruci de pe parbriz poate suplini cu succes cel mai performant airbag.

Evident, gândurile pioase ale şoferului respectiv sunt potenţate de ultimele hit-uri ale cântăreţilor de manele care, prin tânguirea lor Îl imploră pe Dumnezeu să le dea posibilitatea să le facă în ciudă „duşmanilor” cu „valoarea lor” şi, bineînţeles, să obţină favorurile celor „mai tari femei”.

Numai într-o astfel de „atmosferă cucernică” poţi înţelege de ce, dacă maşina în cauză trece pe lângă o biserică, şoferul nostru va executa „întocmai şi la timp” mai multe mişcări ascendento-descendente care aduc cumva cu semnul Crucii. Cert este că dexteritatea şi amplitudinea acestor mişcări l-ar face invidios pe orice chitarist.

Situaţia este la fel de „mulţumitoare” şi în ceea ce priveşte soarta icoanelor. Am avut de curând ocazia să constat că tehnologia modernă se împletea într-un mod cât se poate de practic cu pioşenia creştină.

Conform principiului „la început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, iar toate celelalte au fost fabricate în China”, am putut vedea o icoană „made in China”, care avea integrat şi un mic ceas pe bază de baterie. Probabil, spre a le aminti rugătorilor că timpul este o resursă limitată.

La fel ca şi în cazul crucifixurilor, în maşinile de taximetre există un număr consistent de iconiţe, care mai de care mai strălucitoare. Ce să mai, dovezi incontestabile că poporul român s-a născut creştin!

Situaţia se complică „puţin” doar când vine vorba despre semnificaţia acestor practici. Prin urmare, vă rog mult să nu întrebaţi pe niciunul dintre aceste personaje despre aşa ceva. Eu am avut un astfel de curaj şi, dacă perseveram, articolul de faţă ar fi luat cu siguranţă un premiu la un festival consacrat de literatură science-fiction. De aceea, simt nevoia să lămuresc câteva lucruri!

Mai întâi, nu trebuie confundate sfânta Cruce şi icoanele cu nişte simple obiecte. Este de înţeles dorinţa de a ne pune sub protecţia sfintei Cruci sau de a avea cât mai aproape icoana sfântului preferat, însă, când această dorinţă presupune transformarea acestor simboluri în simple accesorii cu rol decorativ, nu mai putem vorbi de o atitudine creştinească.

În al doilea rând, trebuie spus că există pericolul să se creadă că sfânta Cruce şi icoanele au putere prin ele însele, asemenea unor idoli. De aceea, este important să ştim că creştinii nu se închină la materialul din care sunt făcute acestea! Crucea este cinstită, pentru că pe ea a fost răstignit Domnul Hristos. Astfel, ea devine un prilej de amintire a patimilor Sale mântuitoare şi un semn prin care ni s-a dat posibilitatea să ne mântuim, fiind transmiţătoare de har.

La fel, icoanele sunt reprezentări ale unor persoane şi evenimente din istoria mântuirii. În această calitate, ele mijlocesc legătura dintre noi şi Dumnezeu sau sfinţii care sunt reprezentaţi pe ele. De aceea, cinstirea este adresată acestor persoane şi nu suportului material pe care ele sunt înfăţişate.

Spre deosebire de sfânta Cruce şi icoane, idolii nu reprezintă altceva decât obiecte considerate divinităţi. Ca să fie mai clar, în Egiptul antic, statuilor zeilor, adică idolilor, li se dădea de mâncare şi li se făcea toaleta zilnic.

Adepţii unor astfel de religii, considerau că idolii lor au viaţă şi, prin urmare, distrugerea unei statui echivala cu distrugerea zeităţii respective. Acest lucru se mai întâmplă şi astăzi la unele populaţii din Africa ce se închină unor statuete care îi închipuie pe strămoşi.

Dacă în urma unor astfel de ritualuri nu se obţin favorurile cerute (recolte bogate, copii de parte bărbătească, victoria asupra altor triburi etc.), statuetele respective sunt abandonate şi se confecţionează altele. Creştinii, cu siguranţă, nu fac aşa ceva!

Aşadar, dacă idolatria înseamnă o formă de cinstire aberantă a sfintei Cruci şi a icoanelor, purtarea acestor simboluri fără niciun fel de consideraţie reprezintă extrema cealaltă – desacralizarea şi transformarea lor în simple semne sau obiecte.

Cu siguranţă, Dumnezeu nu Se supără dacă nu facem semnul sfintei cruci la fiecare 5 minute, doar pentru că trecem pe lângă o biserică sau troiţă şi nici nu este ofensat dacă avem numai o singură iconiţă în maşină şi nu o catapeteasmă întreagă.

Dacă mă întrebaţi pe mine, încep să cred că religia creştină a fost precursoarea principiului „less is more” (Mai puţin înseamnă mai mult!), pentru că Hristos nu Şi-a dorit ca cei ce-L urmează să fie legaţi atât de mult de obiecte şi de forma cultului cât de trăirea şi semnificaţia care ar trebui să stea la baza gesturilor noastre pioase.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here