Cum este canonizat un sfânt?

0
63
Canonizarea unui sfânt presupune o îndelungă cercetare şi o dezbatere minuţioasă în cadrul sinodului unei Biserici.

Vă rog să nu mă întrebaţi despre Ştefan cel Mare sau, cel puţin, nu deocamdată! Deşi tomosul de canonizare a fost emis la 20 iunie 1992 de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, dezbaterea este departe de a se fi terminat. Această stare de fapt dovedeşte că actul de canonizare a unui sfânt este un act de autoritate, dar, mai ales, de responsabilitate a unei Biserici autocefale (independente).

Vă pot spune aceste lucruri în urma numeroaselor dezbateri la care am participat, cu sau fără voia mea, în legătură cu canonizarea voievodului Ştefan cel Mare. Mulţi dintre cei care au fost la şcoală ca să şi studieze, au aflat despre viaţa controversată din punct de vedere moral a domnitorului Moldovei. Nu numai că avea obiceiul să decapiteze boieri,  de multe ori „fără judeţ”, dar a rămas legendar şi pentru numărul urmaşilor săi proveniţi din legături din afara celor 3 căsătorii (Da, a avut parte şi de momente fericite şi nu doar de campanii militare!). În lumina acestor elemente, pentru mulţi, aproape că nu mai contează celelalte faţete ale personalităţii impunătoare despre care a trebuit să învăţăm pentru BAC. Aşa că, în final, cine are dreptate: cei care îşi aduc aminte de copiii nelegitimi şi de măcelărirea boierilor sau cei care pledează pentru un voievod apărător al dreptei credinţe în faţa turcilor şi ctitor de multe biserici?

Totul porneşte de la faptul că sfântul este o persoană care nu mai aparţine acestei lumi aşa cum se întâmplă cu noi, ceilalţi. În teorie, se presupune că el şi-a dedicat întreaga viaţă cultivării virtuţilor creştine şi înfrânării patimilor. Prin urmare, în funcţie de progresul duhovnicesc înregistrat, unii sfinţi primesc de la Dumnezeu diverse daruri speciale. Partea interesantă este că aceste daruri (harisme) nu-i sunt date sfântului doar pentru el. Dimpotrivă, ele trebuie puse la dispoziţia celorlalţi creştini, altfel aceste daruri nu ar avea nicio valoare. Însă trebuie să avem în vedere că aceste daruri, pentru că produc efecte extraordinare, nu pot fi valorificate mereu, ci selectiv, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Deci, chiar dacă sfinţii pot face minuni (vindecări miraculoase, cunoaşterea gândurilor, prezicerea viitorului etc.), asta nu înseamnă că ei vor folosi aceste daruri tot timpul şi pentru oricine.

Sunt sigur că ar fi mulţi doritori care ar fi dispuşi să obţină astfel de daruri. Dar cei care doresc să se apropie de Dumnezeu doar pentru a obţine aceste puteri miraculoase ar face o mare greşeală. Datorită faptului că nu vorbim de scenarii pentru filmele cu călugări shaolin, ceea ce contează cu adevărat este dragostea faţă de Dumnezeu şi semeni. În al doilea rând, viaţa dedicată sfinţeniei presupune nişte sacrificii pe care puţini dintre noi sunt capabili să le facă. Ca să ne dăm seama ce presupun aceste nevoinţe, este de ajuns să ne aducem aminte cu ce ne-am confruntat când a trebuit să ţinem post negru sau aspru. Nu ştiu dacă mulţi dintre noi au putut să facă acest lucru mai mult de 3 zile, fără să se resimtă. Acum, imaginaţi-vă că acesta ar trebui să fie modul vostru de viaţă pentru majoritatea timpului. La acest fapt, adăugaţi ore întregi de rugăciune şi concentrare, dublate cu fapte din care să reiasă iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni. Parcă acele daruri nu mai sunt atât de „cool”, nu? Dar aceste daruri nu sunt decât semnul văzut al preţuirii pe care Dumnezeu o arată acestor oameni! De aceea, Biserica îşi recunoaşte sfinţii numai pe baza vredniciei de care au dat dovadă pe parcursul vieţii.

Încă un lucru care merită reţinut este dat de faptul că nu Biserica acordă sfinţenia, ci singur Dumnezeu, în urma vieţuirii nepătate. Prin urmare, actul de canonizare a unui sfânt nu are un caracter imperativ, constitutiv, ci doar unul declarativ, prin care Biserica recunoaşte starea de sfinţenie a unei persoane. Cum se face acest lucru?

Procedura formală a canonizării este declanşată la propunerea unui ierarh, membru al sinodului care constată existenţa unui cult spontan sau a unui miracol care trebuie analizat. În Biserica Ortodoxă, practica presupune numirea de către sinodul bisericii autocefale a unei comisii care trebuie să cerceteze în amănunt tot ceea ce este legat despre viaţa persoanei propuse spre canonizare, despre ecoul pe care ea l-a avut în cadrul comunităţii, despre părerile celor care i-au fost împotrivă şi aşa mai departe. În urma cercetării, se întocmeşte un raport care este prezentat sinodului reunit. În acest moment, începe dezbaterea propunerii de canonizare şi se au în vedere următoarele criterii:

  1. menţinerea dreptei credinţe până în momentul morţii. Este importantă această precizare, întrucât poate exista şansa ca cineva să trăiască toată viaţa după principiile creştine, iar în clipa morţii să abdice de la această învăţătură. Acesta este motivul principal pentru care nimeni nu este declarat sfânt din timpul vieţii.
  2. cinstirea din partea lui Dumnezeu prin acordarea unor daruri deosebite. Cele mai importante forme de cinstire de acest fel sunt:
  3. ajutor în vederea suportării prigonirilor pentru dreapta credinţă. În acest punct, trebuie să precizăm că sfinţii mucenici nu au fost nişte masochişti care îşi doreau neapărat să sufere. Dimpotrivă, aveau un instinct de conservare normal. Numai că este cam greu să suporţi chinurile la care a fost supus, să spunem sfântul Gheorghe, fără să fii ajutat de Dumnezeu;
  4. suferinţele martirice. În tradiţia creştină, martiriul sau moartea pentru Hristos a fost considerat un privilegiu. Unii dintre creştinii primilor veacuri, printre care şi marele scriitor bisericesc Origen, îşi doreau să slăvească în acest fel pe Dumnezeu. Cum era de aşteptat, Dumnezeu avea planul Său cu fiecare iar dacă cineva are posibilitatea să citească opera lui Origen, îşi va da seama despre ce vorbesc.
  5. săvârşirea minunilor – în viaţă sau după moarte.
  6. sfinţenia vieţii. Ea trebuie să fie confirmată, după moartea persoanei respective, printr-un cult spontan din partea credincioşilor din zona în care a vieţuit. De la acest criteriu, fac excepţie martirii!

­      existenţa sfintelor moaşte – acesta nu este un criteriu de fond ca primele trei, ci unul suplimentar care poate să nu existe.

După cum se poate vedea, nu prea avem repere foarte exacte. S-ar putea ca persoana propusă spre canonizare să aibă câţiva adepţi care să fie duşi în eroare de personalitatea sa şi să ne lase o cronică a vieţii sale foarte favorabilă. De asemenea, există pericolul ca nişte contemporani răuvoitori să vadă numai părţi negative.

La fel este şi cu constatarea minunilor. Există multe cazuri în care evlavia populară a văzut minuni acolo unde nu ar fi trebuit. Spre exemplu, în satul bunicilor mei, a ars bisericuţa din lemn şi printre ruinele fumegânde a fost găsit un fragment din cartea cu pericopele evanghelice. Mie nu mi s-a părut că ar fi fost un fenomen extraordinar, dar, pentru cei din sat, aceasta era o minune în toată regula. Imaginaţi-vă cam care ar fi ecoul unei astfel de întâmplări de-a lungul a două sau trei generaţii.

În ceea ce priveşte sfinţenia vieţii, este şi mai mult de discutat. Dacă ţinem cont de  faptul că primele două criterii ar putea fi viciate, există şanse ca, în comunitatea respectivă, să existe persoane care să fi fost influenţate de personalitatea celui propus spre canonizare şi să fi declanşat un cult spontan. De aceea, este important ca aceste chestiuni să nu fie grăbite şi să se aştepte până ce lucrurile „se aşează”. Este şi cazul părinţilor Paisie Olaru, Ilie Cleopa şi Arsenie Boca.

Revenind la Ştefan cel Mare, Biserica spune că, de fapt, ea a aşteptat aproape 500 de ani până l-a canonizat. Aceasta s-a datorat faptului că a fost constatat un cult restrâns care exista în rândul credincioşilor din nordul Moldovei. De aici, au început cercetările. Sincer, nu cred că argumentul cu ctitorirea multor locaşuri de cult a fost luat în considerare. Vă daţi seama cam care ar fi cota de sfinţi din rândul politicienilor actuali, ctitori ai numeroase locaşuri de cult?

În ceea ce priveşte ortodoxia credinţei, nu cred că există dubii cu privire la domnitorul moldovean, însă sunt ceva probleme cu privire la cel de-al doilea criteriu fundamental, cinstirea din partea lui Dumnezeu prin daruri deosebite. Pe de altă parte, cred că sunt puţini dintre noi care au avut acces la raportul comisiei care a analizat calitatea de sfânt a lui Ştefan cel Mare şi, de aceea, nu am cum să mă pronunţ.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că Biserica are un mijloc de protecţie suplimentar: consensul Bisericii de pretutindeni (consensus Ecclesiae dispersae). Acest control din partea întregii comunităţi creştine este cel care a făcut posibil ca hotărârile unor sinoade ecumenice să nu fie acceptate (cum a fost cazul sinodului tâlhăresc de la Efes din 429).

Prin urmare, Biserica nu poate impune cultul unui sfânt, ci ea doar îl constată şi îl propune prin actul de canonizare. Dacă venerarea acelei persoane astfel canonizată nu va fi validată de comunitate în ansamblul ei, de-a lungul timpului, atunci, se poate concluziona că nu a fost vorba de un sfânt autentic. Dumnezeu nu se supără dacă suntem reticenţi în astfel de privinţe. Dacă El vrea să preamărească pe cineva, va găsi cel mai potrivit mod şi moment să o facă. Cazul sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi este o mărturie în acest sens. Important este să avem credinţă şi răbdare iar răspunsurile vor veni.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here