De ce are nevoie Biserica de proprietati?

0
13

Recunosc! M-am enervat! De la ce? De la chestia asta cu proprietăţile Bisericii. Este o discuţie care se poartă pe mai multe paliere: unul este cel referitor la ce-i trebuie Bisericii atâtea proprietăţi, al doilea este de ce nu plăteşte Biserica impozite şi taxe şi, bineînţeles, al treilea ce face Biserica cu banii ăia „mulţi” despre care „ştie” lumea că-i are.

Nu vreau să fiu avocatul niciuneia dintre părţi, nu vreau să fiu subiectiv, nu vreau să fiu părtinitor, dar am avut multe dispute pe această temă în ultima vreme şi nu mai vreau să mă repet. Aşa că, dacă o dau în bară, vreau să fiu corectat! Să le luăm pe rând!

Prima chestiune –  cea în care lumea întreabă şi se întreabă „la ce-i trebuie Bisericii proprietăţi” sau, şi mai direct, „de ce trebuie retrocedate atâtea hectare Bisericii”. Aici, după părerea mea, trebuie să facem o distincţie între aspectul moral şi legal al discuţiei, pentru că, din punct de vedere juridic, întrebarea care ar trebui să se pună este următoarea: „Proprietăţile la care se referă Biserica i-au aparţinut sau nu?”. Dacă nu, atunci nu are niciun drept şi nu ar trebui să ne mai batem capul cu această discuţie. Dar, dacă acele bunuri (terenuri, clădiri etc.) i-au aparţinut, de ce să nu aibă şi Biserica dreptul, ca orice persoană fizică sau juridică, să-şi recupereze ce este al său? Ca să nu răspundă la această întrebare care are un răspuns evident, unii întreabă „da’, ce-i trebuie Bisericii?”. Şi aici, ar apărea, vezi Doamne, partea morală a dezbaterii.

Mai întâi de toate, ca simpli cetăţeni, nu ar trebui să ne intereseze acest lucru. Sunt proprietăţile Bisericii şi ea face ce „vrea muşchii ei” cu ele. Punct. În al doilea rând, mi se pare potrivit să ne întrebăm cum de a intrat Biserica în posesia acestor proprietăţi. Răspunsul este, şi în acest caz, evident: prin donaţii şi o bună administrare care a ajutat de-a lungul timpului la sporirea patrimoniului. Este atât de simplu. Acum, dacă tot vorbim de donaţii, mă gândesc că nişte înaintaşi de-ai noştri au săvârşit acele acte de  generozitate din diverse motive, cele mai comune fiind ca oamenii Bisericii să se roage pentru ei sau să-i ajute, din banii respectivi, pe cei cu posibilităţi materiale limitate. Duceţi-vă la mănăstiri sau la bisericile de parohie şi în timpul slujbelor, veţi auzi rugăciuni pentru sufletele „ctitorilor şi binefăcătorilor sfântului locaşului acestuia”. Pe lângă aceste rugăciuni cu caracter general, care se fac la fiecare sfântă Liturghie, mai avem şi pomeniri speciale care se fac pe baza unor pomelnice a căror origine se pierde în negura timpului. Deci, din acest punct de vedere, Biserica şi-a îndeplinit şi îşi îndeplineşte partea ei de „târguială”.

Cu privire la opera caritabilă a Bisericii, haideţi să le spunem, şi în acest caz, lucrurilor pe nume. De-a lungul timpului, când „statul” nu finanţa spitalele şi farmaciile, acestea funcţionau sub numele de „bolniţe” sub patronajul Bisericii. Ea era cea care dădea bani pentru aceste „aşezăminte” şi tot ea era cea care avea grijă de oamenii nevoiaşi din comunităţile în care activa. De referinţă în acest sens, rămâne testamentul marelui mitropolit Antim Ivireanul care a păstorit în Ţara Românească în timpul vioievodului Constantin Brâncoveanu şi care a ctitorit Biserica Antim din Bucureşti. În testamentul său, acest ierarh spunea foarte clar ce trebuie făcut cu banii bisericii respective: cum trebuie ajutaţi tinerii nevoiaşi, cum trebuie sprijiniţi copiii cu rezultate bune la încăţătură şi aşa mai departe. Iar, dacă tot vrem să fim realişti până la capăt, să ne gândim că sfântul Vasile cel Mare este cel care a pus bazele unui serviciu de asistenţă socială cu numele de „Basiliada” iar noi primim şi astăzi, în noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie, cadouri pentru a comemora fapta sfântului Nicolae de a ajuta tatăl a trei fete care erau ameninţate cu desfrâul.

Iar, cu privire la activitatea caritabilă a Bisericii de astăzi, este de ajuns să deschidem cărticelele cu calendarele creştine ortodoxe şi să vedem, în ultimele pagini, lista cu instituţiile bisericeşti care se ocupă cu asistenţa socială. Este mult, este puţin? Rămâne să discutăm!

Deci, dacă am stabilit că Biserica nu foloseşte banii proprii doar pentru maşini scumpe ale personalului clerical şi pentru tot felul de veşminte brodate cu fir de aur sau obiecte de cult din metale preţioase haideţi să vedem şi de ce nu plăteşte impozite şi taxe. Păi, şi aici avem două situaţii: cea în legătură cu partea ong-istă a Bisericii cu aşezămintele cultural-filantropice şi partea srl-istă, aia la care se referă toată lumea. Este normal, zic eu, că dacă eşti o organizaţie nonguvernamentală să nu înregistrezi profit; aşa că, nu prea ai la ce să plăteşti impozit. Dar, Biserica are şi activităţi care au scop lucrativ: produce şi vinde lumânări, icoane, obiecte de cult, chiar produse alimentare şi, în ultima perioadă, oferă servicii hoteliere, de turism şi chiar închiriază diferite imobile. Pentru toate astea, nu plăteşte impozite, la fel cum nu plăteşte impozite pe clădiri şi terenuri.

Aici, discuţia este mai amplă. La prima vedere, aceste activităţi ar trebui impozitate. De acord! Numai că partea srl-istă a Bisericii nu poate fi despărţită de partea ong-istă. Adică profitul obţinut se duce în sprijinirea activităţii misionar-filantropice şi ar fi ca şi cum o asociaţie nonprofit care produce cu ajutorul copiilor mărţişoare pe care le vinde ca să strângă bani pentru cofinanţarea unui proiect european ar fi impozitată pentru această activitate. Dar, să zicem că aşa este corect şi că este bine ca Biserica să fie taxată. Înainte de a merge mai departe, trebuie să spunem că toate taxele şi impozitele aferente resurselor umane sunt percepute de stat fără nicio discriminare.

Ajungem la momentul în care se pune problema de ce are Biserica privilegiile fiscale pe care le are, şi, ceea ce este şi mai important, de ce mai primesc preoţii, oamenii ăia în negru care „iau şi de pe viu şi de pe mort”, „salarii” de la stat? Începem cu ultima chestiune: „salariile” preoţilor nu sunt salarii în adevăratul sens al cuvântului, ci nişte ajutoare, care să-i ajute să-şi întregească veniturile. Şi, acum, să revenim la partea principală a chestiunii: de ce primesc preoţii aceste fonduri şi de ce are Biserica aceste privilegii fiscale. Simplu: în momentul în care s-a revenit la un regim democratic în România şi statul trebuia să înapoieze proprietăţile pe care le confiscase, s-a constatat că o mare parte a instituţiilor publice îşi aveau sediile în clădiri ale Bisericii şi că o parte a terenurilor nu putea fi retrocedată din diverse motive. Ca să ne facem o idee, trebuie să spunem că însuşi Parlamentul României, imediat după decembrie 1989, îşi avea sediul într-o clădire a Patriarhiei Ortodoxe Române. Deci, dacă ar fi trebuit retrocedate toate aceste bunuri sau echivalentul lor în bani, Biserica nu numai că nu ar mai fi avut nevoie de niciun fel de finanţare de la stat, dar ar fi fost în stare să plătească fără probleme taxe şi impozite la fel ca orice persoană juridică. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că statul nu a dat niciun fel de despăgubire, deci nici Bisericii, pentru faptul că a confiscat şi folosit bunurile cetăţenilor săi atâţia ani.

Acum, că m-am mai calmat, presupun că, dacă ar fi ştiut situaţia „delicată”, ca să nu spun „jenantă”, în care este acum Biserica, conducătorii ei ar fi făcut, în anii ’90, lucrurile altfel. Sau poate nu, pentru că patriarhul de atunci, Prea Fericitul Teoctist, era un om raţional şi a încercat să înţeleagă situaţia dificilă a administraţiei din acea perioadă. De aceea, să acuzi Biserica şi să o pui la zid, pentru că vrea să-şi recupereze, din punctul meu de vedere, ce este al ei, nu mi se pare drept. Chestia cu impozitele şi taxele, cu luxul unor preoţi şi ierahi, cu „limitata” prezenţă a Bisericii în spaţiul caritabil sunt chestiuni care merită dezbătute şi promit să fac acest lucru în postările viitoare. Dar, până atunci, haideţi să-i dăm Bisericii ce are de luat şi apoi să o tragem la răspundere pentru că nu face ce „ar trebui” să facă cu bunurile ei. Cu siguranţă, cei care i-au făcut danii în trecut ar vrea să ştie că darurile lor au ajuns acolo unde şi-au dorit! Şi este bine să ne gândim la ei, acum cât istoria mai este obiect de studiu în şcoala publică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here