De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

0
52
Indiferent de contul din bancă sau poziție socială, amintirile experiențelor trăite în comun cu cei apropiați sunt printre cele mai de preț comori ale fiecăruia.

Era într-o după-amiază de sâmbătă. Mi-aduc aminte că venisem bucuroşi cu „prada de război” din Tudor: câteva cd-uri cu filme, închiriate de la un student cu veleităţi de antreprenor. El le descărca „de pe net” iar noi, alţi studenţi, le devoram. Şi era bine! Ba, chiar biiiiiine de tot!

Eram o gaşcă destul de pestriţă: construcţii, sociologie, drept, arhitectură şi teologie. Ca-n orice învălmăşeală de genul acesta, apăreau tot felul de mişto-uri bestiale, dintr-alea pe care nu ai cum să te superi, chiar dacă tu eşti ţinta.

După aia, se ajungea la „chestii serioase”, în care ţi se puneau întrebări „de specialitate”, mai ceva ca la examene. Şi partea asta era faină, pentru că cei din jur nu doreau să te încuie.

Pur şi simplu, erau curioşi şi voiau să afle. Dar a venit şi întrebarea „ce vrea Dumnezeu de la noi” sau, cu alte cuvinte, „ce trebuie să facem ca El să fie mulţumit”? Noi, cei de la teologie, am încercat să răspundem cum am putut mai bine, dar nu am fost prea mulţumit.

De atunci, am citit cărţi, am văzut documentare şi am stat de vorbă cu mulţi erudiţi. Cum era de aşteptat, am aflat variante foarte profunde, de genul hardcore theology. Însă nesatisfăcătoare. La urma urmei, este imposibil, oricât de genial ai fi, să ştii ce gândeşte Divinitatea.

Dar un posibil răspuns mi-a venit după o întâmplare banală – am mers la un film cu un prieten (Este adevărat că alţii au avut idei sclipitoare în timp ce făceau baie, dar eu nu sunt un geniu!). NU! Nu a fost o chestie motivaţională de genul „să ne autodepăşim continuu”, „să devenim mai buni în tot ce facem” sau aia tare de tot „să fim tot ceea ce putem să fim”.

Le-am auzit cu toţii! Netul e plin de ele, librăriile nu mai spun iar, mai nou, sunt ascultate de unii şi prin maşini, între două înjurături la adresa „celorlalţi participanţi la trafic”.  Dimpotrivă, a fost o chestie foarte bine ascunsă la vedere.

Aşa am ajuns la concluzia că cel mai evident lucru pe care Dumnezeu îl vrea de la noi, oamenii este să fim…oameni. Pe bune! El ne vrea aşa cum suntem! Nu-L interesează ce „valoare adăugată” am produs pentru firmă, nu-L privesc nici taxele plătite într-un an şi nici măcar nu este preocupat de PIB-ul per capita!

Dacă ar fi fost interesat de toate astea, probabil că toţi am fi fost nişte roboţei foarte eficienţi.

Dar Dumnezeu ne-a creat diferiţi! Fiecare om are calităţi şi defecte  (Mărturie stau bancurile cu poliţişti, soacre şi blonde!). De multe ori, fiecare doreşte ce are aproapele (mai ales dacă apare pe coperta unei reviste). Fiecare are propriile idealuri, obiective, ambiţii, într-un cuvânt, propriul drum în viaţă. Adică lucruri care par cam egoiste.

La prima vedere, Dumnezeu nu ar putea să-Şi dorească aşa ceva de la noi.  Numai că, în acest haos aparent, există şi o logică. Chiar foarte profundă. Dacă am fi fost creaţi cu de toate, am fi riscat să nu mai avem nevoie unul de celălalt şi, prin urmare, să ne izolăm. De aceea, drumurile noastre în viaţă nu doar că se intersectează de multe ori cu ale altora, dar, dacă analizăm problema la o halbă de bere cu prietenii, ne dăm seama că au aceeaşi destinaţie – comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Şi tocmai aici este schepsisul.

Omul este o fiinţă eminamente socială. Dacă nu are la cine să se plângă (Cei aflaţi într-o relaţie ştiu asta.) sau cu cine să se bucure, omul nu mai este om. Chiar şi cea mai tare echipă de fotbal, fără spectatori, nu mai dă goluri. Nu-şi mai are rostul! Prin urmare, a fi om înseamnă, mai întâi de toate, să nu fii singur. Să faci parte dintr-o gaşcă indiferent dacă este vorba de o familie, de o echipă de fotbal american sau de un cuplu. Important este să cu cine să împarţi bunele şi relele!

Dacă mi-ar fi trecut chestiile astea prin cap în după-amiaza aia de sâmbătă, oricum nu ar fi schimbat nimic. Eram prea mulţumiţi cu discuţiile şi filmele noastre ca să conştientizeze cineva toate astea. În plus, pentru a fi înţelese, unele lucruri trebuie trăite. Abia după câţiva ani, tot în gaşcă, tot la film, am realizat cât este de important să-i ai pe „ai tăi” lângă tine.

Se apropie Crăciunul. Ştiu: brad, cumpărături, goana după cadouri, bătălia pentru un loc „la unghii” sau „la coafor” şi întâlnirea cu familia, deci şi cu rudele alea scorţoase care anul trecut le-au scos tuturor peri albi. Dar asta nu înseamnă că nu putem să ne auzim sau să ne întâlnim la un pahar de vorbă şi cu cei „din vechea gaşcă”. Încă, mai avem timp să-i sunăm! S-ar putea să ne răspundă şi să avem şansa să ne simţim bine alături de ei! Până la urmă, asta înseamnă să fim oameni, nu?

P.S.: Dacă v-a plăcut acest articol, s-ar putea ca şi prietenilor voştri să le placă. De aceea, vă rog să-l distribuiţi în reţeaua dumneavoastră!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here