De sezon – acoperirea capului în biserică

0
84
Departe de a fi doar o declarație din perspectiva exprimării vestimentare, baticul a generat, în ultima perioadă, multe controverse în rândul creștinilor!

Se pare că problema acoperirea capului în biserică de către femei este una sezonieră, întrucât se manifestă în special vara. Nu știm dacă acest lucru se datorează căldurii sau concediilor care dau prilejul reprezentantelor sexului frumos să viziteze mănăstirile, dar este sigur că, în această perioadă, dezbaterea revine.

Acest lucru se întâmplă, pentru că unii preoți nu sunt deranjați de vederea femeilor cu capul descoperit în biserici, în timp ce alții, mai ales cei din mănăstiri, au darul de a le ajuta pe doamne și domnișoare să-și amintească mult timp vizita la locașul de cult respectiv. Deci, cine are dreptate?

De interes ar putea fi şi: Biserica şi propunerile ei vestimentare

Chestiunea nu ar trebui să fie atât de complicată, dar, pentru a fi rezolvată, trebuie să avem răbdarea să ne întoarcem la origini. Mai precis, la textul sacru. Pentru că o astfel de problematică era foarte „importantă” pentru creștinii de atunci, ea este abordată doar o singură dată, de apostolul Pavel în prima scrisoare adresată corintenilor, la capitolul 11, versetul al 10 lea: „De aceea și femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri”.

Partea mai puțin fericită este că traducerile în limba română ale Bibliei nu au fost făcute după textul grecesc original, ci au fost tâlcuiri ale altor traduceri făcute în limbi de mare circulație.

Astfel, când ne uităm la textul grecesc (Διὰ τοῦτο ὀφείλει ἡ γυνὴ ˹ἐξουσίαν ἔχειν ἐπὶ τῆς κεφαλῆς διὰ τοὺς ἀγγέλους.), avem tentația să căutăm sintagma „semn de…” care nu apare. De aici, rezultă că traducătorii Scripturii în limba română au vrut să dea coerență întregului fragment și au introdus de la ei această sintagmă.

Prin urmare, a rămas valabilă exprimarea: „să aibă (semn de) supunere”, numai că, surprinzător, nici termenul „supunere” nu se găsește în textul invocat, în schimb se găsește cuvântul „autoritate” (ἐξουσίαν).

Practic, traducerea ar fi trebuit să sune: „De aceea, femeia să aibă autoritate asupra capului pentru îngeri”. Dacă acest text ar fi fost tradus în acest mod, probabil, astăzi, nu am mai fi avut dezbateri atât de intense pe marginea acestui subiect.

Sfinții Părinți, autori ai canoanelor Bisericii Ortodoxe, au dat și ei „mare importanță” acestui subiect, pentru că, în normele privitoare la conduita creștinilor, nu există niciun canon dedicat exclusiv faptului că femeile ar trebui să poarte capul acoperit în biserică.

Există, însă, referiri indirecte, pe care le-am identificat în canoanele 21, 42, 96 ale Sinodului Trulan și canoanele 17, 21 ale Sinodului local din Gangra.

În mare, aceste reguli se referă la faptul că trebuie să avem grijă cu privire la ținută și la podoaba capilară și, dacă vrem să devenim călugări, trebuie să ne tundem. Foarte cuprinzător, nu-i așa?

În aceste condiții, trebuie să apelăm la bunul simț și la logică. Prin urmare, vom recurge la principii teologice și vom încerca să tragem niște concluzii care să se aplice în zilele noastre cu privire la conduita în timpul slujbelor. Primul principiu este cel cu privire la caracterul revelat al învățăturii de credință.

Așa cum am mai spus, învățătura teologică a creștinismului ortodox poate fi împărțită în 4 domenii generale: dogmatică (învățături despre Dumnezeu, apariția lumii, mântuire, sfârșitul lumii etc.), morală (norme de conduită în raport cu Dumnezeu, semenii, natură și propria persoană), cult (succesiunea actelor liturgice, timpul și locul săvârșirii, simbolismul și scopul lor) și disciplină (conduita creștinilor și administrație bisericească).

Dintre aceste domenii, primele două, dogmatica și morala, nu au cum să fie schimbate, pentru că se consideră că învățăturile respective sunt revelate, adică descoperite de Dumnezeu și sunt eterne.

De aceea, când încearcă să le înțeleagă profunzimile, de multe ori, gândirea teologică ajunge până într-un anumit punct și se oprește, mintea umană fiind nevoită să-și recunoască limitele.

În schimb, învățăturile privitoare la cult și disciplină, pentru că sunt gândite de oameni, pot fi modificate în funcție de evoluția mentalităților și a contextelor în care activează Biserica.

Așa se explică de ce a durat mai multe secole până ce slujbele au ajuns la forma de astăzi sau de ce canoanele (apostolice, ale sinoadelor ecumenice și locale, ale sfinților  părinți, cele întregitoare sau diversele pravile) au, câteodată, puncte de vedere diferite, când se referă la aceleași chestiuni.

Un al doilea principiu care poate fi aplicat la această situație cu privire la acoperirea capului de către femei în biserică este cel care ne spune că, atunci când comunicăm cu Dumnezeu prin rugăciune sau citirea textelor sfinte și când mergem la biserică, trebuie să avem în vedere două atribute ale Divinității în raport cu oamenii: de Părinte și de Împărat al Universului („Domnul domnilor și Împăratul împăraților” – Apocalipsa, capitolul 17, versetul 14).

În consecință, pentru a nu greși, ținuta și conduita noastră trebuie să fie undeva la mijloc, nici să fie atât de oficială încât să fie încadrată la categoria „black tie”, dar nici ca atunci când mergem într-un context foarte relaxant.

De aceea, propunerea mea este să luăm ca reper modul în care ne îmbrăcăm când ne ducem la un interviu de angajare (în afara cazurilor când candidăm pentru un post de salvamar) sau când ne ducem în fața unei instanțe de judecată.

Ca atare, dacă în fața potențialilor angajatori sau a judecătorilor ne îmbrăcăm elegant, folosim un machiaj discret și ne parfumăm, consider că și în fața lui Dumnezeu trebuie să apărem în același mod.

În plus, trebuie să avem în vedere și faptul că, în timpul rugăciunii, particulare sau publice, oamenii încearcă să vorbească cu Dumnezeu. De aceea, regulile de conduită bisericească au ca punct comun faptul că trebuie reduși la maximum, atât ca număr cât și ca intensitate, stimulii care ar putea abate atenția celorlalți de la rugăciune.

Acest principiu a stat și la baza faptului că, în unele timpuri și în unele culturi, femeilor li se cerea, uneori, să-și acopere capul sau chiar fața.

Acest lucru se datora faptului că femeile erau considerate, cumva, inferioare bărbaților și, prin urmare, nu erau implicate în relații de reprezentare. De aceea, pentru un bărbat care mai era și cap de familie, nu era acceptabil să-și acopere fața când vorbea cu alți bărbați.

Până la urmă, fiecare voia să știe cu cine vorbește. Însă, în situații deosebite, bărbaților le era permis acest lucru (ex.: Moise și Ilie când vorbeau cu Dumnezeu – Ieșirea, capitolul 3, versetul 6; Cartea a treia a Regilor, capitolul 19, versetul 13).

De asemenea, tot în anumite condiții, bărbații își puteau acoperi și capul: preoții de la templu, pe parcursul slujbelor, își acopereau capul cu un turban (Leviticul, capitolul 8, versetul 13); iar regele David împreună cu cei din suita sa și-au acoperit capul în vreme de mare tristețe (Cartea a doua a Regilor, capitolul 15, versetul 30).

Deci, nu putem vorbi de o regulă foarte strictă în această privință.

La fel, se întâmpla și la femei. Ele nu trebuiau să-și acopere fața tot timpul. Exemplul clasic este cel al lui Iacov care, ajuns la Laban, le vede pe cele două fete ale acestuia, pe Lia și Rahila. Despre Lia, fata cea mai în vârstă, textul sacru ne spune că era bolnavă de ochi, iar despre Rahila că „era chipeșă la statură și tare frumoasă la față”.

Acest lucru a fost văzut de Iacov care a acceptat să lucreze 7 ani pentru Laban, ce acesta să i-o dea de soție. Deci, Lia și Rahila aveau fețele descoperite chiar și în fața unui străin, pentru că, altfel, nu se explică reacția lui Iacov (Facerea, capitolul 29, versetele 16-18). Pe de altă parte, în anumite situații, femeile își acopereau fața și capul.

Așa se face că, la propria judecată, Susana a fost silită să se descopere, pentru ca „bătrânii nelegiuiți” care o judecau „să se sature de frumusețile ei” (Istoria Susanei, capitolul 1, versetul 31). În consecință, nici în cazul femeilor, nu putem vorbi despre reguli universal valabile cu privire la acoperitul feței sau capului.

Acest lucru este evidențiat  și de apostolul Pavel în capitolul 11 din Epistola I către Corinteni. Dacă lecturăm cu atenție versetele de la 3 la 16, observăm că „apostolul neamurilor” face o prezentare în care, aparent, se contrazice.

Astfel, în prima parte (versetele 3-9), el prezintă argumentele pentru care, în mentalitatea timpului, femeia ar fi trebuit să poarte capul acoperit, întrucât ea „este slava bărbatului” (versetul 7) și „nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat” (versetul 8) sau „că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (versetul 9).

Apoi, începând cu versetul al 10-lea, face o trecere în revistă a motivelor pentru care femeia nu ar trebui să poarte capul acoperit, pentru că, din perspectiva creștinismului ea nu este inferioară bărbatului – „Totuși, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (versetele 11-12).

Deci, apostolul Pavel nu este atât de vehement cu privire la acoperirea capului de către femei în biserică. De fapt, el nu se contrazice în cadrul expunerii sale, ci, după ce expune argumentele pro- și contra-, îi invită pe creștinii din Corint să judece ei înșiși (versetul 13), și le sugerează chiar și unele direcții de meditație în legătură cu acest subiect (versetele 13-15).

Ca să concluzionăm, putem spune că problema acoperirii capului de către femei în biserică sau în timpul rugăciunii nu a fost una atât de importantă pentru autorii biblici sau pentru sfinții părinți ai Bisericii, așa cum se vede din atenția redusă care i-a fost acordată.

De aceea, se poate deduce că ea a fost lăsată la aprecierea creștinilor, apreciere care era diferită în funcție de educație și contextul cultural căruia îi aparțineau. Acest lucru este în deplină concordanță cu învățătura Bisericii referitoare la normele de conduită, altele decât cele morale, care pot evolua în timp, în funcție de epocă.

Prin urmare, dacă, în ansamblul ei, ținuta femeilor sau a bărbaților, respectă regulile de bun simț în vigoare într-un anumit context și nu are nimic ispititor sau ofensator, ea este acceptată în cadrul rugăciunii sau în biserică! În definitiv, trăim în secolul al XXI-lea și, dacă o femeie poate apărea în fața unei instanțe cu capul descoperit, dar cu părul îngrijit, consider că trebuie să i se permită și accesul în biserică.

Deci, dacă regulile de mai sus sunt respectate și cineva se simte, totuși, „ispitit”, consider că problema nu este la femeile care, de bună credință, au venit să se roage, ci la cel care o semnalează!

P.S.: Dacă acest articol vi se pare folositor, vă rog să-l distribuiţi şi altora!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here