De unde își iau teologii informațiile?

0
303

Nu! Nu este vorba despre acele „informaţii” care ar fi aflate de unii „duhovnici” în scaunul de spovedanie şi apoi împărtăşite altor „spoveditori” de pe la serviciile secrete. Pur şi simplu ne referim la acele informaţii la care fac referire oamenii Bisericii, când vorbesc despre Dumnezeu, despre planurile Sale cu noi şi despre modul în care El doreşte ca noi să vieţuim. Cu alte cuvinte, de unde ştiu teologii lucrurile pe care pretind că le ştiu?

O astfel de întrebare este foarte importantă mai ales în situaţia în care avem mai multe religii şi fiecare spune că dumnezeul sau dumnezeii pe care îi propovăduieşte sunt cei adevăraţi. Ca să fie treaba şi mai intensă, în cadrul fiecărei religii, există mai multe variante (specialiştii le numesc confesiuni) de credinţă, normal, fiecare pretinzând că este cea autentică.

Pentru a clarifica puţin lucrurile, este important să ne aducem aminte că, pe lângă creştinism, la nivel mondial, există şi alte religii: hinduism, budism, iudaism, confucianism, islamism etc. În cadrul religiei creştine, există mai multe confesiuni: ortodoxie, romano-catolicism, greco-catolicism, luteranism, calvinism, adventism etc. Deci, care dintre ele are dreptate?

Pentru că este o chestiune de credinţă, este foarte greu de determinat în mod obiectiv care este valoarea de adevăr a afirmaţiilor fiecărei religii. Prin urmare, rămâne la atitudinea fiecărui credincios să aleagă în care divinitate să creadă.

Deci, dacă ’nea Vasile din colţul străzii este convins că l-a văzut pe dumnezeu şi că acesta avea haine verzi cu picăţele roşii, atunci, cel puţin teoretic, se poate vorbi de o nouă religie.

Dar este oare atât de simplu? Ce se întâmplă dacă ’nea Ion este de acord cu ’nea Vasile cu singura diferenţă că el crede că picăţele sunt albastre iar ’nea Vasile are o problemă de credibilitate?

După cum se poate vedea, lucrurile nu sunt simple iar, dacă ne amintim că, în istorie, au fost cazuri în care oamenii au ucis pentru convingerile lor religioase, atunci chestiunea „informaţiilor” pe care se bazează o religie devine foarte serioasă.

În principiu, fiecare convingere religioasă susţine că are informaţiile pe care le propovăduieşte în urma revelaţiei. Se poate vorbi de două tipuri de revelaţii: naturală şi supranaturală.

Revelaţia naturală se referă la tot ceea ce omul poate deduce despre o divinitate pe baza observării mediului în care trăieşte şi pe baza raţionamentelor sale. Însă, această formă de revelaţie este prezentă în toate religiile, chiar şi în cele primitive. Ştim cu toţii cam care au fost rezultatele!

Diferenţa între religii o face însă revelaţia supranaturală care este definită ca procesul prin care o divinitate se descoperă unor oameni speciali. Visele, vedeniile, fenomenele extraordinare sau arătările diverselor fiinţe supranaturale constituie moduri de transmitere ale revelaţiei supranaturale.

Unele dintre acestea sunt foarte profunde sau foarte confuze şi este nevoie de oameni special pregătiţi care să le traducă nouă, oamenilor obişnuiţi. Aici intervin teologii sau „cei care vorbesc despre dumnezeu”. Aceştia sunt cei care, de-a lungul secolelor, vor pune cap la cap toate mesajele revelate, le vor interpreta, vor căuta modalităţile de aplicare a lor în viaţa oamenilor simpli şi le vor transmite generaţiilor viitoare.

Există puţine cazuri în care teologii fac parte din categoria celor care primesc mesajele divine, de aceea, ei trebuie să fie foarte circumspecţi în ceea ce priveşte persoanele de la care culeg informaţiile şi trebuie să observe dacă ele se verifică în timp.

Prin urmare, drepţii Vechiului Testament, profeţii, apostolii, sfinţii părinţi, marii pustnici, oamenii cu daruri speciale, de-a lungul timpului, au furnizat „informaţii” pe care, apoi, marii învăţaţi le-au adunat, le-au explicat şi ni le-au transmis până astăzi.

Dacă religia ar fi numai gândire pură, atunci am vorbi despre religii ca despre sisteme filozofice. Însă, în religie, nu raţiunea este predominantă, ci credinţa, adică sentimentul care stă la baza relaţiei dintre om şi fiinţa supranaturală.

Dacă cineva crede, indiferent cât de multe argumente contra i s-ar aduce sau indiferent cât de absurde ne-ar părea anumite practici cerute de divinitatea respectivă, persoana respectivă le va respecta. Dimpotrivă, dacă nu crede, indiferent cât de multe argumente logice i s-ar prezenta şi oricâte dovezi ştiinţifice, acestea vor fi fără niciun fel de valoare.

Acesta este răspunsul pentru care mii de oameni, cu precădere cei mai în vârstă, cu afecţiuni reumatice, simt nevoia să înconjoare în genunchi, de vreo 40 de ori, câte o biserică.

Tot credinţa le dă pelerinilor, de altfel istoviţi în urma sutelor de kilometri parcurşi, puterea de a se împinge în preajma moaştelor de sfinţi cu o forţă demnă de invidia rugby-iştilor. După cum se ştie, şi într-un caz şi în celălalt, raţiunea şi explicaţiile de bun-simţ teologic vor rămâne fără succes.

Deci, nici credinţa singură nu este suficientă. De aceea, cel puţin în fazele de început ale dezvoltării sentimentului religios, este necesar ca raţiunea să sprijine credinţa şi să o ajute să se îndrepte spre adevărata Divinitate şi să aplice adevărurile pe care Ea le-a descoperit într-un mod corect, fără excese.

Când cele două, raţiunea şi credinţa, conlucrează, putem vorbi de începutul cunoaşterii lui Dumnezeu. Există mai multe forme de cunoaştere a Divinităţii, dar, potrivit teologiei creştine, cea mai la îndemână şi, totodată, cea mai profundă este cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii.

Cu alte cuvinte, degeaba încerc să studiez biblioteci întregi sau mă retrag în cele mai izolate locuri să meditez, dacă nu sunt dispus să observ prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. Pentru că nimic nu este întâmplător, persoanele cu care intru în contact, necazurile, bucuriile, visurile, împlinirile sau eşecurile mele, toate au un mesaj şi toate sunt un prilej de a-L cunoaşte mai mult sau mai profund pe Dumnezeu.

Revenind la întrebarea, care religie este cea corectă şi, din cadrul unei religii, care confesiune este cea autentică, răspunsul nu poate fi dat fără subiectivitate. Acest lucru se întâmplă, pentru că orice credincios consideră că religia şi confesiunea lui este cea adevărată.

Depinde de noi să alegem din ce ni se spune ceea ce simţim că este adevărat şi să verificăm, atât cât se poate cu mintea, dacă este demn de crezare. Totul depinde de informaţiile pe care ni le dau teologii şi de modul în care fiecare ne raportăm la ele!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here