Decalogul – esenţa legii Vechiului Testament

0
17

Cele 10 Porunci (Decalogul) ale lui Moise au constituit, până la venirea lui Hristos, cel mai avansat cod moral al umanităţii. Chiar dacă unele dintre prevederile cuprinse în Tablele Legii se regăsesc şi în preceptele morale ale altor religii sau chiar societăţi laice, superioritatea lor este evidentă, întrucât condamnă nu doar faptele, ci şi gândurile greşite, urmărind să elimine păcatul din sufletul omului.

Explicarea Decalogului

Decalogul (Ieşirea, capitolul 20, versetele 2-17; Deuteronom, capitolul 5, versetele 6-21)[1] poate fi împărţit în două secţiuni. Prima (poruncile 1-4) se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, iar cea de-a doua (poruncile 5-10), reglementează comportamentul oamenilor faţă de semenii lor. De-a lungul timpului, teologii creştini au încercat să interpreteze aceste porunci în conformitate cu principiile religiei revelate de Domnul Hristos. În continuare, sunt redate, sintetic, câteva dintre înţelesurile acestor legi morale.

Porunca I – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”

Este o referire directă la dialogul pe care Dumnezeu l-a avut cu Moise pe muntele Horeb. Atunci, Dumnezeu S-a recomandat ca „Cel Ce este” (Ieşirea, capitolul 3, versetele 14)[2]. În acest fel, a dat de înţeles că El este Cel Care există prin Sine Însuşi şi oricine trăieşte nu poate exista fără să aibă viaţa primită de la El. În consecinţă, El este singurul Dumnezeu, celelalte fiinţe fiindu-I inferioare. Deci, nu există posibilitatea să mai existe şi alţi dumnezei. În iconografia ortodoxă, acest lucru este exprimat prin menţiunea „O Ōn” (ὁ ὦν) de pe aureola Mântuitorului Hristos care, tradusă din limba greacă, înseamnă „Cel Ce este”.

Prin urmare, această poruncă are scopul de a-i feri nu doar pe fiii lui Israel, ci pe toţi oamenii de credinţe false în alte divinităţi. Privită din această perspectivă, vrăjitoria este unul dintre păcatele prin care se încalcă în mod evident această lege dumnezeiască.

Ar putea fi de interes şi: Vrăjitoria cea din toate timpurile

PORUNCA a II-a – „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare… să nu te închini lor, nici să le slujeşti”

Se continuă ideea din prima poruncă. Pentru că nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu, nu are sens ca oamenii să-şi închipuie alte zeităţi acolo unde ele nu există. O astfel de practică va duce la degradarea moralităţii în sânul familiei, ceea ce va atrage consecinţe nefaste şi pentru generaţiile următoare.

Ar putea fi de interes şi: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor” – explicaţii”

Trebuie precizat că închinarea la idoli este diferită de închinarea la sfintele icoane. Spre deosebire de cultul icoanelor, unde cinstirea este relativă, fiind acordată persoanelor reprezentate în icoane (Creştinii nu se închină lemnului sau altor materiale din care este făcută icoana.), când este vorba de idoli, închinarea este acordată reprezentărilor materiale respective[3]. Deci, raţiunea acestei porunci este evidentă.

Ar putea fi de interes şi: Cinstirea sfintei Cruci şi a sfintelor icoane

PORUNCA a III-a – „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”

Şi în acest caz, motivele pentru emiterea acestei porunci sunt clare. Prin urmare, rămân de discutat modalităţile prin care se poate călca această poruncă. În acest sens, nu este de dorit ca Numele divin să fie invocat în discuţii lipsite de importanţă, să fie folosit în injurii, blesteme, blasfemii sau în orice alt mod care i-ar aduce o jignire lui Dumnezeu.

PORUNCA a IV-a – „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti”

Există mai multe idei care merită abordate în legătură cu această poruncă. În primul rând, în Vechiul Testament, ziua de odihnă, era a şaptea zi a creaţiei în care Dumnezeu S-a odihnit (Facerea, capitolul 2, versetele 2-3)[4]. Cu certitudine, Dumnezeu nu are nevoie să Se odihnească, prin urmare, expresia „S-a odihnit” semnifică faptul că Dumnezeu S-a oprit din procesul creaţiei şi că au intrat pe deplin în funcţiune legile naturale statornicite de El.

În creştinism, ziua de odihnă nu mai este a şaptea zi (sabatul), ci prima zi a săptămânii, în care a înviat Domnul Hristos (Evanghelia după Marcu, capitolul 16, versetele 2-4)[5], adică prima zi a recreării lumii în har.

Cu toate acestea, nu trebuie să fim habotnici în ceea ce priveşte sărbătorirea zilelor sfinte, pentru că „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Evanghelia după Marcu, capitolul 2, versetul 27). De aceea, în situaţii excepţionale (ex: strânsul recoltei, împiedicarea unei calamităţi, în vreme de război etc.), se poate lucra în timpul zilei de odihnă (Evanghelia după Luca, capitolul 14, versetul 5)[6].

PORUNCA a V-a – „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”

Atât în iudaism cât şi în creştinism, părinţii se bucură de o consideraţie deosebită. Acest statut se datorează calităţii lor de procreatori, care colaborează cu Dumnezeu-Creatorul la apariţia unor noi fiinţe umane. Însă, pentru adevăraţii părinţi, misiunea nu se termină odată cu naşterea copiilor. Ea continuă cu purtarea de grijă şi cu educarea noilor generaţii. Numai cine a avut parte de o asemenea experienţă, poate înţelege adevărata valoare a acestei jertfe. Prin urmare, cinstirea pe care copiii trebuie să o manifeste faţă de părinţi ar trebui să fie un lucru firesc. Ea nu se referă doar la simpla purtare de grijă, ci şi la respectul profund pe care copiii trebuie să-l acorde celor care i-au născut şi educat. De aceea, în afară de consideraţia faţă de părinţii după trup, creştinii trebuie să-i cinstească şi pe părinţii spirituali (educatori, profesori, mentori) şi pe cei duhovnicești (preoţi deosebiţi, duhovnici înţelepţi).

PORUNCA a VI-a – „Să nu ucizi!”

Interzicerea omorului este în deplină concordanţă cu prima poruncă, de unde deducem că oricine trăieşte a primit existenţa ca dar de la Dumnezeu. Prin urmare, numai El este Cel Care are dreptul să-Şi ia darul înapoi şi să extermine o fiinţă. De aceea, prin încălcarea acestei porunci, cel care ucide Îl sfidează pe Dumnezeu, batjocorind darul vieţii pe care El l-a făcut victimei.

Este important să precizăm că această lege divină se referă atât la sinucigaşi cât şi la cei care îşi propun să-i vatăme pe alţii, indiferent dacă faptele lor au consecinţe fizice sau psihice.

Ar putea fi de interes şi: Mă sinucid şi, după aia, mai vedem

Un aspect important în legătură cu această poruncă, este cel semnalat de Hristos, Care desăvârşeşte această prevedere. Pe lângă actul material al uciderii propriu-zise, El condamnă, în primul rând, lipsa iubirii faţă de ceilalţi care nu ucide doar trupul, ci duce la moartea sufletească (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 21-22)[7].

PORUNCA a VII-a – „Să nu fii desfrânat!”

De multe ori, această lege divină a fost înţeleasă doar în legătură cu păcatele curviei, adulterului sau ale păcate de natură sexuală.

Ar putea fi de interes şi: Divorţul religios moartea căsătoriei

Însă a fi desfrânat presupune, mai întâi, o lipsă de control asupra propriei voinţe. Un exemplu la îndemână este cel cu privire la dependenţii de alcool. Într-o cantitate rezonabilă, consumarea băuturilor alcoolice nu este dăunătoare, ci, uneori, dimpotrivă, poate fi chiar recomandată. Mai mult, vinul este una dintre materiile principale ale Tainei Împărtăşaniei (Euharistiei). Cu toate acestea, în momentul în care voinţa nu mai este ţinută „în frâu” şi consumul de alcool se face în exces, se poate vorbi de „desfrânare”.

Privită în această lumină, deducem că porunca a VII-a se referă şi la celelalte cazuri în care, din cauza slăbirii voinţei, se pierde controlul asupra impulsurilor naturale şi se ajunge la instalarea patimilor.

PORUNCA a VIII-a – „Să nu furi!”

Această interdicţie se referă la însuşirea necinstită a roadelor muncii altora, indiferent de modalităţi. Munca a fost una dintre ocupaţiile oamenilor în starea paradisiacă (Facerea, capitolul 2, versetul 15)[8] şi ea a fost înţeleasă de teologia creştină ca un act de automodelare spirituală şi de transformare a lumii de către om. Prin lucrarea sa, acesta trebuia să ajute întreaga creaţie să acceadă la niveluri tot mai înalte de spiritualitate.

În plus, rodul muncii fiecăruia poartă amprenta persoanei care a îndeplinit-o şi este o conlucrare cu Dumnezeu. Marele teolog Dumitru Stăniloae ne dă un exemplu emblematic: Părintele Ceresc îi dă omului grâul şi viţa de vie, iar omul le transformă, prin efortul său, în ceva superior, pâine şi vin, lucruri esenţiale pentru susţinerea existenţei.

Prin furt, dincolo de ameninţarea existenţei victimei, este descurajat efortul ei de a se transforma prin conlucrarea cu Dumnezeu. De asemenea, este pervertită şi ordinea divină a lucrurilor, instaurându-se o stare de nedreptate, întrucât hoţul îşi însuşeşte nemeritat roadele muncii altcuiva. De aceea, condamnarea hoţiei este un lucru absolut firesc.

PORUNCA a IX-a – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”

Adevărul a fost definit cândva ca fiind conformitatea între cele spuse şi realitate. Fie că vorbim despre deformarea realităţii prin afirmarea unor lucruri neadevărate, fie că omitem anumite elemente din relatarea noastră (miniciuna prin omisiune), apelăm la o metodă demonică. Păcatul primilor oameni a fost posibil datorită minciunii prin care diavolul a ispitit-o pe Eva. La nivel pur spiritual, prin minciună, ne depărtăm de Dumnezeu al Cărui cuvânt este Adevărul (Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 17)[9] şi intrăm sub influenţa diavolului care este „tatăl minciunii”[10]. La fel se întâmplă şi dacă nu luăm atitudine când asistăm la propagarea unui neadevăr.

În consecinţă, prin mărturie mincinoasă, putem afecta în mod foarte grav situaţia cuiva şi relaţiile sociale, şubrezind încrederea în oameni şi, de aceea, trebuie evitată.

PORUNCA a X-a – „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău… şi nimic din câte are aproapele tău!”

Din cuprinsul acestei porunci, nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu este împotriva creşterii calităţii vieţii noastre. Dacă cineva are o casă frumoasă sau o maşină mai performantă, asta nu înseamnă că noi nu avem dreptul să ne dorim aceste lucruri. Dimpotrivă, este recomandat să muncim şi să depunem toate eforturile corecte pentru a ne îmbunătăţi condiţia, dacă aceasta este ceea ce ne dorim. Până la urmă, progresul se naşte ca urmare a unei stări de nemulţumire care îi determină pe oameni să găsească soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei respective.

Ar putea fi de interes şi: Dumnezeu vrea să fim săraci?

Deci, ceea ce condamnă această poruncă este voinţa greşită de a obţine nemeritat obiectele dorinţelor noastre. Spre deosebire de porunca a VIII-a, care se referă la fapta în sine de a fura, această poruncă îşi propune să stârpească răul chiar de la rădăcină. Dincolo de ataşarea nesănătoasă faţă de lucrurile materiale, dorinţele greşite dau naştere la gânduri necurate care, ulterior, devin vorbe sau fapte păcătoase. Însă, prin eliminarea dorinţelor rău îndreptate, se obţine eliminarea păcatelor chiar din stadiu incipient.

De aceea, această poruncă este considerată unul dintre argumentele care pledează în favoarea superiorităţii Decalogului faţă de celelalte coduri morale din vremea sa. În plus, prin mutarea accentului de pe fapta propriu-zisă pe universul interior al omului, această lege face legătura cu porunca iubirii dată de Hristos (Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetul 34)[11].

Primirea celor 10 Porunci de către poporul lui Israel

Contextul în care au fost date aceste porunci divine este unul destul de complex. Evreii tocmai ieşiseră din robia egipteană şi se găseau în timpul periplului de aproximativ 40 de ani prin pustiu. Deşi distanţa dintre Egipt şi Ţara Sfântă se putea parcurge într-un timp relativ scurt, de aproximativ 11 zile, poporul ales a mers prin pustiu în toată această perioadă. A fost nevoie de acest periplu, pentru ca evreii care luaseră contact cu civilizaţia egipteană şi cu închinarea la zei să moară pe cale naturală. În locul lor, au venit alte generaţii necontaminate, din punct de vedere spiritual, de idolatrie.

Pentru a deveni cu adevărat poporul ales, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu strămoşul lor Avraam (Facerea, capitolul 17, versetele 7, 19-21)[12], evreii aveau nevoie de un cod de legi morale. Acesta avea rolul de a le stabili o conduită morală superioară faţă de cele ale celorlalte popoare, care să garanteze păstrarea nealterată a credinţei în venirea Răscumpărătorului lumii.

Astfel, în luna a treia de la ieşirea evreilor din Egipt (Ieşirea, capitolul 19, versetul 1), Moise, la porunca lui Dumnezeu, a urcat pe muntele Sinai şi după 40 de zile şi 40 de nopţi (Ieşirea, capitolul 24, versetul 18) a primit cele două table ale legii, „table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu… pe amândouă părţile” (Ieşirea, capitolul 31, versetul 18; capitolul 32, versetul 15). Între timp, în tabăra de la poalele muntelui, poporul lui Israel i-a cerut fratelui lui Moise, Aaron, să-i facă un idol, pentru că nu mai ştia ce se întâmplase cu Moise. Aaron le-a făcut evreilor un taur, din aurul strâns în urma unei colecte generale, şi a decretat ziua următoare drept sărbătoare în cinstea idolului.

În urma atenţionării lui Dumnezeu, Moise revine în mijlocul conaţionalilor săi, loveşte cele două table ale legii de piatră, le sfărâmă şi, cu ajutorul bărbaţilor din seminţia lui Levi, îi omoară pe idolatri – aproximativ 3000 de persoane (Ieşirea, capitolul 32). Apoi, la porunca divină, sculptează două table asemănătoare cu cele dintâi, şi urcă din nou pe munte. Timp de 40 de zile şi nopţi, în care nu a mâncat şi nici nu a băut, Moise a primit, pentru a doua oară, de la Dumnezeu cele 10 porunci pe care, de data aceasta, le-a scris-o el pe cele două table (Ieşirea, capitolul 34, versetul 28).

Valabilitatea eternă a Decalogului

Am auzit diverse opinii care nu acceptă Legea Vechiului Testament. Aşa cum am mai spus, teologia creştină ortodoxă a susţinut dintotdeauna că preceptele morale ale Vechiului Testament au rămas în vigoare, numai că mesajul iubirii lui Hristos le-a dat o nouă valoare. Domnul Iisus nu contestă Legea, ci o completează cu precizări care constituie corpul de învăţături ale religiei creştine (Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 17-20)[13].

Biblia este revelată de Dumnezeu în totalitatea ei (Epistola a doua către Timotei, capitolul 3, versetele 15-16)[14], iar El nu este schimbător ca oamenii (Epistola către Evrei, capitolul 1, versetul 12)[15]. De aceea, Mântuitorul ne spune că Legea nu va trece (Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 16-17)[16]. Prin urmare, cele 10 Porunci sau Decalogul[17] Vechiului Testament a rămas valabil şi pentru creştini.

Exprimate într-o manieră negativă, scurte şi concise, cele 10 Porunci au rămas, până astăzi, un reper pentru viaţa morală a oricărei fiinţe umane. De aproape 3400 de ani, ele şi-au păstrat valabilitatea şi stau la baza edificiului spiritual pe care Hristos l-a desăvârşit cu legea iubirii Sale. În consecinţă, ele trebuie înţelese şi respectate. Şi, dacă întâmpinăm dificultăţi, este bine să ne amintim că, pentru îndeplinirea lor, Dumnezeu nu ne cere ceva ieşit din comun, ci să fim, pur şi simplu, oameni.

Ar putea fi de interes şi: De fapt, ce vrea Dumnezeu de la noi?

Referinţe

[1] I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!

II. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

III. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.

IV. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine.

V. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.

VI. Să nu ucizi!

VII. Să nu fii desfrânat!

VIII. Să nu furi!

IX. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!

X. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău”!

[2] „Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?” Atunci, Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!»”.

[3] La unele triburi care mai există şi astăzi în Africa se observă un obicei ciudat – când statuetele zeilor veneraţi nu le aduc izbânda în luptele cu triburile rivale, cei învinşi le înlocuiesc cu altele, considerând că nu merită să fie adorate, întrucât nu sunt folositoare. A se vedea C.I. Gulian, Lumea culturii primitive, Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 201, 209.

[4] „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială”.

[5] „Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare”.

[6] „Şi către ei a zis: Care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei”?

[7] „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.

[8] Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.

[9] „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”.

[10] „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”.

[11] „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”.

[12] „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. […]Iar Dumnezeu a răspuns lui Avraam: „Adevărat, însăşi Sarra, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac şi Eu voi încheia cu el legământul Meu, legământ veşnic: să-i fiu Dumnezeu lui şi urmaşilor lui. Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi iată îl voi binecuvânta, îl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naşte Sarra la anul pe vremea aceasta!”.

[13] „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

[14] „Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”.

[15] „Şi ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

[16] „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă”.

[17] Denumirea de „Decalog” este un cuvânt compus din limba greacă. El vine de la termenii deca care înseamnă zece şi logos care se traduce prin cuvânt, raţiune, discurs sau precept divin. A se vedea http://biblehub.com/greek/3056.htm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here