Despre ecumenism cu sinceritate

În fiecare an, în a treia săptămână a lunii ianuarie, Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică îşi propun să se roage împreună.

Întâlnire dintre papa Francisc I şi patriarhul ecumenic Bartolomeu.

Acest ritual are la bază unul dintre dezideratele Bisericilor creştine de a lăsa diferenţele deoparte şi de a forma din nou o singură comunitate.

Curentul acesta de opinie care militează pentru unificarea tuturor confesiunilor creştine poartă numele generic de mişcare ecumenică sau ecumenism.

Ecumenismul nu este ceva recent. Nu l-am inventat noi, cei care aparținem sfârșitului de secol XX sau începutului de secol XXI. Nici pe departe!

De fapt, inițiativa unei mișcări care să-i unească pe toți creștinii nici măcar nu a aparținut uneia dintre cele două ramuri mai vechi ale religiei întemeiate de Hristos: Ortodoxia sau Catolicismul. Dimpotrivă, ea a apărut din dorința creștinilor anglicani.

Istoric

Cu siguranță, au mai fost tentative, dar istoricii menționează ca punct oficial de început al ecumenismului  asocierea dintre Bisericile Anglicană și Ortodoxă Răsăriteană. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1864, la inițiativa ministrului britanic H. J. Fynes-Clinton.

Apoi, în 1910, la Edinburgh, a  avut loc prima conferință a Consiliului Misionar Internațional, la care au participat reprezentanți ai mai multor confesiuni creștine. Această întâlnire este considerată baza mișcării ecumenice de astăzi.

Cel mai cunoscut organism ecumenic este Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) care a fost înființat  în urma întâlnirilor de la Utrecht (1938) și la Amsterdam (1948). În acest organism, Biserica Ortodoxă Română este membră cu drepturi depline din anul 1961, odată cu conferința C.E.B. de la New Delhi (India).

Pentru alte informaţii, click aici

Ce este ecumenismul și ce își propune

Din punctul meu de vedere, mișcarea ecumenică este o îndreptare a relelor istoriei și încercarea de a șterge mai multe pete de pe obrazul Bisericii creștine.

Pentru că Hristos este unul și El este capul Bisericii[1], este de la sine înțeles că nu au cum să existe mai multe biserici „adevărate”.

Cu siguranță, creștinii știau aceste lucruri încă din zorii creștinismului, numai că a durat ceva timp până le-au conștientizat. „Numai” câteva sute de ani!

Prin urmare, primele încercări de unire de tip ecumenist între Bisericile creștine au fost unele care au încercat să pună în practică esența învățăturii lui Hristos – iubirea față de celălalt[2]. În consecinţă, obiectivul mișcării ecumenice a fost unirea Bisericilor creștine pentru înlăturarea războaielor și vindecarea relelor sociale.

În acest sens, începând cu anul 1944, C.E.B. a activat pentru limitarea efectelor produse de cel de-Al Doilea Război Mondial.

După aceste încercări, destul de reușite, pe tărâm practic, a început lungul proces al cunoașterii reciproce aprofundate, pentru a se realiza și unirea pe tărâmul învățăturii, moralei, cultului și al organizării bisericești. Deocamdată, acest proces este în desfășurare.

Obstacole

După cum era de așteptat, odată despărțite, fiecare dintre Bisericile creștine a dezvoltat o identitate proprie. Câteva dintre cele mai cunoscute exemple sunt date de faptul că preoții romano-catolici sunt doar necăsătoriți, în timp ce o majoritatea preoților ortodocși sunt căsătoriți.

De asemenea, în cadrul unora dintre Bisericile protestante, femeile pot fi preoți și episcopi.

În plus, unele Biserici protestante acceptă în rândul clerului şi persoane de orientare homosexuală sau transsexuali.

Și acestea sunt doar chestiuni care țin de organizarea clerului, fără să fi intrat în chestiuni dogmatice sau morale de finețe. Deci, nu mai putem vorbi de un tablou unitar al creștinismului, ci de un puzzle nerezolvat.

Pentru alte informaţii, click aici

Câteva principii

Cred cu tărie că unirea Bisericilor este un lucru foarte greu de realizat, dar nu imposibil. Deci, acest proces este unul care trebuie să continue. Însă nu oricum. Este nevoie de răbdare, luciditate și principii clare pe baza cărora să se desfășoare acest proces.

  • Este nevoie de cunoaștere

În anul 1054, s-a produs Marea Schismă dintre Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică. Iar acesta a fost doar începutul. De-a lungul timpului, au apărut mai multe ramuri ale creștinismului și fiecare are identitatea proprie (învățătură, morală, cult și organizare). Pentru a vorbi de unire, trebuie, mai întâi, să fie cunoscute diferențele dintre aceste modalități de mărturisire a lui Hristos.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Adevărul nu este undeva la mijloc, ci este unul singur

Când vorbim despre adevărul revelat, vorbim de Hristos care este „Calea, Adevărul și Viața[3]”. Prin urmare, în dialogul ecumenic, nu se poate aplica principiul negocierii – „mai las eu, mai lași tu și ne întâlnim la mijloc”. Adevărul este unul singur și el trebuie găsit și acceptat!

  • Nu trebuie să ne grăbim

Rănile pe care le-au provocat rupturile din sânul Bisericii au rămas deschise sute de ani. Este păcat să ne grăbim să le închidem fără să curățăm în totalitate puroiul. Dacă nu facem așa, nu putem vorbi de o vindecare autentică.

Repet, confesiunile creștine și-au format identități proprii exprimate în sărbători, ritualuri specifice, mod de a-L vedea pe Dumnezeu etc. Dacă, în urma dezbaterilor, se ajunge la concluzia că practicile unei confesiuni sunt greșite, este foarte greu pentru preoții și credincioșii respectivi să accepte că ceea ce au crezut ei și strămoșii lor de-a lungul sutelor de ani nu este corect.

Pentru alte informaţii, click aici

  • Să-i lăsăm pe teologi să lucreze

Einstein spunea că o problemă nu poate fi rezolvată de același nivel de inteligență care a creat-o. Iar istoria ne spune că nu neapărat diferențele de învățătură au stat la baza rupturilor dintre Biserici, ci, mai degrabă, chestiuni de politică bisericească.

Deci, mai mult ca niciodată, acolo unde orgoliul unor prelați sau interesele de moment au creat rupturi, este nevoie de rugăciune și de luciditate teologică. Sau, altfel spus, de smerenie și de argumente.

Pentru alte informaţii, click aici

În căutarea lui Dumnezeu

Deocamdată, ecumenismul este văzut doar ca o rugăciune în comun cu ceilalți creștini. La fel, el mai este şi o modalitate de a aplica la nivel practic principiile dragostei creștine în comuniune cu membrii altor confesiuni. Dar el este mai mult de atât!

Chiar dacă, la suprafață, pare a fi vorba doar despre unirea Bisericilor creștine, el este, de fapt, căutarea împreună a lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut dintotdeauna acea metaforă care vorbește despre Dumnezeu ca despre un munte foarte înalt pe care toți vor să-L urce. Dar fiecare pornește dintr-un punct diferit și, prin urmare, fiecare va avea un drum propriu către vârf.

Însă ceea ce este important de reținut este faptul că, în ciuda obstacolelor, pe măsură ce fiecare se apropie de vârf, se apropie și de ceilalți.

Poate că aceasta este, de fapt, esența mișcării ecumenice. Să pornim, mai întâi, în căutarea lui  Dumnezeu și, pe urmă, ne vom apropia, în mod firesc, unii de ceilalți.

Referinţe

[1] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 5, versetul 23: Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este.

[2] Evanghelia după Ioan, capitolul 13, versetele 34-35: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.

[3] Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 6.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *