Despre homosexualitate si pedofilie in biserica

0
12

Să fim realişti! Homosexualitatea (sodomia) şi pedofilia (pederastia) nu sunt păcate noi şi nici nu sunt singurele întâlnite printre membrii clerului sau ai cinulului monahal! Dacă suntem sinceri cu noi înşine, o să admitem că, atunci când profesorii de literatură universală ne puneau  să citim din „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio sau „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer, intuiam cumva că acele istorioare nu sunt toate rodul imaginaţiei autorilor respectivi, ci, sunt şi unele inspirate din viaţa reală.

Cum visul oricărui creştin autentic nu este să aibă un îndrumător spiritual homosexual sau pedofil, este firesc să ne întrebăm dacă aceste păcate sunt normale la nivelul unor persoane care au îmbrăcat haina slujii sacerdotale sau pe cea monahală şi cam cât sunt de răspândite. La ultima întrebare, nu putem răspunde decât în baza unor speculaţii, aşa că este mai bine să ne abţinem. Însă, la prima întrebare, se poate răspunde, fără echivoc, că astfel de comportamente nu sunt normale nici măcar la nivelul creştinilor obişnuiţi.

Şi, ca să eliminăm orice dubiu, trebuie să ne amintim că ele erau condamnate şi de necreştini, care se presupunea că trăiau sub imperiul moralei naturale sau al legii firii. Atât la grecii antici cât şi la romani, astfel de practici erau îngăduite, dar nu acceptate în mod oficial. De aceea, din momentul în care un bărbat se căsătorea, el trebuia să întrerupă astfel de legături. Motivul era simplu – dintr-un astfel de comportament sexual nu aveau cum să rezulte urmaşi. Deci, ţara s-ar fi trezit fără soldaţi şi plătitori de impozite. Prin urmare, nici la vechii greci şi nici la romani, nu o să vedem căsătorii oficiale între persoane de acelaşi sex.

De interes şi: Oare trebuie să fim toţi homosexuali?

În Vechiul Testament, homosexualitatea a atras în mod direct mânia lui Dumnezeu asupra cetăţii Sodomei şi Gomorei, ai cărei locuitori practicau acest păcat (Facerea, capitolul 19, versetele 1-9, 24-25). Deoarece conduita locuitorilor respectivi era de notorietate, homosexualitatea se mai numeşte şi sodomie. La rândul său, Moise a considerat un astfel de comportament „spurcăciune” (Levitic, capitolul 18, versetul 22).

În Noul Testament, apostolul Pavel condamnă homosexualitatea, atât la femei cât şi la bărbaţi, socotind-o ca o „patimă de ocară”: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Epistola către Romani, capitolul 1, versetele 26-27).

De asemenea, în cadrul canoanelor Bisericii s-au prevăzut sancţiuni majore pentru cei care sunt homosexuali (Canoanele 7 şi 62 ale sfântului Vasile cel Mare; Canoanele 51-54 ale lui Ioan Ajunătorul) sau pedofili (Canonul 4 al sfântului Grigorie de Nyssa).

Deci, încă din cele mai vechi timpuri, homosexualitatea şi pedofilia sunt condamnate drastic atât de Dumnezeu prin revelaţiile Sale cât şi de disciplina Bisericii. În aceste condiţii, nu avem cum să nu ne întrebăm de ce, totuşi, astfel de păcate se întâmplă şi, mai ales, ce este de făcut? Consider că nu are rost să intrăm în dezbateri de psihosexologie sau de psihocriminologie. Răspunsul, la nivel de principiu, al teologiei ortodoxe, este acela că şi membrii clerului [diaconi, preoţi (fie de mir, fie călugări) şi episcopi] sunt oameni şi, prin urmare, sunt supuşi păcatului. Şi nu, nu e „vrăjeală popească”. Astfel că, din punctul meu de vedere, chestiunea mai importantă este cea cu privire la măsurile care trebuie luate pentru a limita aceste patimi.

De-a lungul timpului, Biserica a adoptat în privinţa tuturor abaterilor de la conduita propusă de ea următorul principiu: „să urâm păcatul şi să-l iubim pe păcătos”, pentru că „nu este om care să nu păcătuiască” (Cartea a treia a Regilor, capitolul 8, versetul 46). Asta nu înseamnă că nu au fost rânduite canoane (epitimii) care sunt modalităţi de îndreptare a celor păcătoşi. Şi sunt unele destul de serioase, semn că Biserica nu glumeşte cu astfel de lucruri!

Spre exemplu, pentru cei care fac parte din cler, se începe cu oprirea de la săvârşirea slujbelor. În primul rând, o astfel de măsură este justificată, pentru a evita sminteala celorlalţi. În al doilea rând, asemenea persoane au o problemă foarte gravă de conştiinţă, în cazul în care vorbim de păcate repetate. De ce spun asta? Pentru că una dintre prevederile care reglementează pregătirea preoţilor înainte de săvârşirea sfintei Liturghii stipulează ca un astfel de preot sau episcop „să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie, până când nu se va curăţi pe sine de păcatul în care se află, cu căinţă şi prin mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc, făgăduind că nu se va mai întoarce la păcat”[1]. Deci, aceste persoane nu numai că au comis păcate grave, dar nesocotesc şi Taina Spovedaniei şi pe cea a Împărtăşaniei (se săvârşeşte în timpul Liturghiei), pentru că nu au mărturisit aceste păcate şi nici nu au renunţat la slujirea sfintei Liturghii.

Cu toate acestea, există voci care spun ceva de genul: „Vai, nu este bine să-i demaşte pe toţi episcopii şi preoţii homosexuali sau pedofili! Dacă sunt atât de mulţi, încât se smintesc creştinii şi dispare Biserica?”. Consider că nu este cazul să ne facem probleme! Trebuie să ne amintim că, încă de la începuturile sale, Biserica a fost persecutată şi, cu toate acestea, prin harul lui Hristos, nu numai că a dăinuit, dar s-a şi întărit. Deci, un astfel de argument nu poate fi acceptat. (À propos, am aceeaşi opinie şi în legătură cu membrii clerului care au fost colaboratori ai fostei Securităţi!)

De aceea, trebuie să avem tăria de caracter şi să acceptăm că şi membrii clerului, călugării şi călugăriţele sunt oameni şi sunt supuşi păcatelor. De asemenea, ei trebuie iubiţi ca nişte fraţi ce luptă, ca şi noi, împotriva ispitelor de tot felul. În acelaşi timp, este bine pentru toţi ca aceşti slujitori, odată ce s-a dovedit că au săvârşit abateri grave de la disciplina bisericească, să fie opriţi de la slujirea celor sfinte şi să li se dea şansa să se pocăiască.

Biserica are regulamentele sale interne care să o ajute să soluţioneze astfel de situaţii, prin urmare, ea trebuie lăsată să cerceteze, să judece şi să ia decizii. Într-un cuvânt, trebuie să i se permită să-şi facă treaba. Abia în momentul în care poziţia Bisericii nu este una normală, obştea credincioşilor ar trebui să reacţioneze.

În concluzie, nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare atunci când auzim despre un membru al clerului superior (diacon, preot şi arhiereu) că a fost dovedit ca fiind vinovat de homosexualitate sau pedofilie. Se mai întâmplă! Iar Biserica nu va dispărea în urma unor astfel de evenimente! Noi, creştinii, trebuie să nu ne smintim şi să nu ne abatem de la învăţăturile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Dacă toţi vom face aşa, cei care păcătuiesc vor primi înţelegerea cuvenită, dar, în acelaşi timp, vor fi ajutaţi să-şi dea seama de gravitatea greşelilor săvârşite şi vor fi îndrumaţi spre pocăinţă. Iar acest pas începe cu regretul faptelor săvârşite şi cu oprirea slujirii celor sfinte! Restul sunt detalii!

[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, pp. 485-486.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here