Despre patimi, fără patimă

0
170
De cele mai multe ori, destinaţia finală a patimilor este regretul.

Am un presentiment că foarte mulţi dintre noi au auzit o grămadă de lucruri despre patima si despre oamenii „pătimaşi”. Şi sunt aproape sigur că, în 8 cazuri din 10, acest termen era folosit în legătură cu dragostea carnală, cu iubirea necontrolată faţă de o anumită persoană.

Dar, în teologia creştină, termenul „patimă” este mult mai complex.

Ce este patima

Definiţia de bază a misticilor ortodocşi cu privire la patimă ne-o prezintă ca pe un păcat cronicizat, săvârşit de atât de multe ori, încât a devenit un obicei, ba chiar o parte însemnată a unui mod de viaţă.

Dacă păcatul reprezintă un accident, patima este, în mod clar, o alegere. Prin urmare, dacă cineva, într-o noapte, trage o beţie despre care citeşte a doua zi în ziare, putem vorbi despre un păcat. S-a întâmplat o dată şi gata. Însă, dacă acest lucru se întâmplă de suficiente ori încât realizatorii ştirilor de la ora 5 să-şi facă un ministudio la el acasă, atunci, vorbim de patimă.

Cum se formează patimile

Îmi aduc aminte de un citat atribuit lui Giacomo Casanova: „Grăbiţi-vă să cădeţi în ispită, înainte să se depărteze de la voi”! Şi nu cred că există vreun om care să-i nu-i fi dat marelui cuceritor, măcar o dată în viaţă, dreptate.

Da, ispita vine cu promisiunea „dulceţii trecătoare a păcatului”[1]. Şi, pentru că plăcerea păcatului este una trecătoare, ne-o dorim din nou. Şi încă o dată. Şi, apoi, încă o dată!

În felul acesta, fără să ne dăm seama, devenim robi ai simţurilor, iar păcatul devine cronic. Practic, ajungem dependenţi de o anumită plăcere care, ca orice drog, nu ne mai provoacă aceeaşi senzaţie în doza obişnuită.

Şi astfel, începem să exagerăm, iar această exagerare se face din ce în ce mai des, până ajunge un mod de viaţă. După aceea, începem să ne dăm seama de consecinţe. Şi acestea nu sunt tocmai plăcute.

În mod normal, acesta este momentul în care ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns aici şi ce este de făcut. Pentru unii, aceste întrebări nu vor fi puse niciodată. Însă, pentru cei care aleg să lupte, primul pas constă în „cunoaşterea adversarului”.

Descrierea patimilor

Lăcomia pântecelui

Aici, nu cred că există dubii! Vorbim, pe de o parte, despre preocuparea de a consuma alimente şi băutură în exces sau, pe de altă parte, de dorinţa necontrolată de a avea partea de mâncăruri sau băuturi rafinate.

Lăcomia pântecelui, patimă, alcoolism
Când multe pahare sunt prea multe, vorbim de patimă.

Este de ajuns să vedem o persoană care se confruntă cu obezitatea sau cineva care se luptă cu alcoolismul şi putem să ne facem o idee despre efectele acestei patimi.

Desfrânarea

Să lămurim un lucru: omul a fost creat de Dumnezeu cu impuls sexual. Mai mult, pe lângă rolul reproductiv, această funcţie biologică, presupune manifestarea, la nivel trupesc, a iubirii dintre bărbat şi femeie. Deci, sexul este bun! (Asta este vestea bună!)

Complicaţiile apar când relaţiile sexuale sunt transformate într-un scop în sine. Practic, pentru pătimaş, totul se rezumă la sex. Cu cât mai multe persoane, de cât mai multe ori, în cât mai diverse moduri.

Nu trebuie să facem acum o trecere în revistă a marilor curtezani şi curtezane! Cert este faptul că, de multe ori, sexualitatea exacerbată a avut consecinţe nefaste. A distrus căsnicii, a lăsat pe drumuri copii, a ruinat cariere şi, uneori, a afectat şi soarta unor popoare.

Deci, este o patimă cu care nu este nu este de glumit, chiar pe unii îi transformă în ridicoli!

Iubirea de arginţi

Sfântul apostol Pavel ne spune „că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri”[2].

Pe de altă parte, există nişte opinii foarte bine documentate care ne arată că banii au fost una dintre rotiţele importante ale progresului uman[3].

Aşa că, nu avem cum să ne întrebăm: „Banii sunt răi?”, iar dacă „Da!”, cam „Cât de răi”?

Chestiunea este destul de controversată, dar, ca să o simplificăm, trebuie să ne punem următoarea întrebare: banii sunt, pentru mine, un mijloc sau un scop? Adică urmăresc să am bani, ca să am bani şi să mă simt bine când văd extrasul de cont sau îmi propun să fac viaţa mai bună pentru cei din jurul meu cu banii pe care îi agonisesc cu sudoarea frunţii mele?

Mânia

Toţi am trecut pe acolo! Este foarte greu să găseşti pe cineva care să nu se fi mâniat vreodată în viaţă. Mai ales că un sfânt precum Maxim Mărturisitorul ne spune că ea ne-a fost dată de Dumnezeu, încă de la creaţie, pentru a lupta împotriva păcatului.

Din nefericire, după căderea în păcat, omul a folosit această facultate nu împotriva greşelii, ci împotriva semenilor săi, denaturându-i scopul.

Ea este o patimă foarte primejdioasă, pentru că îl aduce pe pătimaş în situaţii limită, în care „nu se mai poate stăpâni”. De aceea, sfântul apostol Pavel ne recomandă ca soarele să nu apună peste mânia noastră[4].

Lenea

În teologia creştină a Răsăritului, lenea mai este denumită „demonul amiezii” şi este desemnată cu termenul grecesc „acedia”. Ea presupune atât „lipsa de chef”, cât şi deznădejdea, dezgustul, lehamitea.

În principiu, nu este un lucru rău „să îţi conservi energia”, nu? Mai ales că, dacă eşti preocupat să „te refaci”, nu mai ai timp să-i urăşti pe cei din jur.

Cei care gândesc aşa se află exact în situaţia slugii leneşe pe care o descrie parabola talanţilor[5]. Acel slujitor, în loc să înmulţească darul primit de la stăpânul său, l-a ascuns. Astfel, nici el nu s-a folosit de el, dar nu a dat nici altora această posibilitate.

Chiar dacă nici un om nu are toate darurile, fiecare avem darurile noastre. Aceasta a gândit-o Dumnezeu, ca să fim nevoiţi să intrăm în relaţie cu ceilalţi. Dacă cineva ar avea toate darurile, ar putea fi tentat să se izoleze, deci să refuze comuniunea. Or, prin punerea în comun a darurilor tuturor, fiecare se poate bucura de darurile celorlalţi.

Ei bine, leneşul refuză tocmai acest lucru.

Invidia

Invidia (pizma) se manifestă printr-o parere de rău faţă de binele şi fericirea aproapelui şi printr-o bucurie faţă de necazurile lui.

Ea izvorăşte din mândrie, pentru că invidiosul se vede pe sine mai bun şi mai merituos decât ceilalţi. Pentru că starea de  ură faţă de cei din jur este una permanentizată, cel cuprins de patima invidiei nu se mai poate bucura de comuniunea cu ceilalţi.

Dacă ar fi să gândim „practic”, este patima cea mai fără sens, pentru că nu are nimic distractiv sau plăcut în ea.

Dacă ne considerăm mai buni decât alţii, este bine să o dovedim. Şi sunt sigur că, dacă ne apucăm cu adevărat de treabă, nu vom mai avea timp să-i judecăm pe alţii.

Pentru alte informaţii: Patimile – boli ale sufletului

Slava deşartă şi mândria

Aceste două patimi sunt, de multe ori, în strânsă legătură, în sensul că slava deşartă este forma incipientă a mândriei. De aceea, unii sfinţi părinţi nici nu le mai abordează separat.

La bază, mândria desemnează faptul că cel pătimaş se consideră superior în raport cu ceilalţi semeni. Şi avem cu toţii o idee despre ce înseamnă acest lucru. Cel mândru are întotdeauna dreptate, cum face el este cel mai bine şi nici nu poate accepta o altă părere decât a lui.

Dacă nu sunt luate măsuri din timp, această stare poate denatura în cea mai gravă formă a mândriei. Omul ajunge să se considere măsura tuturor lucrurilor şi neagă existenţa lui Dumnezeu, atribuindu-şi lui toate lucrurile pozitive din viaţă şi trecând sub tăcere greşelile.

În final, această patimă duce la negarea legilor divine şi la adoptarea celorlalte patimi, care, pentru pătimaş, nu mai sunt lucruri de condamnat, ci lucruri normale. Motivul: aşa spune el şi el are dreptate. Întotdeauna.

Originile patimilor

Nu trebuie să fim foarte mari teologi, ca să ne dăm seama că toate patimile au ca rădăcini: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi şi mândria. Însă, dacă vrem să simplificăm şi mai mult lucrurile, vom ajunge la concluzia că totul porneşte de la o iubire exagerată faţă de noi înşine.

În momentul în care nu ne vom mai considera atât de importanţi, vom realiza că nu ni se cuvine orice şi oricând (lăcomia, desfrânarea, iubirea de bani), că nu avem dreptate tot timpul (mânia, mândria)  şi, prin urmare, trebuie să evoluăm (invidia), ceea ce presupune să ieşim din zona noastră de confort (lenea).

Mijloacele de luptă împotriva patimilor

Vestea cea mai proastă în legătură cu patimile este dată de faptul că este foarte greu să scapi de ele. De fapt, ele sunt parte din modul nostru de viaţă. Sunt, în mod propriu, parte din personalitatea noastră şi, de multe ori, chiar ne definesc ca şi caractere.

Patimă, lăcomie
Când mâncarea arată aşa, este greu să te abţii. Dar asta înseamnă înfrânarea şi libertatea.

Unii sunt cunoscuţi ca fiind „beţivi”, „afemeiaţi”, alţii sunt „zgârie-brânză”, „leneşi” sau „unora nu le poţi ajunge cu prăjina la nas”.

Este foarte greu pentru cineva să se schimbe. Şi este normal, pentru că asta înseamnă să recunoască că nu este  suficient de bun. Că a avut o părere bună despre el care s-a dovedit o minciună. Şi, să fim realişti, nimănui nu-i convine acest lucru. Dar el trebuie făcut!

Pentru că patima este un obicei format în timp, trebuie să fim conştienţi că şi vindecarea va lua timp.

În plus, nicio patimă nu vine singură! Ea vine la pachet cu altele. Faptul că ni se pare că cineva este „leneş” nu înseamnă că nu poate fi şi „invidios” sau „gurmand”. Pur şi simplu, lenea este patima dominantă,  dar şi celelalte sunt prezente.

De aceea, pentru a dobândi vindecarea, „protocolul terapeutic” prevede să se înceapă cu boala cea mai gravă. În consecinţă, duhovnicul va da sfaturi pentru eliminarea patimii dominante.

Acestea se vor referi la rugăciune, post (chiar foarte mult) şi meditaţia la starea proprie de păcătoşenie. În acest sens, se recomandă lecturi cu caracter duhovnicesc, psihologic şi chiar biografii.

De asemenea, milostenia este o ocazie bună pentru a face bine şi a ne întări dragostea faţă de cei de lângă noi.

Cu siguranţă, nu va fi uşor! Patimii i-a luat o vreme să se instaleze şi, de multe ori, ani în care a fost menţinută. De aceea, este bine să avem în vedere că lupta împotriva ei va necesita un timp mai îndelungat. Mai mult, în această perioadă, vor fi şi reveniri ale patimii. Unele chiar foarte violente.

Concluzia: nu trebuie să ne descurajăm. Lupta trebuie continuată, indiferent câte înfrângeri vom suferi.

Concluzii

Toţi suntem păcătoşi[6]! De aceea, dispreţul nostru nu trebuie îndreptat către cei care, ca şi noi, se luptă cu patimile.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatelor şi patimilor. Iar aceasta este una destul de grea!

Însă, dacă ni se pare că rugăciunea, postul, meditaţia, consultarea frecventă cu duhovnicul şi milostenia nu sunt suficiente, vă recomand să ne amintim că acestea sunt armele cu care sfinţii s-au ridicat deasupra condiţiei lor.

Ei ne-au arătat că se poate. Şi dacă ei au putut, şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea.

În final, totul se reduce la înlocuirea obiceiului păcătos cu cel benefic. Este, într-adevăr, foarte greu, dar merită!

Referinţe

[1] Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetul 25.

[2] Epistola întâia către Timotei a sfântului apostol Pavel, capitolul 6, versetul 10.

[3] Niall Ferguson, The Ascent of Money. A Financial History of the Wolrd, The Penguin Press, New York, 2008, pp. 8-11.

[4] Epistola către Efeseni a sfântului apostol Pavel, capitolul 4, versetul 26.

[5] Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 14-30.

[6] Întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan, capitolul 1, versetul 8: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.

Mulţumiri pentru fotografii sitelului https://programetineret.ro/invingerea-viciilor/.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here