Despre sensul vieţii şi văicăreala continuă

0
84
„Nefericiții” de profesie au câte o problemă pentru fiecare soluție!

Mie-mi plac oamenii! (Aşa este, nu prea mă uit la televizor!) Îmi place să stau de vorbă cu ei, să-i ascult, să-i văd cum se bucură… Însă, ca orice om, am şi o limită!

Nu-mi place, după al treilea sau al patrulea episod de văicăreală, pe aceeaşi temă, să-i mai ascult. Îmi dă o senzaţie de neputinţă!

 

Oricât aş încerca să-i încurajez, să-mi storc creierii să găsesc rezolvări, pur şi simplu, sunt unii care au câte o problemă pentru fiecare soluţie. De-a dreptul descurajant, chiar şi pentru mine, care îmi place să mă consider un optimist.

Partea şi mai proastă este că, uneori, ajung să le dau dreptate. Viaţa chiar pare, la un moment dat, un lung şir de întâmplări, aparent fără sens. Iar, dacă ai puţin timp „să analizezi problema”, începi să-ţi pui întrebări dintr-alea, „uşurele”: „De ce trăim? Care este rostul vieţii? Am apărut dintr-o simplă întâmplare, aşa cum susţin biologii evoluţionişti sau este mai mult decât atât în ceea ce ni se întâmplă”?

Pentru creştini, este mai simplu să răspundă la astfel de întrebări, pentru că ei cred în crearea lumii de către un Creator atotputernic. Prin urmare, dacă acceptăm că am fost creaţi de o Inteligenţă infinită, atunci înseamnă că existenţa noastră trebuie să aibă şi un sens. Dar care? Cum ne putem da seama de sensul pe care îl are viaţa noastră?

Unul dintre cele mai profunde pasaje din Biblie, pe care, de obicei, îl trecem cu vederea a fost rostit de Hristos când le-a cerut ucenicilor Săi, să se roage cu El în grădina Ghetsimani, chiar înainte de a fi prins.

Cuvintele rostite de El, în acele momente, sunt o adevărată hartă cu privire la sensul existenţei noastre: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 41).

Ştiu că nu este unul dintre citatele care să dea pe-afară de înţelepciune „de tip asiatic”. Dar nu fiţi dezamăgiţi! La prima vedere, este foarte greu să accepţi că un astfel de text poate conţine adevăruri fundamentale pentru existenţa noastră. Dar aşa este.

Mesajul lui este unul foarte clar. Ceea ce ni se întâmplă în viaţă pare că nu poate fi controlat de noi, însă avem control total asupra modului în care reacţionăm la situaţiile din afara noastră.

Hristos urma să fie arestat de oamenii de la templu, să fie torturat, batjocorit şi apoi să sufere, pe nedrept, una dintre cele mai dureroase şi mai înjositoare morţi din câte se cunoşteau la vremea aceea în Imperiul Roman. Iar El era perfect conştient de acest lucru.

Faptul că El se roagă lui Dumnezeu Tatăl să se găsească o modalitate prin care să scape de toate aceste încercări (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42), ne arată că nu era inconştient şi nici masochist. Pur şi simplu, a acceptat ceea ce I se întâmpla în deplină cunoştinţă de cauză şi din iubire pentru oameni şi întreaga creaţie.

Deci, El a fost Cel care a dat acest sens existenţei Sale!

Totul a fost posibil, pentru că, în acele încercări, El a ales să meargă până la capăt, să nu Se dezică de Cine era. Duhul Său a fost cel care a determinat trupul să treacă prin toate acestea şi cel care a transformat realitatea, prin Jertfă.

Nu este un mit, nu este o metaforă a unor pescari de acum două mii de ani, nu este o invenţie! Este adevărul! Iar acest adevăr a fost trăit de nenumăraţi oameni de-a lungul istoriei şi, probabil, va fi trăit de mulţi alţii până la sfârşitul lumii.

Suferinţa, dacă ştii să o depăşeşti, te înnobilează şi te face să te ridici deasupra situaţiei de moment. Te ajută să te transformi, să evoluezi. Te ajută să dai un alt sens vieţii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al supravieţuitorilor din lagărele naziste. Victor E. Frankl, întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie – logoterapia, a fost unul dintre aceştia. În perioada în care a fost închis, a fost supus celor mai atroce suferinţe pe care omul i le poate provoca omului.

Cartea sa, „Omul în căutarea sensului vieţii”, este o mărturie cutremurătoare a suferinţei şi un imn închinat sensului vieţii. Aici, găsim una dintre cele mai interesante declaraţii cu privire la rostul vieţii în general şi al fiecăruia dintre noi, în special.

Iar o astfel de mărturie este demnă de luat în seamă, pentru că vine de la un om care avea, la un moment dat, toate motivele să nu mai trăiască. Nu mai ştia nimic de familia lui, manuscrisul operei la care lucrase toată viaţa de până atunci fusese pierdut, iar el era închis într-un lagăr nazist.

Acolo, într-una dintre cele mai accentuate stări de degradare umană, a înţeles cât este de puternic omul deoarece, chiar şi în suferinţă, el este stăpân peste destinul său. El nu avea de ce să se supere pe soartă, pe Univers, pe Dumnezeu sau pe soldatul care îl oprima. Nu l-ar fi ajutat cu nimic! Nu i-ar fi dat, sub nicio formă, un rost vieţii.

El a ales să trăiască! A ales să spere şi să facă tot ce i-a stat în putinţă să supravieţuiască acelor orori. Pur şi simplu, a luat fiecare zi ca pe o nouă şansă. Şi a funcţionat!

Eliberat din detenţie, a ales să facă ceva folositor cu viaţa lui! Aşa că s-a dedicat ajutorării celor care sufereau pe plan psihic. O faptă cu adevărat nobilă, care s-a întâmplat, pentru că un om a înţeles că doar el şi nimeni altul poate da sens vieţii sale!

Dar cum dăm sens vieţii noastre sau cum îl descoperim?

Victor Frankl ne vorbeşte de trei metode:

1) să creăm, să facem ceva;

2) să fim într-o relaţie cu cineva;

3) prin suferinţă.

O să începem cu cea de-a treia cale – suferinţa. Ea nu este absolut necesară. Dacă nu suntem puşi de viaţă într-o situaţie în care să suferim, nu are rost să ne provocăm noi această suferinţă. Dacă ne-am provoca suferinţă în mod intenţionat, am fi masochişti!

În cazul în care trecem printr-o suferinţă cruntă, putem da sens vieţii noastre prin modul în care reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem înălţa deasupra suferinţei. Putem să ne transformăm! Putem evolua!

Pentru mai multe informaţii, click O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”. 

Cea de-a doua modalitate de găsire a sensului vieţii este relaţionarea. Dacă omul se izolează, viaţa lui se pierde. Existenţa lui are sens doar în comuniune cu ceilalţi.

Fie că vorbim despre prietenii, despre legăturile dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi ori despre apropierea dintre îndrăgostiţi, toate aceste experienţe pot fi definite ca fiind iubire, în diferitele sale forme.

Iubirea este cea care, într-un fel sau altul, dă sens vieţilor noastre. Ea are puterea de a dărui, de a transforma şi de a dăinui. Ea are puterea să ne facă veşnici. Prin iubire, suntem înălţaţi şi îi înălţăm pe ceilalţi. Prin iubire, ne apropiem de Dumnezeu.

Pentru mai multe informaţii, click Veşnicia înseamnă comuniune.

Dacă nu suntem, totuşi, capabili de aşa ceva, putem da sens vieţii noastre prin amprenta pe care o putem lăsa în lume – prin ceea ce facem sau prin ceea ce creăm. Marii exploratori, inventatorii, artiştii, marii oameni ai lumii care au transformat istoria – toţi aceştia au dat vieţii lor un sens care a inspirat generaţii întregi. Ei sunt eroii noştri!

Pentru mai multe informaţii click Nu există rețete magice.

Deci, în mod sigur, viaţa noastră are un sens! Iar noi suntem cei care îi imprimăm acest sens!

Aşa că, să reluăm cuvintele lui Hristos: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

A priveghea se referă la conştientizarea realităţii şi a identităţii noastre. Înseamnă să înţelegem cine suntem, care este stadiul nostru de evoluţie, ce calităţi, ce defecte avem şi ce ne dorim în viaţă. De asemenea, înseamnă să fim atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru şi să înţelegem lumea în care trăim.

Rugăciunea a fost dintotdeauna modul în care omul comunică direct cu Dumnezeu. Acolo, în adâncul sufletelor noastre, acest dialog ne dă putere, pentru că Îl invită pe Dumnezeu în viaţa noastră, iar prezenţa Lui ne întăreşte.

Aceste două experienţe, privegherea şi rugăciunea, ne ajută să nu cădem în ispită. Ne ajută să progresăm. Ne ajută să transformăm realitatea care, dându-i alte sensuri.

Dacă avem această capacitate şi înţelegem că suflete noastre modelează realitatea în care trăim, atunci, cu siguranţă, nu vom mai încerca să jucăm rolul de victimă şi nu vom mai căuta vinovaţi pentru ce ni se întâmplă. Pur şi simplu, vom avea putere să mergem mai departe, pentru că Dumnezeu va fi cu noi!

În consecinţă, nu prea avem motive să ne văicărim cu privire la ce ni se întâmplă. Chiar dacă suferim, putem să ne înălţăm deasupra condiţiei noastre de moment. Oricât de grea ar fi pierderea suferită, ea nu este insurmontabilă. Cu siguranţă, şi alţii au trecut prin ce trecem noi şi au mers mai departe. Pentru că au ales acest lucru!

Dacă ne văicărim continuu, nu dăm un sens autentic vieţii noastre. Pur şi simplu, cerşim atenţie, pentru că, de cele mai multe ori, confundăm atenţia cu dragostea. Dacă vrem, cu adevărat, să avem parte de iubire, trebuie să iubim noi mai întâi. Aşa face Dumnezeu! El ne iubeşte întâi, iar noi răspundem la iubirea Lui (Epistola I a sfântului Ioan, capitolul 4, versetul 19).

Poate că suferinţele noastre (o unghie ruptă, o haină super scumpă pe care acum nu ne-o putem permite, faptul că echipa favorită a pierdut ultimul meci etc.) nu au nimic din puterea transformatoare pe care au avut-o suferinţele martirilor, ale prizonierilor din lagărele de concentrare sau chiar a celor din închisorile comuniste.

Poate că nu avem nici capacităţile extraordinare ale celor care au transformat lumea sau au transformat-o în ceva mai bun!

Dar, cu siguranţă, avem capacitatea de a relaţiona, de a iubi. Avem capacitatea să transformăm viaţa noastră şi a celorlalţi într-o comuniune autentică.

Avem puterea de a da acest sens vieţii noastre!

P.S. 1: Sunt sigur că ai pentru ce să-I fii recunoscător (oare) lui Dumnezeu! Te rog să faci o listă cu primele 5 lucruri de acest gen şi să o ai mereu la îndemână! Când ai senzaţia că lucrurile nu merg aşa cum vrei tu, uită-te pe această listă! Ajută! Enorm!

P.S. 2: Este adevărat că viața celor care se plâng tot timpul este un şir lung de nenorociri sau este doar o aparenţă? Tu ce părere ai?

Te rog să scrii gândurile tale în secţiunea pentru comentarii!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here