Divorțul religios, moartea căsătoriei

0
690

Eheeee, cu iubirea este treabă grea! Atât de grea încât nimeni nu a putut să o desluşească până acum complet. Au apărut cărţi şi articole, se organizează conferinţe, seminarii, ba chiar se pune şi de câte-o dezbatere în spaţiul virtual, doar, doar s-o găsi cineva mai luminat ca să ne facă şi pe noi să înţelegem cu stau lucrurile. Din păcate, cel puţin până acum, nimeni nu a reuşit!

Dar, dacă mă gândesc mai profund, poate, că e chiar bine aşa! Altfel, dragostea şi-ar fi pierdut magia sau şi-ar fi diminuat natura parodoxală care o face atât de imprevizibilă şi de fascinantă. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie cuprinsă într-o definiţie seacă! Ea face parte dintre acele lucruri care trebuie trăite pentru a fi înţelese. Aşa că, dacă cineva vrea să ştie, cu adevărat, ce este „iubirea”, să facă bine s-o trăiască şi nu să încerce să ne trântească o formulă seacă şi să ne spună: „Uite! Aşa arată iubirea!”.

Şi totuşi… nu ai cum să nu te întrebi: dacă şi dintre cei care pretind că iubesc sunt unii care doresc să afle mecanismul iubirii, asta înseamnă că ţin neapărat să-i spulbere frumuseţea? Sau, poate, speră că, dacă află modul în care ea „funcţionează”, vor găsi variante să o prelungească şi mai mult?

Divorţul este o dramă

Această circumstanţă atenuantă apare când iubirea se transformă în dramă. Atunci, cineva suferă şi, uneori, suferinţa asta nu poate fi percepută în totalitate nici măcar de către cel în cauză, oricâte cărţi ar citi şi indiferent câte balade rock ar asculta.

Pur şi simplu, nu are cum să-i explice nimeni ce s-a întâmplat şi, mai ales, de ce o lume întreagă, clădită în jurul unui cuplu, a devenit, deodată, iluzie. Este prea mult, prea complex! În plus, este foarte posibil ca o astfel de persoană să nu dorească, de fapt, nicio explicaţie. Ea, persoana care suferă, îşi vrea lumea înapoi!

Noi, ceilalţi, de pe margine, părem a fi dispuşi să trecem cu vederea astfel de drame când apar în „tinereţe”. La urma urmei, „o inimă frântă la adolescenţă, n-a omorât pe nimeni” (Romeo şi Julieta nu se pun.)! Însă, altfel stau lucrurile când vorbim de despărţiri în cazul unor oameni mai „copţi”, în special, când este vorba despre căsătorii.

Atunci, avocaţii şi judecătorii par a se transforma în nişte ciocli de relaţii. Practic, ei constată moartea şi semnează certificatul de deces al unei iubiri, al unei legături bazate pe cel mai complex sentiment uman. Tot ce mai rămâne în urmă este doar o bucată de hârtie, un pretins sentiment de „uşurare” şi multe regrete, unele pentru ce-a fost, altele pentru ce ar fi putut să fie. Aşa se prezintă divorţul – moartea căsătoriei!

Concepţia Bisericii Ortodoxe despre divorţ

Biserica Ortodoxă nu a putut face abstracţie de o astfel realitate şi a adoptat, la rândul ei, ca formă vizibilă de încetare a căsătoriei divorţul religios. El este pronunţat de episcop, care oferă aşa-numita „carte de despărţire” foştilor soţi, ceea ce constituie semnul că Taina Căsătoriei este desfăcută, că lucrarea harului conferit prin această taină nu mai continuă şi că foştii soţi se pot recăsători cu alte persoane, dacă nu există alte impedimente.

La prima vedere, totul apare ca o încălcare a poruncii divine: „ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu mai despartă!” [1]. Dar, chiar Mântuitorul, Cel care a dat această poruncă, vorbeşte despre o situaţie în care căsătoria se poate desface – cea în care se constată un adulter [2].

Înainte de a fi vorba de despărţire, Biserica îşi doreşte ca cei doi soţi să fi luptat pe toate fronturile pentru salvarea căsniciei.

La rândul său, apostolul Pavel vorbeşte despre o altă situaţie care poate constitui un temei acceptat pentru despărţirea soţilor – cel al neacceptării creştinismului de către unul dintre ei. Numai că această excepţie operează doar în cazul în care cei doi soţi nu se înţeleg, pentru că „Dumnezeu ne-a chemat spre pace” [3].

Aşadar, doar când iubirea dintre cei doi se pierde, când pacea nu mai domneşte în relaţie şi când nu mai există convingerea că această legătură poate fi refăcută, se poate vorbi despre despărţire.

Criterii pentru declararea divorţului religios

În funcţie de aceste coordonate, Biserica a enumerat câteva criterii pentru stabilirea contextului în care o căsătorie se poate desface. Dar, în acelaşi timp, a evitat să reglementeze foarte strict aceste cazuri pentru a nu atrage atenţia asupra unor astfel de excepţii.

Pentru a fi mai uşor de identificat aceste condiţii, trebuie să reţinem că, atunci când este vorba despre pronunţarea divorţului, de fapt, vorbim despre anumite tipuri de moarte: religioasă, morală, fizică parţială şi civilă.

Din categoria morţii religioase, fac parte: apostazia (renunţarea la credinţa creştină) şi erezia (propovăduirea unei învăţături greşite de credinţă). Aceste motive se regăsesc în cadrul principiului propus de apostolul Pavel, cu privire la credinţa unuia dintre soţi.

Cu toate acestea, dacă soţul apostaziat sau eretic îşi doreşte să convieţuiască cu soţul creştin, iar atmosfera este una de înţelegere, desfacerea căsătoriei nu este obligatorie. Să ne gândim că, mai ales în ziua de astăzi, există multe căsătorii „mixte”, în care soţii au nu doar confesiuni, ci şi religii diferite.

În legătură cu moartea morală se au în vedere: crima, avortul, atentatul la viaţa sau integritatea soţiei(ului), adulterul, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului de către unul din soţi etc.

Aici, se regăsesc foarte multe dintre cazurile de „nepotrivire de caracter”. Dat fiind faptul că suntem diferiţi şi faptul că fiecare cuplu are o dinamică aparte, este foarte uşor să se tragă concluzii pripite.

De aceea, în cazul în care există „suspiciuni rezonabile” cu privire la unul dintre aceste criterii, este bine ca, mai înainte de toate, cei doi soţi să fie siguri că nu mai există nicio şansă ca dragostea dintre ei să fie reaprinsă.

De cele mai multe ori, este vorba doar de probleme de comunicare defectuoasă şi, în consecinţă, ajutorul unui specialist şi/sau al unui duhovnic cu experienţă poate salva o căsătorie care, la prima vedere, părea eşuată. Concluzia: mai întâi, trebuie epuizate toate variantele de a salva căsnicia şi, apoi, să fie invocate astfel de motive pentru un eventual divorţ.

La rândul său, moartea fizică parţială este asimilată situaţiilor care, pentru moment, împiedică buna desfăşurare a vieţii de familie: neputinţa îndeplinii îndatoririlor conjugale (frigiditate, impotenţă) sau o boală gravă, contagioasă (ex: lepra).

Şi în aceste cazuri, Biserica recomandă prudenţa! După cum se poate vedea, situaţiile invocate de normele de drept bisericesc nu sunt în totalitate ireversibile. Există, oricând, şansa ca aceste afecţiuni să fie reduse ca intensitate sau să dispară complet. Decizia, le aparţine celor doi soţi şi este bine ca, înainte de a se despărţi, să fie convinşi că divorţul este răul cel mai mic.

În fine, moartea civilă se referă la situaţii destul de rar întâlnite: declararea unui soţ ca dispărut (să fi trecut cel puţin 3 ani de la ultimul semn de viaţă al persoanei considerate dispărute), anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească (ex. în caz de bigamie), călugărirea şi alegerea în treapta de episcop [4].

Dintre acestea, doar ultimele două par să dea naştere la controverse. În cazul călugăriei, este normal ca şi celălalt soţ să fie de acord cu o astfel de decizie, mai ales dacă familia respectivă are copii care nu se pot întreţine singuri.

Cu privire la alegerea în slujirea de episcop, este de la sine înţeles că o astfel de situaţie nu poate interveni decât în cazul preotului căsătorit, care trebuie să devină, mai întâi, călugăr. Prin urmare, se aplică şi aici regula consimţământului pe care viitorul călugăr trebuie să-l primească de la soţie.

Dar, într-un astfel de caz, nu putem să nu avem reţineri cu privire la temeinicia unei astfel de relaţii. Adică, persoana care îşi doreşte călugăria a avut aşa, peste noapte, o „revelaţie” sau a dorit lucrul acesta de la început? Dacă nu a fost sigur de răspuns, de ce s-a mai căsătorit? Dar, după cum spuneam, aceste detalii îi privesc pe cei doi soţi şi numai pe ei.

Concluzii

Există momente în viaţă când dragostea, cea mai puternică forţă din Univers, nu mai poate să se manifeste. Atunci, apar despărţirile cu tragediile şi remuşcările lor.

Cu toate acestea, oricine îşi doreşte să iubească şi să fie iubit. Chiar şi cel mai egoist(ă) are nevoie, la un moment dat, de cineva pe care să îl(o) iubească, pentru că a nu iubi şi a nu fi iubit, de fapt, înseamnă să fii singur, indiferent câţi oameni ai în jur. Şi cred că nimeni nu vrea asta!

În consecinţă, divorţul trebuie să apară doar când nu se mai poate face nimic. Iar, pentru a ajunge la o astfel de decizie, cei doi soţi trebuie să fi luptat cu toate armele şi pe toate fronturile. Dar, dacă pare prea obositor, prea costisitor ca timp şi ocazii pierdute, este suficient să ne gândim la dramele pe care le implică un divorţ.

Ştiu că iubirea a fost definită şi ca „bătăi de inimă pentru dureri de cap”, dar numai cine nu a iubit, nu ştie ce pierde. Aşa că, dacă vrea cineva să „strivească corola de minuni a lumii” şi să găsească mecanismul dragostei, are toată aprecierea mea, cu o singură condiţie: să o facă pentru a găsi un leac împotriva morţii iubirii, adică un leac împotriva divorţului.

Referinţe

[1] Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 9.

[2] Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 32.

[3] Epistola I către corinteni a sfântului apostol Pavel, capitolul 7, versetele 12-16.

[4] arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, pp. 102-103.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here