„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților” – explicații

0
149
Este mult mai simplu să dai vina pe altcineva. În realitate, vinovații ar trebui căutați începând cu propria persoană.

     Înrădăcinată adânc în teologia creştină ortodoxă, învăţătura că fiecare răspunde pentru faptele sale a fost o constantă de-a lungul istoriei. Chiar dacă unii au crezut că în această privinţă existe unele contradicţii, acestea sunt doar aparente. 

Am auzit de multe ori remarci de genul „suferă pentru părinții lui” sau „cineva din neamul lui a făcut ceva grav și el trage”. Dacă întrebați „De ce?”, vi se răspunde prompt „Așa scrie la Carte!”.

Nu ai cum să te lupți cu așa ceva! Bătălia este pierdută din start, pentru că ți se livrează scurt textul care, culmea, face parte din porunca a doua și este întâlnit în două locuri din Scriptură:

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Ieșirea, capitolul 20, versetele 5-6; Deuteronom, capitolul 5, versetele 9-10).

Pe de altă parte, nu ai cum să nu te întrebi ce fel de Dumnezeu atotdrept și atotbun este cel care îi pedepsește pe unii care nu au nicio vină pentru păcatele altora. Toată teologia ortodoxă este centrată pe faptul că mântuirea se câștigă prin conlucrarea cu ceilalți, dar fiecare își primește răsplata în funcție de ceea ce face. Deci, care este explicaţia pentru această contradicţie?

     Ar putea fi de interes şi: De unde îşi iau teologii informaţiile?

Ca și în alte cazuri, și aici este o chestiune de interpretare a textelor biblice. Mai bine zis, este vorba despre scoaterea unei idei din contextul în care ea a apărut. Să revenim la cea de-a doua poruncă:

„Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă și sub pământ. Să, nu te închini lor, nici să le slujești, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepsește vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Ieșirea, capitolul 20, versetele 8-10).

Acest pasaj biblic consemnează o regulă care este urmarea firească a primei porunci „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine!” (Ieșirea, capitolul 20, versetul 7).

     Ar putea fi de interes şi: Întâia predică a unui preot ateu: „Dumnezeu pe Care a trebuit să-L slujesc nu există” – o părere personală

În consecinţă, contextul în care a fost făcută precizarea „Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepsește vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” este cel al idolatriei.

Această practică era un real pericol pentru poporul evreu proaspăt scos din Egipt, unde intrase în contact cu închinarea la diferite zeități. Iar Israel, în calitatea lui de popor ales, trebuia să păstreze intactă credința în venirea Mântuitorului. De aceea, Dumnezeu pedepseşte foarte aspru abaterea de la adevărata credinţă.

Practic, prin a doua poruncă, Dumnezeu i-a atenționat pe evrei ce se va întâmpla cu cei care Îl urăsc, nu pentru că El ar pedepsi pe copii pentru vina părinților, ci pentru că părinții idolatri vor crea un mediu nociv pentru viața propriilor copii.

Dacă tatăl este idolatru, atunci copiii săi vor crește cu aceste influenţe și, la rândul lor, au mari șanse să se abată de la credinţă. La fel și copiii lor! Iar depărtarea de Dumnezeu va atrage consecințe cât se poate de dureroase pentru cei care se fac vinovați de acest păcat. Însă, fiecare generație va fi pedepsită pentru păcatele sale şi nu pentru ale generațiilor anterioare.

În Biblie, există texte care sunt fără echivoc în acest sens: „Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom, capitolul 24, versetul 16).

Ca să nu fim derutați, Dumnezeu, prin gura profetului Iezechiel, întărește această idee și ne dă un exemplu foarte concret cu privire la succesiunea a trei generații. Bunicul este un om credincios, care face voia lui Dumnezeu și este lăudat în acest sens, fiul este un păcătos și va fi pedepsit, iar nepotul, învățând din greșelile tatălui său, revine pe calea cea dreaptă și este răsplătit (Iezechiel, capitolul 18, versetele 5-18).

Acest lucru se întâmplă, pentru că Dumnezeu este drept şi ne iubeşte. Aşa se explică de ce El nu doreşte să ne ucidă, chiar dacă suntem păcătoşi, ci să ne ajute să fim vrednici de comuniunea cu El: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu?” (Iezechiel, capitolul 18, versetul 23).

Acest principiu este întâlnit și în Noul Testament. Aici, ne este prezentat episodul în care apostolii sunt trimiși să vestească Evanghelia la toată lumea (Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetele 19-20) pentru că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (Epistola I către Timotei, capitolul 2, versetul 4). Cu toate acestea, la judecata finală, „fiecare va fi judecat după faptele sale” (Apocalipsa, capitolul 20, versetul 13).

Concluzia nu poate fi decât una singură: Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni pentru faptele altuia, chiar şi în cazul copiilor despre care se crede că suferă pentru păcatelor înaintașilor.

Însă trebuie să ținem cont de moștenirea pe care o lăsăm celor care vin după noi, întrucât mediul în care ne creștem copiii le influențează modul de gândire și personalitatea. Așa că este bine să avem grijă pe unde și cum mergem, pentru că generațiile viitoare vor călca pe urmele lăsate de noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here