În ajunul Crăciunului

0
110
Lăsați-i pe copii să fie copii și să facă ce știu ei mai bine - să aducă o rază de speranța în viețile noastre. Iar dacă această rază îmbracă, o dată pe an, forma unui colind, atunci cu atât mai bine.

Era 24 decembrie 1986. În faţa uşii pe care scria „Fam. Ec. …” se afla un grup de copii cu vârste între 5 şi 9 ani, răguşiţi, transpiraţi şi plini de aceeaşi emoţie ca în urmă cu vreo două ore, când începuseră operaţiunea „Mersul cu colindul”.

„Oare ne deschide? De ce nu ne dă drumul şi nouă?” erau întrebări care primeau răspunsuri seci, negative, dar care nu descurajau pe nimeni.

Conştiincioşi, acei copii parcurgeau toate scările cu apartamente de pe o rază de 5 blocuri. La urmă, se numărau banii şi fiecare pleca bucuros spre casă. Câştigul era, în cel mai fericit caz, de vreo sută de lei de căciulă. Nu era mult, dar era ceva. Dar mai era Altceva mult mai important de care acei copii colindători nu aveau cum să-şi dea seama.

Fără să realizeze, se înscriau într-o tradiţie de sute de ani, pe care, la rândul lor, urmau să o transmită mai departe propriilor copii. Cum de ştiu toate astea? Simplu, unul dintre copiii din noaptea de 24.12.1986 eram eu. Aveam doar şase ani!

Acum, toate aceste amintiri mi se par frânturi dintr-un univers magic. În copilăria mea, se mergea cu colindul, nu pentru că eram săraci sau pentru că vedeam la televizor. Nici vorbă de aşa ceva!

Cam toată lumea avea acelaşi nivel de viaţă (Eram în comunism!) iar, la televizor, te puteai uita doar 3 ore seara, de pe la ora 1900 la 2200, iar o halcă mare din program o constituia „Telejurnalul” care lăuda faptele măreţe ale soţilor Ceauşescu.

Şi, cu toate astea, abia aşteptam Ajunul Crăciunului. Ştiam că atunci „S-a născut Iisus Hristos” iar Moş Gerilă (versiunea comunistă a lui Moş Crăciun) nu avea cum să aibă vreo şansă.

Aşa că, la aproape 20 de ani, „prof de religie” fiind, am avut proasta inspiraţie să pun unui elev dintr-a XI-a întrebarea „Ce serbează creştinii, în fiecare an, pe 25 decembrie?”. Răspunsul a venit prompt, dar nemilos: „Venirea lui Moş Crăciun”!  Eram mat! Abia mai respiram!

Vă mai amintiţi senzaţia aia când, adolescent fiind, cu faţa plină de coşuri, ţi se pare că te bagă în seamă o tipă bestială de la facultate şi, apoi, îţi dai seama că ea chiar vrea să ştie cât e ceasul? Ei, eu eram mai rău! Nu, nu mi-am rupt diploma, dar am început să pun mai multe întrebări. Nu doar elevilor din clasa respectivă, ci şi de la alte clase.

Situaţia era cam aceeaşi – „confuză”. În consecinţă, mi-am propus să clarific cât de cât lucrurile. Şi am văzut frunţi care se descreţeau şi ochi plini de curiozitate. Pentru mulţi dintre elevii mei de-atunci, începeau să se explice foarte multe lucruri. Chestia asta mi-a dat curaj şi, peste alţi ani, iată-mă încercând să răspund la nişte întrebări.

„Care-i poanta cu Crăciunu’?”

Totul a început acum aproape două mii de ani când, la marginea oraşului Betleem din Iudeea (în ebraică înseamnă „casa pâinii”),  într-un staul de vite, S-a născut un Prunc care avea să schimbe soarta lumii.

Acest Prunc, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru mântuirea neamului omenesc, a întemeiat o nouă religie – creştinismul. Acesta a modelat istoria întregii planete, începând chiar cu primul secol al erei noastre. Dar, până în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare (306-337) avea să-l decreteze religie permisă, creştinismul a fost persecutat.

Prin urmare, cultul şi sărbătorile primilor creştini nu aveau cum să fie la fel de elaborate ca cele de astăzi. În plus, pentru a-şi păstra identitatea în cadrul mozaicului religios din cadrul Imperiului Roman, creştinii au fost nevoiţi să-şi comaseze anumite sărbători.

Astfel, la începuturile sale, sărbătoarea Naşterii Domnului a fost unită cu sărbătoarea Epifaniei sau Botezului Domnului şi celebrate împreună la 6 ianuarie.

O astfel de măsură a fost necesară pentru ca semnificaţia acestei sărbători să nu fie confundată cu simbolismul Saturnaliilor (festival roman instituit în cinstea zeului Saturn) sau cu al cultului oriental dedicat zeului Mithra – Soarele Neînvins (Sol invictus).

Aşa se explică de ce, după anul 313, dar, mai ales, începând cu anul 381, când creştinismul devine religie de stat, sărbătoarea Naşterii Domnului a început să fie separată de cea a Bobotezei şi să fie serbată pe 25 decembrie, în fiecare an.

Ce rol au colindele?

Din perspectivă creştină, colindătorii îi reprezintă pe îngerii care le-au dat păstorilor vestea naşterii Mântuitorului şi cântau „Slavă întru Cei de Sus, lui Dumnezeu (lat. – Gloria in excelsis, Deo), şi, pe pământ, pace, între oameni, bunăvoire” (Evanghelia după Luca, cap. 2, versetul 14).

De aceea, tradiţia creştină a încredinţat acest ritual copiilor, care sunt consideraţi puri, precum îngerii. Acelaşi mesaj, îl transmite şi preotul care vine în Ajun, în casele creştinilor, cu icoana Naşterii.

Este de remarcat şi faptul că multe dintre colindele româneşti au un conţinut teologic profund, un mesaj biblic bine condensat, dar linia melodică este una mai tristă sau mai serioasă decât a colindelor occidentale.

O posibilă explicaţie pentru această particularitate o constituie faptul că, de-a lungul istoriei sale, poporul român a fost destul de încercat. Şi, cum era normal, tristeţea zilei prezente amestecată cu speranţa unui viitor mai bun s-au temperat una pe cealaltă în cadrul colindelor.

Şi atunci, „mersul cu Steaua” ce rost mai are?

În principiu, rolul este asemănător cu al colindului – vestirea Naşterii Fiului lui Dumnezeu, dar, spre deosebire de acesta, mersul cu steaua ne aminteşte de astrul ceresc care i-a condus pe cei trei magi către locul unde Se născuse pruncul Iisus.

În cântecul de stea, se vorbeşte şi despre episodul în care magii, după ce au trecut pe la regele Irod, au ajuns la Betleem şi i-au adus lui Hristos daruri: smirnă (ca unui mare înţelept), aur (ca unui mare împărat) şi tămâie (ca unui mare arhiereu). Aceste daruri simbolizează cele 3 slujiri sau demnităţi pe care le are Domnul Hristos: învăţătorească, împărătească şi arhierească.

Ce ne spune Biblia despre Moş Crăciun?

Aici, trebuie să vă dezamăgesc, dar Biblia nu ne spune nimic despre acest bătrân generos. Nu trebuie să disperăm prea tare, pentru că, la creştini, obiceiul cadourilor de Crăciun este sprijinit suficient de darurile magilor.

Din câte se pare, imaginea Moşului îi datorează foarte mult sfântului Nicolae, dar şi unui personaj din mitologia nordică, cu origini încă neelucidate, care împarte dulciuri copiilor.

Legendele ulterioare care se aud în unele biserici cu ocazia predicilor de Crăciun, cum că Moş Crăciun ar fi, de fapt, stăpânul staulului în care S-a născut Hristos şi care ar fi încercat să îi alunge pe Prunc şi Fecioara Maria, fiind pedepsit de înger prin tăierea mâinilor, sunt…ei bine…legende.

Şi cu bradu’ de Crăciun cum rămâne?

Nici acesta nu poate fi considerat un simbol creştin. La multe popoare din vechime, în această perioadă a anului erau veneraţi diferiţi arbori ca semn al nemuririi şi reînvierii naturii. Un rol major în cadrul acestor credinţe l-a jucat şi faptul că, pe 22 decembrie, are loc solstiţiul de iarnă, urmând ca ziua să crească.

Acest fenomen astronomic, al nopţii celei mai lungi din an, a fost interpretat ca fiind momentul în care soarele învinge întunericul, pentru ca, apoi, ziua să fie din ce în ce mai lungă, permiţând naturii să-şi revină treptat din letargie.

Şi ce alt simbol era mai potrivit pentru a marca acest eveniment decât bradul, care trăieşte sute de ani, şi are frunzele mereu verzi? Cum era de aşteptat, acestui copac „magic” i se aduceau ofrande care erau agăţate în crengile lui. Aceasta este originea podoabelor care se pun în brad. Printre aceste ofrande,  firesc, se aflau şi diverse fructe sau dulciuri.

Pentru multă vreme, bradul s-a regăsit numai în tradiţiile popoarelor germanice iar, de aici, s-a răspândit în întreaga Europă şi, mai apoi, prin intermediul emigranţilor, chiar şi în Statele Unite.

Odată cu apariţia hârtiei de împachetat şi a creşterii nivelului de trai, darurile, de data aceasta mai voluminoase, nu mai puteau fi agăţate de crengile bradului şi, prin urmare, au început să se regăsească sub brad.

Acum, când scriu aceste rânduri, în ajun de Ajunul Crăciunului, îmi doresc ca puştiul acela de  şase ani, îngheţat, răguşit şi plin de speranţă în faţa fiecărei uşi din scările de bloc pe care le colinda să nu rămână doar un personaj dintr-un univers de altă dată.

Mi-aş dori pentru toţi copiii, şi pentru cei mici şi pentru cei din fiecare adult, ca spiritul zglobiu al copilăriei să nu fie sufocat de o perpetuă goană după cadouri şi provizii pentru zilele de Crăciun.

Poate că nu întâmplător, ne amintim mai intens trăirile pe care le-am avut în această perioadă a anului, atmosfera de sărbătoare şi nu neapărat de felurile de mâncare.

La urma urmei, de Crăciun, este serbată Naşterea unui Prunc, a unui Copil şi cred că simbolismul este foarte clar: Crăciunul este o sărbătoare a copilăriei şi a familiei reunite în jurul copiilor. Iar restul (colindele, steaua, bradul, Moş Crăciun, cadourile) nu vine decât să întărească acest mesaj.

Aşa că învăţaţi-i pe copiii din jurul vostru să colinde, încercaţi să-i însoţiţi, ajutaţi-i să trăiască cum pot mai intens atmosfera acestei sărbători. S-ar putea ca, peste ani, să-şi amintească şi să vă mulţumească. Şi cred că acesta este unul dintre cele mai preţioase cadouri pe care îl poate primi cineva! Crăciun fericit!


        PS: Dacă v-a plăcut acest articol, vă rog să-l transmiteți şi prietenilor voștri! Este posibil să le placă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here