Iubire şi acceptare

„De ce să-l iert, dacă el este vinovat? Nu pot să vorbesc cu el până nu-și cere scuze!” – sunt întrebări, de multe ori legitime în ochii noștri, dar nu și din perspectiva învățăturii creștine. Iubirea înseamnă, până la urmă, iertare, iar aceasta înseamnă să-l acceptăm pe fratele nostru așa cum este, cu bune și cu rele.

 

Cei mai mulți dintre noi au auzit, cu siguranță, de celebrul proverb chinezesc – „Iubește-mă când merit ce mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie”. Și aici, ca de atâtea ori în viață, este vorba despre greșeli! Greșeli pe care noi, în virtutea faptului că suntem oameni, le facem și pe care nu ni le asumăm. Greșeli care ne bântuie, care ne urmăresc și care, uneori, se adâncesc atât de mult, încât ne influențează viața!

De cele mai multe ori, suntem obișnuiți să ne referim la greșeală ca la un cuvânt echivalent pentru păcat. În mod obișnuit, păcatul este considerat ca fiind încălcarea legii divine în mod liber și conștient de către om. Aceasta înseamnă că ființa umană știe care este legea pe care o încalcă și face acest lucru în mod voit fără să-i fie alterată în vreun fel voința.

Însă, sfântul Maxim Mărturisitorul merge mai departe și consideră păcatul ca fiind deturnarea ființelor, obiectelor, fenomenelor de la scopul pentru care Dumnezeu le-a creat. Un exemplu în acest sens este hrana care, consumată în mod rațional ne ajută să ne păstrăm sănătatea corpului și ne furnizează energia pentru activitatea noastră. Dar, transformată în simplă plăcere, într-un scop în sine, ea duce la pierderea vitalității pe plan fizic și la slăbirea voinței pe plan duhovnicesc.

Despre o astfel de pervertire a scopului ne vorbește și proverbul chinez care, în opinia mea, se referă la unul din acele momente în care vorbim cu noi înșine și trecem în revistă tot ce „trebuia” să facem și nu am făcut pentru a ne îndeplini obiectivele personale. De multe ori, acest dialog nu este unul constructiv, pentru că el nu are ca scop găsirea punctelor slabe din strategia noastră și îndreptarea lor, ci căutarea unor vinovați, alții decât noi. Astfel, încercăm să ascundem nemulțumirea noastră față de noi înșine, fiindcă ne este frică să recunoaștem că noi suntem responsabili pentru ce ni se întâmplă. Ne este greu să acceptăm că noi ne-am fixat obiectivele, noi am gândit planul de îndeplinire a lor și tot noi suntem cei care l-am aplicat. Chiar dacă peste tot este vorba despre noi, încercăm să transferăm responsabilitatea altora.

Este și cazul lui Adam care, deși păcătuise, când a fost întrebat de Dumnezeu dacă a mâncat din pomul oprit, în loc să-și recunoască greșeala și să-și ceară iertare a dat, indirect, vina tot pe Dumnezeu pentru cele întâmplate: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea, capitolul 3, versetul 12). Deci, cumva, Creatorul era de vină că i-a dat spre ajutor femeia și aceasta l-a dus în eroare.

Mai târziu, Domnul Iisus avea să accentueze această stare de nerecunoaștere a propriilor greșeli prin celebra metaforă: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 3). De asemenea, un alt exemplu emblematic este episodul în care fariseii Îi aduc spre judecată o femeie prinsă în adulter, care, potrivit legii lui Moise, urma să fie omorâtă cu pietre. Însă Mântuitorul le-a spus „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 7). Evanghelia ne spune că, în urma răspunsului dat de Hristos, toți au plecat rușinați.

Concluzia pe care o putem desprinde este că ne vine foarte greu să ne recunoaștem greșelile. De ce? Pentru că avem o problemă cu stima de sine. O astfel de idee, deși pare evidentă, a fost dedusă din celebra teorie a nevoilor umane pe care psihologul umanist Abraham Maslow a prezentat-o în cadrul articolului A Theory of Human Motivation, publicat în anul 1943 în revista „Psychological Review”.  Potrivit lui Maslow, toate nevoile umane pot fi grupate în 5 categorii: 1) de bază (aer, apă, hrană, somn, sex); 2) de siguranță (adăpost, sursă de hrană etc.); 3) de iubire (prieteni, relații de iubire); 4) de respect (stimă de sine, prestigiu); 5) de autoactualizare (atingerea potențialului propriu, activități de creație).

Deci, nevoia de respect este una reală. Iar dacă nu este satisfăcută, dă naștere la tensiuni psihice.  De aceea, a-ți recunoaște greșeala, pentru mulți dintre noi, înseamnă că riscăm să pierdem respectul celorlalți. Iar, dacă acest lucru se întâmplă, este posibil să pierdem și respectul nostru față de noi înșine, ceea ce poate duce la o viață nefericită. De ce ne-a creat Dumnezeu cu această particularitate?

În momentul creației sale, omul a fost înzestrat cu absolut tot ce îi este necesar pentru a progresa duhovnicește ca să intre în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Însă progresul duhovnicesc presupune înfruntarea ispitelor și biruirea lor. Pentru ca omul să nu se îndoiască de sine în timpul încercărilor, Dumnezeu i-a dat acest atribut al încrederii în sine. O dovadă în acest sens o reprezintă faptul că psihoterapia nu vine cu ceva suplimentar, ci, pe parcursul tratamentului, îl ajută pe pacient să-și folosească propriile resurse psihice într-un mod eficient.

Din păcate, noi am deturnat scopul acestui dar și l-am transformat în ceva care ne oprește din creșterea spirituală. Așa se întâmplă de fiecare dată când aruncăm vina pentru nemulțumirile noastre asupra celorlalți și, mai ales, a lui Dumnezeu. Rezultatul acestui comportament nu poate fi decât însingurarea. În afară de Dumnezeu, Care nu ne va abandona niciodată (Apocalipsa, capitolul 3, versetul 20), toți cei din jur s-ar putea să ne părăsească. Şi au dreptate să facă acest lucru! Iar, de fiecare dată când suntem „singuri pe lume” ne piere pofta de viață, „cheful” de a mai face ceva și depresia pândește la ușă.

Cum putem, totuși, să depășim acest impas, când deja am dovedit celorlalți și nouă că nu suntem capabili să ne recunoaștem starea de decădere și nici să-i readucem pe apropiații noștri în viața noastră? Soluția este mai dificil de pus în practică, pentru că este nevoie de cooperarea dintre noi și cei pe care i-am izgonit. Noi trebuie să ne dorim, cu adevărat, să ne schimbăm modul de gândire și să ieșim din starea de însingurare, iar celorlalți le revine sarcina să ne sprijine prin iubirea lor. Ei trebuie să ne ofere siguranța că, indiferent cât ar dura și câte greșeli vom face pe acest drum al recuperării spirituale, nu vom mai fi singuri şi că ei vor fi mereu lângă noi. Nu uitați, este vorba despre refacerea respectului de sine și câștigarea respectului celorlalți, așa că toată lumea trebuie să aibă răbdare.

Știu că, la prima vedere, pare un nonsens, chiar o nedreptate – cel care greșește, tot el să fie cel care trebuie înțeles și ajutat, după ce i-a alungat toți de lângă el. Dar așa face Dumnezeu cu noi, de fiecare dată și așa ne-a învățat Hristos prin profunda parabolă a fiului risipitor.

Această pildă se găsește doar în Evanghelia după Luca, la capitolul 15, versetele 11-32. Aici, ni se spune că un om bogat avea doi fii. Cel mai mic și-a cerut de la părintele său partea de avere și a plecat într-o țară străină unde și-a cheltuit toți banii pe plăceri. După ce a rămas sărac, părăsit de toți „prietenii” și neavând bani, s-a angajat să păzească o turmă de porci. Starea de sărăcie în care ajunsese era atât de gravă, încât era dispus să mănânce și mâncarea porcilor de care avea grijă, dar nu i se dădea voie. Atunci, și-a dat seama de marea sa greșeală, și-a făcut curaj și s-a întors la tatăl său. Acesta îl așteptase tot timpul să se întoarcă așa că, atunci când l-a văzut în depărtare, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat, l-a îmbrăcat cu podoabe și a dat o mare petrecere în cinstea lui. Dar, când fiul mai mare, care era plecat cu treburi, a văzut aceste lucruri nici nu dorea să intre în casă. El era supărat că muncise tot timpul și nu ieșise din cuvântul părintelui său și, fiind privat de multe bucurii, iar fratele mai mic, deși greșise foarte grav, avea parte de un tratament diferit. A fost nevoie ca tatăl să iasă să discute cu el și să-i spună „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetul 32).

De aceea, este bine să fim și noi asemenea tatălui din parabolă, când îi vedem pe cei de lângă noi că se confruntă  cu însingurarea, mai ales dacă este vorba despre cei apropiați. Chiar dacă știm că ei au greșit, este bine să nu fim orgolioși și să nu pretindem că, pentru a relua relațiile, mai întâi, ei „să-și ceară scuze”. Trebuie să înțelegem că nu au cum să facă acest lucru. Pur și simplu, nu au puterea necesară. Dacă ar fi avut-o, nu s-ar fi ajuns în impasul respectiv.

În ceea ce ne privește, nu trebuie să stăm lângă ei tot timpul și „să-i ținem de mână”. Nici măcar nu trebuie să-i ascultăm întotdeauna. Însă trebuie să le dăm de înțeles că suntem lângă ei și că-i așteptăm „pe malul celălalt” oricât va fi nevoie.

În plus, în parabola fiului risipitor, prezintă un amănunt interesat. Fiul cel mare, care a fost loial tatălui său, și-a păstrat statutul, însă fiul cel mic a fost acceptat, dar nu a recăpătat întreaga cinste pe care o avusese inițial. Ca să o recâștige trebuia să lupte. Dacă nu suntem vigilenţi, tindem să devenim un fel de „tomberoane” emoționale pentru apropiații noștri, care vor greși la nesfârşit, iar, apoi, vor veni la noi  cerând ajutor. Într-un final, se va abuza de bunăvoința noastră. De aceea, în cursul procesului de recuperare, trebuie să vedem că apropiații noștri încearcă să se vindece. Dacă iertăm totul şi de fiecare dată, riscăm ca, din prea multă iubire, aproapele nostru să nu fie motivat să se transforme, iar asta nu înseamnă că-l ajutăm.

În final, iubește-mă când merit mai puțin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie este un mesaj profund, ascuns în cufărul cu nestemate al înțelepciunii chineze, care se armonizează în totalitate cu învățătura creștină. Pe măsură ce sunt analizate cu respect și deschidere, învățăturile ortodoxe se dovedesc pietre de temelie extraordinar de stabile în nisipul vieții de astăzi. Ele oferă sens și scop vieții noastre și ne dau putere să-i smulgem din tumultul cotidian pe cei care se simt singuri și nefericiți. Chiar dacă asemenea fratelui mai mare din parabola fiului risipitor nu ni se pare drept să-i acceptăm și pe cei care ne greşesc, este bine să ne amintim că suntem cu toții pe aceeași corabie și trebuie să colaborăm pentru a ajunge la destinația finală – Dumnezeu, iubirea și acceptarea supremă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *