Mă sinucid și, după aia, mai vedem!

0
463

Să recunoaştem: sinuciderea nu face audienţă! Nu de alta, dar oamenii nu prea se văd în postura asta iar presa nu pierde timpul cu aşa ceva! Nici măcar nu poţi să-i condamni pe ziarişti de ignoranţă! Nu e vina lor că nu-i pot chema pe protagonişti în studio. Poate că unii consumatori de media ar fi interesaţi de răspunsuri la întrebări de genul: „ De ce ai făcut-o?”, „Te-ai simţit mai bine după asta?”, „Ce sfaturi ai să le dai celor care vor să-ţi urmeze exemplul?”, în fine, evergreen-uri dintr-astea.

Vă daţi seama ce rating ar avea o astfel de emisiune? Cum s-ar mai bate firmele de marketing pentru 10 secunde de publicitate? Ce tare ar fi moderatorul unui astfel de interviu eveniment! Ar fi visul oricărui om de televiziune! Dar nu este posibil! Iar dacă lumea nu te poate cunoaşte după ce te-ai sinucis, atunci tot efortul tău e degeaba. În concluzie, sinuciderea nu te face celebru!

Aşa că noi, cei care trăim în era internetului şi a tabloidelor, nu putem să nu ne întrebăm, de ce s-ar sinucide oamenii. Pe bune, de ce şi-ar dori cineva să pună capăt vieţii? Răspunsul la o astfel de întrebare este şi mai greu de dat, pentru simplul fapt că nu prea ai cum să stai de vorbă cu cei care s-au sinucis. Tot ce ne mai rămâne sunt mesajele lor de adio, dacă sunt, şi speculaţiile cunoscuţilor. Atât.

Păreri există întotdeauna, dar ele nu interesează decât pe cei apropiaţi! Ei sunt cei care vor să afle răspunsul la întrebarea „De ce?”, ca şi cum un astfel de răspuns ar putea părea raţional şi, atunci, pierderea cuiva drag să nu mai pară fără sens! Dar, cel puţin din perspectiva creştină, aceste fapte nu au cum să fie acceptate.

De aceea, este dureros să vezi cum cel sau cea la care ai ţinut, lasă în urmă doar amintiri şi niciun strop de speranţă. Iar toate acestea le conştientizezi când preotul îţi spune sec că nu poate să-i facă slujba de înmormântare. Şi nici celelalte slujbe! Şi gata! Nicio motivaţie, niciun argument!

Doar un refuz rece, o privire de stâncă şi o faţă aspră care nu prea ar avea ce să caute la un propovăduitor al iubirii. Dar, în această situaţie, preotul nu are de ales! Pentru că cel care s-a sinucis a ales deja. El, preotul, doar îi respectă decizia!

În prima fază, toate sinuciderile par justificate: a făcut-o pentru că iubitul sau iubita nu-i putea fi aproape; că boala de care suferea îi provoca dureri de nesuportat, era incurabilă şi, mai devreme sau mai târziu, oricum murea; s-a sinucis fiindcă avea datorii şi nu a mai rezistat să-şi vadă soţia şi copiii pe drumuri; s-a omorât pentru că nu mai avea pe nimeni şi singurătatea devenise prea grea sau a murit pentru a da greutate protestului său şi a-i face pe cei din jur să-l conştientizeze!

Aşa că, nu ai cum să nu te întrebi de ce Biserica, cea care este propovăduitoarea iubirii necondiţionate, este atât de dură când vine vorba despre cei care au ales să nu mai trăiască!

Probabil, totul pleacă de la concepţia creştină cu privire la faptul că viaţa este un dar al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă doi oameni vor să dea viaţă unei alte fiinţe umane, trebuie ca şi Divinitatea să dorească acest lucru pentru ca miracolul numit viaţă să aibă loc!

De aceea, părinţii se numesc „procreatori” („în favoarea creaţiei”), dar singur Dumnezeu este „Creatorul”! Deci, faptul că fiecare dintre noi trăim are loc, fiindcă Dumnezeu ne-a dat un suflet şi a făcut posibilă sălăşluirea lui într-un trup.

Apoi, trebuie să ne gândim că nimic, începând cu fiecare mişcare a planetei noastre şi până la vibraţiile electronilor, nu este întâmplător! Prin urmare, întreaga creaţie, lumea văzută şi cea nevăzută, se află sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu!

Chiar dacă fiecare avem un drum diferit, în această călătorie numită „viaţă”, nu suntem niciodată singuri! În cele mai întunecate momente, dacă ne deschidem mintea şi sufletul, vom vedea, până la urmă, o rază de lumină care ne va călăuzi dincolo de necazuri!

De asemenea, suferinţele pe care fiecare le trăim au un rol pedagogic iar, după spusele apostolului Pavel, ele nu au cum să depăşească puterile noastre (Epistola I către Corinteni, cap. 10, versetul 13). Aceste suferinţe sunt rezultatul fie al unor fapte trecute, fie un test pentru credinţa noastră.

Ştiu că există întrebări de genul „De ce a trebuit să moară X sau să sufăr Y, ca să se convingă Dumnezeu de credinţa mea?”, dar nu putem răspunde la ele, pentru că noi „nu avem toate datele” aşa cum le are El! Deci, faptul că suferinţele ni se par de nesuportat nu constituie un motiv de sinucidere!

Nu în ultimul rând, ne gândim la scopul pentru care am fost creaţi. Oare Dumnezeu, plictisit în eternitatea Sa, Şi-a dorit nişte jucării ca să-Şi mai „umple timpul” şi atunci i-a făcut pe oameni? Dimpotrivă, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre iubirea infinită a lui Dumnezeu care a dorit să existe şi alte fiinţe raţionale care să se bucure de comuniunea veşnică cu El!

Dar, ca această comuniune să fie una autentică, reală, El a înzestrat aceste făpturi cu voinţă liberă! Aşa că, omul poate alege, prin gândurile, vorbele şi faptele sale, să fie în comuniune cu Dumnezeu sau nu! (Da! E atât de simplu!)

Din aceste motive, pentru cel păcătos, care, în urma judecăţii particulare, experimentează iadul, mai putem vorbi de speranţă! Rugăciunile celor de pe pământ şi consecinţele faptelor sale îl pot ajuta, până la urmă, să ajungă în starea de comuniune cu Dumnezeu!

Iar, în slujbele pentru cei adormiţi, Biserica tocmai asta face! Se roagă pentru cei răposaţi, având convingerea că iubirea celor din această viaţă îi va putea salva. Aceasta în condiţiile în care ei şi-au dorit să fie mântuiţi!

Spre deosebire de aceşti oameni, cel care a decis să-şi termine viaţa de unul singur transmite un mesaj foarte clar: mai întâi, neagă darul divin care este viaţa; apoi, nu are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, prin urmare, refuză să accepte încercările din această viaţă şi, prin sinucidere, Îi spune Divinităţii că nu doreşte să fie în comuniune cu Ea.

Practic, este ca şi cum ai participa la un joc şi, chiar dacă la un moment dat ţi se pare că pierzi, nu renunţi şi păstrezi, oricât de mică, şansa de a câştiga. Spre deosebire de această situaţie, sinuciderea este ca şi cum ai refuza jocul cu totul! În concluzie, Biserica nu se poate ruga pentru aceşti oameni! Ar fi un nonsens şi o încălcare a voinţei lor!

După toate acestea, cred că întrebarea mai importantă nu este „De ce s-a sinucis?”, ci „Dacă ar fi înţeles consecinţele faptelor sale, ar mai fi făcut-o?”. Probabil că nu! De aceea, este important să se ştie că sinuciderea nu te scapă de suferinţe; dimpotrivă, le accentuează! Ea nu este o scurtătură şi nici o pauză din „jocul” vieţii!

În plus, mesajul transmis nu este unul de curaj, ci de laşitate! Deci, nu există „mă sinucid şi, după aia, mai vedem”. După sinucidere, nu urmează pauza de publicitate, ca, pe urmă, emisiunea să fie reluată! Sinuciderea e sfârşitul transmisiei postului! De aia, nu are cum să fie niciodată cool şi sper să nu facă niciodată audienţă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here