Marea Schismă

Din păcate, în 16 iulie 1054, la capătul unor evenimente care avuseseră loc cu sute de ani în urmă, Bisericile creştine cele mai importante la acea dată, de la Constantinopol şi de la Roma, s-au declarat una pe cealaltă ca fiind eretice.

Este greu să căutăm răspunsuri după 964 de ani de la acel eveniment absolut nefericit. Pe de altă parte, suntem martorii unei realităţi care reclamă aceste răspunsuri.

Mi-aş dori să spun că se pot identifica vinovaţii. Mai mult, mi-aş dori să spun că, la baza despărţirii dintre cele două Biserici, au stat doar motive religioase sau, cel puţin, că ele au avut rolul determinant. Dar convingerea mea de acum este că ele au fost folosite doar ca pretext.

Ce s-a întâmplat?

Evenimentele care au dus la Marea Schismă s-au desfăşurat după un tipar atât de obişnuit, încât Holywood-ul nu s-a sinchisit să-l ecranizeze până acum într-o megaproducţie.

În secolul al XI-lea, Apusul creştin trecea printr-o perioadă foarte favorabilă. Procesul de centralizare statală era în mare parte încheiat şi, în locul zbuciumului de la începutul Evului Mediu, domnea o linişte care era garantată de noile regate care tocmai se formaseră.

În schimb, în răsărit, marele Imperiu Bizantin de odinioară se afla într-un declin care începea să fie tot mai vizibil. Luptele dintre familii nobiliare  care doreau să-şi impună favoriţii erodau puterea împăratului de la Constantinopol, în timp ce la turcii forţau cu un curaj din ce în ce mai mare graniţele de est.

Tronul Bizanţului era ocupat în această perioadă de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), considerat un împărat slab.

Însă pe plan religios, situaţia stătea total diferit. Atât scaunul papal de la Roma cât şi cel patriarhal de la Constantinopol erau ocupate de două personalităţi foarte puternice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Este vorba de papa Leon al IX-lea (1048-1054) care, în calitate de adept al reformei iniţiate la mănăstirea Cluny (Franţa), dorea ca puterea papală să fie ridicată pe noi culmi. Alături de el, era cardinalul Humbert care era un antibizantin convins.

În contrapartidă, scaunul patriarhal de pe malurile Bosforului era ocupat de patriarhul Mihail Celularie (1043-1058), care era foarte ambiţios şi foarte autoritar. El a fost descris de călugărul cronicar Mihail Psellos ca „plin de iubirea de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor, având pretenţia de a mişca dintr-o încruntare din sprâncene cerul şi Olimpul, conştient de mărirea şi gloria scaunului său…hotărât la luptă cu adversarul său de la Roma”.

Să fim realişti! Nu avea cum să nu iasă cu scântei!

Prima mutare o face patriarhul Mihail Celularie care, dând dovadă de o fină diplomaţie, „încurajează” pe doi teologi, arhiepiscopul Leon de Ohrida şi Nichita Pectoratul, stareţ la mănăstirea Studion din Constantinopol, să scrie mai multe lucrări împotriva unor idei teologice şi practici liturgice ale apusenilor.

Cardinalul Humbert intră în scenă şi-i prezintă papei situaţia ca un mare afront. Papa răspunde prin trei scrisori polemice care, de fapt, îl au ca autor pe cardinalul Humbert, şi radicalizează conflictul printr-un ultimatum: „când cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează Biserica”.

În loc să vedem un dialog într-un spirit creştin autentic, în care fiecare să-l asculte pe fiecare şi apoi, împreună, să analizeze diferenţele de opinii, eventual în cadrul unui sinod, cei doi prelaţi au preferat să folosească metode specifice oamenilor politici.

Dar, de data asta, tocmai un om politic, împăratul bizantin Constantin al IX-lea, a propus o soluţie, după părerea mea, corectă – convocarea unui sinod la Constantinopol în care să se analizeze această stare de fapt.

Delegaţia papală, condusă de cardinalul Humbert de Silva Candida, cancelarul papal Friederic şi arhiepiscopul Petru de Amalfi, a fost primită cu onoruri de împăratul Constantin al IX-lea şi găzduită tocmai la mănăstirea Studion.

Ca semn de pace, stareţul Nichita Pectoratul, unul dintre adversarii teologiei apusene, îşi arde cele două lucrări polemice[1]. Din păcate, gestul său a fost considerat unul de slăbiciune din partea cardinalului Humbert care îi adresează cuvinte foarte dure: „Câine murdar, muşcă-ţi limba”! (Într-adevăr, asta da probă pentru testarea stăpânirii de sine!)

Patriarhul Mihail Celularie simte că lucrurile se pot termina înainte de a începe şi domoleşte spiritele, spunând că toate divergenţele vor fi lămurite în cadrul sinodului.

Părerea mea este că el spera ca, în cadrul sinodului, care avea loc „la el acasă”, să obţină o condamnare oficială a ideilor teologice şi a practicilor apusene.

Dar cardinalul Humbert nu a vrut să participe la sinod, deşi delegaţia sa avea tocmai acest scop. Ceea ce ne face să credem că el nu venise să discute divergenţele de opinii dintre Răsărit şi Apus, ci avea în intenţie doar să-şi impună punctul de vedere.

În această situaţie, patriarhul Mihail Celularie nu vrea să discute cu delegaţia romană şi le interzice reprezentanţilor papei să săvârşească liturghia în Constantinopol. Probabil, a fost o măsură justificată, dar, oarecum, excesivă.

Pe data de 19 aprilie 1054, papa Leon al IX-lea murise, iar delegaţia condusă de cardinalul Humbert a ajuns la Constantinopol în luna iunie. Prin urmare, de îndată ce a păşit pe teritoriu bizantin, cardinalul ştia că, până la numirea unui nou papă, nu avea superior. Deci, putea să facă ce dorea.

În consecinţă, el compune de unul singur un act de excomunicare a lui Mihail Celularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida şi a stareţului Nichita Pectoratul şi a tuturor celor care se vor asocia cu ei. Pe data de 16 iulie 1054, el va pune acest act pe sfânta masă din catedrala patriarhală Sfânta Sofia. Iar, a doua zi, delegaţia papală va părăsi Constantinopolul.

Pentru că legăturile dintre Orientul şi Occidentul creştin erau, în fapt, de mult timp rupte, a fost nevoie să treacă ceva timp până să se găsească un traducător din limba latină care să le interpreteze orientalilor  mesajul lui Humbert. Oricum, la momentul în care grecii şi-au dat seama ce se întâmplase, cardinalul Humbert era departe.

După 8 zile, pe 24 iulie 1054, în cadrul sinodului patriarhal permanent[2] care a avut loc la Sfânta Sofia, s-a hotărât anatema contra Bisericii Romei şi a delegaţilor papali. Astfel, ruptura dintre cele două Biserici, din răsărit (Ortodoxă) şi din apus (Romano-Catolică), era oficială.

Pentru alte informaţii, click aici.

Ca şi cum nu era suficient, în anul 1204, în cadrul celei de-a patra cruciade, latinii, în loc să cucerească Ţara Sfântă, au ocupat Constantinopolul. Astfel, ruptura dintre Orient şi Occident s-a accentuat iremediabil.

Cauzele Marii Schisme

Să fim obiectivi! Vina pentru producerea Marii Schisme o poartă ambele tabere. Indiferent cine a început primul şi oricare ar fi fost pretenţiile sale, spiritul creştin îndeamnă la uniune.

În astfel de situaţii, cuvintele lui Domnului Hristos sunt cea mai bună călăuză: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”[3].

Sunt de acord că totul a pornit de la pretenţia papilor Calixt (217-222), Ştefan (254-257) şi Damasus I (366-384) ca scaunul papal să se bucure de întâietate în condiţiile în care, la primele două sinoade ecumenice (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381) s-a hotărât egalitatea celor cinci mari scaune episcopale de la Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Ierusalim şi Roma[4].

Dar reacţia celorlalte patriarhii, în special a celei de Constantinopol, nu a fost tocmai fericită.

Din cauza orgoliului marilor prelaţi care, de-a lungul timpului, au încercat să-şi afirme întâietatea s-a produs o ruptură între creştini care, din păcate, a avut prea puţin de a face cu motivele teologice.

Pentru alte informaţii, click aici.

Sincer, nu ştiu ce avantaje le-ar fi adus „întâietatea” în cadrul unei religii unde organul deliberativ suprem a fost, de la început, sinodul.

Încă din anul 50, când a avut loc primul sinod creştin[5], toate deciziile importante în Biserică au fost luate în cadrul sinoadelor, unde fiecare participant era egal cu ceilalţi.

Deci, nu se poate vorbi decât de o întâietate onorifică (ex. cine să stea în capul mesei sau cine să intre primul într-o încăpere).

Dar există o speranţă! În încercarea de a vindeca această mare rană a trecutului, la 7 decembrie 1965, au fost ridicate oficial anatemele pe care cele două Biserici şi le aruncaseră reciproc în anul 1054.

Acest lucru s-a petrecut prin citirea simultană a „Declaraţiei comune” în catedralele Sfântul Petru din Roma şi Sfântul Gheorghe din Constantinopol (Istanbul) de către papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972).

Deci, din punct de vedere al dreptului bisericesc, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică nu se mai consideră „despărţite”.

Ce este de făcut?

Părerea mea este că trebuie acţionat pe mai multe planuri.

În primul rând, întrebarea „cine este vinovat?” trebuie înlocuită cu „ce este de făcut?”. Căutarea vinovaţilor s-a dovedit neproductivă până acum, aşa că este important să nu ne mai preocupăm de aflarea unor cauze evidente ale Marii Schisme şi să ne concentrăm pe soluţii.

În al doilea rând, mişcarea ecumenică care a început să ia amploare în ultima perioadă nu trebuie grăbită. Ea nu este soluţia, ci doar cadrul sau premisa unui dialog autentic între cele două mari comunităţi creştine, ortodoxă şi catolică.

Faptul că eu mă rog împreună cu cei de altă confesiune nu înseamnă că m-am unit cu ei, ci că, împreună cu ei, Îl rog pe Dumnezeu să ne lumineze pentru descoperirea şi acceptarea adevărului.

Nu în ultimul rând, ceea ce mi se pare cel mai important aspect, acest dialog trebuie să se desfăşoare pe tărâmul argumentelor teologice. Iar, pentru a le găsi pe cele mai bune, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: 1) multă rugăciune şi 2) lipsa amestecului politicienilor, atât a celor laici cât şi a celor religioşi.

Rugăciunea înseamnă că vorbim cu Dumnezeu, iar glasul nostru este mai puternic cu cât suntem mai mulţi. De asemenea, ea înseamnă că Duhul Sfânt este tot mai mult alături de noi şi că ne poate ajuta să găsim răspunsurile pe care nu am fost capabili să le identificăm într-o perioadă de aproape un mileniu.

După aceea, nu trebuie să uităm că orgoliul unor oameni care au confundat slujirea lui Hristos cu o activitate politică ne-a adus în această situaţie. Începând cu prima sămânţă a Marii Schisme şi mergând până la grădina de buruieni pe care ea o reprezintă acum, totul a fost udat cu dorinţa de mărire şi de dominare.

Din acest motiv, teologii trebuie lăsaţi să se roage şi să argumenteze şi nu să fie influenţaţi.

De prea mult timp, Dumnezeu a fost scos de oameni din această ecuaţie a Marii Schisme. Iar eu sunt convins că dacă Îl vom găsi mai întâi pe El, restul se va rezolva de la sine.

 

Referinţe

[1] Prima era îndreptată împotriva celibatului preoţilor şi a folosirii azimei în loc de pâine în cadrul ritualului Sfintei Împărtăşanii. Cea de-a doua lucrare condamna unele practici apusene legate de Postul Mare (al Paştilor).

[2] Organul deliberativ de urgenţă al Patriarhiei de Constantinopol care trebuia să analizeze chestiunile urgente, care nu mai puteau aştepta întrunirea tuturor episcopilor din patriarhie. Era compus din patriarh, 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi.

[3] Evanghelia după Matei, capitolul 18, versetele 15-17.

[4] Aceste scaune patriarhale au fost menţionate în ordine alfabetică.

[5] Faptele Apostolilor, capitolul 15, versetele 6-29.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *