Merită să fim mai buni?

Încercăm să devenim mai buni în fiecare zi sau cel puțin așa ne place să credem despre noi. Dar care este scopul? Ce încercăm să obținem dacă ne dorim doar să devenim mai puternici, mai inteligenți, mai bogați? Oare aceste lucruri ne fac și „mai fericiți”?

Haideți să facem un exercițiu de imaginație! Unde vă doriți să fiți peste cinci ani? Peste zece? Peste 25? Dar peste 50? Nu sunt profet, dar bănuiesc că majoritatea dintre noi se vede într-o vilă pe malul mării (sau la munte), înconjurat de cei pe care îi iubește, într-o atmosferă de bucurie și prosperitate! Și… cam atât!

Puțini sunt cei care se văd ajutându-i pe alții, care își propun ca prin activitatea lor să schimbe destinul celor mai puțini fericiți decât ei sau care își doresc să fie amintiți pentru ceva important pe care l-au făcut pentru cei din jur.

Poate că este vina sistemului nostru de educație unde suntem încurajați să nu colaborăm cu colegii, pentru că, altfel, notele noastre nu vor mai fi relevante. Poate că am suferit cândva lipsuri și nimeni nu ne-a ajutat și a trebuit să ne descurcăm singuri sau, pur și simplu, suntem copii unici, am beneficiat de atenția nedivizată a părinților și nu ne-am pus niciodată problema că, în afară de noi, mai există și alții. Oricare ar fi motivele, un lucru este cert: mulți dintre noi, își gândesc viața într-o atmosferă de izolare. Ei și câțiva apropiați versus restul lumii.

Au fost tot felul de situații în care istoria ne-a arătat că o astfel de abordare nu este cea corectă, pentru că poate aduce multă suferință și distrugere. Cel mai la îndemână exemplu este cel al naziștilor care proclamau faptul că rasa ariană este superioară celorlalte și că are nevoie de spațiu vital să se dezvolte. De aceea, era nevoie de un război, pentru a asigura acestei rase resursele necesare dezvoltării. Știm cu toții ce a urmat!

Dar, în afara acestui tipar de evoluție, au fost și altele care îndeamnă la comuniune, la o legătură cu ceilalți, chiar și dincolo de timp. Un astfel de exemplu este cel al vechilor egipteni care considerau că sufletul omului are 4 componente. Una dintre ele era „ran” (numele) care putea supraviețui atât timp cât cel trecut în împărăţia lui Osiris era pomenit de generațiile următoare.

Acest lucru se realiza prin urmași care aveau datoria de a păstra vie amintirea înaintașilor și prin fapte mărețe care îi făceau pe ceilalți să vorbească despre tine. De aceea, una dintre cele mai mari pedepse pe care le putea primi cineva consta în ștergerea numelui cu ciocanul de pe plăcile de piatră unde era însemnat.

De asemenea, și în creștinism, se vorbește despre pomenirea numelui cuiva cu un sens asemănător. A fi pomenit de Dumnezeu (Psalmul 6, versetul 5; Psalmul 24, versetul 8) este echivalent cu a trăi veșnic, pentru că Dumnezeu nu este un dumnezeu al morților, ci al viilor (Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetul 32; Evanghelia după Luca, capitolul 20, versetul 38).

Se pare că, în urmă cu mii de ani, oamenii aveau o altă percepție despre lume, despre rolul pe care oamenii îl pot avea în Univers și despre cum ar trebui să se comporte. Acum, că știm aceste lucruri, haideți să ne întrebăm: „Care ar fi motivele pentru care am vrea ca cei care ne cunosc să-și amintească de noi?” sau „Când cineva vorbește despre noi, care este primul lucru care am vrea să-i vină în minte?”!

Indiferent care ar fi răspunsul cred că este unul care vă aduce tot mai multă mulțumire cu cât aveți în vedere să ajutați cât mai mulți oameni. Iar pentru ca această viziune să se concretizeze trebuie să faceți lucrurile diferit decât le-ați făcut până acum. Nu vă propuneți să câștigați doar atât cât vă trebuie să vă fie bine vouă și celor din jur! Propuneți-vă să faceți diferența, să lăsați ceva în urmă!

Sunt sigur că, dacă faceți parte dintr-o echipă corporatistă, ați auzit această sintagmă, „să faceți diferența”, de mii de ori. Însă nimeni nu v-a spus până acum, în mod concret, cum trebuie făcut acest lucru. Probabil, pentru că nimeni nu știe.

Dar, în ceea ce ne privește pe noi, viața noastră și ceea ce vrem să facem cu ea, ar trebui să fim capabili să găsim o soluție. De aceea, recomandarea este să vă întrebați mai întâi „de ce?”. De ce vreau să fac pe alții să-și aducă aminte de mine? De ce și-ar aminti ei de mine?

Nu vă grăbiți! O să ajungeți să găsiți răspunsul la aceste întrebări, mai devreme sau mai târziu! Apoi, întrebați-vă „cum?”. Cum vreau să ajut? Cum ar trebui să acționez? Și, după ce o să aflați răspunsul și la acest tip de întrebări, o să vă vină în minte și „ce” să faceți.

Dar noi suntem oameni, iar capacitățile noastre sunt limitate. Cum putem face ca lucrurile pe care am reușit să le realizăm să aibă impact asupra unui număr cât mai mare de oameni? Simplu, împărtășiți-le cu ceilalți! Dacă savanții sau inventatorii, după ce au făcut descoperirile la care visau de multă vreme, ar fi ținut informațiile doar pentru ei, oare viața lumii ar fi fost mai bună? Cu siguranță nu!

Așa că, de fiecare dată când ați reușit, întoarceți-vă și trageți și pe altcineva după voi. Hristos, după înviere, nu ne-a abandonat! Nu a dispărut, pur și simplu, din istorie. Dimpotrivă, a revenit în mijlocul nostru și a continuat să-i inspire și pe alții prin exemplul Său și să le arate calea spre o nouă viață. Nu a păstrat totul pentru El, ci a dat și continuă să dea din viața Lui și celorlalți!

Mai rămâne totuși o întrebare: dacă este așa de ușor și, cel puțin unii oameni, au știut lucrurile astea de mii de ani, de ce nu sunt aplicate pe scară largă? De ce am preferat să ne omorâm între noi, de-a lungul istoriei, și să mai afectăm și planeta pe deasupra?

Nu a spus nimeni că este ușor! Însă, probabil, cel mai grav lucru în toată această devenire a noastră este faptul că am renunțat înainte de a începe. Am preferat să ducem o viață îmbelșugată decât să fim fericiți. Pur și simplu, am confundat satisfacerea nevoilor de zi cu zi cu fericirea. Când eziți să faci ceva important, nu începi nu din cauză că îți lipsește ceva, ci pentru că nu îți dai seama că fructul oricărui lucru care este bun în viață începe cu o provocare.

Dincolo de lucrurile care nu-ți plac, se găsește fericirea. Hristos ne vorbește despre cărarea cea strâmtă pe care cei mai mulți dintre noi o ignorăm și, în locul ei, alegem cărarea bătătorită pe care merge toată lumea (Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetele 13-14). Cu siguranță este mai ușor, pare și mai sigur, dar este ceea ce avem nevoie? Oare toți suntem la fel? Oare toți avem același destin în viață?

Cu siguranță, nu! Pentru că Dumnezeu nu ne-a făcut roboți. Nu ne-a făcut după o anumită matriță. Altfel, nu ar mai fi avut rost să ne ofere libertatea de a alege, de a avea propria voință cu care să ne hotărâm destinul. Suntem, în mare parte, produsul genelor primite de la înaintași, a educației și experienței noastre de viață și a mediului în care ne trăim.

Dar ceea ce vom deveni este cu totul altă poveste. Este determinat, în mare măsură, de gândurile noastre. Gânduri care înseamnă traducerea rațională a unei dorințe. Sau a mai multora! Așa suntem. Sentiment, rațiune, și voința liberă de a le pune în practică.

Așa că, haideți să începem cu ceva mărunt. Cu ceea ce la școală, în clasele primare, numeam o „faptă bună”.  Am găsit la un autor contemporan o anecdotă – „Circuitul binelui în natură”- care cred că ilustrează destul de bine impactul pe care îl putem avea în viața noastră și a celorlalți, plecând de la micile bucurii ale vieții. Vă doresc să vă inspire!

Se spune că unei tinere i-a înflorit cactusul după ce îl îngrijise câțiva ani. A plecat spre serviciu și, la metrou, cu gândul la cactusul ei înflorit, l-a călcat pe picioare pe un alt călător. Acesta a certat-o, dar ea nu a reacționat ca de obicei, pur și simplu, i-a spus că a greșit și, dacă vrea, o poate călca și el pe picioare și vor fi chit.

Bărbatul a coborât fără să se mai certe și, binedispus, nu a certat-o pe vânzătoarea de la chioșcul de ziare care îi dăduse restul greșit – „Lăsați, mă mai încurc și eu la numărat banii”.

După ce a plecat, vânzătoarea nu a redat distribuitorilor presa nevândută, ci i-a dat două reviste și un ziar unui bătrân căruia îi plăcea să citească, dar care nu avea bani pentru publicații mai bune.

La rândul lui, acesta, când a intrat pe scara blocului și a văzut-o pe vecina care locuia deasupra apartamentului său, nu a certat-o ca de obicei „Vă rog frumos să vă educați cum trebuie copilul! Sare ca un cal prin casă și face gălăgie!”. În schimb, i-a spus „Ce mare a crescut fiica dumneavoastră! Va fi foarte frumoasă! Credeți-mă că am ochiul format”.

Mirată, după ce și-a dus copilul la grădiniță, femeia s-a dus la serviciu, la o clinică unde era asistentă. Aici, nu a mai certat-o pe pacienta care a uitase să vină la programarea de ieri și i-a spus „Nu vă îngrijorați! Cu toate câte avem pe cap, e normal să mai uităm! Mă duc să vorbesc cu doctorul să văd dacă vă poate primi”.

Când a văzut o asemenea atitudine, pacienta nu a mai folosit replicile pe care le avea pregătite despre reclamații, plângeri pe la ziare și chiar procese la Curtea de la Strasbourg. Ba chiar a fost realistă și i-a spus doctorului „Domnule doctor v-am făcut capul calendar! Cred că trebuie să înțeleg și eu că bătrânețea nu se vindecă! Vă rog să mă iertați”!

Cu gândul la băbuță și la înțelepciunea ei, în drum spre casă, doctorul i-a cumpărat soției prăjituri și un buchet de flori. Când a ajuns acasă, i-a spus „Uite așa trece viața pe lângă noi. Ce rost are să ne mai certăm de parcă suntem copii? Uite, ți-am adus flori și prăjituri, dar cred că le-am strivit cu mapa! Dar prăjiturile au aceleași gust, nu știu dacă florile își mai revin”. „Lasă, că le punem în apă și le trezim la viață!”, i-a spus soția. După care, l-a pupat și i-a spus, „Uite, am uitat să-ți spun. Mi-a înflorit cactusul!”[1].

[1] Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Sofia, București, 2015, pp. 117-119.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *