O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?”

Dacă suntem oameni, nu suntem străini de suferinţă. Cu toate acestea, de multe ori, atitudinea noastră în faţa provocărilor este diferită de cea recomandată de Biserica Ortodoxă. Ce putem face pentru a obţine, totuşi, maximul posibil din  aceste situaţii?

Nu cred că există un om care să fie cât de cât conștient care nu se fi confruntat cu încercări. Chiar dacă vorbim despre tipuri diferite de situații limită, unul dintre principiile psihoterapiei spune fără echivoc „problemele fiecăruia sunt cele mai importante pentru el”. Deci, fie că vorbim despre frângerile de inimă cu care se termină relațiile dintre adolescenți, de traume pentru copiii ai căror părinți divorțează, falimentarea unor industrii întregi, moartea celor dragi sau războaie, toate acestea au un impact diferit asupra fiecăruia dintre noi.

După ce trecem peste şocul iniţial, începem să căutăm explicaţii şi vinovaţi. Iar, dacă sunteți oameni obișnuiți ca mine, este imposibil să nu vă fi trecut cel puțin o dată prin minte întrebări de genul: de ce au loc toate aceste tragedii? De ce Dumnezeul creștin al iubirii permite astfel de întâmplări care au drept rezultat suferința? Este sadic? Se contrazice?

Există două vești: una bună și alta… mai puțin bună! Vestea bună, dacă îi putem spune așa, este că nu suntem singurii care procedează aşa. De-a lungul timpului, au existat și alți oameni care și-au pus astfel de întrebări. Nu vorbesc aici despre celebrul caz al lui Iov, ci chiar de creștini care, la un moment dat, s-au clătinat în credință.

Ar putea fi de interes şi: Întâia predică a unui preot ateu

Acest lucru a făcut să existe chiar și o literatură cu explicații a părinților duhovnicești care abordează această problematică. Din aceste scrieri, se desprinde și vestea mai puțin bună pentru noi – în astfel de situații, punem întrebarea greșită. Marii duhovnici ne vorbesc despre faptul că întrebarea „de ce?” ar trebui înlocuită cu „pentru ce?”. Motivele pentru acest lucru sunt profunde!

În primul rând, dacă îi adresăm lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”, devenim foarte aroganți. Nu de alta, dar cine suntem noi să-L luăm la rost pe Dumnezeu și să mai avem și pretenția să ne răspundă. Cu toate acestea, El comunică cu noi și pentru a-L auzi, trebuie mai întâi să ne liniștim. Știu! Când ești copleșit de durere este foarte greu să te liniștești! Dar există o soluție: rugăciunea!

Ar putea fi de interes şi: Starea de rugăciune

Oare Domnul Hristos S-a rugat degeaba în Grădina Ghetsimani? Știa ce-L așteaptă, iar firea Lui umană tremura din fiecare fibră, așa că S-a rugat! Iar această rugăciune ne-a rămas model până astăzi: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 42). Practic, acest mod de a ne ruga Îi transmite lui Dumnezeu că Îi acceptăm deciziile și ne punem încrederea în înțelepciunea Lui. Din acel moment, suntem pregătiți să înțelegem și care a fost intenția Lui în legătură cu noi!

Acum, intervine întrebarea corectă, „pentru ce?”. Ca să putem să ne dăm seama mai ușor despre scopul anumitor întâmplări, este important să ne amintim că Dumnezeu nu face nimic spre distrugerea, ci doar spre binele nostru. De asemenea, nu trebuie să uităm că și noi avem o oarecare „contribuție” în tot ce ni se întâmplă. Dacă ne facem un proces de conștiință și suntem sinceri cu noi înșine, ne dăm seama că au existat gânduri, cuvinte sau fapte cu încărcătură negativă care au „ajutat” anumite evenimente să apară. Prin urmare, suferința are o valoare terapeutică, pentru că ea declanșează acel proces de întoarcere către noi, fără de care vindecarea sufletească nu este posibilă!

În acest sens, cuvintele apostolului Pavel sunt relevante: „Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7). O astfel de mentalitate este cât se poate de justificată, pentru că tot Pavel ne spune că și el, cu toate calitățile pe care le avea și cu toată aprecierea de care se bucura în ochii lui Dumnezeu, suferea de o boală pe care nu și-o putea vindeca. Iar el a acceptat-o pentru că a realizat că o astfel de situație era spre a-l feri de mândrie, adică spre binele lui: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 7).

Încă nu sunteți convinși? Să facem un exercițiu de gândire și să analizăm cele două variante de întrebări. Să presupunem că într-o familie care se află în pragul destrămării, copilul se îmbolnăvește grav. Care ar trebui să fie atitudinea corectă a celor doi soți?

Să luăm în considerare varianta în care ei ar adresa lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”. Răspunsurile posibile ar fi: pentru că genele moștenite de la mine sau de la el (ea) sunt bolnave; pentru că nu am fost mai atenți cu copilul; pentru că cei de la grădiniță/școală au fost neglijenți; pentru că medicii au fost incompetenți; pentru că Dumnezeu este sadic și se răzbună pe copil pentru păcatele mele etc. Dacă observăm, aceste răspunsuri nu au nimic constructiv și ne duc într-o zonă în care nu avem controlul asupra niciunui element, o zonă foarte apropiată de depresie.

Cea de-a doua variantă este total diferită. Dacă ne întrebăm „pentru ce? în ce scop?”, apar alte posibilități: ca să comunicăm mai bine în familie, având un obiectiv comun; pentru că, fiind mai apropiaţi în acest necaz, putem să ne salvăm căsnicia; pentru a găsi medici mai buni, cu competență în boala de care suferă copilul nostru; pentru a petrece mai mult timp cu copilul; pentru a ne schimba stilul de viață și așa mai departe. Concluzia: toate aceste opţiuni ne oferă control, ne îndreaptă spre ceva constructiv și ne ajută să progresăm, să nu mai fim blocați în trecut.

Ideea este una simplă! Ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă dintr-un anumit motiv, dar mai ales pentru un anumit motiv. Ca să-l aflăm este important să ne liniștim prin rugăciune și să ne gândim că Dumnezeu nu ne vrea răul și că lucrează spre binele nostru. De aceea, vă invit să meditați la următoarea anecdotă: în urma unui naufragiu, a supraviețuit un singur bărbat care a fost dus de valuri pe malul unei insule pustii. După ce s-a chinuit să salveze din ape puținele lucruri despre care a crezut că-i pot fi de folos, bărbatul s-a chinuit din răsputeri, cu mijloace limitate, să-și construiască o colibă în care să se adăpostească de stihii el și bunurile pe care le salvase din ape. După un timp, a început să analizeze situația pe care a apreciat-o ca fiind disperată. Gândea că totul este fără sens, că nu mai are de ce să trăiască și, normal, Îi adresa lui Dumnezeu multe „de ce”-uri. Într-una din zilele în care cu greu își făcuse curaj să caute de mâncare, s-a întors dintr-o zonă mai îndepărtată a insulei, ca să-și vadă coliba și toate obiectele folositoare mistuite de flăcări uriașe. L-a cuprins cea mai mare deznădejde și a început să plângă! Într-un final, a adormit epuizat pe malul mării. A fost trezit a doua zi de dimineață de sirena unui vapor și de marinarii care veniseră pe insulă cu o barcă pentru a-l salva. Ei i-au spus că au văzut focul și fumul uriaș din depărtare și și-au dat seama că nu are cum să vină decât de la un om care avea nevoie de ajutor!

Un răspuns la „O nouă gândire în timpul încercărilor – nu întrebați „De ce?”, ci „Pentru ce?””

  1. Morala este clara: el credea ca i s-a intamplat ceva „rau” cand a vazut cum ii ardea coliba si toate bunurile salvate de el din mare , cand, de fapt, era spre binele lui pentru ca astfel a fost gasit si salvat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *