Oare trebuie să fim toți homosexuali?

0
102
Steagul mișcării de promovare a homosexualității - culorile multiple simbolizează diversitatea.

Trebuie să vă zic un banc: cică un bătrân era cu toate tăgârţele după el, într-un aeroport şi se zorea să plece cât mai repede din ţară. Cei de la poliţia de frontieră au început să zâmbească şi să-l întrebe: „Da’ de ce vrei să pleci bade, de la noi, din ţară?”, „Mă, copile, plec din cauza homosexualităţii!”, „Cum aşa?”, „Păi, să-ţi explic: când eram mic, nici nu se vorbea de aşa ceva; după ce am mai crescut, a început să se şoptească câte ceva, dar numai pe la colţuri, cu ruşine; peste vreo câtva timp, se ştia de aşa ceva, dar cei bănuiţi erau hăituiţi de toţi; la vreo câtăva vreme, au început să fie lăsaţi în pace; acum, cu puţin timp în urmă, căsătoriile între ei au fost legalizate; de curând, li s-a dat şi dreptul să înfieze copii iar….acum plec de aici, până homosexualitatea nu devine obligatorie”.

Prima dată, când am auzit acest banc, am râs de nu am mai putut. Dar, după ce am mai revenit la realitate, mi-a trecut prin minte să îl întreb pe badea respectiv, cam pe unde avea de gând să emigreze. Nu de alta, da’ nu se ştie niciodată!

De ce aş vrea să ştiu o astfel de informaţie? Din cel puţin două motive: 1) homosexualitatea nu este pentru mine (Mie-mi plac femeile! Ăsta sunt eu!) şi 2) este împotriva planului lui Dumnezeu. Dacă, la prima chestiune, nu prea am ce să comentez, cu privire la al doilea motiv, aş vrea să mai adaug câteva chestiuni.

Dumnezeu a făcut lumea aşa cum a considerat că este bine iar, după ziua a şasea a creaţiei, S-a odihnit! De atunci, lucrarea legilor naturale stabilite în etapele anterioare ale procesului creator, a început să devină mai vizibilă. Deci, întreaga creaţie conţinea tot ce-i trebuia ca să dăinuie şi să prospere.

De aceea, ideea pe care am mai auzit-o cum că organele sexuale ale oamenilor ar fi fost create după căderea în păcat, după părerea mea, este forţată. Referatul biblic nu ne mai spune nimic despre o intervenţie ulterioară a lui Dumnezeu pentru a-şi „completa” creaţia sau pentru a o remedia.

În consecinţă, omul a fost creat aşa cum este, chiar de la început! De altfel, este cam „dificil” (Ca să nu folosesc alţi termeni!) să credem că Dumnezeu, care este infinit superior concepţiei noastre despre perfecţiune, să se joace de-a creaţia în felul în care ar face-o guvernanţii noştri.

Văzută în această lumină, sexualitatea umană are scopuri precise: să contribuie la uniunea dintre bărbat şi femeie şi, bineînţeles, la perpetuarea neamului omenesc. Biblia este foarte clară în aceste privinţe: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facerea, cap. 2, versetul 24) şi „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…” (Facerea, cap. 1, versetul 28).

Din aceste motive, Biserica Ortodoxă a susţinut tot timpul că bărbatul şi femeia nu sunt egali decât în drepturi, iar în rest sunt complementari. Ca să nu fie interpretări, o să mă explic: egalitatea în drepturi înseamnă că, în faţa lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia se bucură de aceeaşi consideraţie, de acelaşi respect; iar complementaritatea se referă la faptul că bărbatul are o conformaţie biologică şi psihică diferită de cea a femeii, dar care se completează extraordinar de bine cu a ei.

Aşadar, homosexualitatea nu se regăseşte în acest peisaj nepătat, de la începutul creaţiei, ceea ce mă face să deduc că ea nu a fost dorită de Dumnezeu.

Dar să nu uităm că omul a fost înzestrat şi cu libertate, cu capacitatea de a-şi hotărî propriul destin şi de a răspunde pentru ceea ce face. În consecinţă, când omul s-a abătut în mod „strigător la cer” de la planul divin, au apărut repercursiuni. În Biblie, sunt menţionate cel puţin două astfel de situaţii: prima este cea a potopului, iar cea de-a doua este în legătură cu cetăţile Sodoma şi Gomora.

Una dintre motivaţiile potopului din vremea lui Noe a fost aceea că „a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ.” (Facerea, cap. 6, versetul 12). La fel, în cazul cetăţii Sodoma, locuitorii de acolo îşi doreau să-i „cunoască” pe călătorii care poposiseră la casa lui Lot, nepotul lui Avraam, şi au refuzat pe fiicele pe care acesta ar fi fost dispus să le dea în schimb (Facerea, cap. 19, versetele 1-9).

În ambele situaţii, Dumnezeu a administrat pedepse foarte grave pentru cei care au practicat homosexualitatea.

De aceea, punctul de vedere creştin ortodox, în concordanţă cu revelaţia divină, a fost acelaşi de-a lungul timpului: este condamnat păcatul, dar păcătosul este privit ca un frate care are nevoie să fie înţeles şi ajutat să se recupereze, pentru că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătoşilor, ci îndreptarea lor (Iezechiel, cap. 18, versetul 32). Deci, Biserica nu are nimic cu homosexualii, ci cu homosexualitatea.

Însă, pe baza acestei opinii, Biserica a fost acuzată că ar fi „retrogradă”, „obtuză”, „închistată” şi chiar „înapoiată”. Astfel de caracterizări i-au fost făcute de o parte a societăţii civile care promovează „dezinhibarea”, concept conform căruia ni se spune că cei care sunt homosexuali nu ar trebui împiedicaţi să-şi afirme sexualitatea în modul în care o fac.

De asemenea, ni se dau multe exemple din istorie de mari personalităţi care au fost bănuite sau chiar dovedite ca îmbrăţişând o astfel de orientare sexuală. Şi, pe baza unei astfel de gândiri, i se recomandă Bisericii să se mai „modernizeze”, să nu mai fie aşa de „înţepenită în trecut” şi să nu mai „ţină de canoane” în felul în care o face.

Trebuie să nu fiu de acord cu o astfel de viziune! Chestiunea este foarte simplă: legile lui Dumnezeu sunt veşnice, ele au fost stabilite de Creator nu pentru a fi sau nu „la modă”, ci pentru a asigura progresul continuu al întregii lumi. Să fim realişti, dacă toţi am fi homosexuali, omenirea nu ar putea să se perpetueze.

În plus, în ultima perioadă, au început să apară alte provocări pentru Biserică şi pentru societatea contemporană. Două dintre ele sunt acelea ca şi cuplurilor de homosexuali să li se permită să se căsătorească legal şi, în al doilea rând, să adopte copii. Destul de interesant, nu?

Îmi aduc aminte că, atunci când ne-am căsătorit, eu şi soţia mea a trebuit să umblăm pe la nu ştiu ce doctori şi laboratoare, să ne facem analize, pentru că statul român dorea să se asigure că familia pe care urma să o întemeiem era capabilă să aibă urmaşi viabili. Iar chestiunea asta nu este stabilită de ieri de azi, ci dintotdeauna.

Aşa că, nu mai înţeleg! Pentru cuplurile „tradiţionale” se instituie, prin lege, o astfel de obligativitate, iar pentru cuplurile „moderne”, nu! Adică, discriminare, discriminare, dar să ştim şi noi!

Nu am cum să nu mă întreb: dacă un stat consideră că familia nu trebuie să aibă nicio responsabilitate în sensul propăşirii poporului respectiv şi că această instituţie are doar valoare pentru a asigura împărţirea bunurilor în momentul unui eventual divorţ,  de ce nu o desfiinţează de tot şi să o înlocuiască cu un contract între doi „parteneri”? Atunci, nu ar mai exists niciun fel de probleme, nici cu privire la sexul celor doi membri ai familiei şi nici cu privire la urmaşi.

Înfierea copiilor de către cuplurile homosexuale este o chestiune foarte spinoasă. Se argumentează că acei copii au şansa să fie iubiţi şi crescuţi în familii foarte iubitoare şi că, oricum, condiţiile materiale de care ei vor avea parte în astfel de „familii” vor fi net superioare celor furnizate de sectorul public.

Deci, acei copii, trebuie să se simtă chiar foarte norocoşi că au parte de o asmenea şansă. Helloooooo! Se gândeşte cineva şi la psihicul acelor copii? Cum va fi acesta influenţat de un asemenea mediu familial? Şi, dacă totuşi, în perspectiva unor state, familia nu are această misiune de a perpetua specia umană, de ce trebuie înfiat copilul respectiv de un cuplu şi nu de o simplă persoană, fie ea bărbat sau femeie?

Sunt întrebări la care Biserica a răspuns de mult timp. De fapt, dintotdeauna. Numai că aceste răspunsuri nu au fost cele aşteptate de societatea contemporană sau, mă rog,  de o parte mai „progresistă” a ei iar eu, cu riscul de a fi considerat „înapoiat”, sunt de acord cu părerea Bisericii.

Ca să-mi susţin punctul de vedere, în afara argumentelor de mai sus, vreau să vă spun că mai am unul, mai puţin obişnuit. Este vorba de o dilemă „existenţială”. Să zicem că un bărbat s-ar afla gol în pat, între o femeie foarte frumoasă, de asemenea, dezbrăcată, şi între un homosexual, tot dezbrăcat.

Întrebare: cui ar trebui să-i întoarcă spatele? Eu unul m-aş întoarce către femeie, dar, date fiind riscurile, cred că aş rămâne cu faţa aţintită în tavan. Şi asta din cauza homosexualităţii. Păi, ziceţi şi voi!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here