Providență sau destin?

Probabil, fiecare dintre noi a auzit, la un moment dat, expresia „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!” sau „Așa i-a fost soarta”! Apoi, mai avem de-a face și cu cei care ne spun că viața noastră este determinată de planete, de nume sau de numerele care, într-un fel sau altul, influenţează evoluţia noastră.

Practic, ajungem să ne întrebăm, dacă noi avem vreun fel de contribuție la ceea ce ni se întâmplă. Nu cumva „scenariul” vieții noastre este stabilit dinainte și noi trebuie doar să-l interpretăm, fără să ne abatem de la nicio scenă, de la nicio replică?

O astfel de gândire, din perspectiva creștinismului ortodox, este de neacceptat!

Oamenii au fost creaţi cu voinţă liberă pentru a-şi hotărî singuri destinul

Dacă am crede acest lucru, ar însemna că faptele noastre nu sunt ale noastre, ci Altcineva le determină. Acest Altcineva nu este nici Universul, nici planetele sau orice altceva, ci chiar Dumnezeu, Care este singura ființă atotputernică, cu putere infinită[1].  Asta ar însemna că noi nu am fi judecați, de fapt, pentru faptele noastre, ci pentru ale Altcuiva.

Dacă noi am avea destinul stabilit chiar înainte să ne naștem, nu am fi răspunzători pentru deciziile noastre. Ele au fost stabilite dinainte de altcineva, iar noi doar le punem în practică. După o astfel de logică, chiar diavolii ar fi nevinovați pentru toate relele comise!

O astfel de viziune asupra realității poate fi un scenariu de Oscar, dar, pentru creștini, este un nonsens.

Dumnezeu nu ne-a creat din plictiseală, ci din dragoste infinită. Asta înseamnă că a vrut ca și noi să ne împărtășim de fericire eternă, adică să luăm parte la comuniunea de iubire din sânul Sfintei Treimi.

De aceea, ne-a creat după chipul Său[2] – cu rațiune, sentimente și voință liberă. Deci, noi avem, încă de la începutul existenței noastre, dreptul și posibilitatea să ne alegem destinul, drumul în viață, viitorul sau oricum am vrea să-i spunem. Da, chiar avem această calitate să decidem pentru noi!

Pentru alte informaţii, click aici.

Cu alte cuvinte, nu suntem nici roboți programați să trăim o viață predefinită și nici nu suntem marionetele cuiva. Bineînţeles, în afara cazului în care noi decidem acest lucru.

Pentru alte informaţii, click aici.

Şi, pentru că Dumnezeu ne iubește infinit, nu avea cum să ne lase de izbeliște. Așa că a vegheat dintotdeauna la destinul nostru. A avut grijă de noi! Această purtare a Lui față de lume se numește Pronie sau Providență.

Dar, dacă Dumnezeu a avut şi are grijă de noi dintotdeauna, cu nenorocirile din lume cum rămâne?

Cred că oricine știe, și fără să se uite la televiziunile de știri, că viețile noastre nu sunt formate numai din clipe fericite. Din păcate, în întreaga lume, clipă de clipă, se petrec atât de multe orori, încât și cel mai sadic criminal în serie s-ar simți complexat.

Dar acest lucru nu poate fi pus pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu nu limitează voința liberă nici a oamenilor, nici a îngerilor. Deci, relele care au loc în lume sunt, de fapt, fapte făcute în afara comuniunii cu El.

Răul nu există prin sine însuși, ci este o lipsă a binelui, la fel cum întunericul nu este altceva decât o lipsă a luminii. În momentul în care oamenii sau îngerii (mă refer la cei răi, la diavoli) întorc spatele luminii, rămân cu întunericul.

Exact același lucru se întâmplă când noi abandonăm calea binelui. În viață nu poți face „neutru”, poți face bine sau nu.

Să spunem că fiecare își educă copilul cum poate și îl învață să facă binele. În momentul în care copilul ajunge matur, deci 100% responsabil, mai poate fi considerat părintele său vinovat pentru faptele lui. Cu siguranță, nu! La fel este și relația noastră cu Dumnezeu!

Dacă noi, oamenii, ne facem rău unii altora, ce vină are Dumnezeu?

Sigur, putem spune că El ar putea veghea să nu mai sufere cei nevinovați sau să-i păzească pe cei care au de suferit în urma unor calamități naturale. La urma urmei, dacă este vorba de fenomene naturale, El este cel Care le controlează, nu?

Așa este, dar este cam greu sau, mai degrabă, cam „ostentativ” din partea noastră să avem pretenția că putem cunoaște sau înțelege motivele pentru care diversele fenomene au loc!

Știm doar că totul are o cauză întemeiată, că Dumnezeu ne iubește și că lucrurile se întâmplă în cel mai bun mod posibil pentru toată lumea.

Dacă înțelegem aceste lucruri și le acceptăm, viața noastră capătă sens. Dacă nu credem că viața noastră este o consecință a alegerilor noastre libere și că Dumnezeu nu veghează asupra întregii lumi, atunci totul este fără rost.

Dar, oricât de reticenți am fi, nu putem să nu recunoaștem că dincolo de toate nenorocirile și răutățile din lume, există „prea multă” ordine și „prea mult” echilibru, ca totul să fie determinat de planete sau de un proces evolutiv aleatoriu.

Pur și simplu, se observă intervenția unei Ființe cu mult superioară nouă, care are grijă ca noi, oamenii, în „înțelepciunea” noastră, să nu stricăm totul. Este vorba de Dumnezeu, Care, prin Pronia Sa, are grijă de întregul univers.

Știu! Nu este tot ce trebuie să știm, dar este tot ce avem nevoie! Deocamdată!

[1] Dacă ar exista două ființe infinite, acest lucru ar fi un nonsens, pentru că cele două ființe s-ar limita reciproc și nu ar mai fi infinite.

[2] Facerea, capitolul 1, versetele 26-27.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *