Raiul si iadul intre „locul de picnic” si „poluarea cu smoala”

0
10

Pe astea le ştie toată lumea: dacă este vorba despre rai, atunci avem în minte un tăpşan plin cu verdeaţă, populat de oameni drepţi, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte albe (Neapărat până la glezne şi netransparente!!!), care se odihnesc pe nişte norişori pufoşi şi sunt înconjuraţi de mieluşei zburdalnici.

Pe de altă parte, pentru cei care „nu au fost cuminţi în timpul vieţii pământeşti”, imaginaţia iconografilor a plăsmuit chinuri care mai de care mai înspăimântătoare. Cadrul unde „se desfăşoară acţiunea” nu este plasat altundeva decât în măruntaiele pământului. Acolo este o beznă sfâşiată de flăcările „focului nestins” care-i perpeleşte pe răufăcătorii scufundaţi confortabil în cazane cu smoală.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, tot ce trebuie să faceţi este să vă aruncaţi ochii pe pereţii de vest ai bisericilor ortodoxe, unde este reprezentată, de obicei, scena „Judecăţii de Apoi”. Vă recomand, faţada vestică a bisericii mănăstirii Voroneţ care este celebră în toată lumea, fiind considerată pe drept cuvânt „Capela sixtină a Orientului”.

Bine, bine, da’ care-i problema? Aşa ne-a învăţat bunica încă de când eram mici şi făceam prostii, aşa ne-a ameninţat preotul în scurtele noastre escapade pe la biserică şi aşa ni se pare corect. Adică cei vinovaţi să plătească, în timp ce „ăia care s-au chinuit o viaţă întreagă” în lumea asta să aibă şi ei parte de tot ce e mai bun!

Nu vreau să spulber iluzii, dar de data asta chiar nu am ce face! Sorry! Este nevoie de câteva precizări, pe care o să încerc să le prezint într-o formă cât se poate de digerabilă!

În primul rând, nu este logică o astfel de viziune asupra raiului şi iadului, iar teologii creştini ortodocşi nu au susţinut niciodată aşa ceva. Păi, o să mă întrebaţi, cum rămâne cu imaginile la care m-am referit mai devreme? Nu cumva cineva minte? Răspunsul este: NU!

Să o luăm altfel! Imaginaţi-vă că sunteţi un teolog în perioada de început a Evului Mediu. Exact, este vorba de acela „Întunecat” (Dark Ages)! Şi aşa sunteţi printre puţinii care ştiu să citească, ce să mai vorbim despre înclinaţia spre meditaţie teologică. Cu toate acestea, trebuie să vă faceţi înţeles de ceilalţi! Ce faceţi? Nu aveţi altă şansă decât să le vorbiţi pe limba celor care vă ascultă şi ea este una destul de limitată ca fond lexical! Aşa că folosiţi imagini, metafore, ceva care să aibă corespondent pentru ei în viaţa de zi cu zi!

Dacă ne gândim, nici nu aveau cum altfel! Păi, să încerce cineva să explice că raiul şi iadul sunt de fapt stări existenţiale şi nu locuri delimitate în spaţiu! Da, aţi văzut bine: raiul şi iadul nu sunt nişte locuri „cu verdeaţă” sau „cu smoală”. Ele sunt stări în care se vor afla sufletele după moarte! Dostoievski a definit, în „Fraţii Karamazov”, iadul ca fiind „neputinţa de a iubi”! Foarte adevărat! Nu cred că există pedeapsă mai mare pentru cei care s-au pus o viaţă întreagă pe primul plan, decât să fie singuri! Vi se pare că li se face o favoare? Eu zic să vă mai gândiţi iar, de data aceasta, să aveţi în vedere faptul că vorbim despre eternitate. Adică, să fii singur pentru totdeauna! Oricât de mult ar preţui cineva momentele de singurătate, eu zic că veşnicia este totuşi o unitate de timp cam prea „lungă”!

Şi dacă tot a venit vorba despre eternitate, haideţi să ne gândim un pic şi la cei din rai. Oare toată veşnicia petrecută făcând mereu acelaşi lucru, chiar dacă este vorba despre joaca cu mieluşei, concerte la harpă sau tolăneală pe norişori, nu li se va părea, la un moment dat, plictisitoare şi, în consecinţă, o pedeapsă? Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu înclin să cred că da!

Practic, aceste imagini, au un minus important, pentru că scot din ecuaţie un criteriu fundamental: comuniunea cu Dumnezeu. De fapt, aceasta este cea mai mare bucurie pentru cei care au înaintat pe calea virtuţilor şi cea mai mare tristeţe pentru cei care au părăsit acest drum.

În viziunea sfântului Grigorie de Nyssa despre epectaze se introduce o imagine plasticizată, dar mult mai corectă. Este vorba despre o spirală, care îşi are originea în Dumnezeu şi coboară în cercuri din ce în ce mai largi. Pe aceste cercuri, se găsesc diverse persoane în funcţie de  gradul lor de progres duhovnicesc. Fiecare înaintează tot mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu sau se depărtează de El.

Acum, să răspundem la câteva întrebări:

De ce este vorba de spirală şi nu de nişte cercuri concentrice ca în „Divina comedie” a lui Dante? R: Pentru ca toată lumea să vadă pe toată lumea.

Cum rămâne cu comuniunea? R: Păi simplu, cu cât eşti mai departe de Dumnezeu, cu atât eşti mai departe şi de ceilalţi şi, până la urmă, tot singur rămâi.

Şi cu plictiseala celor din rai? R: Trebuie să reţinem că progresul în comuniunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este unul special. Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu, ne dorim să-L cunoaştem din ce în ce mai mult şi să fim într-o comuniune tot mai strânsă cu El. Aceasta presupune progres duhovnicesc. Cum Dumnezeu este infinit, rezultă că progresul acesta va fi infinit, sentimentul de comuniune va fi tot mai intens şi, prin urmare, nu poate fi vorba, în niciun caz, de plictiseală.

Ştiu că nu este ce v-aţi fi aşteptat, dar este corect din punct de vedere teologic. Pentru cei care oftează încă după imagini, după metafore am totuşi o sugestie, filmul „What Dreams May Come” (1998) în care joacă Robin Williams şi Cuba Gooding Jr.. Este un film pe care eu îl găsesc plin de simboluri, unele foarte interesante şi corecte. Dar despre asta o să discutăm altă dată! Promit!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here